Eseu pe tema: Organizațiile economice internationale și rolul lor

Relaţiile internaţionale reprezintă un concept foarte vast. În utilizarea

modernă acest termen include nu doar relaţiile dintre state dar şi între state şi

organizaţii non-guvernamentale precum bisericile, organizaţiile de ajutorare

umanitară şi organizaţii interguvernamentale (OI), precum Organizaţia Naţiunilor

Unite şi Uniunea Europeană. Subiectul relaţiilor internaţionale este predat în multe

universităţi, foarte adesea în combinaţie cu, sau ca parte a, curiculei de ştiinţă

politică. Un student al relaţiilor internaţionale trebuie să aibă anumite cunoştinţe de

istorie internaţională, drept şi economie, precum şi de politică externă şi de politică

internaţională.

Natura complexă şi multidisciplinară a subiectului a făcut din cercetarea în

vederea construirii unei teorii generale eficiente a relaţiilor internaţionale o misiune

imposibilă. Acest lucru nu înseamnă că teoriile parţiale sau limitate aplicabile doar

anumitor aspecte ale subiectului nu există. De exemplu, există un corp important de

teorii privind dezvoltarea internaţională, controlul armelor, ciclurile comerţului, şi

cursa înarmării. Însă principalele şcoli ale teoriei generale nu sunt dovedite într-un

sens ştiiţific: mai degrabă acestea reprezintă moduri de percepere a relaţiilor

internaţionale, metafore sau modele care sunt pe placul cercetătorilor deoarece

acestea sunt preferate de ei pentru a vedea lumea. Se poate susţine că dacă o

anumită abordare pentru interpretarea relaţiilor internaţională este suficient de mult

susţinută aceasta ar putea deveni o profeţie care se auto-realizează. Un exemplu

bun este reprezentat de teoria realistă a relaţiilor internaţionale, încă cea mai

influentă şcoala de gândire a relaţiilor internaţionale de ambele părţi ale

Atlanticului.

Relaţiile internaţionale, sau politica internaţională, nu este un simplu

domeniu de studiu la universităţi ci este un aspect integral al vieţii de zi cu zi.

Trăim într-o lume unde este imposibil să izolăm experienţele şi tranzacţiile noastre

de dimensiunea internaţională. Dacă un student britanic se uită la serialul de

comedie Frieds învaţă despre şi participă într-o cultură diferită de a sa. Dacă un
student zboară din Washington spre Londra aceste lucru este posibil datorită

acordurilor privind spaţiul aerian şi contribuie la încălzirea globală. Dacă un

student alege să cumpere o cafea în mod cinstit ia o decizie conştientă privind

contribuţia la dezvoltarea statului şi a oamenilor. Dacă aţi lucra pentru o companie

internaţională sau pentru o organizaţie internaţională, sau chiar şi pentru o

companie locală, va exista inevitabil o dimensiune internaţională a funcţionării

acelei companii deoarece are de-a face cu legislaţia Uniunii Europene, regulile

internaţionale privind comerţul, legile internaţionale privind angajarea şi taxarea.

Nu sunt cunoscute limitele modului în care relaţiile internaţionale vor continua să

aibă un impact asupra vieţii noastre.

Studierea relaţiilor internaţionale permite studenţilor şi pofesioniştilor să

înţeleagă mai bine informaţia primită zilnic din ziare, de la televizor sau radio.

Oamenii nu doar trăiesc în sate şi oraşe, ci fac parte din reţele mai extinse care

constituie regiuni, naţiuni şi state. În calitate de membrii ai acestei comunităţi

globale, oamenii trebuie să fie în mod egal conştienţi de drepturile şi

responsabilităţile lor - şi ar trebui să fie capabili să se implice în dezbateri

importante privind probleme majore cu care se confruntă comunitatea

internaţională contemporană. O caracteristică crucială a lumii în care trăim este

interconectarea - geografică, intelectuală şi socială - şi astfel avem nevoie să o

înţelegem.

Original, studiul relaţiilor internaţionale (termen utilizat pentru

prima dată de Jeremy Bentham în 1798) a fost larg privit drept ramură a studiului

dreptului, filosofiei sau istoriei. Totuşi, după carnagiul care a urmat Primului

Război Mondial a apărut o ramură academică care se preocupa de înţelegerea

războiului. Prima catedră universitară de relaţii internaţionale a fost fondată la

Universitatea din Wales în 1919. Datorită originilor atât de diverse, nu există un

mod acceptat de definire sau înţelegere a relaţiilor internaţionale, şi de-a lungul

mapamondului au fost stabilite diferite modalităţi individuale de înţelegere a

relaţiilor internaţionale. Orice încercare de definire a studiului este condamnată să

fie oarecum arbitrară şi acest lucru este în special adevărat pentru relaţiile şi

politica internaţională.

Termenii de relaţii internaţionale şi politică internaţională sunt adesea

utilizaţi drept interschimbabili în cărţi, jurnale, sau ziare. În ultima vreme unii au

preferat termenul de politică globală sau mondială acolo unde accentul activităţii

nu este pus pe stat ci pe o noţiune de comunitate sau civilizaţie globală. Pentru

multe persoane nu există diferenţe între cei doi termeni, dar din punct de vedere

tehnic există mai mult decât o diferenţă semantică între termeni deoarece termenii

pot reflecta diferenţe de accent şi domeniu de studiu. În mod similar, există

diferenţe legale, politice şi sociale între politica internaţională şi cea domestică.

Dreptul naţional este în general respectat, şi dacă nu poliţia şi curţile de judecată

aplică sancţiuni. Dreptul internaţional se bazează pe sisteme legale diferite, şi nu

există o aplicare comună.

La nivel naţional un guvern are monopolul asupra utilizării legitime a forţei.

În politica internaţională nimeni nu deţine monopolul asupra forţei, şi astfel politica

internaţională a fost adesea definită drept domeniul auto-ajutorării. Este de

asemenea acceptat că anumite state sunt mai puternice decât altele. Politica

naţională şi cea internaţională diferă şi în ceea ce priveşte sentimentul de

comunitate care stă la bază - în politica internaţională, oamenii divizaţi nu

împărtăşesc aceleaşi loialităţi - oamenii nu cad de acord asupra a ceea ce este just şi

legitim; ordine şi justiţie.

Nu este nevoie să sugerăm că oamenii angajaţi în activitatea politică nu sunt

niciodată de acord sau că acordurile deschise sunt necesare înainte ca o problemă

să devină politică: ceea ce este important este că ar trebui să fie recunoscut faptul

că conflictul sau dezacordul stau la baza politicii. Pentru a fi politic dezacordul

trebuie să aibă la bază chestiuni publice. Gripa aviară exemplifică modul în care

incidente domestice pot deveni internaţionale şi pot conduce la schimbări politice

externe.

Astăzi, relaţiile internaţionale pot fi utilizate pentru a descrie o gamă largă

de interacţiuni între oameni, grupuri, firme, asociaţii, partide, naţiuni sau state sau

între acestea şi organizaţiile internaţionale non(guvernamentale). Aceste

interacţiuni au loc între entităţi care există în diferite părţi ale lumii – în diferite

teritorii, naţiuni sau state. Pentru oamenii de rând interacţiunile precum cele de a

merge peste hotare, trimiterea unor mail-uri internaţionale, sau cumpărarea şi

vânzarea produselor peste hotare pot părea acţiuni private sau personale, şi care nu

creează nici o preocupare internaţională. Alte interacţiuni precum alegerea gazdei

pentru Olimpiadă sau acordarea premiului Oscar unui film sunt foarte publice, dar

ar putea să pară ca fiind lipsite de orice semnificaţie internaţională. Totuşi, astfel de

activităţi ar putea avea implicaţii directe sau indirecte asupra relaţiilor politice

dintre grupuri, state sau organizaţii internaţionale. Mai evident, evenimente precum

conflictul internaţional, conferinţele internaţionale privind încălzirea globală sau

crima internaţională joacă un rol fundamental în relaţiile internaţionale. Dacă

vieţile noastre pot fi atât de profund afectate de astfel de evenimente, şi răspunsul

statelor şi al popoarelor este atât de esenţial în afacerile internaţionale, atunci este

obligatoriu să creştem cunoaşterea noastră asupra acestor evenimente.

Între principalii „actori” ai sistemului actual de relaţii internaţionale se numără, alături de statele-
naţiune şi marile corporaţii transnaţionale organizaţiile internaţionale interguvernamentale. În
majoritatea cazurilor, organizaţiile internaţionale oferă nu numai cadrul în care sunt luate
deciziile de a coopera, dar şi mecanismele necesare pentru transpunerea acestor decizii în acţiuni
concrete. Recurgerea tot mai frecventă în ultimii ani la Organizaţia Naţiunilor Unite, în special la
principalul său organ pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale – Consiliul de
Securitate – probează încrederea sporită a statelor în capacitatea organizaţiilor internaţionale de a
răspunde scopurilor pentru care au fost create.

Organizaţiile internaţionale şi-au demonstrat rolul de instrumente indispensabile în cadrul

sistemului internaţional, cu precădere în domeniile economic şi social şi în sfera drepturilor
omului. Bilanţul organizaţiilor universale sau regionale, dedicate înfăptuirii dezvoltării
economice şi sociale prin asistenţă tehnică, ajutor financiar sau promovarea comerţului, ca şi
mecanismele instituite pentru protecţia drepturilor omului, poate fi considerat, sub cele mai
multe aspecte, ca pozitiv.Unul din cele mai evidente aspecte ale rolului şi contribuţiei
organizaţiilor internaţionale în statornicirea unei ordini de cooperare în raporturile internaţionale,
îl constituie identificarea, prin multiplele contacte dintre reprezentanţii diferitelor naţiuni pe care
le facilitează, a intereselor comune ale întregii comunităţi internaţionale. În cadrul organizaţiilor
internaţionale, care asigură o multitudine de forumuri de dezbateri şi canale de negocieri şi
consultări, din varietatea de abordări a problemelor globale sau regionale se degajă soluţiile
convenabile sau acceptabile tuturor participanţilor. Organizaţiile internaţionale servesc astfel nu
numai ca instrumente de înlesnire a cooperării dintre naţiuni, dar şi ca instrumente de creştere a
nivelului conştiinţei privind realităţile unei lumi interdependente, ale cărei provocări au un
caracter global. În plus, ele oferă mijloacele necesare desfăşurării procesului de integrare şi
agregare a intereselor statale cele mai diverse. Convenţia din 1975 privind reprezentarea statelor
în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale prezintă următoarea definiţie a organizaţiilor
internaţionale (interguvernamentale) : „o asociere de state constituită printr-un tratat, având un
act constitutiv, organe comune şi personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre care o
compun”. Unii autori dau definiţii mai largi, în sensul că organizaţia internaţională constituie o
formă de coordonare a colaborării internaţionale în domenii stabilite, pentru care statele au creat
un anumit cadru juridic instituţional permanent, printr-un statut elaborat de comun acord, ce
prevede obiectul şi scopul organizaţiei, organele şi funcţiile lor necesare realizării obiectivelor
urmărite.

Apariţia, şi apoi, proliferarea şi diversificarea organizaţiilor internaţionale, a fost determinată

de doi factori importanţi.

- Primul factor ar fi necesitatea prevenirii războiului şi reglementării regulilor purtării acestuia,

mai ales în condiţiile descoperirii, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a unor noi arme
de distrugere în masă, care prezentau pericolul „mondializării” conflictelor militare. De altfel,
tocmai prevenirea unui nou război mondial şi menţinerea păcii au constituit scopul primordial al
constituirii Organizaţiei Naţiunilor Unite.

- Un al doilea factor determinant are în vedere interdependenţele care apar în procesele de

dezvoltare a naţiunilor. Acestea impun cooperarea între state în forme care să permită o asociere
liberă, cu luarea în considerare a intereselor comune şi, pe cât posibil, a intereselor particulare
ale membrilor asociaţiei. Revoluţia industrială şi dezvoltările în domeniul ştiinţei au micşorat
distanţele dintre naţiuni şi au amplificat contactele internaţionale, a căror coordonare se putea
realiza prin intermediul organizaţiilor internaţionale, care, la rândul lor puteau favoriza
cooperarea între state în multiple domenii. Domeniile în care, după al doilea război mondial, apar
cel mai frecvent interdependenţe privesc comerţul, relaţiile monetare şi financiare, transferul de
tehnologie şi dezvoltarea regională.

Diversitatea actelor constitutive, a modalităţilor de adeziune a statelor membre, a scopurilor

şi funcţiilor atribuite prin statutul de organizare şi funcţionare determină existenţa unei mari
varietăţi de organizaţii economice internaţionale. Acestea trebuie tipologizate după criterii, cum
ar fi: compoziţia organizaţiilor internaţionale, funcţiile îndeplinite şi structura lor instituţională.

În funcţie de criteriul compoziţia şi gradul de extindere al organizaţiilor economice

internaţionale se disting: organizaţii cu vocaţie universală denumite şi organizaţii mondiale
sau globale, care se întemeiază pe două caracteristici esenţiale: nu au la bază un criteriu
geografic, ci reunesc state din toate zonele lumii. Multe dintre organizaţiile mondiale se află într-
o legătură mai strânsă ori mai suplă cu Organizaţia Naţiunilor Unite, chiar dacă au fost create
ulterior acesteia. Rolul de prim ordin în cadrul organizaţiilor cu vocaţie universală revine ONU,
în cadrul căreia s-a constituit un sistem de structuri organizatorice şi instituţionale. Unele dintre
aceste componente au caracter preponderent economic, cum ar fi: Programul Naţiunilor Unite
pentru Dezvoltare (P.N.U.D.), Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Cooperare şi Dezvoltare
(U.N.C.T.A.D.), Consiliul Mondial al Alimentaţiei (C.M.A.) şi Comisiile Economice Regionale:
pentru Africa (E.C.A.) pentru America Latină (C.E.P.A.L.) pentru Asia Occidentală (E.C.L.A.),
pentru Asia şi Pacific (E.S.C.A.P.) şi pentru Europa (C.C:E./O.N.U.). De asemenea, în cadrul
O.N.U. funcţionează un mare număr de instituţii specializate cu vocaţie mondială, cum ar fi:
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.) , Banca Mondială
(B.I.R.D.), Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.), Organizaţia Mondială pentru Turism (O.M.T.)
ş.a. Caracteristicile esenţiale ale unei organizaţii economice la nivel mondial sunt:

- Universalitatea - în sensul că este o organizaţie deschisă tuturor statelor lumii, chiar dacă
până în prezent în ea nu sunt cuprinse toate statele lumii. Cu cât numărul de membri
efectivi ai unei asemenea organizaţii se apropie de numărul total al statelor lumii, cu atât
principiile şi regulile acelei organizaţii se vor impune întregii comunităţi internaţionale,
diminuând sau excluzând acţiunile dizidente, contrare scopului organizaţiei şi intereselor
comunităţii internaţionale.
 Eterogenitatea statelor participante privind dimensiunile teritoriale, capacitatea
economică, tehnologică, militară etc. Ca urmare, unele state vor fi mai mult favorizate în
interiorul organizaţiei, iar influenţa lor va fi proporţională cu aceşti factori. Cu toate
acestea, formele instituţionale de luare a deciziilor (consimţite de toţi participanţii) permit
o strânsă cooperare eficientă între toate statele membre ale organizaţiilor cu caracter
universal.

 Imperativele globalizării - îşi pun amprenta asupra structurii şi funcţionalităţii

organizaţiilor cu vocaţie mondială. Accentuarea interdependenţelor economice dintre
state, în condiţiile creării societăţii cunoaşterii, ale aplicării descoperirilor tehnico-
ştiinţifice şi ale existenţei unor provocări, cărora fiecare ţară, singură, nu le poate face
faţă (creşterea numărului populaţiei, alimentaţia, sărăcia, controlul deteriorării mediului,
epuizarea unor resurse naturale, valorificarea resurselor materiale, criza apei potabile,
utilizarea spaţiului cosmic ş.a.) implică abordări globale şi eforturi coordonate la scara
întregii comunităţi mondiale.

Organizaţiile economice internaţionale intercontinentale, regionale şi subregionale au la

bază criteriul geografic; ele reunesc state făcând parte din aceeaşi regiune sau subregiune a unui
continent, care fie au interese comune sau apropiate de dezvoltare, fie se află sub influenţa
aceloraşi presiuni exterioare (unele organizaţii ale ţărilor vest-europene s-au constituit pentru a
bara extinderea influenţelor socialismului, Organizaţia Unităţii Africane a avut ca scop
combaterea neocolonialismului ş.a.). Ţările participante la organizaţiile economice regionale se
caracterizează printr-un grad mai mare de omogenitate; ele au sisteme politice identice,
asemănătoare sau compatibile şi o bază economică şi culturală asemănătoare. Elementele de
bazată care fac viabile organizaţiile regionale sunt: proximitatea geografică şi sistemele
economice caracterizate prin aceleaşi trăsături.

Organizaţiile internaţionale de cooperare respectă, în general, principiile suveranităţii şi

egalităţii statelor participante; guvernele statelor membre îşi păstrează în mod exclusiv şi
discreţionar dreptul de a aprecia angajamentele asumate şi urmările acestora. Structura
instituţională a organizaţiilor de cooperare cuprinde: adunarea generală (plenară) ca organ
suprem al organizaţiei, un organ deliberativ restrâns, ca entitate executivă şi un secretariat cu
sarcini executive. Deciziile se iau prin vot, fiecare stat participant dispunând de un vot;deciziile
au caracter de recomandări.

Organizaţiile internaţionale de integrare impun deciziile lor guvernelor statelor

participante şi au caracterul de state supranaţionale. Caracteristicile esenţiale ale unei
organizaţii integraţioniste sunt:

1. deciziile organizaţiei au forţă obligatorie pentru guvernele ţărilor membre şi locuitorii

acestora;
2. dispun de organe proprii care au capacitatea de a lua decizii, dar şi de mijloace
proprii pentru a impune statelor membre deciziile luate;
3. capacitatea organizaţiei de a exercita funcţii guvernamentale în mod independent,
fără cooperarea cu guvernele naţionale;
4. amendarea sau dezvoltarea organizaţiei nu se poate înfăptui fără consimţământul
organelor supranaţionale.

Organizaţiile internaţionale de cooperare şi de integrare, odată constituite, devin subiecte

de drept internaţional, iar în această calitate se angajează în raporturi cu alte state şi alte
organizaţii internaţionale, faţă de care se manifestă ca entităţi autonome.

Organizatiile economice internationale (OEI) acționează într-un mediu economic

internațional cu o serie de caracteristici ce derivă din tendințele înregistrate la nivel internațional.
Globalizarea vieții economice este una dintre acestea. Fenomenul de globalizare sau
mondializare a influențat atât mediul economic internațional cât și modul de a desfășura afaceri
ale companiilor care operează la nivel internațional. Cea mai importantă particularitate a
mediului de afaceri inernațional o reprezintă interconectarea pietelor, ce genereaza oportunitati,
dar si riscuri si provocari pentru economia globala. Gestionarea acestora prin cooperare inter-
statala reprezinta rolul si ratiunea infiintarii OEI.

Organizatii Economice Internationale : asociere de state constituită in baza unui act

constitutiv, cu organe comune şi personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre care o
compun.

Ratiunea infiintarii: este necesitatea prevenirii războiului;

-interdependenţele care apar în procesele de dezvoltare a naţiunilor;

-noile probleme cu care este confruntată societatea internaţională;

Elemente constitutive ale OEI -Caracter inter-statal, multilateral;

-Create printr-un instrument juridic (tratat, conventie, statut, acord);

-Personalitate juridica (subiect de drept international);

-Obiectiv comun;

-Structura institutional -organ deliberativ plenar;

-organ deliberativ restrains;

-organ administrative;

-organe tehnice şi consultative;

-eventual organe jurisdicţionale.

CLASIFICAREA OEI

Criterii:

1. Gradul de deschidere:

- organizaţii cu vocaţie universală (ONU, OMC)

Caracteristici:
 universalitate, eterogenitate, provocari si politici globale;

- organizaţii cu vocaţie restransa

Regionale: UE, NAFTA

Sub-regionale: OCEMN, SEECP;

Inter-regionale: OCDE, G-20, OPEC

Caracteristici:

 omogenitate (decurgand din apropiere geografica, niveluri apropiate de dezvoltare,

caracteristici, interese sau valori comune), criterii stricte de acces;

2. Intinderea competentelor:

- organizatii omnifunctionale (competente diverse, atat politice cat si economice): O U,UE

- Organizatii specializate – restranse la un domeniu de activitate:

Comert: OMC, UNCTAD, AELS, NAFTA;

Financiar: FMI, BIRD, BEI;

Transporturi si Telecomunicatii: OACI, UIT;

Social: OIM, OMS;

Agricultura: FAO.

3. Natura raporturilor dintre organizaţie şi ţările membre :

- organizaţiile de cooperare sau coordonare (ex. OCDE) – decizii cu caracter de recomandari,

statele membre nu pot fi obligate sa si le assume;

- organizaţii integraţioniste sau supra-nationale (ex. UE) – decizii obligatorii pentru statele
membre, mijloace proprii pentru impunerea acestora (infringement), posibilitatea exercitarii de
atributii fara concursul statelor membre. Limite ale integrarii.
Interesele Romaniei in raport cu OEI :

- Conditii avantajoase de finantare;

- Asistenta tehnica, sprijin in formularea politicilor publice;

- Promovarea proiectelor nationale, regionale de interes major;

- Participare la decizii, formarea expertilor nationali Instrumente de politica externa (in plan
multilateral, dar si bilateral).

Organizatia Natiunilor Unite (ONU) si Sistemul Natiunilor Unite

Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) a fost creată la Conferinţa de la San Francisco, din
iunie 1945, când a fost semnată Carta ONU. ONU este cel mai reprezentativ forum cu vocaţie
universală (192 ţări membre). Sistemul Naţiunilor Unite cuprinde, alaturi de organele principale
si subsidiare ale ONU, alte 15 agenţii specializate: Organizaţia Internaţională a Muncii,
Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie,
Ştiinţă şi Cultură, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Grupul Băncii Mondiale (alcătuit din Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Societatea Financiară Internaţională, Asociaţia
Internaţională pentru Dezvoltare, Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor şi Centrul
Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor relative la Investiţii), Fondul Monetar
Internaţional, Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale, Organizaţia Maritimă Internaţională,
Organizaţia Internaţională a Telecomunicaţiilor, Uniunea Poştală Universală, Organizaţia
Meteorologică Mondială, Organizaţia Internaţională a Proprietăţii Intelectuale, Fondul
Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare
Industrială, Agenţia Internaţională a Energiei Atomice.

Organizaţia Naţiunilor Unite (O N U)

creată la Conferinţa de la San Francisco, din iunie 1945, când a fost semnată Carta ONU , cel
mai reprezentativ forum cu vocaţie universală (192 ţări membre) membrii originari (51) şi
membrii admişi Sediul principal al ONU este la New York + oficii la Geneva, Viena şi Nairobi.

Scopurile ONU:

- Mentinerea pacii si securitatii internationale – actiuni preventive, de gestionare a conflictelor si

post-conflict;

- Cooperarea internationala in plan politic, economic, social, cultural etc.

- Respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale Promovarea relatiilor prietenesti

intre state.

Carta ONU – principii:

- Nerecurgerea la forta sau amenintarea cu forta;

- Solutionarea pasnica a diferendurilor internationali;

- Egalitatea suverana a statelor;

- Indatorirea statelor de a coopera intre ele;

- Neamestecul in treburile interne ale altor state;

- Dreptul popoarelor la autodeterminare;

- Indeplinirea cu buna credinta a obligatiilor internationale.

Organele principale ale ONU:

Adunarea Generală

Consiliul de Securitate

Consiliul Economic şi Social (ECOSOC)

Consiliul de Tutela

Curtea Internaţională de Justiţie

Secretariatul

Adunarea Generală (AG) - organul cel mai reprezentativ al ONU. Reprezentare egala a
tuturor statelor membre. iniţiază studii şi face recomandări pentru promovarea cooperării
internaţionale; primeşte şi examinează raporturile anuale ale celorlalte organe ale Naţiunilor
Unite, precum şi bugetul organizaţiei.

Consiliul de Securitate: principal responsabil in domeniul mentinerii pacii si securitatii

internationale; alcătuit din 15 membri ai ONU, dintre care 5 membri permanenţi: China, Franţa,
Marea Britanie, Rusia şi Statele Unite ale Americii + 10 membri nepermanenţi aleşi pe o
perioadă de doi ani, pe criteriul distribuţiei geografice echitabile

Consiliul Economic si Social (ECOSOC) – coordoneaza activitatile economice si sociale

desfasurate in sistemul Natiunilor Unite. Subordonat AG. Organ cu compozitie restransa – 54
membri (criteriul repartitiei geografice echitabile).

Atributii:

- Coordonarea activitatii institutiilor specializate;

- Consultarea organizatiilor internationale neguvernamentale;

- Redactarea de studii, rapoarte, recomandari, proiecte de conventii;

- Convocarea conferintelor internationale tematice.

Structura:

- comitete si comisii functionale;

 - 5 comisii regionale: Comisia economică pentru Europa (CEE/ONU), Comisia economică
pentru Africa (ECA), Comisia economică şi socială pentru Asia şi Pacific (ESCAP), Comisia
economică pentru America Latină şi Caraibe (CEPAL), Comisia economică şi socială pentru
Asia de Vest (ECLA), Toate organele principale ale ONU au posibilitatea de a crea organe
subsidiare (comisii, comitete,institutii specializate.

Exemplu:

Programul atiunilor Unite pentru Dezvoltare (P UD)

Înfiinţat în 1966 ca organism autonom al ONU, prin rezolutie a AG. Participa toate statel
membre ale ONU sau ale institutiilor specializate din sistemul Natiunilor Unite.

Misiune: coordonarea acordarii de asistenta tehnica, in regim multilateral, catre state in curs de
dezvoltare si tranzitie. Nu acorda imprumuturi, nu finanteaza proiecte de investitii in
infrastructura, nu este cadru de negociere a acordurilor comerciale.

Resurse: contributii voluntare ale statelor membre

Sediu:New York Organizare: - Consiliul de Administratie (48 membri alesi de ECOSOC) –

stabileste principii directoare si orientari. - Secretariat, condus de Director general – gestioneaza
activitatea curenta.

Institutiile financiare internationale din sistemul Natiunilor Unite

Conferinţa Monetară şi Financiară din iulie 1944 de la Bretton Woods a prevăzut
înfiinţarea a două instituţii – Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), ce va constitui nucleul Grupului Bancii Mondiale.
Conferinţa Monetară şi Financiară din iulie 1944 de la Bretton Woods a prevăzut înfiinţarea a
două instituţii - Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie
şi Dezvoltare (BIRD).

Fondul Monetar Internaţional Înfiinţat: 1 iulie 1944 – Conferinţa Bretton Woods; 184 state
membre

Obiective: - promovarea cooperării monetare internaţionale - facilitarea expansiunii şi creşterii

echilibrate a comerţului internaţional - promovarea stabilităţii cursurilor de schimb - crearea unui
sistem multilateral de plăţi - finanţarea ţărilor membre care se confruntă cu dificultăţi legate de
balanţa de plăţi.

Funcţii: - supraveghere - creditare - asistenţă tehnică

Sediu: Washington D.C.

Organisme de conducere:

- Consiliul Guvernatorilor ;

- Comitetul Financiar şi Monetar Internaţional;

- Consiliul Director (reprezentanţii celor 24 Constituente);

- Director general.

Moneda de cont a FMI – DST (Drepturi Speciale de Tragere) creată de FMI în 1969, pe baza
unui coş de valute, implicit luând în calcul situaţia economică a ţărilor membre (40% USD, 32%
EUR, 11% JPY, 17% GBP). România a devenit membră FMI la 15 decembrie 1972. Stadiul
actual al relatiei cu FMI: Acord stand-by de tip preventiv, incheiat in 2011 pentru 24 de luni in
suma de 3,090 miliarde DST (apoximativ 3.6 miliarde euro), conjugat cu asistenţă de tip
preventiv acordată de Uniunea Europeană în valoare de 1,4 miliarde de Euro şi cu un împrumut
de 0,4 miliarde Euro de la Banca Mondială.

Grupul Băncii Mondiale

Cuprinde 184 membri si 5 agenţii cu funcţii distincte pentru îndeplinirea misiunii Grupului:

- Banca Internaţională pentru (Reconstrucţie şi Dezvoltare( BIRD): acorda împrumuturi şi

servicii legate de împrumuturi (garanţii, consultanţă etc.) ţărilor în curs de dezvoltare, solvabile
şi cu venituri medii.

- Asociaţia Internaţională de Dezvoltare (IDA): acordă împrumuturi pe termen lung, fără

dobândă, celor mai sărace 78 de ţări din lume, care nu au capacitatea de a împrumuta în
condiţiile pieţei.

- Corporaţia Financiară Internaţională (IFC): acordă împrumuturi pe termen lung, garanţii,

servicii de gestionare a riscului şi consultanţă sectorului privat viabile din ţările în curs de
dezvoltare.

- Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (MIGA) : garanteaza împrumuturile pe

piaţa private de capital destinate unor proiecte ale sectorului privat, contribuind astfel la
încurajarea investiţiilor străine şi dezvoltarea mediului de afaceri în ţările în curs de dezvoltare.

- Centrul Internaţional de Reglementare a Diferendelor din domeniul Investiţiilor (ICSID):

ofera conciliere şi arbitraj pentru conflicte din domeniul investiţiilor, ajutând astfel la crearea
unui climat de încredere între state şi investitorii străini.

România este membră a BIRD, IFC, MIGA si ICSID. Ultimul Parteneriat Strategic pentru
România (Country Partnership Strategy – CPS) 2009-2013 are ca obiective sprijinirea României
în vederea depăşirii crizei economice şi financiare şi continuarea programului de reforme în
vederea unei creşteri economice sustenabile şi echitabile. După 2013, România va trece la o nouă
etapă a colaborării sale cu BM: nu va mai putea implementa proiecte ale instituţiei pe teritoriul
său, urmând să rămână membru donator.

Organizatii inter-regionale pentru coordonarea politicilor economice: G-

20 si OCDE
In contextul adancirii interdependentelor economice intre state situate in diferite regiuni
geografice si al cautarii echilibrului intre asigurarea legitimitatii internationale si cautarea
eficientei si rezultatelor concrete in adoptarea unor masuri cheie pentru evolutiile economiei
globale, s-au afirmat, in ultimele doua decenii, ca foruri de dezbatere si coordonare a politicilor
econmice intre principalii actori internationali, doua structuri in afara si complementare
sisatemului Natiunilor Unite: G-20 si Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica
(OCDE).

G-20 -Înfiinţat în 1999, in contextul crizelor financiare din Asia, Rusia, America Latina.
Reunea miniştrii de finanţe şi guvernatorii băncilor centrale din 19 state dezvoltate şi mari
economii emergente + Comisia Europeana.

Ratiunea infiintarii - cooperarea între statele industrializate şi cele emergente

(responsabilizarea celor din urmă în abordarea provocărilor economice globale)

1999 – 2008 - reuniuni cu caracter exclusiv tehnic, axate pe chestiuni bugetare si monetare.

2008 – 2011 (urmare crizei globale) - reuniuni la nivel de lideri ai statelor G-20 si ai
principalelor organizatii internationale (ONU, OMC, FMI şi BM). Afirmarea ca for global de
coordonare a politicilor economice.

Obiective:

• stabilirea unei înţelegeri comune a cauzelor crizei financiare

• politici coordonate de stimulare a cresterii

• reforma sistemului de instituţii globale (infiintarea Consiliului de Stabilitate Financiară,

cresterea resurselor si reforma sistemului de decizie in FMI si BM)

• o noua filozofie economică pentru politicile promovate de instituţiile financiare internaţionale

(consensul de la Seul pentru Creştere lncluziva vs. Consensul de la Washington)

• reforma reglementarilor financiare

• angajamentul de a nu introduce bariere protecţioniste

• relansarea rundei Doha.

OCDE

A fost înfiinţată in septembrie 1961 înlocuind Organizaţia pentru Cooperare Economică

Europeană (OCEE), care fusese destinată administrării ajutorului american din cadrul Planului
Marshall. Sediul a fost stabilit la Paris.

Misiune: OCDE reprezintă un for internaţional de dezbatere a politicilor economice şi sociale

la nivel global. OCDE este un “furnizor” de date comparative, analize şi previziuni realizate în
vederea acordării ajutorului guvernelor, în vederea comparării diferitelor politici aplicate, găsirii
unor răspunsuri pentru problemele comune, identificării celor mai bune practici şi coordonării
politicilor. OCDE nu oferă credite sau alte surse de finanţare.

Membri: 34 state (Rusia este asteptata sa adere in 2012). În prezent, statele membre ale
Organizaţiei deţin împreună peste 70 % din producţia şi comerţul mondial cu bunuri şi servicii şi
peste 90% din volumul investiţiilor străine directe la nivel mondial, fapt pentru care Organizaţia
a fost numită « clubul ţărilorbogate ».
 Organizare

Organismul de conducere al OCDE este Consiliul OCDE, format din reprezentanţii ţărilor
membre şi un reprezentant al Comisiei Europene. Se reuneşte cu regularitate la nivelul
ambasadorilor OCDE, deciziile fiind luate prin consens şi se reuneşte la nivel ministerial o
dată pe an, pentru a discuta problemele importante şi a stabili priorităţile Organizaţiei. Deciziile
luate de Consiliu sunt puse în practică de Secretariatul OCDE.

Secretariatul OCDE este coordonat de către Secretarul General, sprijinit în activitatea sa de

către 4 secretari generali adjuncţi. Secretarul General este cel care prezidează şedinţele lunare
ale Consiliului, asigurând legătura dintre statele membre şi Secretariat. Reprezentanţii statelor
membre se întâlnesc şi schimbă informaţii în cadrul comitetelor organizate în funcţie de
domeniile specifice (peste 200 de comitete şi grupuri de lucru), puterea de decizie aparţinând
însă Consiliului OCDE.

Romania – candidat pentru aderare la OCDE, participa ca membru sau observator in diferite
comitete si grupuri de lucru ale Organizatiei.

Criterii de acces:

• existenţa unei economii de piaţă şi a democraţiei (like-mindedness);

• dimensiunea şi importanţa economică a unui stat (significant player);

• principiul beneficiului reciproc prin care aderarea unui nou stat să fie benefică atât pentru
statul respective cât şi pentru OCDE (mutual benefit);

• consideraţii globale, in primul rand diversitatea geografică.

2. Uniunea Europeana
UE este un parteneriat economic şi politic unic în lume, care reuneşte 27 de ţări europene şi
acoperă aproape tot continentul. UE a fost creată în perioada care a urmat celui de-al Doilea
Război Mondial. În prima etapă, s-a pus accent pe consolidarea cooperării economice: ţările
implicate în schimburi comerciale devin interdependente din punct de vedere economic şi astfel
se evită riscul izbucnirii unui conflict. De atunci, UE a evoluat mult, transformându-se într-o
piaţă unică imensă, cu o monedă comună (euro). Ceea ce a început ca o uniune strict economică
a devenit treptat o entitate cu activităţi în nenumărate domenii.

Repere istorice:

1951 – Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (Planul Schuman)

1957 - Tratatul de la Roma prin care e creată Comunitatea Economică Europeană (CEE)

1986 - Actul Unic European

1992 – Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeana

1995 - Acordul Schengen

1997 - Tratatul de la Amsterdam

1999 – Introducerea euro

2007 - Tratatul de la Lisabona

Institutii Europene

CONSILIUL EUROPEA

Infiintat: 1974 Componenta: sefii de stat sau de guvern ai tărilor membre Rolul: de a
impulsiona dezvoltarea Uniunii si de a stabili politicile generale necesare acestei dezvoltări.

Atributii:

· desemnarea principalelor linii de actiune la nivelul evolutiei internationale a constructiei

europene

· stabilirea orientărilor generale în domeniul politicilor economice, sociale si externe

· luarea deciziilor la cel mai înalt nivel în privinta problemelor deosebite care pot apărea în
cadrul domeniului economic, social, financiar si de politică externă.

Nu are atributii legislative.

Modificari in urma Tratatului de la Lisabona: înfiintarea functiei de presedinte stabil al

Consiliului European (in prezent - Herman von Rompuy).

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

Organ interguvernamental, în care sunt reprezentate interesele tuturor statelor membre ale
Uniunii.

Componenta: cate un membru al fiecarui guvern delegat în functie de problemele aflate pe

ordinea de zi. Formate: Afaceri generale si relatii externe (CAGRE), Afaceri economice si
financiare (ECOFIN), Justitie si afaceri interne, (JAI) etc.

Atributii:

· Asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre;

· Are putere de decizie după ce obtine avizul Parlamentului sau în procedura de co-decizie cu
acesta din urmă;

· Defineste si pune în aplicare Politica Europeană de Securitate Comună, coordonează domeniile

de ordine publică si cooperare judiciară în materie penală;

· Acordă Comisiei putere de executie în anumite politici comunitare. Presedintia Consiliului este
asigurată prin rotatie, pe o perioadă de 6 luni, de fiecare stat membru al UE.
 Modificari in urma Tratatului de la Lisabona: extinderea domeniilor de aplicare a votului
cu majoritate calificată si introducerea sistemul dublei majorităti - 55% din statele membre,
reprezentând cel putin 65% din populatia UE.

Parlamentul European

Singura institutie supranatională ai cărei membri sunt alesi în mod democratic, prin vot
universal direct. Parlamentul European reprezintă cetătenii statelor membre.

Sediu: Bruxelles si Strasbourg

Competente: · împarte competenta legislativă cu Consiliul UE (prin co-decizie, aviz sau

cooperare);

· constituie împreună cu Consiliul UE autoritatea bugetară a Uniunii Europene

· competentă de control a activitătilor Uniunii Europene

Modificari in urma Tratatului de la Lisabona: extinderea competentelor PE (codecizia

devine procedura legislativă ordinară, PE va alege Presedintele Comisiei Europene pe baza
propunerilor.

Consiliului European

Comisia Europeana Organ executiv al UE. Reprezintă interesul comun european.

Componenta:câte un comisar din fiecare stat membru; componenta sa este aprobata de PE.
Atributii:

- „gardian al tratatelor”- veghează la aplicarea regulamentelor si a directivelor adoptate de

Consiliu si Parlament si poate recurge la calea contencioasă în fata Curtii de Justitie în caz de
neaplicare a dreptului comunitar (procedura de infringement).

- initiator legislativ: propune proiectele de acte legislative comunitare (cu exceptia PESC si
cooperarii politienesti).

- institutie executivă al Uniunii: pune în aplicare deciziile luate de Consiliu si Parlament

(gestioneaza politicile comune).

Modificari in urma Tratatului de la Lisabona: reducerea numarului de comisari la două

treimi din numărul statelor membre, printr-un sistem de rotatie; presedintele Comisiei va fi ales
în mod direct de către PE.

Alte Institutii:

Curtea de Justiţie garantează respectarea dreptului european;

Curtea de Conturi controlează modul de finanţare a activităţilor Uniunii;

Comitetul Economic şi Social European reprezintă societatea civilă, angajatorii şi salariaţii;

Comitetul Regiunilor reprezintă autorităţile regionale şi locale;

Banca Centrală Europeană răspunde de politica monetară europeană;

Ombudsmanul European investighează plângerile privind proasta administrare de către
instituţiile şi organismele UE;

Serviciul European de Acţiune Externă (SEAE) îi oferă sprijin Înaltului Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe şi politica de securitate, ce asigura coordonarea acţiunilor desfăşurate de
UE pe plan extern. si altele…

Politicile comunitare sunt, alături de instituţii, element distinctiv al Uniunii Europene. Politicile
reprezintă transpunerea în practică a voinţei de cooperare a statelor membre, în scopul
soluţionării unoprobleme comune şi realizării unor obiective comune. Strategiile sunt
instrumente de implementare a politicilor, abordează problematici punctuale şi în general au un
orizont de timp definit.

Clasificare:

Politici cu competenţă exclusivă (numai Uniunea legiferează. Legislaţia este obligatorie.

Statele membre legiferează doar dacă sunt împuternicite de Uniune sau când adoptă legislaţia de
transpunere a legislaţiei UE). Ex. Uniunea vamală, Politica în domeniul concurenţei, Politica
monetară pentru statele membre Euro, Politica comercială comună.

Politici cu competenţe partajate (legiferează atât Uniunea, cât şi statele membre). Ex. Piaţa
Internă, Politica agricolă comună, Politica în domeniul pescuitului, Politica de coeziune, Spaţiul
de libertate, securitate şi justiţie, Politica în domeniul transporturilor, Politica în domeniul
mediului, Politica în domeniul energiei, Politica de cercetare.

Politici non-legislative (bazate pe cooperare, sprijin din partea UE, competenţele rămân, în
principal, la nivelul statelor membre). Ex. Politica în domeniul sănătăţii , Politica industrială,
Turism, educaţie, formare profesională, tineret, sport, cultură, Protecţie civilă, Cooperare
administrativă. Caz special: Politica externă: prerogativă a statelor membre, dar şi Uniunea
deţine competenţe să definească şi implementeze o politică externă, de securitate şi apărare
comună.