Egalitatea de tratament între lucrătorii naționali și lucrătorii

migranți la nivelul Uniunii Europene

Una dintre cele patru libertăți de care se bucură cetățenii UE este libera circulație a
lucrătorilor. Aceasta implică dreptul lucrătorilor la liberă circulație și ședere, drepturile de
intrare și ședere pentru membrii familiilor lor, precum și dreptul de muncă într-un alt stat
membru și dreptul de a beneficia de un tratament egal celui aplicat cetățenilor respectivului
stat membru.

Dreptul unei persoane de a circula în mod liber vizează două aspecte: libertatea de
circulație a unei persoane ce se află legal pe teritoriul unui stat și are în vedere dreptul acesteia
de a se deplasa intra muros, adică în cadrul suprafeței delimitate de frontierele acelui stat;
libertatea de circulație între state diferite. Acest din urmă aspect depășește, în mod evident,
sfera de reglementare internă își impune consacrarea unor norme juridice internaționale atât
cu privire la circulația persoanelor nesalarizate, cât și în privința persoanelor denumite de
normele comunitare ca fiind lucrători.

Declarația universală a drepturilor omului, prin art. 13, proclamă dreptul oricărei
persoane de a circula liber și de a-și alege în mod liber reședința în interiorul unui stat, de a
părăsi orice țară, inclusiv pe a sa și de a reveni în țara pe care anterior a părăsit-o.

În expunerea de motive a Directivei nr. 2004/381 se subliniază că dreptul de ședere

într-un stat membru consolidează sentimentul cetățeniei Uniunii Europene și promovează
coeziunea socială, fapt ce reprezintă unul din obiectivele fundamentale ale Uniunii2.

Libera circulație a lucrătorilor este unul dintre principiile fondatoare ale UE. Aceasta
este prevăzută la articolul 45 din TFUE și constituie un drept fundamental al lucrătorilor.
Aceasta presupune eliminarea oricărei discriminări bazate pe cetățenie a lucrătorilor din
statele membre în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de
muncă și de angajare.

În conformitate cu Protocolul nr. 4 la Conveția pentru apărarea drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale – Strasbourg, 16 septembrie 1963 – se interzice orice sancțiune sau
șicanare la adresa celui care dorește să plece dintr-un stat. Din practica fostei Comisii
Europene a Drepturilor Omului rezultă că liberatatea de a părăsi orice țară implică dreptul
pentru cel interesat de a pleca în orice țară care este dispusă să-l primească.

În acest context, fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului a decis că refuzul

Finlandei de a elibera un pașaport unui cetățean finlandez care domicilia în Suedia este o
încălcare a libertății individului de a-și părăsi țara. Soluția este identică și în cazul în care se

1
Publicată în J.O.C.E. nr. L 158 din 3 aprilie 2004;
2
O. Ținca, Drept social comunitar-Drept comparat. Legislație română, Ed. „Lumina Lex”, București, 2005, p. 43.

1
refuză eliberarea unui pașaport unei persoane pe motivul că aceasta nu și-a efectuat în
întregime serviciul militar3.

Orice resortisant al unui stat membru are dreptul de a-și căuta un loc de muncă într-un
alt stat membru, în conformitate cu reglementările relevante aplicabile lucrătorilor naționali.
Acesta are dreptul de a primi din partea oficiului național pentru ocuparea forței de muncă
același sprijin ca și resortisanții statului membru gazdă, fără nicio discriminare în temeiul
cetățeniei, și are, de asemenea, dreptul de a rămâne în statul membru gazdă pentru o perioadă
suficient de lungă încât să poată să își caute un loc de muncă, să candideze pentru un post și
să fie recrutat. Acest drept se aplică, de asemenea, tuturor lucrătorilor din alte state membre,
fie că au contracte permanente, fie că sunt lucrători sezonieri sau transfrontalieri sau furnizori
de servicii. Lucrătorii nu pot fi discriminați în ceea ce privește, de pildă, cerințele legate de
limbă, care nu trebuie să depășească ceea ce este rezonabil și necesar pentru locul de muncă în
cauză.

Directiva 2004/38/CE introduce cetățenia UE ca statut de bază pentru resortisanții

statelor membre atunci când aceștia își exercită dreptul la liberă circulație și ședere pe
teritoriul UE. În primele trei luni, orice cetățean al UE are drept de ședere pe teritoriul unui alt
stat membru, necondiționat și fără a trebui să îndeplinească nicio formalitate. Pentru perioade
mai lungi, statul membru gazdă poate solicita cetățenilor să își înregistreze prezența într-un
termen rezonabil și care să nu genereze discriminări.

Dreptul de ședere al lucrătorilor migranți pentru o perioadă de peste trei luni face în
continuare obiectul unor condiții, care variază în funcție de statutul lucrătorului: pentru a
beneficia de dreptul de ședere, cetățenii UE care nu desfășoară activități salariate sau activități
independente trebuie să dispună de suficiente resurse, astfel încât să nu devină o povară
pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă, precum și să dețină o asigurare
medicală.

Principalii beneficiari ai dreptului la libera circulație sunt lucrătorii statelor membre.

Din conținutul Tratatului, precum și din jurisprudența Curții de la Luxemburg rezultă

că noțiunea de lucrător presupune următoarele elemente:

 Desfașurarea unei activități economice;

 Remunerarea;
 Subordonarea lucrătorului față de angajator.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene și-a adus un aport important la clarificarea

notiunii de lucrător precizând că ea este specifică dreptului comunitar și nu celui național
pentru că dacă acest termen ar fi avut originea în dreptul intern atunci fiecare stat ar fi avut
posibilitatea de a modifica înțelesul noțiunii de lucrător migrant, lipsind astfel anumite
categorii de persoane de beneficiul protecției acordate de Tratat4.
3
Cazurile în speță au fost soluționate de Comisia Europeană a Drepturilor Omului și citate în C. Bârsan,
Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2005, p.
1114;
4
Hotărârea C.J.C.E din 9 martie 1964, în dosarul 75/63, Recueil, p. 347.

2
 În ceea ce privește condițiile de muncă și de încadrare în muncă de pe teritoriul
statului membru gazdă, lucrătorii care sunt resortisanți ai altui stat membru nu pot fi tratați
diferit de lucrătorii naționali din cauza cetățeniei lor.

Resortisanții unui stat membru care lucrează în alt stat se bucură de aceleași drepturi în
materie de prestații sociale și beneficii fiscale, precum și de acces la locuințe ca lucrătorii
naționali și au dreptul la egalitate de tratament în ceea ce privește exercitarea drepturilor
sindicale.

Dreptul de a rămâne pe teritoriul statului membru gazdă după încetarea activității

salariate este acum prevăzut de Directiva 2004/38/CE. Persoanele aflate în căutarea unui loc
de muncă au drept de ședere pentru o perioadă mai mare de șase luni, (Curtea de Justiție,
cauza C-292/89Antonissen) necondiționat, dacă vor continua să caute un loc de muncă în
statul membru gazdă și au o „șansă realăˮ în acest sens. În acest interval de timp persoanele
respective nu pot fi expulzate.

Dreptul la liberă circulație în scopul găsirii unui loc de muncă nu poate fi asociat cu
utilizarea abuzivă a sistemelor de securitate socială.

Statutul persoanelor care se află în căutarea unui loc de muncă pentru prima dată face
în prezent obiectul unor dezbateri aprinse, întrucât persoanele în cauză nu au, în statele
membre gazdă, statutul de lucrători. Totuși, statele membre pot impune condiția existenței
unei legături reale între persoana aflată în căutarea unui loc de muncă și piața muncii din
statul membru respectiv.

CJUE a statuat că, după expirarea perioadei de 6 luni, cetățenii UE pot să invoce
egalitatea de tratament cu resortisanții statului membru gazdă și, în consecință, să se prevaleze
de dreptul lor la asistență socială numai dacă șederea lor în statul membru în cauză
îndeplinește condițiile prevăzute de directivă. Deși articolul 14 alineatul (4) litera (b) din
directivă interzice expulzarea unor cetățeni ai UE aflați în șomaj, câtă vreme aceștia se află în
căutarea unui loc de muncă, articolul 24 alineatul (2) prevede în mod expres faptul că un stat
membru este în măsură să refuze să acorde asistență socială cetățenilor UE al căror drept de
ședere este întemeiat exclusiv pe dispoziția privind interzicerea expulzării.

În conformitate cu articolul 45 alineatul (4) din TFUE, libera circulație a lucrătorilor

nu se aplică ocupării forței de muncă în sectorul public, deși această derogare a fost
interpretată într-un mod foarte restrictiv de către Curtea de Justiție, conform căreia numai
accesul la acele locuri de muncă care implică exercitarea autorității publice și
responsabilitatea pentru apărarea interesului general al statului (de exemplu, securitatea
internă și externă a statului) poate fi limitat la resortisanții statului în cauză.

Nu intră în această categorie profesorii și cercetătorii chiar dacă în unele state,

Germania bunăoară, se consideră că profesorii beneficiază de prerogativele puterii publice
prin faptul ținerii unor cursuri, a notării și a deciziei de promovare în clasele superioare5.

5
O.Ținca, op. cit., p. 67-68; Hotărârea C.J.C.E. din 3 iulie 1986, în cauza 66/85.

3
 Ca principiu de bază, orice cetățean al UE ar trebui să-și poată practica liber profesia
în orice stat membru. Cu toate acestea, punerea în practică a acestui principiu este de multe
ori împiedicată de cerințe naționale privind accesul la anumite profesii în statul membru
gazdă. Sistemul de recunoaștere a calificărilor profesionale a fost reformat în vederea sporirii
flexibilității pe piața forței de muncă și pentru încurajarea recunoașterii automate a
calificărilor profesionale. Directiva 2005/36/CE, actualizată prin Directiva 2013/55/UE,
privind recunoașterea calificărilor profesionale consolidează și actualizează cele cincisprezece
directive existente care acoperă aproape toate normele în materie de recunoaștere și prevede
caracteristici novatoare, cum ar fi cardul profesional european și evaluarea reciprocă a
profesiilor reglementate.

Libera circulație a lucrătorilor salariați este de asemenea reglementată de

Regulamentul 1612/68. Prerogativele ce decurg din prevederile art.45 din tratat sunt:

1. Dreptul de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;

2. Dreptul de a se deplasa liber pe teritoriul statelor membre în scopul angajării;
3. Dreptul de ședere într-un stat membru în scopul desfășurării unei activități salariate
potrivit dispozițiilor legale aplicabile lucrătorilor naționali în materia încheierii,
executării şi încetării raporturilor juridice de munca.
4. Dreptul de a rămîne pe teritoriul unui stat membru după ce au ocupat un loc de muncă
pe teritoriul acestuia, în condiţiile stabilite de Comisia Europeană, prin măsuri de
aplicare.

Libera circulație a lucrătorilor impune instituirea unui sistem care să asigure

lucrătorilor migranți și persoanelor aflate în întreținerea acestora dreptul la:

a) Cumulul tuturor perioadelor luate în considerare de către diferitele legislații

interne în vederea dobândirii și păstrării dreptului la prestații, precum și pentru
calcularea acestora;
b) Plata prestațiilor pentru persoanele rezidente pe teritoriile statelor membre6

Prin noţiunea de lucrător salariat, se are în vedere persoana care desfăşoară o activitate
sub conducerea şi în beneficiul altei persoane, în schimbul unei remuneraţii. Noţiunea de
lucrător salariat trebuie interpretată în sens extensiv.

Activitatea executată trebuie să fie reală şi efectivă, şi nu pur marginală sau accesorie,
neprezentînd importanţă durata muncii, aceasta fiind exercitată în timp parţial, sau dacă
potrivit jurisprudenţei Levin, drepturile băneşti sunt inferioare salariului, considerat în statul
de primire ca fiind necesar minime subzistenţe, sens în care în cauza Kempf s-a reţinut că
beneficiază de libera circulaţie şi profesorul de muzică, care susţine 12 ore de curs săptămînal.

Activitatea trebuie să aibă în mod necesar, o valoare economică, fiind realizată în

schimbul unei remuneraţii. Jurisprudenţial, în cauza Steymann, chiar că poate fi calificată ca

6
Art. 48 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene( fostul art. 42 din Tratatul de Constituire a Uniunii
Europene);

4
atare şi activitatea desfăşurată în cadrul unei comunităţi religioase, dacă este retribuită prin
contribuţia membrilor săi7.

Aplicarea principului egalităţii de tratament implică şi extinderea asupra resortisanţilor

aparţinînd altor state membre aceloraşi avantaje fiscale recunoscute lucrătorilor naţionali. În
acest sens, Curtea de Justiţie a U. E. a reţinut că nerestituirea unor sume plătite cu titlu de
avans la impozit ca urmare a deplasării angajatului dintr-o ţară membră în alta reprezintă o
măsură discriminatorie interzisă de tratat.

Potrivit art. 1 din Regulamentul 1408/71 noțiunea de lucrător se referă la lucrătorul

salariat sau lucrătorul independent afiliat la un regim național de asigurare socială 8. Curtea de
Justiție a permis lărgirea sferei noțiunii de lucrător înglobând în ea și cetățenii Uniunii
Europene care se deplasează în interes personal într-o țară membră și care pot beneficia de
prevederile Regulamentului 1408/71 chiar dacă nu au un loc de muncă în țara gazdă dar
beneficiază de un regim de securitate socială și au fost asigurați în calitate de lucrători9.

Curtea de Justiţie a U. E., printr-o hotărâre 10, a calificat avantajele sociale ca fiind
acele avantaje care indiferent dacă sunt sau nu legate de un contract de muncă, sunt acordate
lucrătorilor naţionali datorită statutului obiect de lucrători ori în virtutea rezidenţei pe
teritoriul naţional şi a căror extindere pentru lucrătorii, cetăţeni ai altor state membre este
menită să faciliteze mobilitatea lor în cadrul comunităţii.
Reprezintă un avantaj social de exemplu, alocaţia de creştere a copilului şi în
consecinţă, s-a reţinut că principiul legalităţii de tratament se opune condiţiei stabilite de un
stat membru ca resortisanţii altor state membre să prezinte, pentru a beneficia de acordarea
acesteia, o autorizaţie de şedere sau un permis de şedere.
Accesul la condiţiile de muncă şi la locurile de muncă presupune de asemenea şi
interzicerea discriminării în ceea ce priveşte accesul la pregătirea profesională şi implică
respectarea unor criterii de şanse egale pentru resortisanţii altor state membre şi membrii
familiei ai acestora ca şi pentru proprii cetăţeni.
Astfel, potrivit art. 12 din Regulamentul 1612/68, copiii unui cetăţean al unui stat
membru vor fi admişi în sistemul educaţional al acelui stat, la cursuri profesionale sau de
ucenicie în aceleaşi condiţii ca şi cetăţeniii acelui stat, dacă aceşti copii locuiesc pe teritoriul
său. În consecinţă, în cauza Casa Grande, refuzul autorităţilor germane de a acorda o bursă
şcolară fiului unui lucrător italian care a frecventat cursurile de învăţămînt gimnazial
Munchen, a fost apreciat ca fiind contrar dreptului comunitar.

7
Art. 1 din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului, publicată în J.O: 268 din 6 noiembrie 1967, p. 9.
8
O. Ținca, Noțiunea de lucrător în dreptul securității sociale al Uniunii Europene, În R.R.D.M: nr. 4/2010, p. 18;
9
Hotărârea C.J.C.E. din 19 martie 1964, în cauza nr. 75/63;
10
Hotarârea C.J.C.E. din 9 decembrie 1965, în cauza nr. 44/65.