Partea I

Logică, limbaj și cunoaștere

1.1. Logică și comunicare

1.1.1. Principiile logice și comunicarea
1.1.2. Logică, gândire și limbaj
1.2. Retorică și cunoaștere
1.2.1. Retorică și neoretorică
1.2.2. Retorică și cunoaștere
1.1. Logică și comunicare

Fără îndoială că studiul asupra comunicării

publice, în special, și a comunicării în general, nu
poate debuta fără un recurs necesar în fundamen-
tele logice și epistemologice ale acesteia. Măcar
pentru faptul că logica are ca drept obiect gândirea
omenească în toată desfășurarea ei: de la raționa-
mente și inferențe, la argumente și judecăți. Logica
stabilește care sunt regulile și normele pe care
trebuie să le respectăm, ori de câte ori exercităm un
act cognitiv, astfel încât să rămânem în sfera ade-
vărului. Dacă această cerință poate ține de con-
ținutul gândirii noastre, logica vine și întemeiază, în
primul rând corectitudinea formală a gândirii noas-
tre. Cu alte cuvinte, logica nu este interesată atât de
adevărul conținuturilor noastre cognitive cât mai
ales de validitatea operațiilor pe care le întreprin-
dem cu aceste conținuturi. Ori numai această teză ar
fi suficientă pentru ca orice studiu asupra comuni-
cării să înceapă cu o anume revendicare din logica
formală. Pentru că întreaga comunicare este un corp
de conținuturi constituite, însă, într-o anume formă.
Este atitudinea ce caracterizează comunicarea în
mod special în cea de-a doua parte a sec XX. Este o
atitudine determinată de mutarea accentului
dinspre ethos (caracterizând lumea greacă) și
pathos (caracteristica gândirii moderne) înspre
„teoretizarea logos-ului. Monopolul logicii și al
științei are aici un oarecare amestec. Ca și distanța
tot mai mare dintre cuvinte și lucruri, rod al
accelerării istoriei.” (Meyer, 2010: 72)
Gândirea validă, corectă, urmărește prinde-
rea adevărului. Însă, o dată găsit, acesta trebuie îm-
părtășit. Iar acest lucru se întâmplă prin comunica-
re, pe care de la bun început o delimităm de jurna-
lism. Relația lor este una de la gen la specie:
comunicarea nu este doar jurnalism, însă jurnalis-
mul este doar comunicare1.

1.1.1. Principiile logice și comunicarea

Toată normativitatea, toată validitatea gân-

dirii întemeiată logic stă în principiile logice, sau
mai bine numite: principiile gândirii. Eludarea ori-
cărui asemenea principiu duce la situarea gândirii
din logic în (pato)-logic. Nici o gândire corectă nu se
poate desfășura în afara acestor principii2.

a. Principiul identității. Înțelesul acestui

principiu este că definiția unei noțiuni trebuie să
rămână constantă. Altfel spus, trebuie să existe
identitate între orice noțiune și totalitatea notelor ce
alcătuiesc conținutul ei. Orice noțiune trebuie să fie
mereu identică cu ea însăși: AidA.
Aristotel a examinat cu atenţie problemele
identităţii în legătură cu teoria categoriilor şi cu
teoria definiţiei. Astfel, în Metafizica (1965, V, 9), el
caracterizează identitatea: „De aici reiese limpede că
identitatea este un fel de unitate, o unitate de exis-

1 Afirmația poate părea exagerată, cel puțin în cea de-a doua ei parte. Avem
însă în vedere doar aspectul comunicațional al jurnalismului, eludând celelalte
aspecte care îl definesc: public, marketing, management, s.a.m.d.
2 În ceea ce privește principiile logice ar fi bine să subliniem faptul că ele nu
au fost descoperite de cineva anume într-un veac anume. E drept că au fost
formulate și formalizate de Aristotel sau de Leibniz, însă ele decurg din
gândirea însăși. Îi sunt cosubstanțiale! Din acest motiv le respectăm, adeseori,
într-o manieră inconștientă, fără vreun control cognitiv activ. Respectarea lor
este o necesitate!
tenţă a unei pluralităţi sau aceea care rezultă din
considerarea mai multor lucruri ca unul, ca atunci
cînd spunem că un lucru este identic cu sine, caz în
care acelaşi lucru e socotit ca două lucruri”. Dar cel
care a formulat cu toată claritatea principiul iden-
tităţii a fost Leibniz: Fiecare lucru este ceea ce este.
Principiul identităţii nu este o tautologie sau
un truism. Formula AidA precizează că A (un
obiect, o noţiune, un termen) este el însuşi şi nu este
totodată altceva. Verbul este are în acest context un
înţeles deosebit. Verbul nu asociează un predicat
unui subiect (copilul este ingenuu), nu include o cla-
să într-o altă clasă (omul este vivipar), nu exprimă
existența (plouă!) nu exprimă nici chiar operaţia de
identificare (Bucureşti este capitala României).
Principiul indentității nu se referă la cazuri asemă-
nătoare acestora, circumstanțiale. Principiul identi-
tății enunţă ceva mult mai profund: persistenţa
substanţei, a esenţei lucrului. Principiul identității
impune ca dincolo de accidente, ceea ce este enunțat
să rămână același în substanța sa.
Consecințele cele mai importante ale respec-
tării principiului identității se fac simțite în teoria
discursului, în comunicare, în argumentare. Căci o
argumenatre corectă nu se poate închega fără res-
pectarea principiului identităţii. Nu putem face nici
un pas înainte, pe calea raţionării, dacă, referindu-
ne la ceva, înţelegem de fapt altceva. Dacă A este B
şi B este C, putem stabili (în anumite condiţii) o
relaţie între A şi C (A este C), numai dacă B repre-
zintă acelaşi obiect în ambele afirmaţii. Înțelegerea
mesajului, decriptarea lui ar fi imposibilă dacă
termenii pe care îi folosesc nu ar avea aceleaşi înţe-
lesuri. Gîndirea operează cu noţiuni, reprezentate în
limbă prin cuvinte. Noţiunile, respectiv cuvintele
aferente, reflectă diferitele obiecte, reale sau ideale,
care alcătuiesc universul. Principiul identităţii recla-
mă ca noţiunile, respectiv cuvintele, să-şi păstreze
înţelesul în cadrul unui demers raţional. Fără
respectarea acestei cerinţe minimale, nu ne putem
înţelege: este ca şi cum am vorbi limbi diferite.
O noţiune este identică cu ea însăşi, adică îşi
conservă semnificaţia, atunci cînd ea reflectă
acelaşi obiect. Dacă obiectul a suferit transformări,
şi noţiunea trebuie să suporte modificări similare.
Dacă însă obiectul a rămas neschimbat, şi noţiunea
trebuie să rămînă aceeaşi.
În concluzie, respectarea principiului iden-
tității este capitală pentru ceea ce numim discurs.
Pentru că cerința lui este, înainte de toate, una se-
mantică. Încălcarea acestui principiu duce la para-
logisme dar și la sofisme, erori pe care, așa cum vom
vedea mai jos, le introducem în categoria patolo-
giilor de argumentare.
Corespondenţa semantică, dintre semne
(cuvinte) şi obiecte (noţiuni), nu este perfectă, bi-
univocă, de tipul un semn - un obiect, un obiect - un
semn. Aceasta se realizează abia în limbajele for-
male, construite artificial. În cadrul limbajelor
naturale, se realizează o corespondenţă multivocă,
de tipul un semn - mai multe obiecte, un obiect -
mai multe semne. După părerea ilustrului prof.
Botezatu: în acest fel apar omonimia şi sinonimia.
Această situaţie, care denotă complexitatea ra-
portului dintre limbă şi gîndire, a fost denumită
dualism asimetric al semnului lingvistic. Care sînt
recomandările principiului identităţii pentru a
domina dificultăţile generate de intervenţia polise-
miei şi sinonimiei ?
- Analiza limbajului nu este suficientă pentru a
verifica respectarea principiului identităţii, ci tre-
buie să examinăm înlănţuirea ideilor.
- Întrucît controlul înţelesului unui cuvînt nu se
poate realiza decît prin intermediul definiţiei, se
recomandă să avem prezentă pe lângă fiecare
termen și definiţia acestuia. Numai în acest chip se
pot evita confuziile3.

b. Principiul non-contradicției. Pe scurt,

acest principiu poate fi astfel formulat: o noțiune nu
poate să fie și să nu fie în același timp și sub aceleși
raport. Formal, vorbim despre negarea conjuncției
dintre
p și ~p.
Sau altfel scris:
~ (p&~p).
În fond, principiul non-contradicției se poate
reduce la principiul identității, căci dacă o noțiune
este identică cu sine însăși, nu se poate să-i atribuim
și să nu-i atribuim, în același timp și sub același
raport, niște calități. Uneia și aceleiași noțiuni nu i
se pot atribui două însușiri contradictorii.
Și acest principiu își are o primă formulare în
opera lui Aristotel. Stagiritul este gînditorul care l-a
caracterizat precis, ridicându-l la demnitatea de
principiu suprem al tuturor lucrurilor şi gândurilor,
un principiu sigur şi necesar4. Principiul contra-

3 Aceasta este una din cerințele preliminare ale unei dezbateri: definirea
termenilor. Căci dacă fiecare argumentează pe un conținut, irelevant pentru
interlocutor, atunci dialogul este superb dar lipsește cu desăvârșire.
4 Leibniz consideră că cerinţa necontradicţiei este forma negativă a identităţii
şi îi conferă o formulare generală, care asociază şi exigenta terţului exclus: ”o
propoziţie este sau adevărată sau falsă”.
dicţiei (după numele său tradiţional) este expus şi
analizat în Metafizica (1965, IV; 3, 1005 b 19) după
cum urmează: ”este peste putinţă ca unuia şi
aceluiaşi subiect să i se potrivească, şi totodată să nu
i se potrivească sub acelaşi raport unul şi acelaşi
predicat... Acest principiu e cel mai sigur dintre
toate căci el cuprinde în sine caracteristicile arătate
mai sus. Într-adevăr, e peste putinţă ca un om să-şi
poată închipui că unul şi acelaşi lucru este şi tot-
odată nu este”.
Cu alte cuvinte, este imposibil ca un lucru să
posede şi să nu posede aceeaşi proprietate (în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport). Considerînd
propoziţiile şi valoarea lor alethică, obţinem aser-
ţiunea că este imposibil ca o propoziţie să fie și să
nu fie adevărată (în acelaşi timp şi sub acelaşi
raport).
Dacă principiul identităţii este conexat cu
operaţia logică a afirmaţiei, în sensul că este
exprimat fără folosirea negaţiei (un lucru este ceea
ce este), principiul necontradicţiei (şi al terţului
exclus) este intim asociat cu operaţia logică a nega-
ţiei. Principiul necontradicţiei se referă la propozi-
ţiile contradictorii (acelea la care una este negaţia
celeilalte), stipulând că două propoziţii contradic-
torii nu pot fi ambele adevărate (în acelaşi timp şi
sub acelaşi raport). Dacă una este adevărată, cea-
laltă trebuie să fie falsă.
Aristotel a stabilit acest principiu în lupta sa
împotriva sofiştilor, care urmăreau deseori să seme-
ne neîncrederea în cugetarea ştiinţifică. Tot el a
specificat că cerinţa necontradicţiei, în calitate de
principiu, nu poate fi demonstrată, fiind imposibil
să o deducem dintr-o lege mai generală. Valabiltatea
ei poate fi demonstrată numai pe cale indirectă, prin
procedeul cunoscut al reducerii la absurd. Vom
conveni, într-un experiment mental, că principiul
nu ar fi valabil şi vom analiza consecinţele, care,
dacă sînt inacceptabile, elimină ipoteza nevalabilită-
ţii. Aristotel a degajat în mod magistral consecinţele
absurde ale acestei ipoteze:
- prima absurditate ne conduce la dispariţia
însuşirilor esenţiale ale lucrurilor. Toate însuşirile
ar fi accidentale, deoarece numai accidentul poate
să fie şi să nu fie. Dacă esenţa se confundă cu
accidentul, atunci ar însemna să acceptăm că omul
este şi nu este fiinţă raţională, că pătratul are şi nu
are patru laturi, ceea ce este absurd;
- a doua absurditate: toate lucrurile s-ar con-
funda în unul singur, cu alte cuvinte ar fi sacrificat
şi principiul identităţii. Dacă A este nonA, atunci
este şi nonB, deci este şi B: iarăşi absurd;
- A treia absurditate: adevărul nu s-ar putea
deosebi de fals fiindcă toată lumea ar spune ade-
vărul şi în acelaşi timp falsul - iarăşi absurd.
Importanța respectării acestui principiu în te-
oria discursului este fundamentală. Dacă respecta-
rea principiului identității conferă gândirii coerență,
cerinţa necontradicției asigură consecvenţa logică a
argumentării. Logica formală este dominată de prin-
cipiul necontradicţiei. A argumenta corect înseamnă
în primul rând a nu te contrazice. Principiul iden-
tităţii este mai greu încălcat în argumentarea omu-
lui normal şi adult. Dar se întîmplă deseori ca oa-
menii să se contrazică în propriile lor păreri, atunci
cînd se înfruntă tendinţe şi interese contrarii. Teoria
discursului abundă de exemple de încălcare a
acestui principiu, adeseori voită, determinate de
interesele circumstanțiale ale locutorului. Asupra
acestui subiect vom reveni pe larg în capitolul
dedicat comunicării politice.

c. Principiul terțului exclus. Numit și

tertium non datur, acest principiu impune ca unei
noțiuni să i se atribuie neapărat unul din cele două
calificative contradictorii5. Două propoziţii contra-
dictorii nu pot fi ambele false (în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport). Una din ele este în mod necesar
adevărată6. Este imposibil ca un atribut nici să apar-
ţină, nici să nu aparţină unui subiect: omne A est
aut B aut non B. Altă posibilitate nu există. Cu alte
cuvinte, într-un discurs nu se vor putea admite două

5 Leibniz cuprinde în sfera principiului contradicţiei şi terţul exclus, deşi le

distinge apoi cu claritate : Principiul contradicţiei este, în general, o propoziţie
este sau adevă-rată sau falsă, ceea ce conţine două enunţuri adevărate: unul,
că adevăratul şi falsul nu sînt compatibile în aceeaşi propoziţie, sau că o pro-
poziţie nu ar putea să fie adevărată şi falsă în acelaşi timp; celălalt, că opusul
sau negaţia adevăratului şi a falsului nu sînt compatibile, sau că nu există
mijlociu între adevărat şi fals, sau că nu se poate ca o propoziţie să nu fie nici
adevărată nici falsă. Această formulare a lui Leibniz a determinat ideea că cele
două principii dependente de operația logică a negației pot fi asociate într-un
principiu unic, care a şi fost numit principiul combinat al contradicţiei şi
terţului exclus. Numit și principiul bivalenței acesta carac-terizează corpul lo-
gicii clasice. Orice propoziţie este sau adevărată sau falsă, astfel că clasa
tuturor propoziţiilor se divide în două şi numai în două subclase: mulţimea
propoziţiilor adevărate şi mulţimea propoziţiilor false, orice altă posibilitate
fiind exclusă.
6 Ca și principiul identitătii, cel al terțului exclus implică o cerință de ordin
semantic, cerință ce vine să facă posibil discursul: este necesar ca o propoziţie
să fie sau să nu fie adevărată. În plus față de acesta, principiul terțului exclus
impune si alte două cerințe: unul ontologic: este necesar ca un lucru să posede
sau să nu posede o anumită proprietate și unul sintactic: este necesar ca o
formulă bine formată să fie sau să nu fie o teză a sistemului.
judecăți sau noțiuni contradictorii, dar nici nu se vor
vor putea respinge amândouă.
În Metafizica (IV 7, 1011 b) Aristotel nu-l
tratează ca pe un principiu, ci îl formulează în raport
cu problema intermediarilor, de care este strîns
conexat: „Dar nu e cu putinţă nici ca să existe un
termen mijlociu între cele două membre extreme ale
unei contradicţii, ci despre orice obiect trebuie nea-
părat sau să fie afirmat sau negat fiecare predicat”.
Stagiritul va demonstra valoarea terţului ex-
clus iarăşi prin reducere la absurd. Dacă principiul
n-ar fi valabil, ar însemna să admitem consecinţe
absurde şi în primul rînd să acceptăm ideea că
există intermediare între toţi termenii opuşi: între
afirmaţie şi negaţie, între adevărat şi fals, între nu-
măr par şi număr impar etc. Procesul interpunerii
de termeni mijlocitori ar trebui continuat la infinit,
căci, în fond, a treia valoare implică existența valorii
infinit, intervalele putând fi împărțite la nesfârșit.
Condiţiile de aplicabilitate a terţului exclus
sînt cele cunoscute de la studiul principiilor anteri-
oare, referitoare la identitatea de timp şi de relaţie.
Adăugăm o clauză, identitatea de obiect, care în
cazul principiilor anterioare nu a fost specificată,
deoarece nu era afectată. Când formulăm exigenţa
necontradicţiei la nivelul ontologic: este imposibil
ca un lucru să posede şi să nu posede aceeaşi
proprietate, este indicată expres identitatea pro-
prietăţii, dar este presupusă şi identitatea lucrului:
ar trebui precizat: „acelaşi lucru”. În cazul lui
tertium non datur, stipularea identităţii obiectului
este de rigoare, fiindcă altfel se creează confuzii.
În concluzie, principiul contradicţiei cere ca
predicatele să se excludă unul pe altul, dar nu
limitează numărul lor, în timp ce principiul terţului
exclus nu cere ca predicatele să se excludă reciproc,
dar limitează numărul lor la două. Tertium non
datur: a treia soluţie să nu existe. O mărime este
finită sau infinită, a treia eventualitate este exclusă,
predicatele în cauză fiind contradictorii. În timp ce
principiul necontradicţiei ne ajută la stabilirea falsi-
tăţii unei teze, terţul exclus poate întemeia adevărul
unei teze. Pe acest mecanism logic se sprijină de-
monstraţiile indirecte, acelea care operează prin
reducere la absurd. Adevărul tezei rezultă din falsi-
tatea propoziţiei contradictorii acesteia (dacă se află
faţă în faţă numai două enunţuri opuse).

c. Principiul rațiunii suficiente. Este

considerat, în general, un alt tip de principiu,
adăugându-se cumva celor trei, considerate a fi
fundamentale7. Și totuși rațiunea noastră este astfel
constituită încât refuză a-și închipui existența unui

7 Acest principiu nu reprezintă o lege logică strict formală, ca celelalte

principii. Condiţionarea nu reprezintă vreo lege a cursului argumentării, vreun
aspect particular al acesteia, ci însăşi necesitatea argumentării. Avînd această
poziţie specifică, exigenţa condiţionării nu poate fi exprimată într-o formulă
de logică matematică. Această situaţie a îndemnat pe unii logicieni chiar să
susţină că nu ar reprezenta o lege logică. Însă, după părerea prof. P. Botezatu:
În realitate, acesta constituie un principiu metalogic, care rezidează la
construcţia logicii şi a tuturor ştiinţelor. Din punctul de vedere al logicii,
exigenţa raţiunii suficiente constituie principiul cel mai cuprinzător, fiind
implicat în orice demers al limbajului logic. Relaţia de condiţionare dintre
lucruri, respectiv dintre propoziţiile care exprimă cunoştinţele noastre despre
aceste lucruri, se desfăşoară între doi termeni: condiţia (ceea ce condiţionează,
alcătuind temeiul căutat) şi condiţionatul sau consecinţa (ceea ce este
condiţionat, întemeiat de condiţia respectivă). Condiţionarea se manifestă în
faptul că prezenţa sau absenţa condiţiei este asociată cu prezenţa sau absenţa
condiţionatului. (1983: 193)
lucru fără o cauză care să-i fi dat naștere. Ori
explicația ce se întemeiază pe înțelegerea acestor
cauze se numește tocmai rațiune suficientă, oricărui
fenomen, rațiunea noastră simțind nevoia de a-i
găsi rațiunea suficientă.
Principiul raţiunii suficiente a fost descoperit
de Leibniz, constituind o piesă principală a filosofiei
sale. Afirmarea acestui principiu este condiţionată
de distincţia fundamentală pe care o operează stră-
lucitul gînditor între verite de raison şi verite de
fait: „Există de asemenea două feluri de adevăruri,
cele de raţionament şi cele de fapt. Adevărurile de
raţionament sînt necesare şi opusul lor e imposibil,
iar cele de fapt sînt contingente şi opusul lor este
posibil. Cînd un adevăr este necesar, îi putem găsi
temeiul prin analiză, rezolvîndu-l în idei şi adevăruri
mai simple, pînă ajungem la cele primitive”.
În ordinea teoriei discursului, în general, și a
teoriei argumentării în special, acest principiu pare
a avea o importanță deosebită. Situaţia adevărurilor
de raţiune este reglementată de principiul contra-
dicţiei (căruia uneori autorul îi suprapune principiul
identităţii), în timp ce poziţia adevărurilor de fapt
este determinată de principiul raţiunii suficiente:
„Raţionamentele noastre sînt întemeiate pe două
mari principii: principiul contradicţiei, în virtutea
căruia socotim fals tot ce cuprinde în sine o contra-
dicţie, şi adevărat, ceea ce este opus falsului, adică
în contradicţie cu acesta. Şi principiul raţiunii
suficiente, în virtutea căruia considerăm că nici un
fapt nu poate fi adevărat sau real, nici o propoziţie
veridică, fără să existe un temei, o raţiune suficientă
pentru care lucrurile sînt aşa şi nu altfel, deşi
temeiurile acestea de cele mai multe ori nu ne pot fi
cunoscute”.
 Deşi paternitatea formulării clare a principiu-
lui raţiunii aparţine cu certitudine lui Leibniz, dar
dată fiind omniprezenţa lui în orice act de argumen-
tare, nu este de mirare să-i constatăm numeroase
antecedente încă din antichitate. Astfel, îl putem
cita pe Leucip, care în cartea sa Despre spirit ar fi
declarat; „Nici un lucru nu vine pe lume fără motiv,
ci toate din raţiune şi din necesitate.” (Botezatu,
1983: 197) Mai important ni se pare să relevăm
faptul că, sub forma cerinţei că nici o propoziţie nu
poate fi adevărată fără un temei, principiul a fost
aplicat consecvent (dar fără a fi denumit şi teoreti-
zat) de însuşi Aristotel. Acesta statorniceşte că
ştiinţa, spre deosebire de simpla părere, ne oferă
cunoştinţe necesare. Cunoştinţele devin necesare
atunci cînd sînt demonstrate, cînd s-a descoperit
cauza (în sensul cel mai larg al termenului) care ne
explică de ce este aşa şi nu altfel. Demonstraţia se
efectuează prin silogisme iar cu ajutorul silogisme-
lor întemeiem adevărurile.
Profesorul Botezatu prefera să numească
acest principiu: principiul condiţionării. Pentru că
orice lucru este dependent în existenţa şi manifestă-
rile sale de existenţa şi manifestările altor lucruri.
Este ceea ce se mai numeşte interdependenţa sau
conexiunea universală. Trebuie să precizăm că
relaţia de condiţionare, deşi universală, nu
operează între oricare două lucruri (sau propoziţii),
nu este conexă (specificare din teoria relaţiilor), ci
disconexă, cu alte cuvinte lucrează selectiv, asociind
numai anumite lucruri (propoziţii) cu alte anumite
lucruri (propoziţii). Nu orice lucru condiţionează
oricare alt lucru (cum credeau gînditorii stoici), ci
doar unele lucruri condiţionează alte lucruri. Pînă la
urmă orice lucru este condiţionat, dar nu de oricare
alt lucru. (1983: 192)
Și acest principiu se diversifică pe trei nive-
luri: Ontologic, în sensul că orice proprietate este
condiţionată de alte proprietăţi (pe care se şi
întemeiază); Semantic, pentru că orice adevăr este
condiţionat de alte adevăruri (pe care se şi înte-
meiază), și, în fine, Sintactic, atâta vreme cât orice
teoremă este condiţionată de alte teoreme (pe care
se şi întemeiază).
Principiul raţiunii suficiente, aplicat consec-
vent, ne recomandă, pe de o parte, să nu acceptăm
ca adevăruri aserţiuni nedemonstrate şi, pe de altă
parte, să acceptăm propoziţiile demonstrate, acelea
pentru care ni se oferă temeiuri suficiente. Acest
principiu este identic cu exigenţa gîndirii critice: să
nu acordăm încrederea noastră cu uşurinţă oricăror
păreri, ci să credem numai ceea ce este întemeiat
suficient. Cerinţa gîndirii critice se opune oricărui
fel de dogmatism, adică acceptării necontrolate a
aserţiunilor. Întemeierea propoziţiilor se realizează
nu numai indirect, cu ajutorul deducţiilor din alte
propoziţii, ci şi pe cale directă, din experienţa
externă sau internă. Ne putem sprijini nu numai pe
experienţa noastră, ci vom exploata şi experienţa
altora, dacă este însoţită de garanţii ştiinţifice.
Gândirea critică ne pune la adăpost în fața primej-
diei pe care o include puterea sugestivă a cuvintelor
şi a persoanelor. Anumiţi termeni străini, repetarea
cuvintelor cheie, autoritatea şi siguranţa de sine a
unor personalităţi sau a unor prieteni pot influenţa
judecata noastră fără să ne dăm seama, ca şi
dorinţele noastre intime, mărturisite sau tăinuite. În
fața acestor patologii comunicaționale suntem la
adăpost dacă avem pretenția de a cere suficiente
dovezi care să întemeieze o afirmație.

În concluzie, vom spune că principiile logicii,

cel puțin cele formale, sunt, deopotrivă, atât univer-
sale cât și necesare. Universale pentru că se aplică
oricărui demers cognitiv, indiferent de obiect, și
necesare atâta vreme cât se impun de la sine, fără
constrângere, fiind cosubstanțiale oricărei rațiunii
cunoscătoare.

1.1.2. Logică, gândire și limbaj

Gîndirea se exprimă în limbă prin propoziţii

şi fraze. Mai mult, în sec. XVII și XVIII în Europa se
considera că limba este, în fond, o reprezentare a
gândirii, ba chiar o pictură fidelă a acesteia. Această
teorie contrazicea teoria cartesiană a ideilor consi-
derate a se afla dincolo de timp, și percepute uneori
printr-o intuiție aparte. Teoria prin care limba este
expresia gândirii pune actul gândirii, și invariabil
limba, în timp. Atât gândirea cât și limba sunt
dependente de timp, păstrând semnele timpului lor.
A gândi o noțiune înseamnă în fond a o construi.
Această construcție nu re realizează in illo tempore
ci într-un timp real, definit, operativ. Cuvintele, pri-
vite ca semnificate de putere, reprezintă gândirea
numai în măsura în care sunt organizate în sisteme
și fiecare sistem reprezintă timpul operativ implicat
în gândirea unei noțiuni. Fiecare cuvânt al sistemu-
lui reprezintă o utilizare unidirecțională, în sensul
că folosirea particulară a unui cuvânt într-un dis-
curs marchează un punct, o decupare a unei reali-
tăți. Iar aceste decupări discursive constitue baza
sensului cuvintelor.
 Această traducere pentru altul a gîndului in-
terior are drept consecinţe, printre alte modificări,
tranziţia de la intuiţie la discurs, de la complexe ne-
conturate la demersuri precise. Pot fi desigur şi
pierderi din blocul înţelesului originar, dar se cîştigă
incontestabil în ceea ce priveşte aspectul configu-
raţiei, care se materializează prin vorbire ori scriere
şi se constituie astfel ca un obiect vizibil şi analiza-
bil. Regăsim aici „una din marile caracteristici ale
secolului al XX-lea, dincolo de revoluțiile științifice
pe care le-a cunoscut, a fost rolul preponderent
jucat de limbaj. Structuralismul a făcut din el
matricea științelor umane (…).” (Meyer, 2010: 72)
Din punctul de vedere al sistematizării in-
vestigaţiei, sistemul de semne posedă trei dimen-
siuni: relaţiile dintre semne, relaţiile semnelor cu
obiectele pe care le desemnează, relaţiile semnelor
cu subiectul care foloseşte semnele. Disciplina care
integrează toate cele trei aspecte ale cercetării semi-
otice dar cu atenţia acordată în primul rînd relaţiilor
semn-subiect este pragmatica logică. Dacă elimi-
năm relaţiile semnelor cu subiectul, obţinem se-
mantica logică, disciplină care stăruie asupra rela-
ţiilor semne-obiecte. Înlăturînd şi relaţiile semnelor
cu obiectele, rămîne sintaxa logică, pentru care sînt
relevante numai relaţiile dintre semne.
Considerarea sistemelor logice ca limbaje a
adus logica în imediata vecinătate a lingvisticii,
ştiinţă cu care dealtfel logica s-a aflat dintotdeauna
în strînse relaţii. Din nefericire, acest raport n-a fost
niciodată conceput cu claritate şi în mod ne-
controversat. Pe vremea cînd logica era considerată
ştiinţa gîndirii, se discuta cu aprindere problema
raportului dintre gîndire şi limbaj, logicienii sub
impresia certă a imixtiunii categoriilor gramaticale
în determinarea categoriilor logice, iar lingviştii egal
de convinşi că logica este aceea care impietează
asupra gramaticii. Nu ştim nici astăzi dacă noţiunile
de subiect şi predicat sînt la origine de natură
gramaticală ori logică, incertitudine care lasă fără
fundament ştiinţific disputa de mai sus. Este cert că
filosofia logică a lui Aristotel este marcată de
distincţii gramaticale, ceea ce se remarcă în primul
rînd în tabelul categoriilor. „Limbajul cotidian este o
parte a organismului uman şi nu mai puţin com-
plicat ca acesta. Este omeneşte imposibil să-i
extragem imediat logica limbajului. Limbajul traves-
teşte gîndirea. Şi în aşa fel încît din forma exterioară
a îmbrăcăminții nu se poate conchide asupra formei
gîndirei travestite; deoarece forma exterioară a
îmbrăcăminţii urmăreşte cu totul alt scop decît să
ne îngăduie să recunoaştem forma corpului. Con-
venţiile tacite pentru înţelegerea limbajului cotidian
sînt enorm de complicate.” (Botezatu,1983: 80 și
urm.)
Rigiditatea limbajului logic este depăşită de
plasticitatea limbajelor naturale, căci o descoperire
şi mai importantă a semanticii lingvistice este con-
tribuţia sistemelor semantice la procesul de
cunoaştere a lumii. În modul nostru de a concepe
realitatea, de a opera demarcaţii, clasificări, concep-
tualizări, un rol oarecare trebuie rezervat şi limba-
jului ca purtător al tradiţiilor, obiceiurilor, menta-
lităţii grupului social şi a epocii. Putem chiar risca și
defini acești constituenți formali ai limbii ca fiind
ansamblul de reguli a căror aplicare mecanică să
poată, la limită, produce enuțuri admisibile, ca să ne
exprimăm în termenii gramaticii generative a lui
Chomsky8.
Raportul gîndire-limbaj a făcut obiectul
cercetărilor filozofice încă de la începuturile filo-
zofiei. Vom arăta că niciodată, în nici o epocă, nici
la chinezi, nici la indieni, nici în filozofia pre-
socratică, nici în filozofia grecească a marilor
sisteme metafizice, nici în evul mediu, nici în epoca
modernă, până la apariţia sistemelor formale ale
ştiinţei, nu s-a făcut din limbajul logic un instru-
ment autonom de gîndirea care-l gîndeşte şi-l
utilizează.
În general, poziţiile tuturor filozofilor şi
tuturor şcolilor filozofice pot fi reduse la două:
concepţia după care gîndirea este inseparabilă de
expresia ei, şi acestea în funcţionarea lor efectivă se
implică una pe alta, și concepţia după care expresia
este un instrument de explicitare a gîndirii, subor-
donat acesteia, dar nu esenţial legat de ea. Ambele
concepţii exclud ideea unui limbaj în sine, vid de
orice conţinut şi orice semnificaţie, capabil însă să
capete un conţinut şi o semnificaţie în mod arbitrar,
în timp ce va fi întrebuinţat.
Importanţa limbajului şi a rolului lui în
cunoaşterea realităţii este recunoscută chiar în filo-
sofia chineză. Pentru filozofii antici chinezi, limba-
jul este indestructibil legat de obiectul lui şi de
gîndirea care gîndeşte obiectul. Uneori se merge

8 Pentru N. Chomsky, gramatica ar trebui să genereze toate enunțurile limbii,

fără excepție. Aceasta ar asigura limbii un anume grad de adecvare
observațională. Acesteia ar trebui să i se alăture și o adecvare descriptivă, în
sensul că fiecărui enunț ar trebui să i se cunoască și resorturile generative. S-ar
exclude astfel, după părerea lui Chomsky, ambiguitățile ce pot distruge un
dialog.
atît de departe, că limbajul este considerat ca o
verigă care uneşte gîndirea cu obiectul ei. Limbajul
chinez, ne spune Marcel Granet, este saturat de
elemente afective şi orientat, în primul rînd, pentru
a obţine un efect imediat şi practic în vederea unei
acţiuni. Cuvîntul nu simbolizează un concept abs-
tract, ca în limbile indoeuropene, ci evocă un com-
plex infinit de imagini particulare. Conceput în felul
acesta, cuvîntul, ca emblemă vocală a unei embleme
naturale, are o putere evocatoare, chemând lucrul
în mintea celui care gândeşte, dîndu-i o realitate
concretă; cuvîntul este astfel legat de lucru, încît
cine cunoaşte exact exprimarea emblemei lui po-
sedă lucrul. (1934: 38)
În Grecia antică vom găsi, de asemenea,
diverse teorii despre limbaj, despre geneza şi natura
lui. Se pot distinge în mare trei concepţii despre
limbaj înainte de Platon :
1. O concepţie (populară) după care limbajul
este o facultate înnăscută;
2. După o altă părere, limbajul este instituit
în mod arbitrar. Această opinie a fost susţinută de
Democrit pe baza următoarelor motive: există cu-
vinte cu mai multe semnificaţii, există obiecte care
au mai multe nume și multe obiecte care ar trebui să
aibă o desemnare proprie nu au, în fond, nici una;
3. Opusă tezei lui Democrit se află concepţia
lui Cratyl, discipol al lui Heraclit, aşa cum ne este
expusă în dialogul cu acelaşi nume de către Platon:
cuvintele sînt depozitare ale esenţelor lucrurilor, ale
naturii lor; acela care cunoaşte cuvintele, cunoaşte
şi lucrurile. Altfel spus, pentru a putea da nume lu-
crurilor este deci necesar să cunoaştem lucrurile.
(1978, III, Cratylos, 436 c)
Vom remarca faptul că nici una din aceste
teorii nu afirmă că este posibil să se stabilească un
limbaj fără a cunoaşte lucrurile, adică fără semnifi-
caţiile cuvintelor, nici chiar teoria care susţine
instituţia arbitrară a limbajului. Toate aceste teorii
sînt respinse de Platon, care pleacă de la ideea că
gîndirea este un dialog interior şi tăcut al sufletului
cu el însuşi. După cum orice artizan are ideea
lucrului pe care trebuie să-l facă, tot astfel acela care
dă nume trebuie să fie condus de natura lucrurilor
care trebuie să fie numite. (Platon, 1978, III,
Cratylos, 389 d) În felul acesta, cuvintele servesc la
analiza lucrurilor prin însăşi instituţia lor şi disting
modalităţile de a fi ale lucrurilor. Limbajul este,
astfel, o instituţie naturală, şi nu arbitrară. Mai
mult, limbajul este o consecinţă a gîndirii pe care o
explicitează. Nu există cuvînt fără cunoaşterea lu-
crului pe care acest cuvînt îl numeşte.
Aristotel, fără a face o teorie amplă asupra
acestei probleme, cu toate că îmbrăţişează teza con-
venţionalităţii limbajului, face din cuvînt, ca şi toţi
gînditorii greci „un simbol al modificărilor
sufletului” aşa după cum scrierea este reprezentarea
modificării vocii. (Despre interpretare, 1, 16 a.)
Această reprezentare şi numai această reprezentare
acordă cuvîntului o semnificaţie: „Prin nume, scrie
Aristotel, înţelegem un sunet avînd un înţeles prin
convenţie, fără raportare la timp şi din care nici o
parte nu are înţeles, scoasă din întreg.” (Despre
interpretare, 1, 16 a.)
Stagiritul îşi confirmă teza prin analiza
sofismelor, care sînt datorite, în special, relei
întrebuinţări a cuvintelor, căci „unul din motive
[care provoacă sofismele], cel mai natural şi cel mai
obişnuit, este acela care ţine de întrebuinţarea
cuvintelor. Fiindcă într-o discuţie nu este posibil să
aducem lucrurile înseşi, ci trebuie să ne folosim, în
locul lor, de cuvintele care le simbolizează, noi
credem că ceea ce este valabil pentru cuvinte este
valabil şi pentru lucruri, aşa cum se întîmplă în
calcule pentru care se întrebuinţează pietricele. Dar
acest caz nu este asemănător, căci cuvintele sînt în
număr finit, ca şi mulţimea ideilor, în timp ce
lucrurile sînt în număr infinit. De aceea, aceeaşi idee
şi acelaşi cuvînt trebuie să desemneze mai multe
lucruri. întocmai după cum, în exemplul de mai sus,
cei care nu au obişnuinţa în mînuirea pietricelelor
sînt înşelaţi de cei care cunosc [mînuirea lor], tot
astfel şi în discuţii. Cei care nu cunosc puterea [de
semnificaţie] a cuvintelor se înşală prin paralo-
gisme, fie discutînd cu ei înşişi, fie ascultînd pe
alţii”. (Respingerile sofistice, 1, 165 a)
De altfel, Aristotel completează mai departe,
în acelaşi tratat, ideea lui prin afirmaţia că cine ştie
să distingă cu precizie sensurile unui cuvînt este
foarte aproape de adevăr. „În adevăr, scrie el, este
greu de deosebit ce fel de lucruri sînt semnificate
prin acelaşi cuvînt şi ce fel de lucruri sînt semnifi-
cate prin cuvinte deosebite. Cine ştie să facă această
deosebire este foarte aproape de cunoaşterea
adevărului.” (Respingerile sofistice, 7, 169 a)
În concluzie, odată stabilită forma logică a
limbajului, atenția se îndreptă către conținutul
acestuia, către cuvinte mai concret, căci ele vor
devenii materia primă de care nu se poate lipsi nici
un discurs. Ori discursul se folosește de puterea
cuvintelor. Referindu-se la acest aspect, Popper
adaugă celor trei funcții ale limbajului enunțate de
Karl Bühler (expresivă, de semnalizare și descripti-
vă), o a patra: funcția argumentativă. (2001: 179)
Primele două funcții sunt inferioare, fiind comune
atât omului cât și animalelor, în timp ce ultimele
două sunt specifice doar limbajului omenesc. Iar
dintre acestea două, cea mai importantă era cea
argumentativă. Mai era, așa cum am văzut, o mare
problemă de rezolvat: raportul dintre cunoaștere și
limbaj. Studierea acestui raport urmărește
deslușirea a „ceea ce leagă oamneii între ei și
oamenii cu lumea, adică limbajul și cuvântul,
spunerea și spusul, adevărul și enunțarea lui.”
(Meyer, 2010: 73)

1.2. Retorică și cunoaștere

În mod tradițional înțelegem retorica drept o

artă a construcției discursurilor dar și o teorie
despre aceste discursuri. Și deși astăzi retorica este
tot mai puțin prezentă în materiile studiate în
universități9, ea continuă să suscite un interes
deosebit, grație propunerilor formulate, dar mai ales
faptului că trăim astazi o vreme ce stă sub semnul
comunicării. Ori, a exclude din cercetarea comuni-
cării retorica este un non-sens. Mărturie stă atenția
deosebită acordată de teoria argumentării, de teoria
literară sau de teoriile lingvistice enunțiative și
pragmatice, ca să ne referim doar la câteva. Sau cum
ar spune Meyer: ”Astăzi, retorica e pretutindeni. Ea
a câștigat inima societății noastre mediatice, până la
viața privată în care trebuie să placi și să seduci.”
(2010: 21)

1.2.1. Retorică și neoretorică

9 prof. Mihai sublinia că în România, cel puțin, „din 1875 până în 1982 (…) nu
au apărut lucrări de Retorică propriu-zisă.” (1998: 5)
 Prezența retoricii încă din cele mai vechi
texte este incontestabilă. Bunăoară, Illiada conține o
serie de discursuri structurate, purtate fie între
oameni, fie între aceștia și zei.
Însă structurarea ei într-o artă este apanajul
epocii greciei clasice, pe fondul nevoii de a compune
pledoarii cât mai convingătoare în procesele care
deveneau din ce în ce mai sofisticate. Așa se face că
vom găsi în această perioadă chiar îndrumări de
cum trebuie construite aceste pledoarii. Și cui
puteau ele aparține, dacă nu sofiștilor?
Caracteristicile acestor prime îndrumare
retorice ar putea fi astfel clasificate:
1. nevoia ca orice discurs să se desfășoare în
conformitate cu un plan bine elaborat;
2. nevoia ca retorica să devină acea dimensiune
practică de care avea nevoie etica și politica10;
3. nevoia ca retorica, semn al democrației ateniene
după părerea lui Nietzsche, să ocupe un loc privile-
giat în educația cetățeanului;
4. orientarea discursului către praxis. Vorbirea este
luată în considerare în măsura în care servește unui
scop și unor construcții persuasive.
Ca urmare, făcând o analiză a mijloacelor
utilizate de oameni pentru a comunica în public,
retorica constituie prima încercare de sitematizare
și înțelegere a discursului. Și cum discursul este
strâns legat de persuasiune, retorica este în fond
echivalentul dialecticii în câmpul demonstrației. În
timp ce demostrația pleacă de la cunoștințe adevă-
rate, argumentația are drept premise opinii ne-
demonstrate, dar acceptate de toată lumea. ”Întrucît

10 În fond, pentru Isocrate dar și pentru Cicero, retorica nu era decât o ramură
a politicii.
nu este stringentă, scrie V. Florescu, persuasiunea
implică libertatea de a adera sau nu la teza propusă.
Atît Perelman cît şi Enrico Castelli sau Johnstone
insistă asupra acestui caracter de adeziune liberă,
suportabilă şi, ca atare, mai umană pe care o
produce persuasiunea, subliniind caracterul
obligatoriu şi oarecum inuman al adeziunii obţinute
pe calea convingerii. Privită prin prisma aceasta,
posibilitatea erorii devine o simplă infirmitate
logică, dar cu rol pozitiv, căci tocmai datorită ei
există posibilitatea deliberării, iar obligaţia de a te
supune devine dreptul de a te supune.
O raportare la etimologia termenilor con-
victio şi persuasio precizează şi mai mult deosebirea
dintre cele două noţiuni. Primul, derivat din vincere
= a învinge, datorită prefixului con sugerează ideea
de înfrîngere completă şi definitivă. Subiectul însuşi
acceptă evidenţa probelor şi justeţea raţionamen-
telor preopinentului şi renunţă să-i mai opună pe
ale sale. În acest caz, victoria e o victorie a raţiunii
subiectului asupra propriilor sale interese sau teze,
care lezează evidenţa.” (1973: 187)
În retorică, obiectul deliberării nu este
obiectul vreunei științe, și în consecință ea va putea
naște doar opinii. Însă opinii asumate. Dar exact
aceste opinii vor fi cele pentru care retorica își va
atrage nenumărate critici încă din antichitate:
1. retorica nu este interesată de o teorie a cunoaș-
terii bazată pe certitudine ci pe verosimil;
2. retorica nu este o technê ci o demagogie, atâta
vreme cât este interesată de a produce aderarea la
anumite opinii bazându-se doar pe emoții;
3. retorica nu implică o dimensiune axiologică, atâta
vreme cât oratorul este indiferent la cauza pe care o
susține.
 Regăsim în aceste reproșuri făcute retoricii
esența reproșurilor făcute de Platon gândirii sofiste.
Așa cum vom vedea mai jos, rolul și locul utilizării
enunțurilor adevărate în tehnica discursului, separă
gândirea lui Platon și Aristotel11.
Retorica lui Aristotel conține o teorie a
argumentației, o teorie a elocinței și o teorie a com-
poziției discursului. Ba chiar distinge între trei
posibile genuri de discurs:
- genul deliberativ, caracterizat de scopul său care
constă în instruirea comunicatorilor publici, în
special politicienii, în a pune de acord discursul cu
așteptările publicului. Modul de argumentare
dominant în acest gen este exemplul;
- genul judiciar, așa cum o spune denumirea însăși,
este caracteristic pledoariilor din tribunale. Modul
de argumentare favorit al acestui gen este entime-
ma;
- genul epidictic își propune evidențierea unor
comportamente și acțiuni prin intermediul laudei
sau, dimpotrivă, a criticii. Este genul apropiat de
etică, atâta vreme cât lauda este asociată virtuții în
timp ce blamul este asociat viciului. Modul de
argumentare este amplificarea.
Având în vedere părțile principale ale
discursului, Aristotel va împărții retorica în patru
părți principale: invenția, dispoziția, elocuțiunea și
acțiunea12.

11 Aristotel respinge teza platoniciană conform căreia retorica este vidă din
punct de vedere axiologic și epistemologic, subliniind că a învăța să pledezi
pentru teza contrarie este util celui care vrea să învețe ce sunt faptele și cum se
pun întrebările (Retorica, 1355 a).
12 Retorica romană va adăuga acestor patru părți o a cincea, și anume:
memoria.
- Invenția este partea discursului ce ar trebui să
răspundă la întrebarea: ce enunți? Cu alte cuvinte,
trebuie găsite în acest moment al discursului sufi-
ciente idei, teze, lucruri, astfel încât teza enunțată să
devină paluzibilă. Este, din acest motiv, partea
discursului cea mai persuasivă, reunind subiectele,
locurile și tehnicile care pot convinge auditoriul;
- Dispoziția constă într-o artă a compunerii, fiind
în fapt o tehnică ce urmărește structura sintag-
matică a discursului. Părțile sale sunt, invariabil,
următoarele: exordiul – în care se urmărește
captarea atenției auditoriului și punerea acestuia în
situația emoțională dar și cognitivă de a asculta;
narațiunea – ce constă în expunerea propriu-zisă a
faptelor, punându-se accentul pe concizie, claritate
și verosimilitudine; confirmația – reprezintă mo-
mentul accentuării argumentelor în favoarea tezei și
respingerea tezei și argumentelor preopinentului;
perorația – sau partea de final a dipoziției,
constând într-o recapitulare a argumentelor expuse,
făcându-se apel la emoțiile și sentimentele
auditoriului.
- Elocuția vizează în fond estetica discursului.
Reprezintă dimensiunea stilistică a discursului,
urmărind corectitudinea gramaticală, folosirea celor
mai potrivite cuvinte, precum și utilizarea figurilor
stilistice. Deși este considerat ca fiind momentul
discursului în care tot ceea ce contează este
ornamentația, stagiritul atrage atenția că deși
strălucitor, stilul trebuie să fie, înainte de toate, clar
și să respecte corectitudinea.
- Acțiunea urmărește efectul discursului. Căci
odată elaborat, acesta trebuie spus, emis către
auditor. Accentul nu mai cade de această dată pe
conținut ci pe forma în care discursul este exprimat.
Se face apel la caracteristicile limbajului non-verbal
cu trimitere către intonație, gestică, mimică, ritm,
s.a.m.d.
Acestea ar fi câteva din aspectele a ceea ce
numim retorică clasică. Pentru că ceea ce a urmat a
fost fie retragerea retoricii în manieră exclusivă în
spațiul pedagogic (Quitilian), fie se va alătura gra-
maticii și dialecticii într-o antiretorică creștină.
Dacă Aristotel punea accentul pe invenție dar și pe
dispoziție, urmașii săi vor situa retorica în spațiul
literar, devenind o artă a exprimării ornamentale.
Fără dimensiunea ei filosofică și logică, retorica nu
mai este o artă a discursului ci o acțiune limitată la
figurile de stil, confundându-se cu oratoria. Separa-
tă de teoria argumentației, retorica se vede sărăcită
de părțile sale logice (invenția și dispoziția), în fa-
voarea elocuției și a acțiunii.
Renașterea însă, redescoperind omul în și în
multitudinea relațiilor sale sociale, redescoperă
retorica în sensul că-i reunește părțile constituente,
elimină gramatica și dialectica din cadrul trivium-
ului, pătrunzând în toate domeniile vieții publice,
reprezentând sinteza superioară a artelor și
științelor. Se reabilitează noțiunea de claritate în
defavoarea esteticului, deși nici această dimensiune
nu va fi înlăturată, însă va fi coroborată cu expresi-
vitatea. Retorica redevine partea importantă a
oricărui discurs, devenind chiar una din discipline
fundamentale care se studiau în colegiile iezuite.
Iar în 1948 se întâmplă că belgienii Chäim
Perelman şi Lucie Olbrechts-Tyteca publicau lucra-
rea La nouvelle rhetorique: traite de l’argumen-
tation. Este momentul apariției a ceea ce astăzi
numim neoretorică. Această nouă retorică își
propune, grație redescoperirii lui Aristotel, să
(re)aducă raționalul în domeniul apreciabilului și al
opiniei13.
Cei doi autori erau, la mijlocul secolului XX,
nesatisfăcuţi de soluţiile date de neopozitivism
fundamentelor ştiinţelor sociale. Ţelul lor era
acreditarea ideii de raţionalitate în ştiinţele juridice,
în cele economice şi politice. De aceea, şi-au propus
un demers similar celui întreprins de Frege, care
după ce a studiat raţionamentele matematice a creat
limbajele logicii propoziţiilor şi logicii predicatelor,
axiomatica acestora, ca teorii logice adecvate
discursului matematic. Cei doi autori belgieni
doreau să facă un demers similar în domeniul
disciplinelor juridice şi socio-umane prin creearea
unei teorii a raţionalităţii, aplicabilă acestor
domenii. Încercând să întemeieze o teorie logică a
judecăților de valoare, Perelman trebuia mai întâi
de toate să înțeleagă modul în care judecățile de
valoare erau exprimate ca fiind adevărate în cadrul
discursurilor. Concluzia la care a ajuns a fost
dezarmantă: nu există şi nu poate fi creată o teorie
logică despre judecăţile de valoare, dar există un
domeniu al teoriei logice, ignorat de logica modernă
şi anume teoria raţionamentului cu premise incerte
sau probabile cercetată odinioară de Aristotel ca
teorie a raţionamentului dialectic.
În consecință, cei doi vor definii noua
retorică drept o teorie generală a argumentației,
indiferent de forma sub care aceasta se va fi pre-
zentat: juridică, politică, etică, estetică sau filosofică.
Este, cu alte cuvinte, o retorică aplicabilă oricărui

13 Atitudine anticartesiană, atâta vreme cât gânditorul francez în Discurs

asupra metodei excludea din filosofie, separând-o de retorică, probabilul și
verosimilul.
tip de auditoriu, care devine un factor determinat al
calității argumentării. Auditoriul devine parte
constituentă a procesului argumentării atâta vreme
cât asupra sa se poate comensura eficacitatea dis-
cursului14. Spre deosebire de retorica clasică,
construită în jurul unui auditoriu considerat igno-
rant și amorf, noua retorică urmărește descrierea
condițiilor persuadării oricărui tip de auditoriu. În
consecință, accentul nu mai este pus pe forma
argumentului ci pe conținutul său. În acest context
trebuie interpretată afirmația lui Perelman: ”pentru
noi, cei care ne interesăm mai puțin de legitimarea
unui mod literar de exprimare decât de tehnicile
discursului persuasiv, este importantă nu atât
cercetarea problemei figurilor în ansamblul ei, cât
de a arăta prin ce și cum folosirea unor anumite
figuri determinate se explică prin nevoile de argu-
mentare.” (1958: 229) Astfel, retorica se situează în
spațiul rațiunii practice, discursul revendicându-se
acum de la dimensiuni necunoscute lui: intenție,
performanță, receptare s.a.m.d. Sau cum o spune
prof. Sălăvăstru: ”cine se ocupă de construcția
discursului nu poate eluda problema argumentării!”
(Meyer, 2010: 11)
Însă, așa cum am văzut mai sus, cei doi nu
ajung la teoria argumentării dinspre retorică, ci mai
degrabă dintr-un neajuns al cunoașterii și expli-
citării realității. Căci ”Perelman și-a dat seama că,
de la Descartes încoace, competența rațiunii a fost
nemotivat redusă la domeniul pentru care calculul,
experiența și deducția logică conferă cercetării

14 Ba chiar cei doi afirmă că în teoria argumentării ne putem lipsi de ideea de

adevăr și că validitatea unui argument ar fi definită de valoarea auditoriului
care acceptă argumentul.
prestigiul unei științe exacte.” (Florescu, 1973: 186)
Pentru Perelman, principiile unui raționament valid
trebuie să se aplice și în domeniile din care gnoseo-
logia clasică îl exclusese. După părerea lui Meyer,
lucrarea celor doi belgieni, alături de Utilizările
argumentării scrisă de Stephen Toulmin, a fost
scrisă ca ”reacție la logicismul strict care domina în
acel moment descrierea raționalității, calchiată pe
științele naturii. De atunci, retorica și (…) argumen-
tarea, nu au încetat să crească în importanță, până
la a devenii o nouă paradigmă pentru științele
umane, substituindu-se puțin câte puțin lingvisticii,
care dăduse strălucire structuralismului.” (2010: 21)
Ceea ce se întâmplă astăzi în spațiul public
dominat de comunicare, precum și importanța argu-
mentării în acest proiect, seamănă cu redes-
coperirea retoricii de către renaștere, sau ceea ce s-a
numit revirimentul retoric rinascimental. (Re)-
descoperirea omului, în înțelegerea umanismului
renascentist, este echivalentul redefinirii astazi a
omului ca ființă socială și actor al comunicării. Însă,
dacă revirimentul renascentist, în manieră cice-
roniană, punea accentul pe estetică, astăzi, teoria
comunicării întemeiată pe argumentare și retorică
tinde să devină motorul ”democratizării raporturilor
umane precum și a reconsiderării ierahiilor exis-
tente în scopul redefinirii lor (…).” (Meyer, 2010:
21)

1.2.2. Retorică și cunoaștere

În încercarea de formula resorturile cognitive

ale retoricii nu se poate evita analiza relației acesteia
cu filosofia, și în fond cu părțile grecești ale aces-
teia: logica și teoria cunoașterii. Dacă vom fi de
acord că retorica preia din teoria cunoașterii patru
elemente15, situate de la cele mai vulnerabile la cele
mai certe, și dacă am văzut care este statutul
certitudinii în acest proiect, este momentul să ne
aplecăm asupra opiniei16. Cât despre persuasiune,
într-un capitol următor.
Înțeleasă și ca analiză și critică a gândirii,
logica pare a-și împărți aria de acoperire cu gnoseo-
logia, aceasta din urmă fiind îndeaprope preocupată
de adevăr și de critica gândirii orientate către
adevăr. În fond, confuzia vine tocmai din această
preocupare comună: logica văzută ca știință a
condițiilor cunoașterii adevărului, gnoseologia ca
știință preocupată de judecățile de experiență sau de
rațiune ca judecăți de adevăr. Procesul cunoaşterii
nu se consumă integral în operaţii logice, deşi
acestea deţin în acest sector un rol decisiv. Logica
rezolvă doar jumătate din problema adevărului:
cum se transferă adevărul din propoziţie în
propoziţie (tehnologia validităţii). Deşi valorile de
adevăr (adevăratul şi falsul) intervin în mod curent
în logică, acestea sînt categorii gnoseologice. Logica
doar manipulează noţiunea de adevăr, pe care o
moşteneşte de la teoria cunoaşterii. Cealaltă jumă-
tate din problema adevărului este tributară analizei
gnoseologice, căreia i se cere să dovedească posibili-
tatea reflectării adecvate a realităţii în procesul cu-
noaşterii empirice, făcîndu-ne astfel să asistăm la
naşterea conceptului de adevăr. Gnoseologia are de
spus un cuvînt decisiv în fundamentarea cunoaşterii
empirice, în timp ce logica îşi spune cuvîntul în înte-
meierea cunoaşterii teoretice. Să adăugăm preciza-

15 Opinia, convingerea, certitudinea și persuasiunea.

16 gr. dóxa = opinie, judecată
rea că gnoseologia modernă nu poate face abstracţie
de rolul sistemelor de semne care operează între
subiect şi obiect, deci de intervenţia semioticii, şi
nici de implicaţiile praxiologice ale actului de
cunoaştere.
Profesorul Botezatu considera că psihologia
şi gnoseologia nu epuizează studiul gîndirii. Mai
rămîne loc pentru o ştiinţă care să cerceteze
gîndirea făcînd abstracţie atît de legăturile ei cu
obiectul cunoaşterii, cît şi de cele cu subiectul
cunoaşterii. Cu alte cuvinte este necesar un studiu al
structurii gîndirii, al mecanismelor pe care gîndirea
le pune în joc atunci cînd se argumentează. Acest
studiu este necesar şi dă naştere unei ştiinţe
speciale, numită logica, fiindcă structura gîndirii
este deosebit de complicată, iar cunoaşterea ei
posedă o mare importanţă practică. Se justifică
astfel definiţia logicianului scoţian William
Hamilton (1788—1856): Logica este ştiinţa legilor
gîndirii ca gîndire.(1983: 59)
Astfel, din punctul de vedere al unor poziţii
filosofice, s-a argumentat teza insuficienţei logicii
formale ca instrument de cunoaştere a adevărului.
Adevărul zace în conţinutul propoziţiilor, nu în
forma lor. Forma gîndirii izolată de conţinutul său
nu poate asigura cunoaşterea împotriva erorilor.
Sofistica are putere de seducţie pentru că de multe
ori ea mimează modelele gîndirii corecte. Aceasta
este de exemplu atitudinea filosofiei dialectice în
viziunea idealistă a lui Hegel care, aşa cum se ştie,
ambiţionează să se constituie ca o logică integrală a
procesului de cunoaştere, în timp ce logica formală
apare doar ca o logică parţială a cunoaşterii. Este
regretabil faptul că teoria adevărului nu se poate
constitui într-o ştiinţă unitară şi că se află în rea-
litate dispersată în mai multe sectoare ale sistemului
ştiinţelor, pe care apoi gnoseologia se străduieşte să
le pună de acord. Ambiţionînd să înalţe o teorie
completă a adevărului, dialectica se instituie ca o
gnoseologie şi o ontologie - aşa cum apare în opera
magistrală a lui G.W.F. Hegel. (Botezatu, 1983: 59)
Spre deosebire de demonstraţii, unde conclu-
zia urmează cu necesitate din premise, aceste
raţionări se numesc argumente. În logica formală se
consideră în genere că argumentele sînt demons-
traţii ratate, în care convingerea se întemeiază în
mare măsură pe factori extralogici, şi că în
consecinţă ele se exclud eo ipso din domeniul logicii.
Se face excepţie doar Cu argumentarea inductivă,
avîndu-se în vedere rolul său capital în construirea
teoriilor din ştiinţele empirice.
În realitate, logica ar trebui să analizeze cu
aceeaşi rîvnă toate speciile de argumente şi să ofere
şi criterii de evaluare pentru fiecare din acestea,
constituindu-se astfel într-o teorie a argumentării,
cu un cuprins mai larg decît logica formală. Nimic
nou, căci Dialectica (în sensul antic al termenului:
arta controversei) şi retorica (tehnologia discursuri-
lor) au captivat din totdeauna interesul societăţii,
fiind consemnate în tratatele aristotelice Topica şi
Retorica.
Remarcând nejunsurile, sau pozițiile limitate
metodologic ale acestor preocupări, prof. Mihai
propune redefinirea acestora într-o nouă teorie, pe
care o numește persintologie și care își propune
reunirea dimensiunilor pihologice cu cele logice, a
celor cognitive cu cele afective, analizate adeseori ca
fiind ireductibile unele la altele. (1998: 5 și urm.)
În fond, o analiză asupra discursului, din
perspectivă epistemologică, nu poate începe fără un
recurs absolut necesar în gândirea celor ce au dus
purtarea dialogului la rang de artă: sofiștii. Așa cum
arăta V. Florescu, ”înainte de a fi o categorie logică,
adevărul a fost o categorie psihologică, care s-a
constituit ca rezultat al muncii. Această constatare,
admisă fără discuţii în gnoseologia modernă,
îndreptăţeşte etimologia amintită mai sus, în
sprijinul căreia am putea invoca şi faptul că în
teologia arhaică, Memoria (Mnemosyne) este mama
muzelor. Cu alte cuvinte, nu logosul ar fi sursa sofiei
poeţilor şi oratorilor, ci întîi inspiraţia divină, apoi şi
experienţa reţinută de memoria fiecăruia, cum au
afirmat atîţia poeţi, pentru ca prin laicizarea
completă a gîndirii greceşti, să se ajungă la prio-
ritatea elementului ars asupra ingeniumului în
elocvenţă, de unde şi celebrul adagiu: poetul se
naşte, oratorul se face (…).” (1973: 39)
Cu filosofia sofiştilor suntem în faţa unuia
dintre cele mai controversate momente ale istoriei
filosofiei. ”Datorită culturii lor formale, scrie Hegel,
sofiştii aparţin filosofiei; tot aşa însă, datorită
reflexiei lor, ei nu-i aparţin. Legătura lor cu filosofia
rezidă în faptul că ei nu s-au oprit la raţionarea
concretă, ci au înaintat până la ultimele deter-
minări; o latură principală a culturii lor a fost gene-
ralizarea modului de gândire eleat şi extinderea
acestuia la întregul conţinut al cunoaşterii şi al
acţiunii; pozitivul se introduce aici ca utilitate şi a
fost utilitatea”.(1963: 352)
Despre filosofia sofiştilor s-au spus multe
lucruri şi a fost catalogată diferit: de la relativişti la
agnostici, de la subiectivişti la utilitarişti (chiar
precursori ai pragmatismului), de la materialişti la
idealişti. Însă dincolo de sensul peiorativ al
sofisticii, de denigrare sau subevaluare a gândirii lor
sta, de fapt, că sursă a acestora, chiar această
gândire, însoţită de stilul care i-a fost caracteristic.
Înainte de a fi fost orice altceva, sofiştii au fost
primii dascăli (de profesie) ai Greciei. Există o artă
pe care toţi sofiştii o predau, anume retorica, şi un
punct de vedere epistemologic pe care îl împărtă-
şeau cu toţi, anume scepticismul, conform căruia
cunoaşterea nu ar putea fi decât relativă la subiectul
sensibil. (Guthrie, 1999: 46) În ceea ce priveşte
cunoaşterea, scepticismul concentrat în formele
răsunătoare ca „omul este măsura tuturor
lucrurilor”, „cunoaşte-te pe tine însuţi”, „totul este la
fel de adevărat, totul este la fel de fals" etc, devine
atitudinea dominantă. Adevărul este funciar
subiectiv, adevăr al fiecăruia (…).(Florescu, 1973: 38
și urm.)
Protagoras, este promotorul uneia dintre
cele mai îndrăzneţe idei din istoria filosofiei
greceşti: relaţia fiinţei umane cu adevărul, cu
kosmosul, cu cetatea, cu lucrurile, cu toate câte sunt
si câte nu sunt. În Schiţe Pyrrhoniene (I, 216 şi
urm.), Sextus Empiricus scria că “Protagoras este de
părere că măsura tuturor lucrurilor este omul, a
celor ce sunt, precum că sunt, iar a celor ce nu sunt,
precum că nu sunt, prin măsură înţelegând criteriul,
prin lucruri realităţile (…)”. Acelaşi lucru îl spune şi
Aristotel: “Protagoras susţinea că omul este măsura
tuturor lucrurilor”(1965: XI,1,105,39) înţelegând
prin aceasta “pe omul care este ştiutor sau doar pe
cel care percepe o senzaţie, adică pe omul care are
cunoaştere sensibilă şi pe acela care are ştiinţă.”
(1965: X, 1, 105, 3a)
Dacă traducem măsură prin criteriu şi lucruri
prin realitate, vom înţelege că omul este criteriu al
realităţii, al tuturor realităţilor. Mutată în plan
gnoseologic, această identitate arată că lumea cu-
noscută de om este lumea omului. Omul cunoaşte
prin senzaţii şi gândire, şi de aceea ceea ce cunosc
există, deci există ceea ce cunosc. Acesta este raţio-
namentul lui Protagoras. Cum cunosc prin senzaţii,
există ceea ce cunosc prin senzaţii. Cum senzaţiile
variază, sau cum ele spun despre un acelaşi lucru că
e mic sau că e mare, că e amar, sau dulce înseamnă
că adevărurile sunt asemenea senzaţiilor: relative.
Asta înseamnă că despre unul şi acelaşi lucru se pot
susţine judecăţi contrare, ceea ce revine la a spune
că sunt valabile deopotrivă, şi judecata care afirmă
şi judecata care neagă aceluiaşi obiect anumite
proprietăţi. Refuzul de a admite un adevăr obiectiv
face că, pentru nevoi practice, majoritatea devine
arbitrul a ceea ce trebuie să credem, Protagoras
devenind astfel promotorul convenţiei atât în viaţa
sociala a omului cât şi în teoria cunoaşterii. El neaga
ideea că există vreun criteriu după care se poate
recunoaşte lumea exterioara a fiinţei, afirmând
existenţa unei lumi colectiv subiectivă, obţinută prin
compararea lumilor subiective ale indivizilor.
Gorgias radicalizează această concepţie
relativistă arătând că nimic nu există. Nici măcar
lumile individuale şi subiective nu pot exista, pentru
că şi ele sunt contradictorii între ele: regulile logicii,
prin care testăm corectitudinea senzaţiilor noastre,
sunt la fel de arbitrare ca şi senzaţiile însele. Toate
tezele lui Gorgias sunt adevărate sancţiuni ale
ontologiilor realiste, ca şi ale tuturor gnoseologiilor
care argumentau cognoscibilitatea lumii.
Gorgias se ridică mai ales împotriva filosofiei
eleate (existentul este şi nonexistentul nu este) dar
şi a lui Heraclit sau Democrit după care existentul şi
nonexistentul fiinţează. Tezele sale:
1) nu există nimic;
2) dacă ar există ceva, nu ar putea fi cunoscut şi
3) dacă ar putea fi cunoscut, n-ar putea fi comuni-
cat, privesc fiinţarea.
Pentru validarea adevărului acestor teze,
Gorgias argumentează mai întâi că nonexistenţa nu
este căci dacă nonexistentul este, rezultă că el este şi
nu este; căci în măsura în care este conceput ca
nonexistent, el este, ceea ce este absurd. Deci non-
existentul nu este. Apoi, dacă admitem că non-
existentul este, ar rezulta că existentul nu este, ceea
ce iarăşi, este absurd.
În al doilea rând: existentul nu este. Dacă ar
exista, atunci ar fi ori veşnic, ori creat, ori veşnic şi
necreat. Să presupunem că este etern. Aceasta ar
însemna că nu are început, deci este nelimitat, dar
dacă este nelimitat nu se află în nici-un loc. Dar
dacă nu se află în nici-un loc, înseamnă că nu există.
Să presupunem acum, că este născut. Dacă ar fi
născut atunci s-a născut fie din existent, fie din
nonexistent. Dar nu s-a născut din existent, căci
dacă existentul este, el nu s-ar fi putut naşte; din
nonexistent, de asemenea, nu s-a născut căci
nonexistentul nu este şi ce nu este nu poate genera
ceva. Aşadar, existentul nu este.
În al treilea rând, nu există nici existentul nici
nonexistentul, căci, dacă este existentul cât şi
nonexistentul, această ar însemna că nonexistentul
este totuna cu existentul, ceea ce este absurd si, prin
urmare, nu există nici-unul nici celălalt.
Cea de-a două teză – dacă ceva există atunci
nu poate fi cunoscut – porneşte de la ideea că dacă
tot ceea ce gândim ar exista atunci rezultă că există
toate pe care le gândim, ceea ce este absurd. Sau
dacă ceea ce este gândit este, cum nonexistentul este
gândit, ar trebui să admitem că el există, ceea ce este
absurd.
Cea de-a treia teza – dacă ar putea fi
cunoscut, n-ar putea fi comunicat – este întemeiată
pe deosebirea reală dintre cuvânt şi obiectul său.
Cuvântul nu înseamnă nici lucrurile, nici existentul.
Altfel spus, receptorului nu-i este semnalat un lucru,
ci un nume. Mai mult, existentul este exterior nouă,
deci nu coincide cu cuvântul, si, prin urmare,
lucrurile nu pot fi comunicate.
Filosofia lui Gorgias este întruchiparea
perfecta a echilibrului absolut. Despre el Hegel scria
că: “duce o polemică justă contra realismului
absolut, care, când are o reprezentare, îşi închipuie
că posedă lucrul însuşi, dar care nu poseda decât un
ce relativ”, dar şi că “alunecă în idealismul rău al
timpurilor moderne” (1963, I: 362-363) conform
căruia ceea ce este gândit este totdeauna subiectiv,
deci nu este ceea ce este. Prin gândire noi trans-
formam ceea – ce – este în ceva pentru gândire
(gândit). Oricum ar fi, sofiştii fac din cunoaştere o
funcţie creatoare şi nu doar una reflexivă, asemeni
unei oglinzi a realităţii. În acest context considera V.
Florescu cum că ”Pentru primii filozofi, opinia,
asimilată senzaţiei, era o formă inferioară de
cunoaştere, profund marcată de relativism. Pitago-
reicii operează prima reabilitare a opiniei, recunos-
cîndu-i un uşor substrat raţional, iar sofiştii, care
sînt şi creatorii psihologiei, desăvîrşesc ruperea ei
de senzorial, recunoscîndu-i totuşi caracterul de a
putea fi influenţată de pasiuni şi de alte opinii care
se impun graţie diferitelor procedee oferite de
retorică. Cunoaşterea nu poate fi niciodată sigură,
afirmase Xenofane, căci „aparenţa — δόκος —
învăluie lumea, iar Gorgias, conştient că ştiinţa
adevărată este greu de obţinut, recunoaşte, ca şi
Platon, că opinia conduce oamenii, deşi ea n-are
altceva decît „fragilitate şi instabilitate, şi cine o ur-
mează nu obţine decît poziţii care se clatină”.
Această înţelegere a opiniei ca treaptă inferioară a
cunoaşterii, adică un simplu ataşament al gindirii la
posibilităţile sale imediate, care îşi are punctul de
plecare într-o evidenţă sensibilă, pe care altcineva
poate să n-o aibă, sau în motive personale şi
practice, de unde sinonimia ei cu credinţa, se va
încetăţeni în gnoseologie.” (1973: 40)
Socrate avea să mute preocupare dinspre
natură către subiect, și, prin aceasta, către discurs.17
După mulţi analişti, Socrate reprezintă cea mai
mare cotitură în filosofia greciei antice. “El este,
scrie Hegel, punct principal de cotitură a spiritului
în sine însuşi; această cotitură s-a înfăţişat în el sub
modul gândului”.(1963, I: 364) Pentru majoritatea
gânditorilor de mai târziu, prin Socrate filosofia
cobora – cu o vorbă atribuită lui Cicero – din cer pe
pământ. O dată cu Socrate “se naşte funcţia de
conştiinţă”, (Bruns-chvwicg, 1928: 4) său cum o
spune Hegel: “În Socrate a răsărit conştiinţa că ceea
ce este este mijlocit prin gândire”. (1963, I: 366)
Constantin Noica vedea în Socrate momentul în

17 J. Piaget consideră că totuşi „gândiri greceşti i-a rămas străină noţiunea de

subiect epistemic activ şi singurele două puteri pe care Aristotel le va atribui
subiectului sunt aceea de a deveni conştient în ce priveşte formele şi aceea de
abstracţie, pornind de la percepţii care permit să se ofere un conţinut
formelor. Sofiştii au insistat desigur asupra unei anumite forme de
subiectivitate, dar pentru un scop mai ales critic şi fără a se ridica la subiectul
epistemic. Când Protagoras susţinea că omul este măsura tuturor lucrurilor, el,
sau nu depăşea subiectul individual sau întrevedea un relativism
epistemologic”. (1970 : 79-80)
care conştiinţa cunoscătoare începe să se ia pe sine
însăşi că obiect de cercetare. Socrate începe acţiunea
de “limpezire a conţinutului noţional al gândirii”.
Socrate nu urmăreşte precizarea, descoperirea aces-
tor termeni; “truda sa nu era să prescrie lucruri
universal acceptabile, ci să le deştepte”. (Noica,
1995: 25)
Modul în care Socrate descoperă subiec-
tivitatea cunoscătoare reiese mult mai bine din
analiza filosofiei de până la el. Ionienii au gândit, nu
au reflectat asupra gândirii, iar rezultatele nu le-au
determinat ca gândire. Atomiştii au transformat
esenţa obiectivă în gânduri (idei), adică în abstracţii.
Anaxagoras considera ca esenţă gândul ca atare.
Protagoras considera drept esenţă gândul ca şi
conştiinţă. Despre această filosofie Hegel scrie că se
caracterizează prin dispariţia a ceea ce este obiectiv.
Ca urmare, ceea ce este stabil este subiectivul. Dar
este el însuşi opus obiectivului, este el ceva singu-
lar? “El este – se întreabă, pe buna dreptate, Hegel
– tot atât de accidental, e purul arbitrar, ceea ce e
lipsit de lege. Sau este el oare, în el însuşi, obiectiv şi
universal?” (1963, I: 364)
Pentru Socrate, esenţa este eul universal,
binele, conştiinţa odihnind în sine însuşi. În acest
mod muta Socrate centrul de greutate al filosofiei
către subiectul cunoscător. De aici până la formarea
expresă a conştiinţei cunoscătoare, - cum cunosc
ceea ce cunosc? – a fost un singur pas.
Deşi demersul său este considerat unul
moral, totuşi metoda (dialectică) utilizată de
Socrate, dar mai ales teoria inducţiei, fac din filoso-
fia lui Socrate începutul gnoseologiei și retoricii, ca
atare.
 Metoda socratică implică principiul ne-
ştiinţei, ironia şi maieutica. Unitatea acestor mo-
mente se realizează în metoda desfăşurată sau în
desfăşurarea metodei. Fără ele, metoda ca atare, în
structura şi intenţiile ei, este imposibil de conceput.
Punctul ei de plecare este o idee, o scenă (prietenia,
sufletul, virtutea, etc). Folosind discursul ipostaziat
în ironii, în întrebări și răspunsuri, Socrate ţinteşte
la definiţia obiectului cercetat. Procedeul folosit este
inducţia și dialogul. Acestea două sunt considerate
de Aristotel ca fiind descoperirea gânditorului, sau
poate mai exact spus, concentrările descoperirii
gânditorului.
Teoria inducţiei, deşi neformulată expres,
este totuşi practicată de Socrate. Practicarea induc-
ţiei pentru Socrate cuprinde experienţe, observaţii
empirice, varietatea experienţelor, revenirea asupra
unor proprietăţi ale fenomenelor naturii supuse
observaţiei, etc. Ceea ce Socrate ia în analiză prin
inducţie, şi, deci, fenomenele asupra cărora el le
aplică inducţia, sunt fenomene sociale, iar dintre
acestea, fenomenele morale sunt cele cu predilecţie
analizate de către gânditor. Este aceasta chiar o cir-
cumscriere a tematicii retoricii.
Procedeul în sine consta în delimitarea unei
teze (idei) de verificat, a discursului propriu-zis, a
concluziei şi a verificării. Teza este cea despre care
se discută, iar discursul este chiar inducţia ca atare.
”Vagile indicaţii privind stabilirea consensului aveau
să se constituie într-o teorie a argumentaţiei cu-
prinsă în aşa-zisa ars rhetorica, graţie geniului lui
Aristotel, care desăvîrşise şi teoria demonstraţiei
silogistice cuprinsă în ars dialectica. Pînă la el,
retorica nu fusese decît un simplu îndreptar juridic-
procedural iniţiat de sicilienj, dublat de o tehnică a
captării bunăvoinţei — captatio benevolentiae —
adică de înduplecare a juriului prin invocarea a fel
de fel de elemente fără valoare probantă propriu-
zisă, adesea chiar străine cauzei. în faza ulterioară i
se adaugă tehnica slăbirii convingerii prin ceea ce
am putea numi şoc repetat. Prin utilizarea la
maximum a seducţiei prin forma aleasă a discur-
sului, a ambiguităţii şi polisemiei termenilor, juriul
sau auditoriul era atras pe panta neîncrederii faţă de
teza părţii adverse. De aici porneşte grija excesivă a
lui Socrate de a stabili, de comun acord cu preo-
pinentul, valoarea semantică strictă a termenilor de
bază, ceea ce înseamnă o încălcare fizicalistă a
specificului limbii şi neglijarea unor aspecte pe care,
astăzi, teoria comunicării le-a pus în lumină clară.
Tot succesul lui Socrate în versiunea lui Platon este
rezultatul acestei insidioase propuneri de a trece
discuţia, de pe plan retoric, pe plan dialectic”.
(Florescu, 1973: 47)
Prin acest procedeu, aşadar, Socrate des-
coperă esenţa şi noţiunea. Mai exact, descoperă
esenţa în plan ontologic şi noţiunea în plan logic.
Sau, şi mai bine spus, Socrate descoperă că noţiunea
exprimă esenţa unui fenomen. Efortul analitic îl
duce pe Socrate şi la descoperirea definiţiei şi a
faptului că aceasta trebuie să exprime esenţialul
definitului, astfel încât, acesta să nu poată fi
confundat cu altceva. Definiţia nu se va face
niciodată după accidente, ci numai după esenţe.
Platon va continua, magistral, proiectul
învățătorului său. Până într-acolo încât s-a spus că
doar lecturarea operei complete a lui Platon ne duce
la concluzia că “aproape întreaga noastră cultură
intelectuală este de origine greacă…”.(Gomperes,
1928,I: 71) Dacă vom fi de acord cu Augustin, cum
că Platon i-a întrecut pe toţi filosofii lumii, atunci
vom fi şi de acord că “Platon este, fără îndoială, cel
mai mare nume al istoriei filosofiei. Pentru a
exprima această superioritate s-a mers până la a
scrie, nu fără humor, că toţi ceilalţi filosofi n-au
făcut decât să facă note în subsolul paginilor
operelor sale.” (Schuhl, 1971: 5)
Am văzut mai sus cum Socrate determină
două lucruri: funcţia de conştiinţă cunoscătoare, pe
de o parte, şi o anumită unitate de conştiinţă, pe de
altă parte. Platon desăvârşeşte acest proiect de înte-
meiere a conştiinţei cunoscătoare.
Cunoaşterea platoniciană, sau teoria asupra
cunoaşterii îşi are originea în critica pe care ma-
estrul său, Socrate, a făcut-o doctrinei sofiştilor.
Încă din dialogul Charmides, Critias apare ca sus-
ţinător al şcolii sofiste, care l-a format, şi a cărei
doctrină o expune foarte clar. Problema este de a
defini această virtute pe care grecii o numeau
sophrosyne, înţelepciune practică ce dirijează
efectiv acţiunea. Pentru Critias, ea nu reprezintă
cunoaşterea diferenţiată a unui obiect determinat, ci
“cunoaşterea celorlalte tipuri de cunoaştere şi a ei
însăşi”, (Platon, 1974, I, Charmides, 166.c.) o
tehnică a tehnicilor care face abstracţie de obiect,
considerat drept un element exterior. Aşadar
obiectul acestei tehnici supreme este interior:
agentul însuşi şi conştiinţa propriilor sale capacităţi;
cunoaşterea astfel concepută urmând îndemnul
zeului: “Cunoaşte-te pe tine însuţi”. (Platon, 1974, I,
Charmides, 164.d.) Avem, aşadar, de a face cu o
cunoaştere pur formală: conţinutul său cuprinde
forme de cunoaştere izolate de obiectul lor, şi, pe de
altă parte, agentul în sine, în calitate de subiect al
unei astfel de cunoaşteri şi ca inteligenţă a cărei
formă constituie obiectul acestei cunoaşteri a
cunoaşterii.
Însă pentru a putea susţine o asemenea
afirmaţie trebuie mai întâi să putem combate
concepţia sofiştilor conform căreia cunoaşterea
formală nu este complet lipsită de conţinut dacă se
admite că are de asemenea drept obiect subiectul
însuşi. Dacă argumentul ar fi dictonul lui Protagoras
că omul este măsura tuturor lucrurilor, atunci,
scrie Platon, cunoaşterea ar trebui definită ca o
experienţă individuală obţinută în momentul în care
ea se produce. Ori, la Platon, cunoaşterea adevărată
se întemeiază pe Fiinţă şi depinde de Fiinţă, rea-
litate opusă devenirii şi realitatea stabilă a esenţei.
Prin această distincţie gânditorul grec vrea să
elibereze gândirea din fluxul devenirii şi să-i poată
oferi acesteia un alt mijloc de a se fixa asupra
Fiinţei. Astfel, Platon devine primul mare exponent
al ideii că ”opinia va fi mereu denunţată ca falsă,
fragilă, inconstantă şi proprie poporului sau indoc-
tului. Platon o opunea atît ştiinţei — επιστήμη — cît
şi gîndirii riguros raţionale — νόησις. Ştiinţa se
ocupă, afirma el, de existenţe, pe cînd opinia — δόξα
— numai de umbrele lor, de unde opoziţia dintre
φιλόδοξος şi φιλόλογος. Ultimul nu este chiar
ignorant, scrie Platon, căci opinia ocupă un post
intermediar între ştiinţă şi ignoranţă, şi are dome-
niul ei care scapă de sub jurisdicţia ştiinţei:
frumosul, binele, sacrul nedefinitul (mărimea şi
micimea, greul şi uşorul etc). Aşadar, domeniul
opinabilului este o tristă stare de fapt, şi numai
filozoful dăruit cu har de către zei reuşeşte să i se
sustragă.” (Florescu, 1973: 41)
Aristotel aduce gnoseologia într-o altă era: a
lui a şti, a cunoaşte. O subliniază şi Noica: “Platonis-
mul e o tema; aristotelismul este – sau vrea să fie –
adevăr.” (1995: 94) Pentru Platon, cunoaşterea
trebuie smulsă Devenirii pentru a se putea
concentra asupra Fiinţei. “Cu Aristotel, scrie Bruns-
chwicg, ordinea cunoaşterii se preschimbă în ordi-
nea ontologiei… Filosoful de tip aristotelic se
întreabă ce se întâmplă deasupra sa, înainte de a
vedea cum e alcătuit el însuşi.” (1927, I: 50)
Deosebirea este că Platon merge de la Idei la
lucruri (inductiv), iar Aristotel de la lucruri la Idei
(deductiv), ceea ce i-a determinat pe unii
comentatori să afirme că filosofia lui Aristotel nu a
fost în nici un caz una a spiritului, ci una a naturii.
Noica, subliniind realismul caracteristic gândirii
greceşti (excepţie făcând nominalismul sofiştilor) va
arată că acesta se desăvârşeşte în opera lui Aristotel.
(1995: 98)
În ordinea cunoaşterii, Aristotel pleacă de la
determinarea Fiinţei spre a ajunge abia mai târziu la
posibilitatea cunoaşterii. (Noica, 1995: 97) Pentru
Aristotel Fiinţa este adevăr, deoarece ea este cauză
de adevăr. În consecinţă, misiunea oricărei ştiinţe
este să-şi ridice privirea către Fiinţă. Acest adevăr
nu poate fi cunoscut decât prin două căi, intelectul
activ şi ştiinţă. Ştiinţa, fiind însă demonstrativă, nu
poate cunoaşte principiile, care sunt de natură
intuitivă, cunoaşterea lor neputând să se realizeze
decât de către intelectul intuitiv, care, de altfel, este,
după stagirit, mai adevărat decât ştiinţa.
În fond, pentru Aristotel, problema gnoseo-
logică este: cunoaştem numai prin notele sensibile
ale individualului (substanţa), însă obiectul cunoaş-
terii este universalul (forma) care este necorporal18.
Cunoaştem pornind de la simţuri, care ţin de
corporal, de individual, dar cunoaşterea stă doar în
concepte19, care n-au nimic în comun cu corpora-
litatea. În timp ce instrumentul cognitiv primar ne
dă doar calitatea sensibilă singulară, noi cuprindem
lucrul ca substanţă, în integritatea însuşirilor lui
materiale şi formale20.
În concluzie, pentru Aristotel, întreg dome-
niul cunoaşterii bazat pe experienţă, care începe de
la datele sensibile şi sfârşeşte la raţionament, este
opera noús-ului pasiv. Spre deosebire de Platon, la
Aristotel ”opinia nu este o simplă umbră a
existenţelor, ci o aparenţă reală, care poate avea o
teorie a ei, cum este retorica. Dacă această atitudine
implică ideea superioară că filozoful devine, prin
efort organizat, capabil să cunoască exact, fără
sprijinul divin, nu este mai puţin adevărat că
dispreţul pentru opinie şi argumentaţie este caracte-
ristic şi poziţiei lui Aristotel. Acest dispreţ pe care îl
vom găsi exprimat în termeni aproape identici de-a
lungul întregii istorii a filozofiei este, propriu-zis,
consecinţa unora dintre cele mai semnificative
obsesii ale gîndirii umane: cunoaşterea exactă,

18 “Existenţa avea, potrivit literei şi spirtului aristotelismului, o constrângere:

era numai individuală. Cunoaşterea are şi ea una: vizează doar universalul.”
(Noica, 1995: 123)
19 Aristotel arată că experienţa este instrumentul de căpetenie al pătrunderii
cazurilor individuale, dar, tocmai din acest motiv, ea nu ne poate indica decât
faptele, fără a putea să ne spună ceva despre cauzele acestora.
20 Întreaga devenire este explicată de Aristotel prin jocul a două elemente:
esenţa sau forma şi materia. Materia este posibilitate pură şi prin incorporarea
în materie a esenţei, sau a formei (numită şi universal) se realizează
existenţele individuale.
valabilă oricînd, oriunde şi pentru oricine, în toate
domeniile, ceea ce, altfel exprimat, înseamnă
stăpînirea adevărului absolut.” (Florescu, 1973: 41)
În ordinea discursului întemeierea pe adevăr este
fundamentală. Căci „nu există inferență fără a se
recurge la nonproblematic. Dacă totul ar fi proble-
matic, nu s-ar putea comunica și dacă nimic nu ar fi,
nu am avea nimic să ne spunem. Întreaga artă a
oratorului constă în sprijinirea pe nonproblematic
atât pentru orator, cât și pentru auditoriu, ceea ce
numim topoi sau locuri comune, care permit trans-
formarea problematicului în rezolutoriu și trecerea
de la unul la celălalt.” (Meyer, 2010: 126)
 Partea a II-a
Raționament, argumentare și discurs

2.1. Discurs și raționament

2.1.1. Raționamente deductive
2.1.1.1. Raționamente imediate
2.1.1.2. Raționamente mediate
2.1.2. Raționamente inductive
2.1.3. Argumentarea
2.1.4. Sofistica
2.1.5. Persuasiunea
2.1. Discurs și raționament

Astăzi, mai mult ca oricând, termenul de

comunicare își află utilitatea socială și practică,
deopotrivă. Ba am putea afirma că, din păcate,
termenul este atât de uzitat încât a devenit a modă
ca orice act social să se revendice sau să icumbe o
anume dimensiune comunicațională. Și de aici
multe barbarisme legate de comunicare, multe
dintre pseudo-științele actuale, multe dintre exage-
rările aplicate. Și asta se întâmplă deși „cuvântul
conţine un ce sfânt care ne interzice să facem din el
un joc al hazardului, spune Baudelaire. Tocmai de
aceea, aparenta claritate a denumirii acestui con-
cept, se dovedeşte a fi o capcană, întrucât ascunde o
întreagă încărcătură de ambigutăţi.” (Vasilescu,
2004: 139)
În fond, ce este comunicarea? O întrebare
aflată și ea la mare modă, căreia i s-au dat o
multitudine de răspunsuri, fiecare încercând să
redea o definire cât mai exactă. „Termen aparent
banal, lipsit de ascunzişuri, îşi sporeşte în realitate
polivalenţa şi ambiguuităţile cu fiecare nouă
încercare de a-l descoperi. Întreţesută cu emoţii,
sentimente, atitudini şi interese, comunicarea uma-
nă este acea relaţie dintre oameni, care creează
comuniunea şi comunitatea.” (Vasilescu, 2004: 140)
Semantica termenului comunicare nu poate fi
circumscrisă unei definiții, dar fiecare dintre ac-
cepțiunile sale surprinde câte ceva din multitudinea
ipostazelor în care aceasta se poate prezenta. Încer-
carea nostră vine să înțeleagă fundamentul teoretic
ce pote determina efectul practic al comunicării. Iar
în acest punct, indiscutabil, recursul la logică este
necesar. Pentru că doar dacă pornim de la logica
propozițiilor, vom vedea că și în comunicare, ca și în
logică, propozițiile enunțiative sunt cele care pot
determina un efect. Pentru că doar în propoziția
enunțiativă predicatul asertează ceva cu privire la
subiect, considerat în totalitatea sferei sale, sau cu
privire doar la o parte a acesteia.
Este foarte adevărat că în comunicare, și în
discurs în mod special, adeseori se vor găsi și
propoziții, altele decât cele enunțiative, dar ele stau
pe lângă un enunț. Ele nu există fără enunțarea pe
care discursul, în mod obligatoriu, o presupune.
Acesta este motivul pentru care această
parte, dedicată discursului, începe prin lămurirea
câtorva aspecte legate de raționament, ca și formă
fundamentală de a ne înlănțui argumentele, regăsite
mai apoi într-un discurs.

2.1.1. Raționamentele deductive

Cum discursul este structurat ca o înșiruire

de propoziții enunțiative, aflate în diferite raporturi,
este firesc să ne aplecăm asupra a ceea ce numim
reguli de inferență între aceste propoziții pe care
logic-formal le vom numi propoziții categorice.
În fond, nu cred că putem găsi în realitate un
singur enunț care să nu se circumscrie unuia dintre
cele patru tipuri de propoziții categorice, consacrate
de logica formală21:

21 Există totuși un anume tip de propoziții, altul decât cele patru, dar care se
înscrie în aceeași tipologie: propozițiile singulare, denumite astfel pentru că
extensiunea subiectului este redusă la un singur element. Introduse prin
cuantificatori specifici (acest/ă, numai acesta, doar....., etc.) aceste propoziții
sunt totuși considerate universale atâta vreme cât predicatul afectează
întreaga sferă a subiectului, chiar dacă acesta este redus la un singur element.
- propozițiile universal-afirmative (SaP) – caracteri-
zate prin faptul că predicatul (P) afectează (afir-
mând) toate elementele din extensiunea subiectului
(S): Toți jurnaliștii sunt oameni;
- propozițiile universal-negative (SeP) – caracteri-
zate prin faptul că predicatul (P) afectează (negând)
toate elementele din extensiunea subiectului (S):
Nici o pasăre nu este mamifer;
- propozițiile particular-afirmative (SiP) – caracteri-
zate prin faptul că predicatul (P) afectează
(afirmând) o parte din elementele ce formează ex-
tensiunea subiectului (S): Unii oameni sunt buni
comunicatori;
- propozițiile particular-negative (SoP) – caracteri-
zate prin faptul că predicatul (P) afectează (negând)
o parte din elementele ce formează extensiunea
subiectului (S): Unii oameni nu sunt buni
comunicatori.
Înainte de a merge mai departe și de a vedea
cum aceste patru tipuri de propoziții formează
practic întregul nostru univers de discurs, se impun
câteva precizări legate de ceea ce numim distribu-
irea termenilor în aceste propoziții.
Ceea ce determină distribuirea termenilor în
propozițiile categorice este chiar ceea ce le impune
această taxonomie: cantitatea (universale sau
particulare) și calitatea (afirmative sau negative).
Coroborat cu aceasta, un termen este considerat
distribuit într-o propoziție doar atunci când îi este
luată în considerare întreaga extensiune. Cu alte
cuvinte, ceea ce afirmă/neagă predicatul afectează
fiecare element din sfera subiectului. În consecință,
în propozițiile universale subiectul este distribuit
(sfera sa fiind inclusă/exclusă din sfera predica-
tului), iar în propozițiile particulare predicatul este
nedistribuit în cele afirmative și distribuit în cele
negative.
Concluzionând, subiectul este distribuit în
universale în timp ce predicatul este distribuit în
negative:
- SaP = subiect distribuit/predicat nedistribuit
- Sep = subiect distribuit/predicat distribuit
- SiP = subiect nedistribuit/predicat nedistribuit
- Sop = subiect nedistribuit/predicat distribuit
În practica discursului această lege a distri-
buirii termenilor este importantă atâta vreme cât
asigură respectarea principiului identității, astfel
încât locutorul și interlocutorul să vorbească despre
același lucru. Sau, în cazul discursului unidirecți-
onal, asigură locutorului consecvența în ceea ce
privește subiectul argumentării.
Totodată, așa cum vom vedea mai jos, această
lege a distribuirii termenilor asigură raționamen-
telor făcute cu propoziții categorice (care la limită
spuneam că ne consumă întreg discursul) validita-
tea logică de care au nevoie. În fond, această lege
prevede ca un termen nedistribuit în premise să nu
apară distribuit în concluzie, sau mai explicit: un
termen care apare distribuit în concluzie este în
mod obligatoriu distribuit și în premisa din care
provine. Este o lege care privită în consecințele ei în
practica discursului (când acesta se poartă în
manieră deductivă) impune ca în concluzie să nu ne
referim la mai multe elemente decât am făcut-o în
premise.

Unii oameni sunt politicieni

Toți politicienii sunt guralivi
Toți oamenii sunt guralivi
 Este acesta un exemplu de silogism nevalid
din mai multe considerente logico-formale22, dar
ceea ce ne interesează în acest moment este să
observăm că ceea ce se spune în concluzie este mai
mult decât se spune în premise. Dacă în premisă
(majoră) predicatul se referă la unele elemente din
sfera subiectului (unii), concluzia consfințește
(ilicit) că predicatul se aplică întregii extensiunii a
subiectului (toți), ceea ce este nevalid.

2.1.1.1. Raționamente imediate

Afirmam mai sus că cele patru tipuri de pro-

poziții categorice consumă practic întregul univers
de discurs, și, în consecință, relațiile dintre ele,
inferențele sau raționamentele astfel formate merită
o atenție deosebită. Regulile de inferență, validitatea
raționamentelor precum și adevărul concluziilor
sunt obiective de atins, iar situarea discursului în
afara lor duce la o argumentare inconsistentă și
nevalidă, determinând patologii ale discursului în
general și ale celui logic-formal în special.
O primă caracteristică a acestor propoziții
categorice este de a forma inferențe imediate prin
opoziție. Aceste inferențe sunt concretizări ale unor
inferențe regăsite la nivel propozițional. De pildă,
inferența de tip ponendo-ponenes are forma:

p -› q
p
:.q

22 Pe larg la secțiunea dedicată silogismului

și se citește dacă p – atunci q, dar p, atunci q.
(Dacă am un subiect voi scrie o știre, dar am un
subiect, atunci voi scrie o știre).
Dacă vom înlocui p cu SaP și q cu SiP vom
obține o inferență de tipul:

SaP -› SiP
SaP
:. SiP

Cu alte cuvinte, ceea ce este adevărat pentru toți

este adevărat și pentru unul. Aplicând principiul
parcinomiei cognitive, inferența va deveni una
imediată, de tipul:

SaP
:. SiP

Pentru a putea înțelege mai lesne relația de

opoziție dintre propozițiile categorice vom reține că
între acestea se pot stabili patru și doar patru
asemenea relații:
1. Relația de contrarietate este prezentă între
propozițiile universale având aceeași cantitate dar
calități diferite (SaP și SeP). Este o relație
întemeiată pe principiul necontradicției, astfel încât
cele două propoziții nu pot fi ambele adevărate în
același timp, dar pot fi ambele false.

SaP și SeP
:. ¬(SeP) :. ¬(SeP)

Dacă SaP este adevărată atunci SeP este falsă,

și reciproca, dacă SeP este adevărată atunci SaP este
falsă.
 În concluzie, afirmarea unei propoziții uni-
versale implică negarea propoziției universale de
calitate opusă.

2. Relația de subcontrarietate este prezentă

între propozițiile particulare de calitate opusă (SoP
și SiP). Este o relație determinată de principiul
terțului exclus care impune că cele două propoziții
nu pot fi ambele false dar pot fi ambele adevărate.

¬(SiP) și ¬(SoP)
:. (SoP) :. (SiP)

Dacă SiP este falsă atunci SoP este adevărată,

și reciproca, dacă SoP este falsă atunci SiP este
adevărată.
În concluzie, negarea propoziției particulare
implică afirmarea propoziției particulare de calitate
opusă.

3. Relația de subalternare este manifestă între

propozițiile de aceeași calitate dar de cantitate
diferită (SaP/SiP și SeP/SoP). Întemeiată pe
principiul rațiunii suficiente această relație arată că
afirmarea propozițiilor universale este condiția sufi-
cientă pentru afirmarea particularei de aceeași
calitate, iar negarea particularei este condiția nece-
sară a negării universalei de aceeași calitate.

SaP SeP ¬(SiP) ¬(SoP)

:.SiP :.SiP :. ¬(SaP) :.¬(SeP)

În concluzie, reprezintă o inferență nevalidă

transferarea negației de la universală la particulara
de aceeași calitate, dar și transferarea afirmației de
la particulară la universala de aceeași calitate.
4. Relația de contradicție este prezentă între
propozițiile de cantitate și calitate diferite (SaP/SoP
și SeP/SiP). Este o relație determinată de principiul
bivalenței care impune ca două propoziții aflate în
raport de contradicție nu pot fi împreună nici ade-
vărate și nici false în același timp și sub același
raport.

SaP -› ¬(SoP) și ¬(SaP) -› SoP

SeP -› ¬(SiP) și ¬(SeP) -› SiP
SoP -› ¬(SaP) și ¬(SoP) -› SaP
SiP -› ¬(SeP) și ¬(SiP) -› SeP

În concluzie, între propozițiile categorice se

pot formula doar 16 asemenea inferențe imediate
prin opoziție, toate circumscrie a două mari reguli:
1. dacă se afirmă premisa universală, atunci
rezultă fie afirmarea subalternei, fie negarea contra-
dictoriei, fie negarea contrarei;
2. dacă se neagă premisa particulară, atunci
rezultă fie negarea supraalternei, fie afirmarea con-
tradictoriei, fie afirmarea subcontrarei.
Destul de frustrant să înțelegi că, cel puțin la
nivel formal, întregul nostru univers de discurs, tot
universul nostru lingvistic se poate desena într-un
pătrat, poate asculta doar de patru principii și se
poate exprima (în manieră imediată) în doar 16
moduri. Orice situare a discursului în afara acestei
scheme logice îl face fie patologic fie (i)logic.

2.1.1.2. Raționamente mediate

 După părerea lui Aristotel, silogismul este cea
mai des întâlnită formă de inferență. El definește
silogismul ca o formă de inferență riguroasă, de-
ductivă, în care concluzia decurge cu necesitate din
premise, acestea formând condiția suficientă a
raționamentului23. În Analitica primă stagiritul
scria că: „Silogismul este o vorbire în care, dacă ceva
a fost dat, altceva decât datul urmează cu necesitate
din ceea ce a fost dat. Înțeleg prin expresia: din ceea
ce a fost dat, că de aici rezultă întotdeauna o con-
secință, iar prin această expresie din urmă, că nu
mai este nevoie de nici un alt termen din afară
pentru a face consecința necesară.” (1, 25b) Iar în
acest context îi stabilește și structura: „Ori de câte
ori trei termeni sunt în așa fel raportați unul la altul
încât cel din urmă să fie conținut în cel mijlociu luat
ca un tot, iar mijlociul să fie sau conținut în
termenul prim, sau exclus din ele luat ca un tot,
termenii extremi trebuie să fie raportați într-un
silogism perfect24. Numesc mediu acel termen care
este conținut în altul, și totodată conține pe altul în
sine: ca poziție, el ocupă, astfel, locul din mijloc.
Prin extremi, înțeleg întâi termenul conținut în altul
și apoi pe acela care conține el pe altul.” (4, 26a)
Principiul care exprimă aceste relații poartă
numele de axioma silogismului și este astfel for-
mulat: ceea ce se predică afirmativ sau negativ
despre o întreagă clasă, se predică și despre fiecare

23 Ca instrument al argumentării, silogismul are anumite particularități. În

discursul public curent este folosită o formă prescurtată a silogismului numită
entimemă, sau cum o numea încă Aristotel: silogism retoric.
24 Asimilat, așa cum vedea mai jos, silogismului de Figura I, silogismul perfect
este după părerea lui Aristotel „silogismul care nu mai are nevoie de nimic
altceva decât datul pentru ca necesitatea să fie evidentă.” (1, 24b)
element din clasă (dictum de omni, dictum de
nullo).
Tot de la Aristotel ne-a rămas atât legile de
structură dar și legile generale ale silogismului,
practic un decalog al raționamentului deductiv
perfect:
1. Orice silogism conține trei și numai trei termeni.
După mărimea sferei lor se vor numi: major, mediu
și minor, într-o schemă în care majorul și minorul
reprezintă extremele silogismului;
2. Silogismul este format din trei și numai din trei
propoziții: două premise și o concluzie. Premisa
care conține termenul major se va numi premisă
majoră, iar cea care va conține termenul minor se
va numi premisă minoră;
3. Termenii extremi figurează fiecare în câte o pre-
misă și împreună în concluzie. Termenul major este
predicatul concluziei iar termenul minor este su-
biectul concluziei;
4. Termenul mediu este prezent în ambele premise,
însă lipsește din concluzie;
5. Un termen nu poate fi distribuit în concluzie fără
a fi fost distribuit în premisa din care provine;
6. Termenul mediu va fi distribuit în cel puțin una
din premise;
7. Din două premise afirmative va rezulta cu nece-
sitate o concluzie afirmativă;
8. Din două premise negative nu va rezulta vreodată
vreo concluzie;
9. Din două premise particulare nu va rezulta
vreodată vreo concluzie;
10. Concluzia va urma întotdeauna partea mai slabă.
Cu alte cuvinte, dacă una dintre premise este nega-
tivă, atunci și concluzia va fi negativă, iar dacă una
dintre premise este particulară, atunci și concluzia
va fi particulară.
Pornind de la poziția termenului mediu (M)
în premise, Aristotel deslușește doar patru
asemenea posibile poziții, care vor determina cele
patru figuri silogistice clasice:

Figura I Figura II Figura III Figura IV

M-P P-M M-P P-M
S-M S-M M-S M-S
:. S-P :. S-P :. S-P :. S-P

În cadrul acestor figuri silogistice se regăsesc

mai multe moduri rezultate din combinarea a câte
trei propoziții. Cum există patru tipuri de propoziții
categorice, iar un mod silogistic are trei propoziții, și
în condițiile existenței a patru figuri silogistice,
teoretic ar rezulta 256 de forme silogistice, de moda-
lități formale de organizare a unui raționament.
Doar că, în realitate, aplicându-se legile de compo-
ziție a silogismului coroborate cu legile speciale ale
silogismului dar și ale fiecărei figuri în parte, rezultă
doar 24 de moduri silogistice valide. Cu alte cuvinte,
există maxium 256 de modalități de organizare a
discursului, dintre care doar 24 sunt valide. Toate
celelalte sunt nevalide. Încă o dată trebuie să
remarcăm acest formalism la care rațiunea nostră se
pretează. Așa cum afirmam și în cazul inferențelor
imediate, greu de crezut și de acceptat că întregul
nostru univers discursiv se poate reduce la doar 24
de scheme valide. Nu înseamnă că nu există și alte
scheme posibile. Doar că ele sunt nevalide și
(i)logice.
Din acest punct de vedere, pornind de la
funcțiile specifice ale modurilor silogistice, vom
vedea cum gândirii noastre îi sunt conferite toate
instrumentele necesare cunoașterii deductive.

Figura I este considerată demonstrativă prin

excelență. Atâta vreme cât premisa majoră este obli-
gatoriu universală ea poate exprima enunțuri cun
un grad maxim de generalitate: legi ale naturii, dar
nu numai. Cum minora este obligatoriu afirmativă
și are termenul mediu ca predicat, care în majoră
era subiect, rezultă că printr-o argumentare silo-
gistică de acest tip putem dovedii că un element, o
parte sau extensiunea în totalitate a unei clase are
sau nu o anume proprietate.

Figura II este considerată a fi figura prin

care se stabilesc deosebiri între obiecte și clase de
obiecte. Cum majora este obligatoriu universală,
deosebirea, ca fundament al definiției și clasificării,
se obține prin poziția specifică de predicat a lui M și
de subiect a lui P.

Figura III este favorabilă argumentărilor

prin care se stabilesc exemplele și excepțiile, opera-
ții la fel de importante în economia definițiilor și
clasificărilor. Cum toate modurile acestei figuri au
concluzii particulare, silogismele astfel formate
privesc cazurile particulare, individuale sau chiar
singulare.

Figura IV este mai puțin utilizată în argu-

mentare, iar aceasta se datorează, în primul rând,
răsturnării rolurilor logice ale termenilor extremi,
atunci când aceștia trec din premise în concluzii.
 Este aceasta condiția de formă a discursului.
Dincolo de acuratețea și de evidența ce răzbate
dincolo de logica pură a acestor teze se ascunde însă
o realitate mult mai profundă și pe care stagiritul nu
avea, în geniul său, cum să nu o sesizeze. El vede
cum gîndirea dialectică, ca gîndire a logosului pur,
este limitată la adevărat şi fals. Realitatea însă, și
discursul în mod special, se manifestă și în dome-
niul opinabilului, ba am putea spune că validitatea
și corectitudinea țin de logosul pur, în timp ce
spațiul imediat se revendică și de la opinabil.
Și tot grecii arătau că dacă există un astfel de
domeniu trebuie să existe şi o metodologie proprie
lui, care să-l sustragă cât de cât hazardului și să-l
pună în lumina logosului. Socrate definind pre-
opinentului său acest domeniu sublinia că dacă între
ei doi nu se ajunge la acord în privinţa numărului de
obiecte, de pildă dintr-un coş, sau a greutăţii lor sau
a lungimii, de pildă a unei bucăţi de stofă, dife-
rendul va fi perfect aplanat prin numărare, cântărire
sau măsurătoare, ceea ce, în alţi termeni, înseamnă
o verificare empirică a tezei fiecăruia. La fel se poate
spune despre demonstraţia silogistică. Dacă accep-
tăm premisa toţi oamenii sînt muritori, care este
evidentă ca şi următoarea, Socrate este om, ar
însemna să ne plasăm în afara legilor gândirii dacă
n-am accepta concluzia că Socrate este muritor.
Dar, adaugă Socrate, există un domeniu în care zeii
înşişi pot să fie în dezacord, căci nu există nici un
criteriu de verificare, nici o autoritate unanim recu-
noscută care să fie invocată pentru a stabili acordul
în privinţa binelui şi răului, dreptăţii şi nedreptăţii,
frumosului şi urâtului, adică ceea ce azi numim
domeniul valorilor sau al axiologiei. Este domeniul
ce pare că se sustrage logicii pure, tocmai pentru a
face loc logicii practice. Dar despre asta mai jos.

2.1.2. Raționamentele inductive

Spre deosebire de raționamentele deductive,

cele inductive se caracterizează prin probabilitatea
concluziei25. Altfel spus, dacă în raționamentele
deductive concluzia decurge cu certitudine din pre-
mise, în raționamentele inductive, premisele sunt
adevărate, reflectând cunoștințe sigure, dar insufi-
ciente pentru necesitatea concluziei. „Problema care
ne interesează aici este aceea dacă sublinierea
caracterului probabilist al trecerii de la ceea ce este
dat la ceea ce trebuie susținut cu ajutorul a ceea ce
este dat constituie temeiul suficient al individua-
lizării metodei în ansamblul instrumentelor care au
în vedere apropierea cognitivă a lumii. În opinia
noastră, răspunsul este negativ.” (Sălăvăstru, 2003:
229) Această insuficiență epistemică a premiselor se
poate manifesta în trei moduri:
a. concluzia derivată este o generalizare;
b. valoarea de adevăr a premiselor este apreciată în
funcție de testarea consecințelor care decurg din ele;
c. când inferența este bazată pe relații care nu per-
mit concluzii certe.
O altă deosebire esențială între o argumen-
tarea deductivă și una nedeductivă rezidă în modul
de inferare a adevărului. Dacă în deducție concluzia
decurge cu certitudine din premise, în argumen-

25 Prof. Sălăvăstru consideră că deși Aristotel vorbește în Topica de această

metodă a inducției, în realitate, ea „este și rămâne achiziția cu care epoca
modernă a venit în dezvoltarea metodologiei științelor experimentale și a
demersului logic în general.” (2003: 229)
tarea nedeductivă premisa se derivă din concluzie,
de unde și caracterul probabil al acesteia. De exem-
plu, inferența imediată prin subalternare, întemeia-
tă pe principiul rațiunii suficiente (ce este valabil
pentru toți este valabil și pentru unul), transferă
adevărul de la propoziția universală (premisă) la
toate elementele care constituie extensiunea subiec-
tului și care pot fi subiect al propozițiilor particulare
subalterne:

SaP
:.SiP
Toți oamenii sunt muritori
Unii oameni sunt muritori

Spre deosebire, inferarea unei concluzii

universale, pornind de la o premisă particulară va fi
afectată de probabilitate:

SiP
:. (M) SaP
Unde (M) semnifică relația de probabilitate:
Unii oameni sunt buni comunicatori
(Probabil) Toți oamenii sunt buni comunicatori

Despre concluziile acestor inferențe nu se

poate spune nimic cu certitudine, concluziile lor
putând fi sau adevărate sau false. Spunându-se în
concluzie mai mult decât în premise, aceste raționa-
mente sunt probabile și au fost în general asimilate
inferențelor inductive.
Clasa acestor inferențe inductive poate fi
împărțită în două: inducția completă, aplicabilă
unei clase de obiecte finită și cu o extensiune relativ
restrânsă26, și inducția incompletă (sau amplifiantă)
caracterizată prin aceea că generalizarea se face prin
enumerarea (cercetarea) unei părți din extensiunea
premisei. Având de-a face cu o extensiune foarte
mare (sau chiar infinită) este evident faptul că nu se
poate stabili valoarea de adevăr a fiecărei propoziții
particulare, premisele acestui tip de inferență pre-
zentându-se ca și conjuncție de propoziții particula-
re sau chiar individuale. De aceea, inducția de acest
fel se mai numește și incompletă (nefiind epuizate
toate cazurile particulare), amplifiantă (atâta vreme
cât ceea ce este valabil pentru unul sau mai mulți
devine valabil pentru toți), sau baconiană (după
numele celui ce pentru prima dată a teoretizat-o).
Însă nu toate concluziile inductive au același
grad de probabilitate. În fond, scopul logicii induc-
tive (în particular) este determinarea unor legi și
metode prin care gradul de probabilitate al
concluziei să scadă. În acest context se poate vorbi
de inducția prin simplă enumerare și de inducția
științifică.
Inducția prin simplă enumerare este
caracterizată de o mare probabilitate a concluziei,
dar are o mare deschidere către diminuarea aceste-
ia. Acest tip de concluzie se poate întemeia pe din ce
în ce mai multe enunțuri singulare (toate confir-
mând-o!) fără însă a se putea atinge certitudinea.
Acest proces este unul deschis, enunțurile adăugân-
du-se pe măsură ce gradul de cunoaștere crește.
Inducția științifică este întemeiată însă pe
faptul că premisa este o teză, o apodicție, reflectând

26 Se caracterizează mai ales prin faptul că, deși se întemeiază pe analiza

cazurilor individuale, concluzia, deși universală, rămâne totuși certă, rezultând
cu necesitate din premise.
o însușire necesară. Probabilitatea concluziei vine
din faptul că această însușire poate aparține sau nu
unei clase de obiecte, clasă la care concluzia face
referire.
În ordinea teoriilor comunicării, inferențele
inductive sunt, deși probabile, cele mai productive,
dar și cele care fac posibilă deteriorarea discursului.
Iar acest lucru se datorează limbajului, și ambiguu-
ității naturale a acestuia. În fond, limbajul reflectă
realitatea prin intermediul propozițiilor enunțiative.
Iar din această perspectivă putem vorbi despre:
a. inferența prin analogie, bazată pe specificul
relației de asemănare. În realitate, acest tip de
inferență se folosește de operația de transferare a
unei însușiri de la un obiect la altul, fără însă a avea
certitudinea că nota transferată aparține cu nece-
sitate și în comun celor două obiecte27. Mai mult, nu
există certitudinea asupra faptului că între cele două
obiecte există cu adevărat vreo legătură, caz în care
analogia, deși pare evidentă, este cel puțin
probabilă;
b. inferența cauzală, stabilește o relație de deter-
minare între cauze și efecte. Doar că numai sesiza-
rea unor legături cauzale nu sunt suficiente pentru
formularea unor propoziții de existență cu valoare
de certitudine.
Însă statutul inducției în logica clasică este
diferit de statutul pe care îl capătă în retorică și
argumentare. Pentru a înțelege rolul inducției în
retorică și argumentare va trebui să depășim analiza
aristotelică, păstrând totuși ideea că inferența
retorică se bazează pe similitudini.

27 Parafrazându-l pe Platon este ca și cum am defini omul ca fiind o ființă bipedă, fără pene și cu
unghii late.
2.1.3. Argumentarea

Încercăm încă de la început o definiție cât

mai aproximativă a ceea ce putem înțelege prin
argumentare. Și reprezintă un efort rațional ce
constă în aducerea de teze care să susțină, să
întemeieze o ipoteză. În fond, argumentul repre-
zintă raționamentul făcut în vederea susținerii ipo-
tezei avansate, și în scopul practic de a determina o
acțiune de natură atitudinală, cognitivă sau afectivă.
Noțiunea argumentare desemnează, într-o primă
aproximare, activități umane și produsul acestora –
textul argumentativ. „Ceea ce ne pune la dispoziție
logica formală, scrie C-tin Sălăvăstru, nu reprezintă
un instrument în sine, ci acestea (formele de
raționare) sunt de cea mai mare utilitate doar atunci
când sunt integrate discursivității. Or, una dintre
formele cele mai interesante ale discursivității în
care logica formală se regăsește din plin este și
argumentarea.” (2003: 374-375) Este aceasta
dinstincția dintre logica-obiect (logica formală) și
logica-proces (logica formală în acțiune). „Această
logică-proces se găsește încorporată în actele
noastre de discurs, prin intermediul cărora
transmitem celorlalți și forma noastră de raționare,
dar și rezultatul la care am ajuns. (…) Discursul în
general, iar discursul argumentativ cu deosebire
constituie limbajul-obiect pentru logica naturală de
tip discursiv (…).” (Sălăvăstru, 2003: 375)
Cum argumentarea implică o importantă
dimensiune practică, măsura reuşitei în acţiunea
persuasivă va fi acceptarea conştientă, de către
interlocutor a punctului de vedere, a ideilor, tezelor,
afirmaţiilor sau negaţiilor, a recomandărilor, sfatu-
rilor şi părerilor locutorului, sau cum îl numește
prof. Mihai, a persintologului.
Așa cum am văzut mai sus teoria (și practica)
argumentării este strâns legată de ceea ce numim
neoretorică, fiind și resortul intern al lucrării aici de
față. Situarea argumentării la intersecția dintre
logică și retorică vină să pună discursul, deopotrivă,
atât în lumina validității cât și a adevărului. Ruperea
discursului, cel public în mod special, de cerințele
logico-formale în favoarea celor materiale (exclusiv)
îl predispune pe acesta unora dintre cele mai mai
riscuri. Ori la nivelul discursului public acest risc se
traduce prin posibilitatea de manifestare a oricărei
patologii comunicaționale. În fond, ceea ce propune
mişcarea neoretorică în logică şi în teoria cunoaş-
terii este tocmai completarea demonstraţiei prin
dezvoltarea teoriei argumentaţiei, pe nedrept negli-
jată mai ales de după momentul cartesian.
În noua teorie a argumentării, argumentarea
nu mai este înțeleasă ca o relație punctiformă între
producerea unei probe de către locutor și asumarea
unei teze (dacă probele o susțin temeinic) de către
interlocutor, ci mai degrabă ca o activitate discursi-
vă mult mai amplă. „Argumentarea face în mod
tradițional parte din retorica văzută ca disciplină.
Iar prin argumentare, vrem să spunem dialectică.
(…) Retorica, văzută ca disciplină și nu ca procedeu,
nu vizează neapărat să persuadeze, ci și să placă sau
să emoționeze.” (Meyer, 2010: 119) Într-o astfel de
perspectivă, argumentarea ne apare ca o construcție
de argumente, bine ordonată în funcție de criterii de
eficiență argumentativă și care numai împreună pot
asigura convingerea interlocutorului sau audito-
riului. Într-o asemenea accepțiune a argumentării,
accentul nu mai cade pe forța de convingere a
fiecarui argument în parte, ci pe modul în care
fiecare argument participă la realizarea scopului
întregii construcții argumentative. Chiar dacă fie-
care argument în parte poate fi foarte puternic,
argumentele rămân nesemnificative în relația dis-
cursivă dacă, împreună, ele nu pot duce la înde-
plinirea scopului discursului argumentativ. (Stroe,
2006: 132)
Acesta este contexul în care vorbim despre
argumentarea discursivă și care se ocupă de
cercetarea faptelor de discurs. Scopul său este de a
identifica ceea ce locutorul vrea să transmită ca
atare prin enunţarea discursului şi nu de a cerceta
realitatea la care se trimite într-un discurs. Ipoteza
pe care o are în vedere argumentarea discursivă este
de a descrie efectul argumentativ al unor segmente
lingvistice precum conectorii sau operatorii ling-
vistici. (Stoica, 2004: 95) Argumentarea discursivă
reprezintă o strategie al cărui scop este de a produce
o schimbare la nivelul cognitiv sau afectiv, sau atitu-
dinal al interlocutorului. Astfel, teoria argumentării
consideră discursul argumentativ o punere în scenă
„înscris într-o teatralitate socială determinată.”
(Frumușani, 2004: 152) Docere, movere, delectare,
citându-i pe latini.
Discursul argumentativ poate fi considerat un
discurs structurat în propoziţii sau teme, care deter-
mină direct şi indirect poziţia locutorului faţă de
universul interlocutorului28. În opinia profesorului

28 Vom utiliza această terminologie, deși ea este uzitată mai degrabă în

abordările lingvistice ale argumentării, spre deosebire de abordările
comunicaționale unde actorii actelor de vorbire sunt emițătorul și receptorul.
Mult mai aproape de sensul originar al termenilor ni se pare abordarea
retorică, ceea care distinge între orator și public.
C-tin Sălăvăstru argumentarea discursivă se
constituie sub forma a trei modele pe care o să le
abordăm în cele ce urmează: modelul silogismului
retoric sau modelul Toulmin, modelul discursului
formalizat şi modelul intervenţiei cognitive.
Modelul silogismului retoric. Denumit
şi modelul Toulmin după numele lui Stephen Tou-
lmin, filozoful care a descoperit această metodă de
argumentare. Modelul silogismului retoric are rolul
de a investiga modelele sintactice ale argumentării.
În analiza sa, acest model pleacă de la ipoteza că
situaţiile argumentative se fondează pe baza unor
scheme logice prescurtate, deducţia silogistică re-
prezentând în acest caz, o secvenţă argumentativă
ideală.
Acest model parcurge traiectul raţiune-temă,
şi porneşte de la ipoteza că „în argumentarea
ştiinţifică şi în practica argumentării dialogale, raţi-
onamentul face anumite salturi”. Astfel, Toulmin
adoptă un model care se bazează pe o logică ce pro-
duce argumente reale, de exemplu logica discursului
argumentativ, care se ocupă cu „cercetarea proprie-
tăţilor formale ale contextelor de argumentare.”
(1996: 75) În fond, Toulmin propune un nou model
de raționament prin care reorienteaza logica. Astfel,
modelul sau a dus la apariția unei noi discipline
numita logica neformală: un discurs normativ
asupra argumentarii în limbajul cotidian, care e mai
larg decât cel al logicii formale. Obiectivul celor ce
se ocupă de logica neformală este acela de a dezvolta
norme, criterii și proceduri pentru a interpreta,
evalua și construi modele de argumentare ce sunt
adecvate complexității și incertitudinii argumentării
cotidiene.
 Din punctul de vedere al logicii neformale
puterea de convingere a unui argument nu se su-
prapune cu validitatea formală cerută de logica
deductivă. Adeseori argumente care sunt formal ne-
valide reprezentând baze rezonabile pentru decizii
practice.
Modelul discursului formalizat cons-
fințește trecerea de la utilizarea limbajului natural la
unul formalizat. Este o dimensiune foarte impor-
tantă a discursului, arătând faptul că, la limită, orice
discurs poate fi formalizat, poate fi trecut din limbaj
natural în limbaj formal și, în consecință, verificabil
din punct de vedere al conceptului de validitate al
logicii formale. Caz în care nu mai contează adevărul
enunțurilor ci valididitatea raționamentelor ce for-
mează discursul.
Această metodă are importante consecinţe de
ordin pragmatic, deoarece orice secvenţă discursivă
argumentativă poate fi supusă unei operaţii de
analiză logică. Utilitatea acestei metode constă în
eficienţa aplicabilităţii ei prin convingerea anumitor
categorii de auditoriu. (Sălăvăstru, 1996: 75)
Modelul intervenţiei cognitive este
propus de Albert Morf, și constă în acţiunea pe care
un subiect A o exercită asupra unui subiect B (indivi-
dual sau colectiv) cu scopul de a modifica aprecierea
acestuia din urmă asupra unei situaţii, a unui obiect
sau a unui eveniment. Acest model pleacă de la
premisa că individul se află la intersecţia unor inter-
venţii cognitive (de exemplu o lecţie este o inter-
venţie cognitivă asupra elevului, un discurs electoral
poate intervenii asupra alegătorilor etc.). (Sălă-
văstru, 1996: 189)
Nu vom stărui asupra problematicii
argumentării decât în măsura în care aceasta se
circusmscrie tezei noastre: discursul public este un
discurs adresat unui auditoriu determinat, valid din
punct de vedere logico-formal și adevărat din punct
de vedere al conținutului. Este evident că practica
discursivă nu se rezumă la această singură tipologie.
Ba dimpotrivă, am putea spune că acesta este un
model mai degrabă paradigmatic, în realitate
discursul public prezentându-se, de cele mai multe
ori, în manieră falacioasă.
Din acest motiv vom stărui asupra acestor
tipuri de erori argumentative, nu neapărat pentru ca
locutorul să le ocolească, cât pentru ca interlocutorul
să le poată desosebi în construcția unui discurs, și, la
limită, să le refuze sau să le contraargumenteze. Este
o dimensiune absolut necesară a rațiunii critice
manifestată în relația sa cu discursul public. Riscul
asimilării unor argumente falacioase, și negreșit a
modificărilor pe care le presupune există cu atât mai
mult cu cât interlocutorul este mai puțin atent la
construcția logico-formală și materială a persuasi-
unii.
Înainte însă de a vedea care sunt cel mai des
întâlnite falacii argumentative merită totuși să amin-
tim o clasificare a argumentelor pornită de la cir-
cumscriea lor în trei mari arii: aria argumentelor
legate de ethos (regăsim aici majoritatea argumen-
telor de ordin afectiv și moral); aria argumentelor
legate de pathos (este extensiunea argumentelor
orientate strict către un public numeros fiind ca-
racterizate de afectivitate și urmărind să trezească
emoții, pasiuni sau sentimente) și, în fine, aria
argumentelor legate de logos (vorbim aici de argu-
mentele ce se adresează rațiunii, formând corpul
masiv al realizărilor argumentative). „Nu există
retorică fără o legătură ethos-pathos-logos, oratoriu-
auditoriu-limbaj, fie că acest limbaj este scris sau
oral, verbal sau vizual.” (Meyer, 2010: 75)
În consecință, putem vorbi despre:
- Argumentum ab autoritate, este cunoscut ca și
argumentul autorității, și este cel mai des uzitat în
momentele când fapte concrete, imediate nu pot
confirma teza propusă. Atunci se apelează la o
autoritate (personală sai impersonală) având pres-
tigiu și o expertiză incontestabile în domeniul de la
care se revendică teza propusă. Esențial în folosirea
acestui tip de argument este ca interlocutorul să
accepte și să recunoască autoritatea invocată, altfel
discursul astfel întemeiat este sortit eșecului;
- Argumentum ad verecundiam, nu întâmplător
analizat după cel ab autoritate. Pentru că se referă
tot la autoritate și reputație, acordată însă nu de
istoricul epistemologic ci de opinia publică. Cum
aceasta, vom vedea mai jos, este în fond o costrucție
semantică pentru a desemna o conjunctură de
sentimente și idei, este evident că opinia publică nu
poate institui cine este și cine nu este autoritate într-
un domeniu sau altul. Cum opinia comună își are
resorturile ei pragmatice și afective, este foarte
posibil ca, în baza ei, să se încerce proclamarea de
respect și reputație acolo unde ele nu există;
- Argumentum ad judicium păstrează argumentarea
în zona gnoseologiei, considerând că întemeierea
tezei poate sta doar pe judecăți asupra naturii lucru-
rilor. Și cum un gânditor ca J. Locke îl considera a fi
singura formă validă de argumentare, este firesc că
el privește natura lucrurilor în manieră empirică;
- Argumentum a contrario, poate urma celui de mai
sus atâta vreme cât procedeul favorit este analogia.
Dacă observația imediată o permite, se poate
considera că o serie de proprietăți ce aparțin (sau
nu!) unui obiect pot aparține (sau nu!) unui alt
obiect asemănător. Este un tip de argument care se
pretează foarte mult eșuării în falacie atunci când
regulile logicii formale privind definiția și clasificare
nu sunt respectate;
- Argumentum ad ignorantiam păstrează argumen-
tarea în zona gnoseologiei, atâta vreme cât se înte-
meiază pe cunoaștere, care poate fi dovedită și
verificată;
- Argumentum a pari merită analizat tot în acest
context atâta vreme cât pleacă de la premisa că dacă
două teze prezintă analogii atunci argumentarea lor
se poate întemeia pe aceeași demonstrație;
- Argumentum a tuto este de asemenea un argument
epistemologic. Maniera sa este una inductivă în
sensul că se folosește de transferul de certitudine
dinspre ceva sigur, verificabil către ceva, cu care
prezintă analogii evidente, dar mai puțin sigur;
- Argumentum a fortiori este formulat tot în baza
certitudinii și folosește aceeași metodă a analogiei.
Altfel spus, dacă există un eveniment, un fapt trecut
dovedit ca adevărat, atunci, cel prezent, pe un
gnoseologic principiu al evidenței, este ”cu atât mai
mult” adevărat.
Dăcă aceste tipuri de argumente ar urmări di-
mensiunea rațională adiscursului, vom vedea cum
altele accentuează latura afectivă și emoțională a
acestuia.
- Argumentum ab invidia, numit și argumentul urii
este, din păcate favoritul discursului politic în ge-
neral și al celui public (în ultima perioadă) în special.
Scopul său este determinarea unui sentiment de ură
împotriva părerii altora. Pe principiul cine nu este cu
mine, este împotriva mea (și ca apartenență la un
grup dar și ca ideologie) argumentum ab invidia
este cel care, din păcate poate provoca adeseori
comportamente total deviante. Din acest motiv îl
alătur lui
- Argumentum ad baculum sau argumentul bâtei.
Când emoțiile nu mai pot fi stăpânite, când ura
anulează rațiunea, argumentele sunt uitate în
favoarea bâtei. Se impune aici o nuanță cu privire la
discursul public. În acest spațiu gândesc că bâtă este
orice instrument folosit în deteriorarea discursului
sau în distrugerea dialogului. Bâtă poate fi și o
campanie de presă comandată pe principii politice,
economice sau de grup, bâtă poate fi și calomnia și
insulta, bâtă poate fi propaganda și cenzura, bâtă
poate fi programul unui partid (extremist, de regulă)
care își propune exterminarea (reală) a dușmanului,
fără o conturare exactă a profilului acesta, drept
pentru care limita între dușman și prieten să fie la
îndemâna unui om sau a unui grup de oameni. Și din
păcate istoria este plină de exemple când argumen-
tele au pierit în favoarea bâtei.
Alte tipuri de argumente țin de relația directă
între preopinenți, accentuând, după caz, fie dimen-
siunea cognitivă fie pe cea afectiv-em0țională.
- Argumentum ad hominem29 este argumentul
îndreptat eminamente către contrazicerea tezelor

29
Referindu-se la acest tip de argument, M.Meyer sublinia că
recursul la el nu este niciodată o mișcare de explicitare și de
focalizare pe intervenienții relației retorice. Este mai degrabă o
mișcare de aderare, care atașează o dimensiune ad hominem
uneia ad rem care pare cea mai îndepărtată. Ca urmare, orice
relație argumentativă se arată mai mult sau mai puțin retorică,
iar efectul argumentării (pathos), ca și intenția subiacentă
(ethos) care animă un locutor în aparență neutru și obiectiv
permit surprinderea structurii și a formei argumentelor.
(Meyer, 2010: 131 și urm.)
adversarului, dar și a dezvăluirii consecințelor
pentru el a acestei acțiuni. Rezidă în fond în punerea
adversarului într-o situație contradictorie din punct
de vedere epistemic în sensul că acesta este nevoit să
accepte (implicit) și teza sa și opusul acesteia. Pe
principiul necontradicției, acceptarea tezei opuse
implică renunțarea la teza personală;
- Argumentum ex concessis este argumentul foarte
asemănător celui anterior cu deosebirea că acțiunea
se desfășoară diferit: se acceptă (provizoriu) ca fiind
adevărată teza adversarului, teză care ulterior, prin
reducere la absurd, se dovedește ca fiind falsă, ceea
ce cu puterea evidenței îl determină pe acesta să
renunțe la ea;
- Argumentum ad personam este forma mai puțin
persuasivă a lui ad hominem. Reprezintă punerea în
dificultate nu a tezelor adversarului ci pe acesta în
mod personal. Este adeseori folosit și cunoscut (mai
ales în cadrul dezbaterilor) sub tehnica fandării.
Practic, preopinenții se atacă reciproc pe subiecte
menite a-i pune în dificultate dar care nu au nici o
relevanță pentru tema pusă în discuție. În formele
sale patologice se manifestă ca atac la persoană, in-
vocarea problemelor familiale, insultă sau calomnie.
- Argumentum ex silențio este folosit în contextul în
care tăcerea adversalui este considerată ca fiind ac-
ceptarea ipotezei propuse;
- Argumentum ad misericordiam este caracterizat
de punerea de presiune afectivă asupra adversarului
cu accent pe sentimentele și interesele sale.
Este evident că această clasificare a argumen-
telor30 este utilă doar metodologic, în realitate ne-

30 După părerea prof. Stroe acestea ar reprezenta chiar forme ale sofismelor
sistematizate în funcție de sursele și domeniile persuasiunii (2006: 181)
existând un discurs revendicându-se de la o singură
asemenea formă de argumentare. În funcție de
context, adversar și subiect fiecare dintre ele (cu
excepția celui al forței) concordă în realizarea
scopului persuasiv al comunicării.
Deși nu cred că există discurs ce se poate pune
în manieră absolută la adăpost de falacii, este nece-
sar, tocmai pentru buna desfășurare a discursului
(re)cunoașterea celor mai uzitate:
- Petitio principii este specific argumentării în care
nu se respectă structura clasică a raționamentului.
Cu alte cuvinte, se afirmă într-una din premise ceea
ce este de presupus a fi dovedit în concluzie31;
- Argumentum ad ignorantiam constă în a susține
că teza propusă este adevarată pentru că nu i-a fost
dovedită falsitatea sau, dimpotrivă, că este falsă pe
temeiul ca nu i-a fost dovedit încă adevărul32;
- Ingoratio elenchi consta în ignorarea voluntară a
tezei, urmărind abaterea atenției asupra unor as-
pecte colaterale, secundare sau contingente cu teza
analizată. În acest caz, argumentele sunt aduse în
sprijinul altei teze care are o anumită legatură de
sens cu prima, lăsând impresia că ar argumenta-o
pe cea inițiala (în cauză). Scopul acestei evitări este
asigurarea succesului pe o teză adiacentă, în condi-
țiile unui eșec sigur pe teza în discuție;
- Ecundum quid este (re)cunoscut ca și generalizare
pripită. Constă în faptul că se emite sau se acceptă
un enunț generalizator făcut pe baza unei inducții
incomplete, insuficiente, ceea ce face să rămână în
afară alte cazuri semnificative;

31 Teza încă nedemonstrată apare ca fiind adevăr demonstrat

32 Teza că există viață în univers (altundeva decât pe Terra) este falsă atâta
vreme cât nu există dovezi că ar fi adevărată
- Post hoc, ergo propter hoc (dupa aceasta, deci din
cauza aceasta) rezidă în a susține că un eveniment
ulterior altuia își are cauza în acesta. Se încalcă
principiul rațiunii suficiente, căutând să stabilească
relații cauzale acolo unde este evident că ele nu
există. Se confundă (voit sau nu) coincidența cu
cauzalitatea33.

Cu siguranță există multe taxonomii ale argu-

mentelor și sofismelor. Scopul însă nu a fost acela
de le trece în revistă, ci mai degrabă de a indica
consecințele corecte atunci când argumentarea se
desfășoară sub semnul validității și adevărului, și
incorecte atunci când, voit sau involuntar, sofismele
își fac de cap.

2.1.4. Sofistica
„A determina toate elementele care ies din
normalitatea relației discursive înseamnă a trasa
conturul unei întregi patologii cu care se confruntă
comunicarea umană. Întreprindere dificilă și greu
de realizat în practică. (…) Este motivul pentru care
ne îngăduim să delimităm câteva tipuri de erori ce
se manifestă cu deosebire în comunicarea publică,
erori care țin mai mult de actul argumentării și sunt
reținute sub numele de sofisme.” (Sălăvăstru, 2003:
306)
Cu toate că sofiştii reprezintă, din punct de
vedere etic şi filozofic, o perioadă de decadenţă şi
confuzie, prin faptul că se ridică împotriva celor ce
acceptau adevăruri absolute şi definitive pe criterii

33 Este rețeta de succes a oricărei explicitări superstițioase, dar și a

manualelor de interpretare a viselor.
subiective şi necontrolate, ei se înscriu în istoria
logicii cu o funcţie bine definită. Critica gândirii
sofistice este aproape cosubstanțială istoriei filoso-
fiei. De la Platon și Arstotel, la filosofia romană34 și
până astăzi, deși teoria discursului pare a rebilita
perspectiva sofistă, atâta vreme cât problema adevă-
rului practic se poate pune doar la nivel semantic,
logicii formale rămânându-i imperiul validității.
Potrivit celor susţinute de sofişti, cuvîntul, la
atît reduc ei conceptul, rezumă observaţii întîmplă-
toare, experienţe mai mult sau mai puţin definite,
tinzînd să ia o existenţă independentă cu totul ne-
justificată. Conceptul fiind, aşadar, un reziduu al
unor experienţe întîmplătoare, nu reprezintă decît
un cuvînt, nu desemnează o realitate. Concluzia pe
care o degajă ei din această concepţie exprimă ideea
că nu există o ierarhie a conceptelor, nici relaţii între
ele. Știinţa devine imposibilă fiindcă nu există ade-
văruri.
Aşa stând lucrurile, sofiştii argumentau că
noţiunile nu sint bine definite, că nici nu pot fi, şi
prin aceasta că nici principiul contradicţiei, apărut o
dată cu definirea conceptelor, nu mai funcţionează.
De aici consecinţele poziţiei lor practice: nu mai au
grijă de adevăr, deoarece se poate demonstra orice,
şi teza şi antiteza în aceeaşi problemă, metafizica
devine o retorică, iar arta dialectică se transformă în
eristică, arta de a câştiga în discuţii.

34 Romanii vor traduce termenul grecesc de sofism prin glumă (cavillatio). Quintilian îl
utilizează în mai multe locuri din De Institutione oratoria, afirmând că sunt glume inepte cu
adevărat, din care totuşi grecii scot controverse. Iar Seneca scria: „Mă întrebi cum se numeşte în
latină ceea ce grecii numesc sophismata, mulţi au încercat să le dea un nume, nici unul nu a
rămas; desigur, pentru că lucrul nu era primit nici utilizat la noi şi numele a fost respins; cel mai
potrivit, totuşi, mi se pare acela de care s-a servit Cicero; el le numeşte cavillationes.” (Epistola
CXI către Lucilius)
 Totuşi, sofiştii au avut un rol distinct în
istoria logicii, ei ridicînd problema fundamentelor
gîndirii. Prin aceasta au pus o problemă nouă, ceea
ce nu este lipsit de importanţă, chiar dacă gînditorii
care-i urmează lui Socrate vor rezolva problema
pusă de sofişti; sofiştii însă sînt autorii ei. Această
problemă este următoarea: cum este posibilă gîn-
direa? Protagoras şi Gorgias răspund că nu este
posibilă, deoarece tot ce gîndim este relativ şi are
doar o valoare pragmatică.
Din acest punct de vedere, sofiştii constituie
un moment de progres în istoria logicii: ei pun
problema valorii gândirii, prin ei gândirea începe să
se gândească pe ea însăşi, să-şi examineze propriile
ei procese şi să le evalueze. Sofiştii sînt autorii unei
critici a cunoaşterii prin gîndire şi dacă soluţia lor
este pînă la urmă neacceptabilă, aceasta nu dimi-
nuează cu nimic meritul lor de a fi pus primii pro-
bleme pur logice, în particular problema exprimării
adevărurilor.
Profesorul Sălăvăstru sublinia că gândirea
sofiștilor trebuie interpretată ținându-se cont de
câteva observații:
O primă observaţie: sofismele sunt erori ale
actelor de argumentare, adică sunt erori care inter-
vin într-o relaţie dialogică de ordin discursiv cu un
interlocutor, relaţie prin care încercăm să-l deter-
minăm pe acesta din urmă, în mod raţional fireşte,
să adopte o modalitate opinabilă (convingere, con-
siderare, părere indecisă, contestare) în legătură cu
adevărul unei teze pe care o supunem dezbaterii. De
aceea, afirmaţia conform căreia sofismele sunt erori
de logică este o neînţelegere a naturii unei situaţii de
raţionare. Pentru logică numai raţionamentul şi
întemeierea corecte sunt relevante, iar dacă cineva
respectă regulile raţionamentului corect puse la
îndemână de logică ar trebui, în mod normal, să nu
facă niciodată erori! Dacă face, atunci a ieşit din
domeniul logicului pur şi a intrat în domeniul ...
practicii logice unde, normal, se poate greşi. Dar
practica logică unde se manifestă cel mai frecvent
erorile de întemeiere este argumentarea.
A doua observaţie: ca eroare de argumentare,
sofismul poate avea sursa în cele trei elemente care
constituie contextul de manifestare a argumentării:
argument, tehnică de argumentare, condiţiile argu-
mentării. Atunci când erorile ţin de argumentele
aduse, sofismele sunt determinate de faptul că inter-
locutorului i se propun drept temeiuri neadevăruri,
propoziţii care au doar aparenţa adevărului, dar
care nu sunt adevăruri în realitate. Regăsim aici
critica pe care Platon o face în dialogul Phaidros
retoricii pentru faptul că înşeală mulţimea în
convingeri pe baza confuziei pe care o introduce
între adevăr şi verosimil. Când erorile ţin de tehnica
de argumentare utilizată în relaţia dialogală, sofis-
mele sunt determinate de faptul că mecanismele de
întemeiere sunt incorecte (nevalide). În acest caz,
argumentele pot fi propoziţii adevărate în realitate,
dar ele nu sunt decât argumente aparente. Ceea ce
înseamnă că, chiar adevărate fiind, legătura lor cu
susţinerea sau respingerea tezei (concluziei) nu este
necesară ci numai aparentă. În sfârşit, erori în
argumentare pot apărea chiar dacă argumentele
sunt enunţuri adevărate iar tehnicile folosite pentru
întemeierea tezei sunt corecte. În acest caz, nu sunt
respectate anumite exigenţe ale desfăşurării nor-
male a unui act argumentativ, exigenţe cu care,
iniţial, au fost de acord toţi participanţii la relaţia
dialogică sau care rezultă în mod indubitabil din
modul de desfăşurare a unei astfel de relaţii.
A treia observaţie: cum sugerează foarte bine
şi textul platonician invocat, trebuie să existe o
anumită asemănare între ceea ce e adevărat, ceea ce
e corect, ceea ce e normal şi aparenţă. Iar această
asemănare vizează din nou cele trei surse ale
erorilor: argumentul, tehnica şi condiţiile. Argu-
mentele aparent adevărate trebuie să se asemene cu
cele adevărate, tehnicile aparent corecte trebuie să
se asemene cu cele corecte în realitate, respectarea
aparentă a condiţiilor trebuie să aibă o legătură cu
respectarea reală. Altfel, posibilitatea ca interlocuto-
rul să ia drept adevărat un argument fals, corectă o
tehnică aparent corectă, o respectare aparentă a
condiţiilor argumentării drept o respectare reală se
reduc până la anulare.
A patra observaţie: sofismul este o eroare
comisă cu intenţie. Intenţia aici este una bine
determinată: a determina convingerea (pentru in-
terlocutor) şi iluzia convingerii (pentru cel care
argumentează) în legătură cu adevărul sau falsitatea
unei anumite teze. Dacă din punctul de vedere al
receptorului nu există nici o diferenţă între argu-
mentarea corectă şi argumentarea sofistică (pentru
că el nu îşi dă seama că este dus în eroare), din
punctul de vedere al dialecticianului diferenţa este
esenţială: acesta din urmă este conştient că propune
o falsă argumentare interlocutorului, o face în de-
plină cunoştinţă de cauză şi, mai mult, chiar cu
conştiinţa îndeplinirii unui scop care nu îi reuşeşte
pe calea normală a argumentării corecte. Este o
manipulare aici, în accepţiunea cea mai largă al
termenului, şi nu întotdeauna regăsită în sensul ei
restrâns şi peiorativ cu care modernitatea asociază
acest termen mai ales în domeniul discursului
politic. Constrângerile etice ar putea interveni doar
când rezultatele pentru care sunt puse în mişcare
erorile sunt indezirabile. Altfel, a face binele chiar
prin sofism e un...bine! Din punctul de vedere al
raţionalităţii pure însă, problema erorii rămâne im-
pardonabilă. (2003: 314-315)
În concluzie, și referindu-ne strict la practica
discursivă, sofismul este o eroare intenţionată de
argumentare determinată de aparenţa adevărului
unui argument, de aparenţa corectitudinii unei
tehnici de argumentare sau de aparenţa respectării
condiţiilor de argumentare prin care se obţine
convingerea interlocutorului.

2.1.5. Persuasiunea

Odată văzute caracteristicile retoricii și rela-

ția pe care aceasta o poartă atât cu cunoașterea dar
și cu discursul, odată văzute și analizate rigorile
logico-formale ale validității discursului, este mo-
mentul să ne aplecăm asupra persuasiunii ca și efect
fundamental al comunicării, eludând în acest
context scopul, uneori, pur informativ al acesteia.
Pentru Aristotel, orice discurs retoric se caracte-
rizează prin persuasiune35.
În fond, ”orice cuvânt este o încercare de
influenţare a celuilalt.” (Muchielli, 2002: 11) pentru
că procesul de comunicare nu poate fi niciodată
neutru. Orice informaţie are o întemeiere teleolo-
gică, mesajele adresând receptorului intenţia comu-
35 Conform Dicţionarului Explicativ de Jurnalism, „persuasiunea nu poate fi despărţită de
retorică, între acestea două fiind adesea semnul de egalitate. Arta persuasiunii reprezintă un
ansamblu de reguli, de reţete a căror aplicare convinge publicul, chiar dacă obiectul persuasiunii
este fals.” (Popescu, 2002: 260)
nicatorului. Comunicarea determină apariţia unor
relaţii şi atitudini sociale fiind principalul instru-
ment de transmitere a unor influenţe ce vor produce
schimbări la nivelul interlocutorului, indiferent că
vorbim despre efecte și influențe la nivel cognitiv
sau emoțional. Parsons înţelegea prin influenţă
„mijlocul simbolic de persuasiune” (McQuail, 1999:
150) deoarece aceasta induce intenţiile transmiţă-
torului asupra receptorului. Comunicarea ca in-
fluenţă depăşeşte nivelul interpersonal şi se extinde,
atât pe verticală cât şi pe orizontală. De cele mai
multe ori puterea ei de influenţă este utilizată ca
mijloc pentru atingerea scopurilor urmărite în inter-
acţiunea socială. Parsons sugerează că „un actor
social poate încerca să obţină conformarea altuia fie
influenţându-i intenţiile, fie manipulând în benefi-
ciul său situaţia în care acesta se află. Comunicarea
este rezervată, în cea mai mare parte, comporta-
mentului uman, îndeplinindu-şi rolul în procesul
comunicării sociale şi poate fi folosită pozitiv, în
cadrul argumentaţiei raţionale, sau negativ, acti-
vând anumite obligaţii ale celui supus procesului de
influenţare.”( McQuail, 1999: 150-151)
Referindu-se la persuasiune, Wittgenstein se
întreba cum este posibilă schimbarea unor con-
vingeri ale individului, convingeri însușite de acesta
ca bază a gândirii și acțiunii sale, prin educație și
experiență de viață. El sugerează că vom putea
înțelege cel mai bine aceste posibile schimbări
considerând situațiile în care oameni din culturi
diferite și îndepărtate intră pentru prima dată în
contact, iar unii reușesc să le treacă celorlalți con-
vingeri care fac parte din straturi mai adânci ale
sistemului lor de referință. Dacă convingerile
inițiale au fost consolidate pe principiul autorității
atunci tot pe acest principiu vor fi și schimbate.
Această trecere de la oautoritate la alta are loc prin
ceea ce gânditorul austriac numește persuasiune
sau convertire. (M.Flonta în Wittgenstein, 2005:
40-41)
Efectele de influenţare produse în procesul
comunicării se referă la schimbări de natură cogniti-
vă, afectivă (în special emoţionale) sau de atitudine
şi comportament. Doar că această influență ope-
rează altfel decât demonstrația, sau cum o spune
Wittgenstein: „La capătul temeiurilor stă persusas-
iunea (subl. L.W.).” (2005: §612) Persuasiunea
reprezintă o încercare de a influenţa un auditoriu să
accepte sau să se identifice cu un anumit punct de
vedere, fiind, ca şi argumentarea, o formă de
comunicare instrumentală. Persuasiunea urmărește
același scop precum convingerea sau certitudinile
vehiculate în demonstrațiile silogistice. Dar pe o altă
cale: aceea a imaginaţiei, a emoţiei şi a sugestiei, şi
cîteodată lasă în mod deliberat o posibilitate mai
mare erorii. Și întrucît nu este stringentă, persuasi-
unea implică libertatea de a adera sau nu la teza
propusă. Așa cum subliniam mai sus, Perelman
insistă chiar asupra acestui caracter de adeziune
liberă, suportabilă şi, ca atare, mai umană pe care o
produce persuasiunea, în opoziție cu caracterul
obligatoriu şi oarecum inuman al adeziunii obţinute
pe calea convingerii. Din acest motiv rezultatele
persuasiunii sînt mult mai mari şi mult mai
temeinice, fiindcă cel care îi cedează are conştiinţa
că a aderat la o teză în mod liber, împins nu de
elementara evidenţă, ci solicitat de un transfer
axiologic al acţiunii şi al gîndirii. Absenţa evidenţei
ca motor al acestui complicat proces nu constituie o
infirmitate, cum am fi înclinaţi să credem şi cum s-a
crezut veacuri de-a rîndul, ci dimpotrivă, conferă
acţiunii o tărie deosebită.
Această tărie a deciziei de acțiune derivă din
însăși mecanismul prin care această decizie se ia. În
cazul convingerii subiectul însuşi acceptă evidenţa
probelor şi justeţea raţionamentelor preopinentului
şi renunţă să i le mai opună pe ale sale. În acest caz,
victoria e o victorie a raţiunii subiectului asupra
propriilor sale interese sau teze, care lezează
evidenţa. În acest caz, decizia, unică și obligatorie,
înseamnă renunţare la propria teză. Evidența este
moartea deliberării. În schimb, în cazul persuasi-
unii, deliberarea este amplă. Subiectul este multă
vreme pradă ezitării, iar decizia înseamnă, în acest
caz, alegere liberă, şi poartă numele de adeziune.
Cum observa Perelman, între convingere şi per-
suasiune nu este numai o deosebire calitativă, ci şi
una rezultînd din diversitatea mijloacelor de
probare. Aceasta duce la constatarea că dacă avem
în vedere mijloacele folosite, nu rezultatele, prima-
tul este acordat în mod general convingerii. Dar
dacă avem în vedere rezultatele, a persuada în-
seamnă mai mult decît a convinge, fiindcă se adaugă
şi obţinerea forţei necesare trecerii la acţiune.
Însă „ceea ce diferenţiază argumentarea de
persuasiune este aceea că persuasiunea operează
atât la nivel afectiv, cât şi la nivel raţional.(...) Unele
mesaje persuasive mizează într-o măsură mai mare
decât altele pe obţinerea de reacţii afective din
partea receptorului, şi nu pe obţinerea de reacţii
raţionale. Persuasiunea include studierea încărcă-
turii afective a mesajelor, precum şi rolul pe care îl
joacă compoziţia psihologică a unui auditoriu,
pentru a stabili măsura în care acesta se va lăsa sau
nu influenţat.” (Rybacki, 2004: 19-20)
 Cum pentru Aristotel, retorica este mai mult
o artă a descoperirii elementului persuasiv din
fiecare caz dat şi a izvoarelor din care el derivă, decît
o artă a persuasiunii propriu-zise, el reușește o
grupare a izvoarelor elementelor persuasive: publi-
cul în faţa căruia se vorbeşte, de unde preocuparea
de a-ţi adapta discursul pentru a-l face persuasiv, cu
accent deosebit pe capacitatea de comprehensiune a
acestuia36; caracterul oratorului care trebuie să ştie
să atragă atenţia asupra moralităţii sale şi a com-
petenţei pe care o are în domeniul respectiv37; totali-
tatea argumentelor alese şi aranjate în aşa fel ca
publicul să fie convins. Prin urmare, ceea ce con-
tează în primul rînd pentru Stagirit sînt bazele etice,
psihologice şi dialectice ale discursului. De aceea,
mândria sa de a fi gînditorul care a făcut dintr-un
ansamblu de reguli empirice o tehne riguroasă, este
pe deplin justificată, căci pentru el, retorica este
menită să extindă dominaţia logosului şi asupra
domeniului opinabilului, domeniu care, neavând o
tehne adecvată, scăpa de sub rigoarea logosului.
2.2. Discurs și argumentare
Consideraţiile de mai sus ne duc astfel, în
mod natural, la problema raportului dintre gîndire
şi expresia ei. Căci ceea ce se întâmplă în actul
discursului este exteriorizarea gândului, este pu-
nerea în circumstanțiere a unor adevăruri. Iar în

36 Efectele comunicării sunt mai mari atunci când mesajul este în acord cu opiniile şi credinţele
existente. Caci, prin mesajul transmis trebuie să fie confirmate convingerile existente. În caz
contrar, noutatea mesajului se constituie ca o barieră între receptori şi comunicator, neţinând
cont de interesele şi predispoziţiile receptorilor.
37 Influenţa este mai mare cu cât receptorul acordă un prestigiu şi o credibilitate mai mare,
sursei mesajului. Comunicatorul capătă statutul de expert sau analist de prestigiu într-un
domeniu, captând atenţia şi încrederea receptorului.
aceasta rezidă întreaga problematică: este actul
logic al gîndirii epuizat de expresia lui? Dacă expres-
sia nu este însăşi gîndirea în procesul ei logic, atunci
este clar că logica este doar un efect formal al
gîndirii logice, dar nu epuiză întreg procesul logic pe
care-l exprimă la nivelul expresiei. O subliniază și
Wittgenstein: „Propoziţiile pot să reprezinte întrea-
ga realitate, dar nu pot să reprezinte ceea ce trebuie
să aibă în comun cu realitatea pentru a o putea
reprezenta - anume forma logică. Pentru a putea
reprezenta forma logică, ar trebui să ne plasăm cu
propoziţia în afara logicii, adică în afara lumii.
Propoziţia nu poate să reprezinte forma logică:
aceasta se oglindeşte în ea. Ceea ce se oglindeşte în
limbă nu se poate reprezenta. Ceea ce se exprimă în
limbă, nu putem să exprimăm prin limbă. Propo-
ziţiile indică forma logică a realităţii.” (1991, prop.
4.12 şi urm.)
Mai înainte însă, Aristotel însuşi făcuse
precizarea că schemele formale silogistice sînt doar
demonstraţii. Prin urmare, la el expresia formală a
demonstraţiei, care este silogismul, nu epuizează
procesul logic al demonstraţiei; acesta este mai
complex decît expresia lui. Întregul Organon este o
mărturie a deosebirii pe care o face Stagiritul între
operaţiile logice şi semnele lor, şi în sensul acesta
spune Ammonius (Comentariu la De Interpreta-
tione, f. 19 a-20 ά), că logica are ca obiect „lucrările
imateriale ale spiritului, nu cuvintele vorbite sau
scrise şi nu se referă la acestea [din urmă] decît
pentru că sînt semnele [primelor].” Iar în Despre
Respingerile Sofistice, accentuează această deose-
bire dintre vorbire şi gîndire, socotind în general că
din cauza întrebuinţării greşite a cuvintelor se nasc
sofismele. „Unul din motive [care provoacă sofis-
me], cel mai natural şi cel mai obişnuit, scrie el, este
acela care ţine de întrebuinţarea cuvintelor. Fiindcă
într-o discuţie nu este posibil să aducem lucrurile
înseşi, ci trebuie să ne folosim, în locul lor, de
cuvintele care le simbolizează, noi credem că ceea ce
este valabil pentru cuvinte este valabil şi pentru
lucruri. Cei ce nu cunosc puterea de semnificaţie a
numelor fac paralogisme, fie discutînd cu ei înşişi,
fie discutînd cu alţii.” (I,165 a) Mai departe, el
formulează şi mai clar ideea că eroarea comisă în
sofisme se datoreşte asemănării cuvintelor. Căci
„este greu de deosebit ce fel de lucruri sînt semni-
ficate prin acelaşi cuvînt şi ce fel de lucruri sînt
semnificate prin cuvinte deosebite. Cel ce este în
stare să facă această deosebire este foarte aproape
de cunoaşterea adevărului.”(Despre Respingerile
Sofistice: 7,169 a).
De altfel, Aristotel a precizat încă în Despre
Interpretare (II, 16 a), ce înţelege prin nume şi sens:
„Prin nume înţeleg un sunet avînd un sens, prin
convenţie, fără raportare la timp.” Înţeles prin
convenţie denotă faptul că nimic nu este de la na-
tură un nume, ci devine aşa, numai cînd ajunge un
simbol. Ori simbol înseamnă (și) contract, caracteri-
stică, însemnare, semn de recunoaştere. Altfel spus,
un simbol nu poate să însemne nimic fără semnifi-
caţia aferentă, semnificaţia lui constînd, după
Aristotel, într-o modificare a sufletului. Prin urma-
re, ceea ce dă calitatea de simbol unui simplu semn
este semnificaţia pentru care el este pus. Cele două
planuri nu trebuie deci confundate: planul gîndirii şi
planul expresiei gîndirii, expresie compusă din
simboluri, care e valabilă, ca atare, numai dacă
reprezintă semnificaţii.
După părerea lui Jean-Blaise Grize noțiunea
de discurs are o triplă determinație: orice discurs
este o activitate dialogică; orice discurs, fiind produs
într-o limbă naturală, are o componentă cognitivă, o
componentă afectivă și o componentă socială; orice
discurs este un ansamblu complex, care pune în fața
receptorului altceva decât pe sine în sensul în care
discursul devine o realitate independentă, altceva
decât șirul de semne care este perceput, asigurând
sensuri și semnificații multiple în funcție de care
receptorul reacționează diferit. (Sălăvăstru, 2003:
366)
 În concluzie, discursul ascultă de două co-
mandamente: unul logic și unul material. Unul ce
asigură validitatea logică și celălalt respectând
norma corectitudinii materiale. Unul fără celălalt nu
se poate! Doar că verificarea lor ține de instanțe
diferite: primul respectând principiile și legile lo-
gice, cel de-al doilea respectând cerința expunerii și
prezentării adevărului material. Discursul, sub orice
formă s-ar prezenta el, trebuie, după părărea noas-
tră, să respecte ambele cerințe. Deși astăzi aproape
nimeni nu mai este interesat de corectitudinea lo-
gică a discursului, aceasta fiind una dintre cauzele
majore ale flecărelii din spațiul public. La care se
poate adăuga, firește, puțina adecvare epistemo-
logică a conținutului discursului cu realitatea.

2.2.1. Structura discursului

Oricare va fi tema discursului, de obicei ora-

torul începe printr-o introducere, menită să-i
pregătească pe ascultători în spiritul propriilor
opinii, apoi el face cunoscut subiectul discursului,
expunând faptele care au contingenţă cu acesta,
prezintă argumentele adecvate care susţin propria
opinie şi pe cele care combat părerea adversarului;
dacă se impune şi mai este timp, el face apel la
sentimentele auditorului. (Țiclea, Ghimpu, 2002: 83
și urm.) După ce epuizează toate problemele,
încheie printr-o peroraţie, o concluzie rezumativă cu
implicaţii afective.
În raport cu aceste obiective, dicursul are
următoarele momente:
 exordiu (lat. exordium, grec. proemion);
 naraţiune (lat. narratio, grec. diegesis);
 argumentare (lat. argumentaţie grec. pistis);
  peroraţie (lat. peroratio, grec. epilogos).
După părerea lui Quintilian, între naraţiune
şi argumentare poate apărea enunţarea problemei
(prositio) făcută în ton cu intenţiile oratorului şi
diviziunea (partitio) adică „enumerarea logică a
chestiunilor de dezbătut propuse de noi, de adversar
sau de amândoi”.
Această schemă nu este, însă, nici pe de parte
una unanim acceptată. Anticii, bunăoară, stabiliseră
două tipuri de exordiu: principium (debutul direct,
începutul) şi insinuatio (pe ocolite, cum am spune,
în mod popular). Principium înseamnă declararea
deschisă a ţelului pentru care oratorul ia cuvântul,
în timp ce Insinuatio presupune o digresiune, având
în vedere posibila stare de conflict între auditor și
subiect. Înțelegând acici prin conflict orice situație
în care se poate afla interlocutorul: tema i se pare
nepotrivită, i se pare că violentează convingerile
sale, consideră că tema propusă nu poate răspunde
așteptărilor sale, s.a.m.d.
Introducerea trebuie să fie adecvată conţi-
nutului şi să fie naturală, de aceea redactarea ei se
face după ce a fost elaborat planul discursului şi s-a
meditat asupra materialului, aşa cum proceda
Cicero. În felul acesta subiectul însuşi va sugera cum
să se înceapă discursul. O atenţie deosebită trebuie
acordată încă din această fază unei exprimări foarte
corecte, auditoriul fiind mai înclinat ca oricând spre
critică în acest prim moment al contactului cu
discursul. Oratorul nu trebuie, din aceeaşi cauză, să
facă uz de prea multe mijloace stilistice, ele ieşind
uşor în evidenţă, ostentativ s-ar putea crede, ceea ce
determină o diminuare a persuasivităţii pe parcurs.
Exordiul nu trebuie să promită mult, să se angajeze
prea rapid în tratarea materiei pentru că oratorul va
avea nevoie ulterior să-şi desfăşoare întreaga forţă
persuasivă, gradual, într-un crescendo savant dozat,
pe măsură ce avansează discursul.
Aşadar, exordiul, introducerea. „Este înce-
putul discursului, întocmai cel care în poezie este
prolog, iar în cântatul la flaut - preludiu” (Aristotel,
2004: 435), iar cea mai importantă funcție a sa este
„clarificarea scopului în vederea căruia există dis-
cursul” (Aristotel, 2004: 437)
Este partea discursului în care trebuie rea-
lizată o anumă priză afectivă. Nu poţi să te adresezi
unui auditoriu ostil pretinzând că ai succes. Aceasta
se realizează în primul rând prin abordarea unui
subiect apropiat auditorului, subiect manifes-tat ca
situație problematică, la care retorul are o soluție,
evantual aplicabilă lui însuși într-o situație
anterioară. Ca urmare, exordiul devine vehiculul
modestiei oratorului, al sincerităţii acestuia, pentru
că numai astfel între vorbitor şi destinatar se va crea
un fluid de simpatie favorabil comunicării și persua-
dării.
Următorul segment al discursului îl formează
naraţiunea, în fond o expunere a faptelor ce ser-
veşte la comunicarea unor date privitoare la cauză
sau la subiectul tratat. În orice discurs, naraţiunea
este o parte foarte importantă şi solicită o atenţie
specială. Pe lângă faptul că nu e întotdeauna uşor să
povesteşti bine şi cu talent, orice discurs trebuie să
graviteze în jurul adevărului şi să evite tot ceea ce ar
putea dăuna acestuia. Întregul viitor discurs se va
baza pe aceste teze, pe adevăruri - premise.
Calităţile principale pe care trebuie să le aibă
o bună naraţiune sunt: claritatea, probabilitatea,
concizia („brevis, aperta, probabilis”), iar din punct
de vedere logic, orice discurs trebuie să fie clar,
concis și întemeiat. Lipsa oricăreia dintre aceste di-
mensiuni face ca narațiunea să părăsească sfera
adevărului, cel puțin în forma sa.
Argumentarea urmează invariabil naraţiunii,
fiind momentul dovedirii şi al respingerii, când este
desfăşurat întregul arsenal de probe materiale şi de
argumente propriu-zise. În acest moment al discur-
sului se face apel la toate datele posibile pentru a
demonstra întemeierea în adevăr a tezelor expuse în
naratio. În legătură cu argumentele, trebuie avute
în vedere trei aspecte: găsirea - inventarea lor
(inventio) - dispunerea şi modul de exprimare, de
prezentare, graţie căruia să capete mai multă forţă.
Este de la sine înțeles că găsirea unor argumente
indubitabile reprezintă cheia succesului oricărui
discurs.
Prezentarea argumentelor poate fi făcută fie
analitic fie sintetic. În primul caz, oratorul nu divul-
gă felul spre care tinde şi-i conduce pe ascultători
pas cu pas către concluzia dorită, mergând de la un
adevăr clarificat la altul, până ce devine evident că
această concluzie este consecinţa alteia asupra
căreia s-a convenit. Este în fond, maieutica socra-
tică, argumentarea înaintând doar după ce se obține
acordul (cogtiniv!!!) al interlocutorului asupra ade-
vărului tezei anterioare. Raţionamentul înaintează,
în acest caz, pas cu pas şi fiecare pas trebuie probat
şi confirmat prin acordul interlocutorului. Nu se
trece de la o teză la următoarea decât atunci când
adeziunea ascultătorului garantează adevărul fiecă-
rei verigi a argumentării.
În fine, ultima parte a oricărui discurs este
peroraţia, epilogul. Peroraţia este acel moment al
discursului în care pateticul se îmbină cu argumen-
tarea.
 Pentru Aristotel „Perorația se compune din
patru elemente: din faptul de a-l dispune favorabil
pe auditor pentru sine, iar pe adversar, nefavorabil,
apoi din faptul de amplificare, respectiv a atenua,
precum și din faptul de a-l conduce pe auditor spre
pasiuni și, în sfârșit, din recapitulare.”(2004: 367)
Această dimensiune patetică nu poate lipsi discur-
sului. Ca să obţinem adeziunea afectivă, trebuie să
vorbim sentimentelor auditoriului şi să le punem în
mişcare, deoarece afectele sunt marile resorturi ale
acţiunilor umane. Oratorul face apel la emoții și se
adresează acestora, și în consecință vor fi evitate
orice considerații care pot întrerupe această simbio-
ză emoțională. De asemenea, nu trebuie prelungit
acest moment, pentru că emoţiile prea vii nu au
durată mare, spunea Quintilian.
Peroraţia include ceea ce serveşte drept bază
a discursului. Teza este acum o concluzie şi aici nu
trebuie în niciun caz introdus un subiect nou, care
să distragă atenţia de la tema principală, tratată pe
parcurs. Finis coronat opus, adică finalul desă-
vârşeşte lucrarea, spune un dicton latin, pe care
trebuie să-l luăm în considerare atunci când ne
hotărâm să încheiem un discurs.