UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT

Specializarea: Drept

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific
Prof.univ.dr. Geamănu Radu

Absolvent
Comaniciu L.R. David Lucian

Sibiu, 2018
 UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU
FACULTATEA DE DREPT

Specializarea: Drept

Convenția arbitrală, hotărârea

arbitrală și efectele lor

Coordonator științific Absolvent

Prof. Univ. dr. Geamănu Radu Comaniciu L.R. David Lucian

Sibiu, 2018

2
NOTĂ

Prezentul material reprezintă tema de licență susţinută la

încheierea programului educaţional de formare a specialiştilor în
domeniul dreptului, cu promovarea celor patru ani de studiu în
cadrul Universității ”Lucian Blaga”- Sibiu, Facultatea de
Drept.

Consider oportun să aduc mulţumiri pentru îndrumare şi

suport coordonatorului ştiinţific, Prof. Univ. dr. Geamănu Radu,
alături de întreaga apreciere pentru colectivul de cadre didactice
universitare, care mi-au îndrumat paşii de-a lungul anilor de
studiu.

AUTORUL
COMANICIU L.R. David Lucian

3
 CUPRINS

6
INTRODUCERE .................................................................................................................................

CAPITOLUL I. REGULI GENERALE ŞI NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND INSTITUŢIA

ARBITRAJULUI

Secţiunea I. Arbitrajul comercial internaţional.................................................................................... 8

1. Noţiunea de arbitraj şi cadrul reglementării în materie.................................................................... 8
2. Natura juridică a arbitrajului............................................................................................................. 9
3. Formele arbitrajului.......................................................................................................................... 10
4. Aspecte comparative privind cadrul normativ stabilit de legislaţia procesual-civilă în România 16

CAPITOLUL II. NOŢIUNEA, CONDIŢIILE DE VALIDITATE ŞI CONŢINUTUL

CONVENŢIEI ARBITRALE

Secţiunea I. Noţiunea de convenţie arbitrală şi formele convenţiei arbitrale...................................... 20

1.1 Noţiunea de convenţie arbitrală ..................................................................................................... 20
1.2 Natura juridică a convenţiei de arbitraj ......................................................................................... 21
1.3 Formele convenţiei arbitrale .......................................................................................................... 22
1.3.1. Clauza compromisorie ............................................................................................................... 22
1.3.2. Compromisul ............................................................................................................................. 26
Secţiunea II. Condiţiile de validitate ale convenţiei arbitrale............................................................ 29
1. Condiţiile de fond şi formă ale convenţiei arbitrale......................................................................... 29
1.1. Condiţiile de formă ....................................................................................................................... 30
1.2. Condiţiile de fond ......................................................................................................................... 34
Secţiunea a III-a Conţinutul convenţiei de arbitraj ........................................................................... 38
Secţiunea a IV-a Legea aplicabilă convenţiei de arbitraj .................................................................. 42

CAPITOLUL III. HOTĂRÂREA ARBITRALĂ ŞI EFECTELE SALE

Secţiunea I. Hotărârea arbitrală............................................................................................................ 44

1. Adoptarea convenţiei........................................................................................................................ 44
1.1. Conţinutul hotărârii arbitrale ........................................................................................................ 45
1.2. Completarea hotărârii arbitrale ..................................................................................................... 45
1.3. Trăsăturile caracteristice ale hotărârii arbitrale ............................................................................ 46
Secţiunea a II –a . Efectele hotărârii arbitrale străine .......................................................................... 47

4
1. Efectele hotărârii arbitrale ............................................................................................................... 47
2. Convenţia de la New York din 1958................................................................................................ 49
3. Convenţia de la Geneva din 1961 .................................................................................................... 50
4. Convenţia de la Washington din 1965 ............................................................................................. 50

CAPITOLUL IV. COMPOZIŢIA ŞI COMPETENŢA TRIBUNALULUI ARBITRAL

Secţiunea I. Tribunalul arbitral 51

1. Compoziţia şi competenţa tribunalului arbitral ............................................................................... 51
1.1. Desemnarea arbitrilor.................................................................................................................... 51
1.2. Recuzarea sau retragerea unui arbitru ........................................................................................... 52
1.3. Desemnarea unui alt arbitru în locul celui care s-a retras sau a fost recuzat ................................ 52
Sectiunea a II-a.
1. Competența Tribunalului Arbitral
1.1. Competența Tribunalului de a statua asupra propriei sale competențe......................................... 53
1.2. Competența materială a Tribunalului Arbitral............................................................................... 53
1.3. Competența Tribunalului Arbitral de a dispune de măsuri interimare.......................................... 54

CAPITOLUL V. CONCLUZII ........................................................................................................... 54

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................. 57

5
INTRODUCERE
Prezenta lucrare constituie o oportunitate pentru cunoaşterea şi înţelegerea conceptelor esenţiale ale
arbitrajului internaţional şi ale efectelor recunoaşterii şi executării hotărârilor arbitrale străine din
perspectiva conectivităţii acestora cu reglementările procesuale civile naţionale şi prevederile convenţiilor
internaţionale.
Arbitrajul s-a cristalizat ca fiind o jurisdicţie convenţională de drept privat, pentru rezolvarea
anumitor litigii, de către una sau mai multe persoane, în cadrul unei proceduri bazate pe autonomia de
voinţă a părţilor şi cu respectarea ordinii publice, a bunelor moravuri şi a dispoziţiilor imperative ale legii.
Arbitrajul se configurează, pe de o parte, ca un instrument mai complex decât medierea şi
concilierea, care reprezintă căi de rezolvare a unor diferende mai puţin importante.
Pe de altă parte, arbitrajul este o instituţie juridică, prolifică şi flexibilă, care permite evadarea din
universul constrictor a formei juridice clasice, promovat de justiţia etică.
Arbitrajul a reprezentat o modalitate de soluţionare a litigiilor de drept civil încă din orânduirea
antică. Reglementarea restrictivă a arbitrajului a fost impusă de sustragerea litigiilor de la examinarea de
către instanţele judecătoreşti, precum şi de la aplicarea uniformă şi strictă a legii.
Sediul materiei l-au reprezentat codurile de procedură civilă adoptate în primii ani ai veacului
trecut, impregnate de liberalismul revoluţiei franceze.
Începând cu secolul al XX-lea, arbitrajul devine forma preferată de soluţionare a litigiilor decurgând
din operaţiunile de comerţ internaţional. Datorită generalizării şi importanţei sale, instituţia arbitrajului
este reglementată prin legi naţionale şi prin convenţii internaţionale, atât bilateral, cât şi multilateral. Ele
se înscriu într-un proces continuu de perfecţionare şi unificare a regulilor aplicabile arbitrajului.
Existenta instituţiei arbitrajului şi-a găsit o reglementare constantă în dreptul procesual român.
Astfel, codul de procedura civilă apărut în anul 1910, republicat în anul 1921, consacră în Cartea a IV-a,
intitulată “Despre arbitrii”, norme procesuale cu caracter special referitoare la numirea arbitrilor,
cercetarea pricinilor înaintea arbitrilor, hotărârile arbitrale.
După cel de-al Doilea Război Mondial, dezvoltarea comerţului internaţional a determinat adoptarea
unor noi convenţii în materie de arbitraj.
Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional de la Geneva, din 21 iunie 1961, cea de la
Washington din 1975 pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale
altor state au oferit, în ansamblu, un set de norme de drept substanţial care a facilitat considerabil accesul
la această cale de judecată şi au oferit o rezolvare scutită de dificultăţile şi neconcordanțele sistemelor de
drept intrate în contact.

6
 Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional (UNCITRAL) a fost înfiinţată de
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în decembrie 1966, cu scopul de a asigura unificarea legislaţiei
comerţului internaţional, iar în 1985 a fost adoptată de acelaşi organism, legea – model UNCITRAL pe
care multe state au preluat-o direct, încorporând-o în propriul sistem legislativ, România utilizând-o drept
sursă în elaborarea propriei legi, încheindu-şi-o indirect.
Arbitrajul comercial internaţional semnifică scoaterea litigiului de drept al comerţului internaţional,
prin voinţa părţilor aflate în conflict, din competența instanţelor de drept comun şi supunerea lui
jurisdicţiei specializate în materie, constituită ad-hoc sau instituţionalizată, care va judeca după o
procedură proprie.
Arbitrajul comercial internaţional s-a dovedit a fi cea mai adecvată modalitate de soluţionare a
litigiilor decurgând din raporturile comerciale cu elemente de extraneitate, datorită numeroaselor avantaje
pe care le prezintă, comparative cu jurisdicţiile de drept comun: simplitatea şi supleţea procesului,
secretul dezbaterilor, cheltuielile de judecată mai reduse, specializarea arbitrilor în materia regulilor şi
uzanţelor comerciale internaţionale.
Convenţia arbitrală constituie elementul central al arbitrajului privat, prin care se asigură caracterul
distinct al acestuia între jurisdicţiile de soluţionare a litigiilor de drept privat, antrenând excepţia de
necompetență materială, ce are ca urmare transmiterea litigiului de la puterea judecătorească în favoarea
unei jurisdicţii alternative, a arbitrajului.
Convenţia de arbitraj internaţional este convenţia prin care două sau mai multe părţi se angajează să
tranşeze, prin intermediul unuia sau mai multor arbitri, litigiile susceptibile de a se ridica între ele sau pe
acelea care s-au născut deja şi care pun în discuţie interesele comerţului internaţional.
Litigiul arbitral supus spre soluţionare tribunalului ia sfârşit prin pronunţarea unei hotărâri sau a
unei încheieri de închidere a procedurii arbitrale.
Hotărârea arbitrală reflectă rezultatul întregii activităţii desfăşurate de către tribunal şi de către părţi,
din momentul încheierii convenţiei de arbitraj până în ultimul act de procedură care constă în adoptarea
hotărârii.
Sentinţa arbitrală reprezintă hotărârea prin care tribunalul arbitral se pronunţă asupra litigiului cu a
cărui soluţionare a fost investit.
Elaborarea Noului Cod de Procedură Civilă român a prilejuit îndeplinirea cerinţei necesare şi pe
deplin justificate privind reglementarea distinctă şi detaliată a arbitrajului internaţional în Titlul IV al
Cărţii a VII-a, intitulat “Arbitrajul internaţional şi efectele hotărârilor arbitrale străine”.

7
CAPITOLUL I REGULI GENERALE ŞI NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND INSTITUŢIA
ARBITRAJULUI

1. Noţiunea de arbitraj şi cadrul reglementărilor în materie

Prin convenţia arbitrală, arbitrajul poate fi încredinţat uneia sau mai multor persoane, învestite de
părţi, sau în conformitate cu acea convenţie, să judece litigiul supus arbitrajului şi să pronunţe o hotărâre
definitivă şi obligatorie pentru ele.
Tendinţa de a se folosi tot mai mult arbitrajul comercial internaţional se explică prin faptul că se
aplică regulamente de arbitraj cunoscute dinainte de părţi, evitându-se astfel aplicarea regulilor de
procedură educate de o ţară. Pe de altă parte, uzanţele comerciale internaţionale cu un câmp larg de
aplicare sunt din ce în ce mai bine cunoscute de către arbitrii, iar părţile au posibilitatea să formeze
organul de arbitraj, prin consens, apreciind cel mai bine asupra intereselor lor, inclusiv asupra celor ce
exprimă efectuarea unui volum redus de cheltuieli cu deplasările la sediul acestei instanţe1.
Preferinţa părţilor la contractele de comerţ internaţional pentru arbitrajul comercial are numeroase
raţiuni precum simplitatea procedurii, caracterul confidenţial al dezbaterilor, cheltuieli de arbitrare reduse,
rapiditatea rezolvării, specializarea arbitrilor care în soluţionarea cauzelor fac aplicarea normelor proprii
comerţului internaţional şi a uzanţelor comerciale internaţionale, adesea evitate de judecători.
Aceste avantaje sunt avute în vedere şi de organismele internaţionale atunci când recomandă
folosirea arbitrajului comercial internaţional.
Arbitrajul comercial internaţional se realizează în cadrul comerţului internaţional şi conţine un
element de extraneitate prin care se află legat de un sistem de drept străin.
În dreptul nostru, instituţia arbitrajului a fost reglementată în Codul de procedură civilă din 1865 în
Cartea a IV-a în art.340 - 370, unde îşi găseşte sediul şi în prezent. Dacă în perioada 1948-1990 arbitrajul
şi-a găsit aplicarea numai în litigiile de comerţ exterior, ulterior, odată cu Decretul-Lege nr. 139/1990,
privind camerele de comerţ şi industrie din România, arbitrajul intern a fost repus treptat în drepturile sale
prin Legea nr. 59/1993, Cartea a IV-a, care a suferit importante modificări, constituind astăzi
reglementarea de drept comun a oricărei forme de arbitraj.
Noţiunea de arbitraj comercial internaţional consacrată atât de convenţiile internaţionale, cât şi de
legislaţiile naţionale, presupune unele precizări privind elementele definitorii ale sale2.
Caracterele definitorii ale arbitrajului comerţului internaţional sunt următoarele:

1
Ion DOGARU, C-tin MOCANU, T.R. POPESCU, Maria RUSU, ”Principii si institutii in dreptul comertului international”,
Ed. Scrisul Romanesc, Craiova, 1980, pg. 349.
2
Gabriel MIHAI, “Arbitrajul international si efectele hotararilor arbitrale straine”, Ed. Universul Juridic,Bucuresti, 2013,
pg.48.

8
 Caracterul arbitral este determinat de faptul că părţile convin să supună litigiul dintre ele unor
persoane particulare pe care le desemnează în acest scop, acceptând hotărârea pe care acestea o vor
pronunţa. Având puterea de a tranşa litigiul, arbitrajul se deosebeşte de expertiză, care se va finaliza doar
prin emiterea unui aviz, dar şi prin concilierea sau tranzacţia părţilor, metode de reglementare amiabilă a
unui diferend. Arbitrajul se deosebeşte şi de instanţele judecătoreşti, puterea arbitrilor de a judeca litigiul
având o sorginte contractuală în acordul de voinţă al părţilor litigante.
Caracterul comercial rezultă în urma faptului că litigiile supuse rezolvării se nasc din operaţiuni de
comerţ internaţional, chiar dacă statele înseşi sau stabilimentele publice sunt părţi în asemenea raporturi.
Caracterul internaţional - arbitrajul se realizează în cadrul comerţului internaţional şi conţine un
element de extraneitate care îl leagă de un sistem de drept străin. Convenţia de la Geneva din anul 1927 şi
Convenţia de la New York din 1952 reglementează executarea sentinţelor arbitrale străine. Elementul
hotărârilor în a determina caracterul naţional sau internaţional al organului de jurisdicţie îl constituie
legea aplicabilă care guvernează arbitrajul. Dacă părţile au omis să precizeze legea aplicabilă
eventualului litigiu, punctul de vedere exprimat mai sus nu-şi găseşte aplicabilitatea3. Elementul principal
ce conferă arbitrajului un caracter internaţional este natura raportului juridic în litigiu.
Convenţia de la Geneva din 1981 foloseşte pentru definirea caracterului internaţional al situaţiei
litigioase un criteriu obiectiv - unde se cere ca fondul litigiului să derive din operaţii de comerţ
internaţional, cerinţă ce corespunde elementului de extraneitate de natură intrinsecă; și,de asemenea, un
criteriu subiectiv - clauza de arbitraj intervine între persoane fizice sau juridice, având în momentul
convenţiei reşedinţa sau sediul în state contractante diferite. Deosebirea dintre arbitrajul naţional, străin şi
internaţional al situaţiei litigioase prezintă importanţă atât sub aspectul unor conflicte de legi, cât şi sub
aspectul valorificării sentinţei pronunţate.

2. Natura juridică a arbitrajului

Stabilirea naturii juridice a arbitrajului de comerţ exterior formează obiect de controversă. Sunt
conturate două puncte de vedere în ceea ce priveşte arbitrajul comerţului internaţional şi anume:
 primul punct de vedere arbitrajul comercial internaţional are caracter jurisdicţional.
 al doilea punct de vedere atribuie arbitrajului comercial internaţional un caracter contractual.
Teza jurisdicţională. Statul deţine monopolul legislativ şi jurisdicţional, ceea ce îi conferă dreptul
de a autoriza părţile să recurgă la arbitraj ca formă de justiţie delegată de puterea suverană şi exercitată de
persoane care nu sunt angajaţi ai statului. Prin asimilare cu activitatea instanţelor judecătoreşti, hotărârea

3
Idem, op. cit, pg. 350-351.

9
pronunţată beneficiază de autoritatea lucrului judecat şi, deci, posibilitatea executării silite a ei, dar şi
dreptul părţii nemulţumite de a exercita căile de atac împotriva sentinţei arbitrale.
Teza contractualistă. Arbitrajul este privit ca un ansamblu de acte juridice contractuale. Părţile
dispun de facultatea de a organiza, potrivit drepturilor recunoscute de lege, soluţionarea litigiilor de unele
persoane ce le inspiră încredere. Puterile arbitrilor decurg din voinţa părţilor, fără a nega elementul
autoritar întemeiat pe puterea statală.
Sentinţa arbitrală nu se bucură de puterea lucrului judecat, de irevocabilitate ca efect al voinţei lor
conjuncte, exprimată în convenţia arbitrală prin care au căzut de acord să recunoască soluţiei pronunţată
de arbitri, caracter definitiv şi obligatoriu.
Teza mixtă. Cele două teze nu oferă criterii obiective pentru explicarea lor în totalitate, ceea ce face
ca nici una dintre ele să nu poată fi respinsă, ori admisă. Se admite în literatura de specialitate o concepţie
mixtă potrivit căreia arbitrajul prezintă o natură dublă, atât contractuală, cât şi jurisdicţională. Izvorul
juridic al arbitrajului prezintă o natură contractuală, iar activitatea jurisdicţională şi sentinţa pronunţată au
un caracter procedural4. Prezintă caracter contractual condiţiile de validitate ale convenţiei arbitrale
precum capacitatea părţilor, declaraţiile lor de voinţă, etc. În sfera jurisdicţională intră cuprinsul acţiunii şi
întâmpinării, modalităţile de desemnare a arbitrilor, desfăşurarea dezbaterilor, pronunţarea hotărârii, căile
de atac împotriva ei, modalităţile de executare.
Arbitrajul pentru comerţul internaţional este reglementat prin legi internaţionale şi prin convenţii
internaţionale bilaterale ori multilaterale.
Astfel de convenţii internaţionale sunt: Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor
arbitrale străine, semnată la New York la 10 iunie 1958 şi Convenţia europeană asupra arbitrajului
comercial internaţional, semnată la Geneva la 21 aprilie 1961, la care ţara noastră este parte.

3. Formele arbitrajului.
Arbitrajele comerciale internaţionale se pot clasifica în raport de mai multe criterii şi anume:
arbitrajul în echitate (ex aequo et bono) şi arbitrajul instituţionalizat (ad-hoc).
Spre deosebire de arbitrajul obişnuit, care se mai numeşte şi arbitraj de drept strict (stricto juris ori
de jure)- este acela în cadrul căruia arbitrii soluţionează cauza aplicând normele procedurale legale şi
dreptul material competent, întocmai judecătorilor - fiindcă arbitrajul este ţinut să statueze în temeiul unor
norme de drept oferite de legea aplicabilă, există un arbitraj în care arbitrul nu este ţinut să statueze pe
baza unor norme de drept statale, ci el îşi întemeiază soluţia pe baza stipulaţiilor contractului şi uzurilor
comerciale în materie, considerate în lumina unor principii fundamentale ale dreptului şi ale echităţii,
precum şi ale loialităţii care trebuie să existe în relaţiile comerciale internaţionale. Acest arbitraj se
4
CĂPĂȚÂNĂ, O. “Litigiul de comert exterior”, Ed. Academiei, Bucuresti, 1978, pg.16-17.

10
numeşte arbitraj în echitate (ex aequitate) sau arbitraj de facto - prin opoziţie cu arbitrajul obişnuit sau de
jure - arbitraj ex aequo et bono şi alte asemenea denumiri.
Arbitrajul în echitate mai prezintă un avantaj incontestabil în situaţiile în care litigiul poate fi
soluţionat printr-o apreciere de fapt, când părţile acordă o largă încredere arbitrilor, care vor statua ”după
echitate” sau în conformitate cu “principiile echităţii” – formule fără un contur precis, dar a căror esenţa
este încrederea în cei care sunt chemaţi să arbitreze.
O definiţie a arbitrajului în echitate nu există în actele normative sau, în orice caz, nu există de aşa
natură încât să curme controversele asupra naturii, structurii şi limitelor sale faţă de normele de drept 5.
Într-o concepţie extremistă, se consideră chiar că, în temeiul unei clauze compromisorii sau a unui
compromis care prevede arbitrajul în echitate, arbitrii nu ar fi ţinuţi de nici o normă de drept şi că aceştia
ar putea statua, în afara dreptului, cu ignorarea dreptului şi chiar împotriva principiilor fundamentale ale
dreptului, dacă ei cred că o asemenea soluţie este impusă de principiul echităţii.
Principiul echităţii este inerent oricărei activităţi de jurisdicţie, dar el nu se poate substitui normelor
de drept, mai cu seamă în problemele complexe şi uneori atât de riguros reglementate, care nu pot fi
soluţionate numai de către morală şi echitate, care au un caracter normativ numai principial şi ale căror
sancţiuni nu au eficienţă sancţiunilor juridice. O soluţionare a litigiilor din comerţul internaţional numai
după echitate, cu ignorarea completă a dreptului, nu ar fi compatibilă cu exigenţele fundamentale ale
comerţului internaţional şi anume securitatea şi certitudinea juridică; ori acestea nu pot fi realizate în afara
dreptului.
Arbitrajul în echitate nu poate fi redus sau convertit la nivelul unei simple tranzacţii sau ajustări a
pretenţiilor părţilor; arbitrul nu este un conciliator, ci un judecător care judecă şi tranşează un litigiu după
reguli şi principii susceptibile de a fi aplicate, de o manieră generală, oricărei persoane care s-ar afla în
situaţii similare.
Frecvenţa arbitrajului în echitate îşi are sorgintea în preferinţa partenerilor la operaţiile comerciale
internaţionale de a fi judecaţi, potrivit cu reguli proprii comerţului internaţional, cu prevederile
contractuale şi uzanţele comerciale internaţionale mai accesibile lor.
De altfel, arbitrajul în echitate este propriu mai ales pentru contractele complexe de comerţ
internaţional, care nu cunosc reglementări proprii în legislaţiile naţionale şi nici norme uniforme
formulate de convenţii internaţionale, ipoteză în care arbitrii se călăuzesc în soluţionarea litigiilor după
propria lor experienţă, după principiile echităţii, dar şi după stipulaţiile din contract şi uzanţele comerciale
internaţionale.

5
I. DOGARU, C-tin MOCANU op.cit. pg. 352.

11
 Arbitrajul în echitate este, prin conţinutul şi prin forma sa, o activitate juridică întemeiată pe norme
ale dreptului comerţului internaţional sau ale dreptului intern al unei ţări. Faptul că arbitrilor li se
îngăduie, în această formă de arbitraj, să aprecieze stări de fapt potrivit unor reguli care ţin de echitate,
deci de morală şi că, pe această bază să tranşeze expeditiv şi corect litigiile care le sunt supuse judecăţii,
nu reduce cu nimic caracterul esenţialmente juridic al activităţii de arbitraj.
Deşi în actele normative care îl reglementează nu există o definiţie a arbitrajului în echitate, din
diferitele dispoziţii legale care îl reglementează şi din doctrină se pot contura configuraţia acestei instituţii
şi caracterele sale esenţiale, astfel:
 Arbitrajul în echitate este o instituţie juridică permisă de dreptul pozitiv şi există numai fiindcă
legea o permite. Astfel, art 7. Alin. 2 al Convenţiei europene asupra arbitrajului comercial internaţional,
din 21 aprilie 1961, prevede că “arbitrii vor statua ca amiables compositeurs dacă părţile convin şi dacă
legea cârmuind arbitrajul o permite”. În afară de această dispoziţie dintr-o convenţie internaţională,
arbitrajul în echitate se mai află reglementat prin legi naţionale, prin regulamentele unor instituţii
internaţionale, iar multe condiţii generale şi contracte-tip utilizate în comerţul internaţional fac referire la
arbitrajul în echitate ca mod de soluţionare a litigiilor.
Unele sisteme de drept care nu reglementează arbitrajul în echitate ca atare ajung la acelaşi rezultat
pe alte căi legale. Astfel, în sistemul de drept englez nu există reglementat arbitrajul în echitate, dar faptul
că legea permite ca sentinţele arbitrale să nu fie motivate, combinat cu libertatea de apreciere pe care o au
arbitrii care judecă numai în fapt şi nu şi în drept, duce la acelaşi rezultat.
 Obiectul acestei activităţi îl constituie soluţionarea unui litigiu izvorât dintr-un contract care, la
rândul său, a fost încheiat potrivit unor reguli de drept.
 În activitatea sa, arbitrul în echitate este obligat să respecte principiile fundamentale ale dreptului
procedural, normele juridice imperative şi prohibitive care cârmuiesc fondul litigiului. Arbitrul în echitate
este ţinut, deci, să respecte principiul contradictorialităţii, principiul egalităţii părţilor, în temeiul căruia
arbitrul dintr-un arbitraj de drept strict, precum şi respectul drepturilor apărării, ce face parte din
conţinutul excepţiei de ordine publică ale cărei dispoziţii se impun imperativ.
 Sentinţa arbitrală pronunţată are forţă juridică generând drepturi ce pot fi valorificate şi obligaţii
ce trebuie executate, la nevoie pe cale de constrângere, ca orice hotărâre judecătoreasca, având
valabilitatea până la înscrierea în fals.
 Sentinţa arbitrală în echitate trebuie să fie motivată, în măsura în care părţile, în temeiul legii care
le permite, nu au decis ca ea să nu fie motivată.

12
 Arbitrajul în echitate este de facto şi se realizează după principiile de echitate, nu potrivit normelor
de drept. El se caracterizează prin lipsa obligaţiei arbitrului de a aplica normele legale de procedură şi pe
cele de drept material, dar şi caracterul definitiv al soluţiei date.
Toate aceste elemente caracteristice justifică existenţa arbitrajului în echitate alături de arbitrajul de
drept strict, constituind împreună mijloace juridice de soluţionare echitabilă a litigiilor născute din
raporturile comerciale internaţionale.
Arbitrajul de echitate s-a impus în practică internaţională, mai cu seamă datorită şi dorinţei
oamenilor de afaceri de a evita procedura greoaie şi complicată a jurisdicţiilor naţionale de drept comun şi
aplicarea unui sistem de drept pe care nu-l cunosc. Ei ar dori ca litigiile lor să fie soluţionate potrivit
stipulaţiilor contractuale şi uzanţelor comerciale în ramură de activitate respectivă, ceea ce constituie
esenţa arbitrajului în echitate.
Arbitrajul instituţionalizat - poate fi ad-hoc (cel în care părţile de comun acord numesc arbitri
pentru un caz concret) şi permanent (cel realizat de o instituţie de arbitraj care preexistă litigiului,
instituţie ce se cheamă curte de arbitraj, centru de arbitraj, birou de arbitraj etc.).
Arbitrajul ad-hoc funcţionează numai pentru soluţionarea unui litigiu determinat, concret, ceea ce
face ca pentru această formă de arbitraj caracterul ocazional să fie definitoriu, pentru că existenţa instanţei
încetează odată cu pronunţarea sentinţei. Atât regulile de procedură, cât şi structura lui sunt stabilite de
părţi pentru fiecare caz în parte, ceea ce face ca structura şi procedura arbitrajului să varieze de la caz la
caz. Părţile pot conveni şi în legătură cu faptul că sentinţa va fi sau nu definitivă. Rezultă încă o trăsătură
fundamentală a acestui arbitraj: caracter facultativ şi esenţialmente voluntar al procedurii folosite. Totuşi,
prin Convenţia de la Geneva (1961) s-a stabilit o procedură de sine stătătoare care înlătura dificultăţile ce
decurg din arbitrajul ocazional.
Instituţiile permanente de arbitraj prezintă într-adevăr unele avantaje remarcabile: competenţa
profesională a arbitrilor, procedura prestabilită pe care părţile o pot recunoaşte uşor şi i se pot conforma,
posibilităţile de a colmata lacunele convenţiei de arbitraj dacă este incompletă sau suficientă, completarea
tribunalului arbitral, sediul arbitrajului, etc. O instituţie permanentă prezintă oarecare stabilitate şi
posibilităţi mai mari de a contribui la crearea unei practici mai uniforme.
Practica arată că marea majoritate a litigiilor în comerţul internaţional este încredinţată instituţiilor
permanente de arbitraj. Este drept că o statistică asupra arbitrajelor ad-hoc nu este posibilă datorită
secretului afacerilor şi faptului că sentinţele nu sunt publicate. Pe de altă parte, marile personalităţi, prin
competenţa lor şi spiritul de obiectivitate, sunt acelea care sunt antrenate deopotrivă atât în arbitrajele ad-
hoc, cât şi în cadrul arbitrajelor instituţionalizate.

13
 De altfel, convenţiile internaţionale consacră atât arbitrajul ad-hoc, cât şi arbitrajele
instituţionalizate. Astfel, se prevede în Convenţia de la New York din 10 iunie 1958 pentru recunoaşterea
şi executarea sentinţelor arbitrale străine, precum şi în Convenţia europeană de la Geneva din 21 aprilie
1961 asupra arbitrajului comercial internaţional (art 1, alin.2 lit. b, prevede: “se înţelege prin arbitraj şi
soluţionarea litigiilor nu numai de către arbitri numiţi pentru cazurile determinate - arbitraj ad-hoc -, ci
şi de către instituţii permanente de arbitraj”), în care se arată că “părţile la o convenţie de arbitraj sunt
libere să prevadă: ca litigiile lor să fie soluţionate de către o instituţie permanentă de arbitraj; în acest
caz arbitrajul se va desfăşura potrivit procedurii regulamentului instituţiei desemnate” (art.4 alin.1 a,
precum şi alin.5).
Prin Regulamentul UNCITRAL adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. la 15 decembrie 1976 s-a
organizat o formă de arbitraj esenţialmente facultativă menită să asigure, prin soluţiile consacrate,
viabilitatea şi eficienţa unei astfel de jurisdicţie.
S-a urmărit instituirea unui organ administrativ de sine stătător care, recunoscând rolul primordial al
părţilor litigante în luarea diferitelor măsuri, să poată pronunţa soluţii simple, cât mai corespunzătoare
voinţei părţilor la încheierea contractelor şi normelor de drept ce guvernează contractul.
România este parte la Protocolul de la Geneva din anul 1923 care se referă la arbitrajul
instituţionalizat. Ţara noastră este, de asemenea, parte şi la Convenţia de la Geneva (1961) care
configurează statutul juridic al acestui fel de arbitraj.
Arbitrii sunt desemnaţi de părţi, instituţia de arbitraj intervenind numai în situaţia în care părţile nu
au făcut acest lucru. Deci, formarea tribunalului este rezultatul colaborării dintre instituţia de arbitraj şi
părţi.
Instituţiile permanente de arbitraj pot fi:
1. În funcţie de competenţa lor materială (ratione materiae): cu competenţa materială generală -
cele care soluţionează litigii cu caracter intern şi internaţional fără a deosebi cu privire la categoria de
produse la care se referă şi cele cu competenţa materială specială - instituţii specializate în privinţa unor
anumite categorii de produse.
2. În raport de competenţa teritorială: instituţii de tip bilateral - cele care îşi au sediul în ţările în
care au convenit în acest sens; instituţii de tip regional - cele care au competenţă pentru o anumită regiune
care cuprinde mai multe ţări (exemplu, comisia scandinavă de arbitraj pentru plen –Suedia, Norvegia,
Finlanda şi Danemarca– sau Secţia internaţională pentru navigaţie pe Rin sau Curtea de justiţie a
comunităţilor europene, etc.) şi instituţii cu competenţă universală, exemplu Camera de Comerţ
Internaţională de la Paris cu competenţă materială generală, precum şi unele instituţii arbitrale

14
specializate pe domenii, de pildă cele create în domeniul transporturilor (cele ce funcţionează potrivit
celor două Convenţii cu privire la transporturi, semnate la Berna la 25 octombrie 1952).
În ultima perioadă s-a extins forma arbitrajului cu caracter permanent a cărui existenţă nu depinde
de durata unui anumit litigiu. În statele socialiste, diferendele de natura patrimonială izvorâte din
raporturile economice internaţionale sunt rezolvate aproape în exclusivitate de către centrele permanente
de arbitraj.
Deosebirea dintre arbitrajul ad-hoc şi cel instituţionalizat nu apare categorică deoarece – şi în cadrul
celui din urmă, fiecare litigiu în parte este supus unui arbitraj ad-hoc, numai că elementul administrativ-
organizatoric său tehnic este permanent, pentru a răspunde exigenţelor comerţului internaţional.
După competenţa lor instituţiile de arbitraj pot fi:
1. Instituţiile permanente de arbitraj cu competenţă materială generală atât cu privire la litigiile cu
caracter intern, cât şi cu privire la cele din domeniul dreptului comerţului internaţional. Ele funcţionează
fie pe lângă Camerele de comerţ sau Bursele de comerţ, fie independent de acestea;
2. Instituţii specializate pentru comerţul cu anumite produse cu vocaţie internaţională (exemplu:
Camera arbitrală de bumbac din Le Havre, Asociaţia distribuitorilor de produse alimentare din New York,
create datorită poziţiei economice dominante a asociaţiilor profesionale în materia respectivă, care au
reuşit să impună uzanţele într-un domeniu sau altul. Eficienţa arbitrajului la locul unde se află marfa -
obiect al litigiului (în ţara de import) este mai mare pentru că locul unde se află marfa este şi locul unde se
află documentele acesteia, ceea ce este în interesul celerităţii arbitrajului.
Din punct de vedere al competenţei teritoriale, instituţiile internaţionale de arbitraj pot fi împărţite
în mai multe categorii:
A. Instituţii de arbitraj de tip bilateral cu sediul în ambele ţări. Ele au competenţa de a judeca litigii între
firmele aparţinătoare ţărilor respective;
B. Instituţii de arbitraj de tip regional. În această categorie intră Secţia Internaţională a Rinului pentru
navigaţie care arbitrează litigiile ce provin din transportul pe Rin, Uniunea Europeană a Comitetului
European en gross de cartofi cu sediul la Paris, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene etc.;
C. Instituţii de arbitraj cu vocaţie universală. Unele dintre acestea au activitatea limitată la specialitatea
mărfii respective (cele în materie de transporturi, de pildă), iar altele au o competenţă materială generală
(Camerele de Comerţ Internaţională de la Paris în care sunt reprezentate toate ramurile activităţii
economice). La serviciile acestei instituţii fac apel întreprinderi din toate continentele. Ea constituie un
tribunal arbitral pentru fiecare litigiu în parte.

15
 La acestea trebuie adăugate şi instituţiile de arbitraj din ţările socialiste care, deşi instituţii naţionale,
funcţionând în fiecare ţară membră C.A.E.R., au totuşi vocaţie internaţională, cu o competenţă rationae
materiae, de asemenea, generală şi statuând pe baza unui drept pozitiv uniform şi în genere imperativ.

4. Aspecte comparative privind cadrul normativ stabilit de legislaţia procesual-civilă din România.
Arbitrajul reglementat de Cartea a IV-a a Noului Cod de Procedura Civilă este o formă de justiţie
privată, o cale convenţională de soluţionare a litigiilor patrimoniale privitoare la drepturi tranzacționabile
de către persoane particulare (arbitri), care sunt investite de părţi cu puterea de a pronunţa o hotărâre
definitivă şi obligatorie pentru ele în vederea rezolvării disputei.
În ţara noastră, reorganizarea sistemului economic pe principiile proprii economiei de piaţă a
implicat, după 1990, inerent, revigorarea raporturilor generale de drept privat şi, implicit, a instituţiilor
specifice domeniului comercial, inclusiv arbitrajului.
Crearea cadrului legal adecvat prin dispoziţiile Decretului-Lege nr. 139/1990 şi, cu deosebire, prin
modernizarea, în 1993, a prevederilor Cărţii a IV-a, urmată de adoptarea regulamentelor şi regulilor de
procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional din Bucureşti, precum şi ale camerelor
de comerţ şi industrie teritoriale, a constituit o primă etapă necesară.
În dreptul nostru comun, în acea perioadă6, arbitrajul a fost reglementat în Codul de Procedură
Civilă din anul 1865, însă în perioada 1948-1990 nu şi-a găsit reglementarea în litigiile de comerţ
exterior. Chiar şi în aceste condiţii, o aplicare mai largă a instituţiei s-a făcut după anul 1953, când a fost
înfiinţat arbitrajul instituţionalizat pentru comerţ exterior sub forma Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera
de Comerţ şi Industrie a României cu sediul în Bucureşti; arbitrajul internaţional a fost reglementat în
Codul de Procedură Civilă, în cadrul Cărţi a IV-a, “Despre arbitraj”, într-un capitol dedicat exclusiv
acestuia {Capitolul X – art. 369 – 369(5)}; în sensul acestor prevederi, pentru ca arbitrajul să fie calificat
drept “internaţional” era necesar ca litigiul arbitral să se fi născut dintr-un raport de drept privat cu
elemente de extraneitate.
În prezent, instituţia arbitrajului internaţional este reglementată în Cartea a VII-a a Codului de
Procedura Civilă, fiind corelată cu dispoziţiile Cărţii a IV-a ale aceluiaşi Cod, care constituie dreptul
comun al oricărei forme de arbitraj internaţional; arbitraj ad-hoc şi arbitraj instituţionalizat; arbitraj în
drept şi arbitraj în echitate.

6
A se vedea V.M. CIOBANU, Tr. C . BRICIU, Cl. C. DINU, “Drept procesual civil.Drept executional civil. Arbitraj. Drept
notarial”, Ed. National, Bucuresti, 2013, pg. 589.

16
 Reglementarea conţine prevederi speciale7 faţă de arbitrajul intern, fiind reglementate aspecte de
procedură precum: modalitatea de compunere a tribunalului arbitral, termenele procedurale, limba în care
se desfăşoară procedura sau cheltuielile ocazionate de activitatea arbitrilor.
În cazul arbitrajului internaţional, dispoziţiile de drept comun din materia arbitrajului se
completează cu unele dispoziţii specific cuprinse în art. 1122 C. pr.civ., care fac trimitere la Cartea a IV-a
a Noului Cod Civil, privind următoarele aspecte:
1. Prin convenţia arbitrală referitoare la un astfel de arbitraj, părţile pot stabili ca acesta să aibă loc în
România şi să se fi născut dintr-un raport de drept privat cu elemente de extraneitate;
2. În arbitrajul internaţional care se judecă în România sau potrivit legii române, tribunalul arbitral va
fi compus dintr-un număr impar de arbitri, fiecare dintre părţi având dreptul să numească un număr egal
de arbitri. Partea străină poate numi arbitri de cetăţenie străină sau părţile pot conveni ca arbitrul unic ori
supra-arbitrul să fie cetăţean al unui al treilea stat;
3. Termenele stabilite pentru acceptarea însărcinării de arbitru sau supra-arbitru, numirea supra-
arbitrului, termenul în care se poate cere recuzarea, intervalul dintre primirea citaţiei şi termenul de
dezbatere şi termenul în care se poate solicita completarea sau rectificarea hotărârii se dublează în cazul
arbitrajului internaţional;
4. Dezbaterea litigiului în faţa tribunalului arbitral se face în limba stabilită prin convenţia arbitrală
sau, dacă nu s-a prevăzut nimic în legătură cu acest aspect ori nu a intervenit o înţelegere ulterioară, în
limba contractului din care s-a născut litigiul ori într-o limbă de circulaţie internaţională, stabilită de
tribunalul arbitral.
Dacă o parte nu cunoaşte limba în care se desfăşoară dezbaterea, la cererea şi pe cheltuiala ei,
tribunalul arbitral îi asigura serviciile unui traducător. Părţile însă pot participa la dezbateri cu
traducătorul lor;
Cu excepţia situaţiei în care părţile convin altfel, onorariile arbitrilor şi cheltuielile de deplasare ale
acestora se suportă de partea care i-a numit, iar în cazul arbitrului unic sau al supra-arbitrului, aceste
cheltuieli se suportă de părţi în cote egale8.
Normele prevăzute de Codul de Procedura Civilă, cu toate că reglementează aspecte procedurale,
sunt norme materiale în accepţiunea dreptului internaţional privat, în sensul că reglementează în mod
direct raportul juridic vizat, fiind exclus orice conflict de legi.

7
G. MIHAI, “Consideratii privind reglementarea arbitrajului in Noul Cod de procedura civila”, în C. Jud. nr. 9/2012, pg.
530-534.
8
Gabriel MIHAI “Arbitrajul international si efectele hotararilor arbitrale straine”, Edit. Universul Juridic, Bucuresti, 2013,
pg. 17- 18.

17
 Legiuitorul a considerat necesar să adopte o serie de schimbări faţă de reglementarea anterioară, la
nivelul conţinutului şi normării unor dispoziţii clare, adecvate cerinţelor practicii, în sensul consacrării în
Noul Cod a unor secţiuni aparte pentru instituţiile procesuale din materia arbitrajului.
Dacă în Codul de Procedură Civilă de la 1865 materia arbitrajului internaţional a fost concentrată în
Cartea a IV-a, Capitolul X, intitulat “Arbitrajul internaţional”, respectiv Capitolul XI, “Recunoaşterea şi
executarea hotărârilor arbitrale străine”, în noul Cod de Procedura Civilă, Titlul IV din Cartea a VII-a,
“Arbitrajul internaţional şi efectele hotărârilor arbitrale străine”, prezintă generos regulile după care se
efectuează arbitrajul litigiilor cu elemente de extraneitate.
Încă la nivelul denumirii capitolului, reglementarea nouă aduce o schimbare pozitivă, deoarece nu
se mai raportează strict la arbitrajul internaţional, ci chiar din denumire se semnalează corelaţia necesară
cu procedura recunoaşterii hotărârilor arbitrale străine şi efectele acestora.
Noul Cod de Procedură Civilă aduce noi dispoziţii, completând anumite lipsuri ale actualei
reglementări. Principiile stabilite de Cartea a IV-a (“Despre arbitraj”) din Codul de Procedură Civilă nu
sunt excluse de la aplicarea în ipoteza arbitrajului internaţional. Statutul regulilor de aplicare subsidiară
este consacrat expres în art. 1108 C.pr.civ. - “subsidiaritatea respectivei aplicări este incidentă dacă
părţile nu au stabilit direct, prin convenţia arbitrală, sau indirect, prin încredinţarea acestei stabiliri
tribunalului arbitral”.
În Noul Cod de Procedură Civilă, arbitrajul internaţional este tratat separat, în cuprinsul Cărţii a
VII-a dedicate procesului civil internaţional, într-un capitol distinct, “Procesul arbitral internaţional”,
alături de capitolul consacrat efectelor hotărârilor arbitrale străine. Vechiul Cod reglementa arbitrajul
internaţional şi recunoaşterea hotărârilor arbitrale în capitole separate, Capitolul X şi Capitolul XI, în
cadrul Cărţii a IV-a.
Noul Cod de procedură civilă consacră arbitrajului internaţional un titlu nou, integral, având o altă
organizare normativă. Noul Cod presupune o abordare mult mai complexă a arbitrajului internaţional,
acesta fiind tratat în 13 articole, faţă de cele 6 din Codul de procedură civilă precedent, mult mai bine
structurate şi delimitate.
Arbitrajul internaţional şi recunoaşterea nu sunt definite în niciunul dintre cele două acte normative
esenţiale, însă noul cod expune cu claritate termenii de procedură utilizaţi.

18
 Principiile stabilite de Cartea a IV-a (“Despre arbitraj”) în Noul Cod de Procedură Civilă nu sunt
excluse de la aplicarea în ipoteza arbitrajului internaţional. Statutul de reguli de aplicare subsidiară este
consacrat expres în art. 1122 C.pr. civ.9.
În vechiul Cod, reglementarea consacra în Capitolul X arbitrajul internaţional (în mod generalist)
şi în Capitolul XI recunoaşterea hotărârilor arbitrale străine. În conţinutul Capitolului X erau analizate
aceleaşi teme, precum litigiul arbitral internaţional, convenţia arbitrală, legea aplicabilă, competența
tribunalului arbitral, cetăţenia arbitrilor, termenele arbitrajului, limba de desfăşurare a procesului în
arbitrajul internaţional, regimul cheltuielilor arbitrale. Capitolul XI se referea la definirea hotărârii
arbitrale, legea aplicabilă, punerea în executarea a hotărârii arbitrale, forţa probanta a hotărârii arbitrale.
Autonomizarea arbitrajului constituie o tendinţă constantă, bine marcată în evoluţia arbitrajului pe
plan mondial.
În concepţia Codului de Procedură Civilă anterior, arbitrajul internaţional era definit în raport de
caracterul de “internaţionalitate” al litigiului arbitral. Conform art. 369 C.pr.civ., litigiul arbitral era
calificat drept “arbitraj internaţional” dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de
extraneitate.
Noul Cod de Procedură Civilă menţine aceeaşi definiţie pentru litigiul arbitral internaţional, dar
dispoziţiile incidente nu sunt aplicabile decât dacă cel puţin una dintre părţi nu avea la data încheierii
convenţiei arbitrale domiciliul sau reşedinţa obişnuită, respectiv sediul, în România.
În doctrină, s-a apreciat că era mai potrivită reglementarea arbitrajului privat voluntar internaţional
în cuprinsul Cărţii a IV-a din Noul Cod de Procedura Civilă, acest tip de arbitraj fiind propice manifestării
“flexibilităţii şi delicateţii pragmatice a ştiinţei juridice”, sau chiar mai potrivită ar fi reglementarea
arbitrajului privat voluntar (intern şi internaţional) într-un act normative autonom şi distinct de Codul de
procedură civilă, care nu ar fi trebuit să conţină niciun fel de reglementare a arbitrajului privat voluntar
(intern şi internaţional)10.
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia oportunităţii încadrării reglementarii arbitrajului
privat voluntar internaţional în cuprinsul Cărţii a IV-a din Noul Cod de Procedură Civilă, în locul actualei
dispuneri normative, totodată, s-a apreciat în mod critic că, dacă nu s-ar fi pus accentual pe natura
judiciară, poate că era mai potrivită reglementarea arbitrajului privat voluntar internaţional într-un act
normativ distinct de Noul Cod de Procedură Civilă, motivat de faptul că interesul pentru arbitrajul privat
voluntar internaţional este autonom, aparte de stereotipurile procesului civil internaţional.

9
Subsidiaritatea respectivei aplicari este incidentă dacă parțile nu au stabilit direct, prin conventia arbitrală, si indirect, prin
încredintarea acestei stabiliri tribunalului arbitral: sectiunile referitoare la procedura arbitrală, inclusiv constituirea tribunalului
arbitral, sentința arbitrală, inclusiv aspectele referitoare la completarea, comunicarea și efectele acesteia.
10
Gabriel MIHAI, op.cit., pg.22.

19
 La baza sistemului Codului nostru civil se afla teoria contractualistă a dreptului, principiul
autonomiei de voinţă și cel al libertăţii contractuale, principii care se regăsesc şi în materia constituirii şi
organizării arbitrajului privat, inclusiv în activitatea desfăşurată de arbitri pe toată durata procedurii11.

CAPITOLUL II

Secţiunea I. Noţiunea, condiţiile de validitate şi conţinutul convenţiei arbitrale

Noţiunea şi formele convenţiei

1.1. Noţiunea de convenţie arbitrală

Prin convenţia arbitrală, arbitrajul poate fi încredinţat uneia sau mai multor persoane, investite de
părţi sau în conformitate cu acea convenţie, să judece litigiul supus arbitrajului şi să pronunţe o hotărâre
definitivă şi obligatorie pentru ele.
Expresia convenţie de arbitraj desemnează în mod generic acordul părţilor contractului de comerţ
internaţional de a supune litigiul ivit între ele în legătură cu executarea acelui contract arbitrajului12.
Având în vedere că între contractul principal de comerţ internaţional şi convenţia arbitrală
corespunzătoare există conexiuni neîndoielnice, determinarea acestor raporturi prezintă interes spre a se
putea stabili în ce măsură le sunt aplicabile, pe planul dreptului internaţional privat, soluţii conflictuale
comune. Încheierea convenţiei arbitrale nu implică “renunţarea la fondul dreptului contestat”. Aşadar,
prin încheierea convenţiei arbitrale, părţile înţeleg să-şi păstreze intact dreptul la acţiune, convenind să-l
exercite într-un mod specific. Ele renunţă numai la folosirea căii de drept comun, hotărând să-şi supună
litigiul unui organ de arbitraj.
Convenţia arbitrală poate fi exprimată sub forma unei clauze în contract sau în forma unui acord
separat.
Convenţia arbitrală trebuie să fie dată în scris numai dacă este inserată într-un document semnat de
părţi sau dacă este sub forma unor scrisori, a telegramelor ori a altor mijloace de comunicare care
consemnează acordul. Convenţia poate fi exprimată şi sub forma unor declaraţii de pretenţii sau apărarea
în care este evocată existenţa unui acord de către o parte “care nu este negat de cealaltă parte”13.
Referirea în contract la un document conţinând o clauză de arbitraj constituie o convenţie arbitrală
cu condiţia că acel contract să fie scris, iar referirea să fie făcută ca o clauză parte a contractului.

11
I. DELEANU, V. MITEA, S. DELEANU, “Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole”, Ed. Universul Juridic,
Bucuresti,2013, vol. II (art.613- 1133), pg. 81-590.
12
Mircea COSTIN, Sergiu DELEANU, “Dreptul comertului international”partea generala I, Ed. Lumina Lex, Bucuresti,1994,
pg.177.
13
Mazilu DUMITRU “Dreptul Comertului International” partea speciala, ed. a II-a, Ed.Lumina Lex, Bucuresti, 2001, pg, 411.

20
 Astfel, în baza Legii Model asupra Arbitrajului Comercial Internaţional, convenţia arbitrală se poate
încheia sub forma unei clauze compromisorii - înscrisă în contractul principal sau sub forma unei
înţelegeri de sine stătătoare denumită compromis.

1.2. Natura juridică a convenţiei de arbitraj

Convenţia arbitrală pare să prezinte caracterele unui act procedural, susţinându-se că obiectul ei nu
constă în stipularea unor drepturi şi obligaţii reciproce, ci într-o opţiune privind modalitatea de
reglementare, care le va aprecia prin soluţia dată.
Pe de altă parte, pornindu-se de la faptul că această convenţie este rezultatul unui acord survenit
între părţi, se constată caracterul ei preponderent contractual. Considerându-se din această perspectivă,
convenţia arbitrală a fost asimilată cu un contract intervenit între părţi în sensul de înţelegere, de acord cu
privire la modul în care doresc să-şi soluţioneze diferendele prezente sau cele care se vor ivi în derularea
raporturilor lor contractuale de comerţ internaţional.
În literatura de specialitate s-a atras atenţia asupra caracterului complex al convenţiei arbitrale, care
are aplicaţii procedurale indiscutabile, grefate pe o certă structură contractuală.
Prin obiectul lor, contractul principal şi convenţia arbitrală, se prezintă ca operaţiuni juridice
distincte. Prin contractul principal, părţile stipulează drepturile şi obligaţiile lor în privinţa furnizării de
mărfuri, părţile stipulează drepturile şi obligaţiile lor în privinţa furnizării de mărfuri, executării de lucrări
sau prestări de servicii, pe când, prin convenţia arbitrală, părţile stabilesc modul în care îşi vor soluţiona
diferendele prezente sau viitoare. Evident, înţelegerea survenită - ca act de voinţă al părţilor- îmbracă
forma unui contract. Iar, în cazul în care este inclusă în contractul principal, convenţia arbitrală apare ca
“un contract într-un contract”.
Convenţia arbitrală are o relativă autonomie în raport cu contractul principal, nefiind afectată, în
principiu, de motivele de nulitate care pot vicia contractul principal; ineficacitatea contractului nu
blochează desfăşurarea arbitrajului. Mai mult, în planul dreptului internaţional, legea aplicabilă convenţiei
de arbitraj poate fi diferită de legea care guvernează contractul principal.
Dacă legea aplicabilă convenţiei arbitrale cârmuieşte, în principiu, procedura arbitrală (cu excepţia
cazului în care diferendul va fi supus spre soluţionare unui centru permanent de arbitraj, care funcţionează
cu caracter obligatoriu), legea care cârmuieşte contractul principal va guverna - în fază litigioasă -
soluţionarea fondului cauzei, în privinţa pretenţiilor contradictorii formulate de părţi prin acţiune şi prin
cerere reconvenţională.

21
 Aşadar, natura juridică a convenţiei arbitrale este definită de prezenţa unor implicaţii procedurale,
grefate pe o certă structură contractuală, atât la încheierea celor două contracte (contract principal şi
convenţia arbitrală), cât şi în faza litigioasă a raporturilor dintre părţi14.

1.3. Formele convenţiei arbitrale

Convenţia de arbitraj care exprimă voinţa părţilor de a se adresa arbitrajului, pentru soluţionarea
contenciosului lor, se poate prezenta sub două forme şi anume: clauza compromisorie, cuprinsă într-un
contract (contract principal) şi compromisul.

1.3.1. Clauza compromisorie

Prin clauza compromisorie se înţelege acordul părţilor de a supune litigiile lor unui arbitraj. Se
numeşte clauză compromisorie sau clauză de arbitraj, deoarece ea este exprimată sub forma unei
stipulaţii sau clauze, ce se află cuprinsă într-un contract, denumit contract principal şi se referă la litigiile
ce se vor naşte cu privire la acel contract. Dar ea ar putea să fie exprimată şi printr-un înscris separat de
contract privind însă tot litigiile ce se vor naşte cu privire la relaţii contractuale dintre părţi15.
După cum se vede, clauza compromisorie este un acord anterior oricărui contencios dintre părţi,
spre deosebire de compromis, care este tot o convenţie de arbitraj, dar referitoare la litigii deja existente
între părţi.
Pentru ca să existe o clauză compromisorie, este nevoie numai de o voinţă a părţilor prin care ele
fixează principiul de a supune arbitrajului litigiile lor. Clauza compromisorie exprimă o formulă generală
de prorogare de competenţă, fără desemnarea arbitrilor şi, de aceea, cerinţele care privesc compromisul
nu se aplică şi clauzei compromisorii. Chiar şi cauzele care pun capăt clauzei de arbitraj diferă de cele ale
compromisului, de pildă, cele referitoare la persoana arbitrilor desemnaţi prin compromis: deces,
recuzare, refuz de a executa misiunea etc..
Cu alte cuvinte, în mod obişnuit, clauza compromisorie este numai un act preparator - deşi nimic nu
se opune ca ea să cuprindă şi numele arbitrilor şi, în acest mod, să permită arbitrarea contenciosului
imediat ce s-ar ivi. Din caracterul său de contract preparator şi, deci, prealabil naşterii oricărui litigiu, se
pune problema de a se şti dacă din momentul în care s-a ivit litigiul se mai poate încheia o clauză
compromisorie. Clauza compromisorie se inserează în contractul la care se referă. Cu toate acestea, nimic
nu se opune că părţile, chiar ulterior încheierii contractului, să adauge acestuia, de comun acord, orice
clauză doresc. Dar, din moment ce litigiul s-a ivit, orice clauză care ar interveni cu privire la acesta ar fi,
în realitate, un compromis, dar numai în măsura în care ar îndeplini condiţiile acestuia, adică, pe lângă
voinţa părţilor de a supune litigiul lor arbitrajului, înscrisul să conţină expunerea litigiului, obiect al

14
Tudor R. Popescu “ Dreptul Comertului international” ediția a II-a, Ed. Didactica si Pedagogica- Bucuresti, 1983, pg 372.
15
Ibidem pg. 373.

22
arbitrării şi numele arbitrilor. Iar dacă în clauză nu se află desemnaţi arbitrii, actul nu poate să aibă
valoare nici de compromis şi nici de clauză compromisorie.
Din caracterul preparator al clauzei compromisorii mai rezultă faptul că părţile care au încheiat
clauza compromisorie nu se pot adresa arbitrajului în mod direct, numai în temeiul acesteia, ci ele trebuie
să încheie, în acest scop, un nou acord, adică un compromis; acesta, având temeiul de clauză
compromisorie, este în realitate un nou contract, care va trebui să conţină, spre a fi valabil, obiectul
arbitrajului, adică litigiul născut şi actual şi numele arbitrilor16. Părţile pot, de comun acord, cu ocazia
încheierii actului de compromis, să modifice, expres sau tacit, condiţiile din clauza compromisorie, aşa
după cum pot şi renunţa la această clauză. O modificare tacită ar putea rezulta şi înscrierea în actul de
compromis a unei clauze incompatibile cu una din stipulaţiile clauzei compromisorii.
Dacă în clauza compromisorie sunt elementele suficiente cu privire la arbitrarea litigiilor dintre
părţi, actul de compromis nu mai are de adăugat decât două elemente şi anume: obiectul arbitrării (litigiul
ivit şi care este descris ca atare) şi desemnarea arbitrilor.
Proba actului de compromis se face prin orice mijloace, fiind vorba de un act pur consensual. Lipsa
compromisului poate fi invocată sub cele mai diferite forme, dar în genere ea se face prin inserarea
protestului părţii respective în procesul-verbal sau încheierea arbitrilor.
Compromisul poate exista indiferent de orice clauză compromisorie; o clauză compromisorie poate
fi suficientă, excluzând necesitatea încheierii unui compromis ulterior, dacă ea conţine toate elementele
necesare spre a trece la arbitrarea litigiului, adică atunci când în realitate conţine şi un act de compromis.
Deşi clauza compromisorie este cuprinsă într-un contract, ea la rândul ei este un contract, cu un
obiect specific şi cu propria fizionomie. Prin clauza compromisorie, care intervine mai înainte de orice
litigiu, părţile îşi asumă obligaţia de a încheia un compromis în momentul în care s-ar naşte un atare
litigiu; ar părea, deci, că în clauza compromisorie se află inclusă obligaţia de a face, adică de a încheia un
compromis. Aceasta ar duce la concluzia că dacă una dintre părţi ar refuza să încheie compromisul sau cel
puţin să-şi desemneze arbitrul, consecinţa nu va fi o executare forţată, ci, ca în orice obligaţie de a face,
aceasta va duce la condamnarea la daune- interese a părţii recalcitrante.
Dar pentru a se acorda daune-interese pentru neexecutarea unei obligaţii de a face, trebuie să fie
vorba de un fapt personal al debitorului. Sau, în cazul unei clauze compromisorii, nu este vorba câtuşi de
puţin de un fapt personal al părţilor, ci părţile au învestit arbitrii cu sarcina de a statua asupra litigiului lor
viitor. Încheind clauza compromisorie, părţile s-au obligat să renunţe la jurisdicţia de drept comun, spre a
se supune jurisdicţiei arbitrale. Încheierea compromisului este numai mijlocul juridic de a da viaţă clauzei
compromisorii, care este în realitate o clauză atributivă de competenţă. Drept urmare, obiectul convenţiei

16
Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, op. cit. pg.178.

23
fiind de a scoate soluţionarea litigiului din competenţa jurisdicţiei de drept comun, orice soluţie care ar
sustrage de la arbitraj fondul litigiului şi l-ar supune jurisdicţiilor de drept comun, ar fi o acţiune
unilaterală de desfiinţare a contractului pe care-l reprezintă clauza compromisorie şi, ca atare,
inadmisibilă. Drept urmare, dacă o parte refuză să încheie actul de compromis şi, ceea ce se întâmplă în
practică, nu vrea să-şi desemneze arbitrul, atunci se procedează la numirea acestuia din oficiu. Această
posibilitate se prezintă mai cu seamă în condiţiile în care părţile, pentru arbitrarea litigiilor lor se
adresează unor instituţii sau centre de arbitraj al căror regulament prevede această posibilitate, iar prin
clauza compromisorie, dispoziţiile acestui regulament sunt introduse în contract. Această integrare în
contract a regulamentului instituţiei de arbitraj conferă şi acestui fel de arbitraj un caracter contractual,
dispoziţiile regulamentului substituindu-se legii. Redactarea clauzei compromisorii trebuie făcută astfel
încât să nu existe îndoiala cu privire la manifestarea de voinţă a părţilor de a supune arbitrajului o anumită
categorie de litigii ce s-ar ivi între ele cu privire la contractul în care se află inserată clauza
compromisorie. După cum am văzut, clauza compromisorie poate fi subscrisă şi pe un act separat, dar şi
în acest caz trebuie să privească tot numai litigii viitoare. Dacă textul contractului este imprimat - cum se
întâmplă în cazul în care se contractează pe bază de condiţii generale, ori pe bază de contracte-tip, la care
se referă o parte, iar în el se prevede o clauză atributivă de competenţă în favoarea unei instanţe oarecare
și dacă textul manuscris de pe contract conţine o clauză compromisorie, potrivit regulilor generale de
interpretare va prevala clauza compromisorie.
Proba clauzei compromisorii, întocmai ca şi a compromisului, se face după regulile generale în
materie comercială, adică prin orice fel de mijloace, dacă legea aplicabilă, potrivit normelor de drept
internaţional privat, nu prevede altfel. De pildă, legea română cere “o convenţie scrisă”17 pentru convenţia
de arbitraj. Dar convenţia părţilor privind supunerea spre arbitrare a litigiului poate rezulta şi din
săvârşirea unor acte procedurale, cum sunt introducerea de către reclamant a unei cereri de arbitrare şi
comunicarea pârâtului în sensul că acceptă ca această cerere să fie soluţionată de Comisia de arbitraj (art.
2 alin.2 al Regulamentului Comisiei române de arbitraj comercial internaţional). Forma scrisă nu
înseamnă un înscris unic, ci ea poate fi realizată şi printr-un schimb de scrisori, telegrame. În nici un caz
legea română nu admite ca o convenţie de arbitraj să fie încheiată în formă verbală.
Strânsa legătură dintre contractul principal şi clauza compromisorie conferă acesteia din urmă
caracterul de convenţie accesorie faţă de acel contract. Într-adevăr, clauza compromisorie este
întotdeauna legată de existenţa contractului principal în care rezidă de altfel raţiunea ei de a fi. Aşadar, ea
există pentru că există contractul principal şi se realizează că o consecinţa a existenţei acestuia din urmă.
De aceea, durata în timp a acestei clauze coincide cu durata în timp a contractului, iar atunci când textul

17
Tudor R. Popescu, op. cit. pg.374.

24
ei, adică al clauzei, vizează şi consecinţele desfiinţării contractului, acţiunea sa în timp se prelungeşte
până la lichidarea acelor consecinţe. Pe de altă parte, cedarea contractului implică şi cedarea clauzei
compromisorii în acelaşi mod şi cu respectarea aceloraşi condiţii de formă; excepţie fac doar cazurile în
care clauza compromisorie se analizează ca fiind un contract intuitu personae.
O analiză mai atentă a naturii clauzei compromisorii permite însă concluzia că această clauză nu
este totuşi un veritabil contract accesoriu, căci ea păstrează o semnificativă autonomie faţă de contractul
principal. Premisa acestei autonomii se regăseşte în însuşi obiectul clauzei la care ne referim concretizat
în crearea condiţiilor necesare pentru ca eventualele litigii referitoare la contractul principal să fie supuse
unei jurisdicţii şi unei proceduri deosebite. Dar, autonomia clauzei compromisorii este suficient de
concludentă pentru a da o anumită independenţă acestei clauze faţă de contractul de care se leagă.

Autonomia clauzei compromisorii

Fiind legată de existenţa unui contract şi existând în funcţie de acesta, clauza compromisorie
durează atâta timp cât durează şi contractul şi, în orice caz, până când sunt lichidate consecinţele
desfiinţării contractului, dacă textul clauzei compromisorii se referă şi la acestea. Tot astfel o cedare a
contractului implică şi cedarea clauzei compromisorii, în acelaşi mod şi cu aceleaşi forme, în afară de
cazul în care clauza compromisorie ar fi fost încheiată în consideraţia persoanei, deci ar fi un contract
încheiat intuti personae. Dar clauza compromisorie nu este totuşi o stipulaţie accesorie contractului în
care se află inserată, ci ea este un alt contract referitor la o procedură menită să permită o judecată asupra
contractului principal. Pentru aceasta, clauza compromisorie trebuie să fie considerată independent de
contractul în care se afla cuprinsă.
Autonomia clauzei compromisorii faţă de contractul principal se manifestă pe mai multe planuri.
Astfel, o invaliditate a contractului principal nu atrage eo ipso nulitatea clauzei compromisorii18,
bineînţeles că dacă un viciu de consimţământ ar afecta şi contractul principal şi clauza compromisorie,
aceasta din urmă este anulabilă, dar nu ca o consecinţă a anulării contractului principal, ci pentru o cauză
care îi este proprie, deşi comună cu aceea a nulităţii contractului principal. Şi, drept urmare, faptul că
nulitatea afecteaza contractul principal în care se află inclusă clauza arbitrală nu împiedică pe arbitrii
sesizaţi să statueze şi, în primul rând, să se pronunţe asupra propriei lor competenţe.
Se poate pune problema admisibilităţii dacă s-ar intenta o acţiune în nulitate a clauzei
compromisorii, deci o acţiune preventivă care să nu fie legată de judecata asupra fondului. Căci, dacă
problema acţiunii în nulitate a clauzei compromisorii s-ar pune o dată cu judecarea fondului şi, deci, ar
lua fizionomia unei apărări faţă de acţiunea principală, atunci chestiunea ce s-ar pune ar fi, în realitate,

18
Tudor R. Popescu, op. cit.375.

25
aceea de a se şti în ce masură arbitrii pot statua asupra propriei lor competenţe, aşa-numita Kompetenz-
Kompetenz.
Dacă acţiunea preventivă se referă numai la validitatea clauzei compromisorii, independent de
contractul principal, atunci se pot distinge două ipoteze:
1. Dacă nu există litigiu asupra fondului, atunci acţiunea nu poate fi admisă, deoarece nu există nici
un interes născut şi actual (dacă s-ar susţine ca eventualitatea unui proces viitor s-ar putea contura cu
suficientă certitudine aceasta ar echivala cu stabilirea unui litigiu şi atunci acţiunea nu ar mai fi
preventivă);
2. Dacă există un litigiu asupra fondului atunci, chiar referitoare numai la clauza compromisorie,
acţiunea nu mai este preventivă, ci este o apărare de fond faţă de acţiunea principală. Şi cum arbitrii sunt
competenţi să statueze asupra competenţei lor, ei vor statua în acelaşi timp cu pronuntarea lor asupra
fondului litigiului.
Aşadar, acţiunea preventivă în nulitatea clauzei compromisorii nu poate fi admisă ca atare, iar dacă
în practică ea este invocată, aceasta se învederează a fi mai degrabă o procedură dilatorie a părţii care îşi
simte poziţia şubredă în proces.
Altă consecinţă a independenţei clauzei compromisorii faţă de contractul principal în care este
inclusă constă în faptul că legea aplicabilă convenţiei de arbitraj poate fi diferită de aceea a contractului
principal. De altfel, legea care cârmuieşte contractul principal guvernează şi fondul cauzei, adică
pretenţiile părţilor, în timp ce legea care cârmuieşte convenţia de arbitraj cârmuieşte numai procedura
arbitrală.
În sfârşit, numai faptul că această clauza este autonomă permite arbitrului să statueze asupra
propriei sale competenţe, chiar când se susţine de către o parte că este nul contractul principal în care se
află inclusă clauza compromisorie
Aşadar, clauza compromisorie este un acord prin care părţile convin ca eventualele litigii ce s-
ar naşte în viitor între ele în legătură cu un anumit contract să fie soluţionate pe calea
arbitrajului19.

1.3.2. Compromisul
Compromisul este o convenţie prin care părţile stabilesc ca litigiul ivit între ele să nu fie supus
jurisdicţiei ordinare, ci unui arbitraj, specificând şi condiţiile în care va statua arbitrajul astfel
desemnat20.
Compromisul trebuie să îndeplinească urmatoarele condiţii:

19
D MAZILU, op. cit. pg,412.
20
M CINOST, Sergiu DELEANU, op. cit. pg.183.

26
  Să se refere la un litigiu existent. Deci litigiul trebuie să fie actual şi să fie menţionat ca atare în
actul de compromis. În cazul în care părţile au în vedere un litigiu care încă nu s-a declanşat, acordul lor
privind arbitrarea acelui litigiu nu este un compromis, ci o clauză compromisorie. Părţile pot încheia însă
un compromis valabil în cazul în care s-a produs faptul litigios, deoarece un atare fapt este susceptibil să
genereze ulterior un litigiu. Existenţa unui litigiu este de esenţa contractului de compromis. Inexistenţa
litigiului semnifică lipsa de obicei a compromisului şi este sancţionată cu nulitatea actului de compromis,
precum şi a sentinţei care ar fi dată în aceste condiţii. Arbitrii pot statua numai asupra cererii cu care au
fost sesizaţi. Dacă ei se pronunţă cu privire la un litigiu inexistent, însemnă că statuează ultra petita, cu
toate consecinţele aferente unei asemenea statuări. Competenţa arbitrilor privind cererile ce constituie
accesorii ale cererii principale este aceeaşi ca pentru cererea principală (accesorium sequitur
principalem). Într-o astfel de situaţie se află cererile incidente. Cererile adiţionale sunt luate în
considerare numai în măsura în care obiectul lor se află cuprins în actul de compromis sau când constituie
accesorii indispensabile ale cererii principale, de exemplu dobânzile. În celelalte situaţii, pentru că
asemenea cereri să poată fi supuse arbitrajului, este necesar un nou acord de părţi. Cererea
reconvențională are în raport cu actul de compromis o situaţie aparte: ea poate fi menţionață în
compromis ca unul din obiectele acestuia, deoarece un compromis poate avea mai multe obiecte. Dacă nu
este prevăzută în actul de compromis, poate fi primită de către arbitri numai în cazul în care se înfăţisează
ca o apărare faţă de cererea principală (cum este ipoteza în care cererea reconvenţională tinde la
compensare legală sau judiciară).
 Să exprime voinţa părţilor ca litigiul respectiv să fie supus spre soluţionarea arbitrajului.
Este necesar ca acordul părţilor să fie exprimat cu suficientă claritate, încât să nu se lase vreo îndoială
asupra faptului că arbitrii sunt învestiţi cu puterea de a judeca. Nevoia ca exprimarea să fie clară se
legitimează prin raţiunea de a se înlătura posibilitatea oricărei interpretări în sensul că acordul părţilor
priveşte un alt contract (tranzacţie, expertiză), iar nu un compromis, convenţie de arbitraj.
 În cuprinsul compromisului părţile să desemneze arbitrul/arbitrii care urmează să statueze
asupra contenciosului lor. Desemnarea arbitrilor trebuie facută prin numele lor sau în orice alt mod de
natură să creeze certitudine în privinţa identităţii persoanei desemnate, cum ar fi desemnarea ca arbitru a
preşedintelui Curţii de arbitraj, caz în care se subînţelege că părţile au indicat ca arbitru persoana ce va
avea această calitate în momentul când urmează să aibă loc arbitrajul. Nedesemnarea arbitrilor prin actul
de compromis antrenează nulitatea actului respectiv; părţile au însă posibilitatea să înlăture acest viciu şi
să acopere nulitatea datorată lui, desemnând ulterior arbitrul sau arbitrii.
 Actul de compromis trebuie să conţină precizările necesare cu privire la organizarea
arbitrajului asupra căruia părţile au convenit, precum şi la procedura de arbitrare. De asemenea,

27
părţile fixează şi termenul înăuntrul căruia urmează să aibă loc arbitrajul. Acest termen este supus - în ce
priveşte modul de calcul - regulilor dreptului comun. El poate fi însă prorogat, expres sau tacit, prin
acordul de voinţă al părţilor. Constituie prorogare tacită, de pildă, prezentarea părţilor în faţa arbitrului
după expirarea termenului prestabilit.
Termenul poate fi suspendat în prezenţa unor împrejurări cum ar fi, bunăoară, desfaşurarea unei
proceduri penale fondată pe aceleaşi elemente de fapt cu privire la care este chemat să se pronunţe
arbitrajul, precum şi în cazul în care există o chestiune prejudicială.
Este posibil ca în cuprinsul compromisului să se insereze o clauză prin care arbitrii să fie îndreptăţiţi
a statua ex aequo et bono21. Expirarea termenului fixat de părţi pentru înfăptuirea arbitrajului nu
înrăutăţeşte situaţia de drept a acestora existentă în momentul împlinirii termenului. Astfel, dacă în actul
de compromis s-a consemnat o recunoaştere sau o mărturisire a uneia din părţi, acestea rămân câştigate
cauzei, putând fi invocate ulterior de către cealaltă parte împotriva celui care le-a făcut. În ipoteza în care
actul de compromis este nul, rămân valabile toate acele prevederi ale lui ce sunt independente de cauza ce
a provocat nulitatea şi care pot fi, spre exemplu, omisiunea de expunere a litigiului obiect al arbitrajului,
omisiunea de desemnare a arbitrilor etc..
În situaţia în care în actul de compromis există o recunoaştere sau o mărturisire ori obligaţii asumate
de către părţi, acestea rămân dobândite şi pot fi opuse ulterior, de către o parte, celeilalte.
Mai mult, s-a atras atenţia asupra faptului că şi în cazul în care ar fi vorba “de un act de compromis
nul”, rămân valabile toate dispoziţiile pe care acesta le conţine şi care “sunt independente faţă de cauza
care a provocat nulitatea actului de compromis”.
Distincţia între cele două specii ale convenţiei arbitrale - clauza compromisorie şi compromis -
tinde a nu mai fi accentuată în reglementările internaţionale din ultimii ani. Astfel, în Convenţia de la
Geneva se precizează că prin convenţia de arbitraj se înţelege “fie o clauză compromisorie înscrisă într-un
contract, fie un compromis”22. Iar în Legea Model se stipulează că o convenţie arbitrală “poate fi în forma
unei clauze arbitrale într-un contract, ori în forma unui acord separat”23.
Totodată compromisul se analizează şi ca act judiciar, deoarece el produce efecte specifice unor
asemenea acte precum: întreruperea prescripţiei acţiunii cu referirea la care el s-a perfectat, suspendarea
perimării unei proceduri declanşate între aceleaşi părţi pentru aceeaşi cauză, împiedicarea părţilor de a
supune litigiul respectiv unei alte jurisdicţii.
Proba actului de compromis se face prin orice mijloace de dovadă fiind vorba de un act pur
consensual.
21
Mircea N. COSTIN , Sergiu DELEANU, op. cit. pg., 185.
22
Dumitru MAZILU, op. cit. pg. 413
23
Ibidem .

28
 Inexistenţa compromisului poate fi invocată în diferite forme. De regulă ea se constată prin
inserarea protestului părţii interesate în procesul - verbal sau în cuprinsul încheierii date de arbitri.
Participarea părţilor la procedura de arbitraj sau achiesarea lor la sentinţa arbitrală - făcută expres ori tacit
(în acest din urmă caz prin executarea voluntară a sentinţei) - acoperă lipsa actului de compromis redactat
în scris.
Dacă actul de compromis a luat sfârşit fără ca arbitrii să fi pronunţat sentinţa, actele pe care le-au
îndeplinit în cadrul misiunii lor, cum ar fi statuarea printr-o sentinţă definitivă asupra unor incidente, sunt
opozabile părţilor, în cazul unei noi acţiuni în faţa arbitrajului ori în faţa instanţelor de drept comun. Tot
astfel, măsurile de instrucţie pe care le-au luat arbitrii - declaraţii ale părţilor, depoziţii de martori - pot fi
utilizate ulterior de către părţi, dar nu cu caracter de opozabilitate, ci numai ca simple informaţii, deoarece
ele erau destinate să servească numai arbitrajului în cadrul căruia au fost luate.
Actul de compromis este un acord de voinţă şi produce ca atare efectele unui contract, ca, de pildă,
cele privind opozabilitatea între părţi şi inopozabilitatea faţă de terţi, sancţionarea prin acţiunea în
simulaţie a actului de compromis încheiat de către un debitor în frauda drepturilor creditorilor săi, ori prin
acţiunea pauliană, dacă sunt îndeplinite condiţiile acesteia.
Unificarea regimului juridic al celor două categorii de convenţii arbitrale “pare să reprezinte o
tendinţă mai recentă în evoluţia acestei materii”24. Referirea globală la convenţia arbitrală, denumită şi
acord compromisoriu, apare a fi tot mai frecventă în doctrină şi în practică - în măsura în care dualitatea
reglementării în unele sisteme de drept persistă, asemănările şi deosebirile dintre clauza compromisorie şi
compromis trebuie cunoscute şi analizate.

Secţiunea a II – a

Condiţiile de validitate ale convenţiei arbitrale

1. Condiţii de fond şi de formă.

Fiind o convenţie, clauza compromisorie trebuie să reunească elementele esenţiale ale oricărui
contract: consimţământul, capacitatea de a contracta, cauza şi obiectul. În privinţa consimţământului şi
cauzei, datorită faptului că nu se cunosc particularităţi, se aplică regulile dreptului comun, ea este supusă
unor condiţii speciale care fac ca atât sfera persoanelor ce pot recurge la această cale procesuală, cât şi
sfera diferendelor ce se pot rezolva pe această cale să fie restrânse.
Persoanele care încheie un compromis sau o clauză compromisorie trebuie să aibă capacitatea de a
se angaja valabil, adică să aibă capacitatea de a dispune, cu titlu oneros, iar dacă compromisul sau clauza
compromisorie se încheie printr-un împuternicit, acesta trebuie să primească un mandat special.

24
Dumitru MAZILU, op. cit. pg 413.

29
 În cadrul activităţii de comerţ exterior desfăşurată de ţara noastră nu sunt aplicabile dispoziţiile din
dreptul intern potrivit cărora organizaţiile economice socialiste nu pot tranzacţiona în privinţa obiectului,
prin aceasta realizându-se un contract întemeiat pe concesiuni reciproce. Prin consecinţă, în raporturile
juridice rezultând din activitatea de comerţ exterior încheiate de organizaţiile noastre economice, cu
privire la clauza compromisorie sau compromise, tranzacţiile sunt posibile.25

1.1. Condiţiile de formă.

Potrivit art. 1.112 alin. (1) C. pr.civ., convenţia arbitrală se încheie valabil în formă scrisă, prin
înscris, telegramă, telex, telecopiator, poștă electronică sau orice alt mijloc de comunicare, permiţând a-i
stabili proba printr-un text.
Dispoziţiile art. 1112 alin. (1) C. pr.civ. sunt, în materia formei convenţiei arbitrale26, mai
avantajoase în raport cu prevederile art. II par.1 şi 2 din Convenţia de la New York din anul 1958,
conform căreia fiecare dintre statele contractante recunoaşte convenţia scrisă.
De la această cerinţă a formei scrise părţile pot deroga prin trimitere la o lege străină. Condiţia
formei scrise nu este cerută doar ad probationem, ci ad validitatem.
Convenţia arbitrală poate îmbrăca şi forma unei clauze arbitrale, inclusiv a celei stabilite într-o
convenţie separată, la care contractul principal face trimitere – pentru a declanşa procedura arbitrală, este
necesar ca acordul de voinţa să îmbrace o formă scrisă, să fie semnat de către părţi şi să fie un document
original. De cele mai multe ori, acesta trebuie materializat într-un document imprimat, însă, conform art.
7 al Legii model UNCITRAL, este acceptată şi formă electronică.
În literatura de specialitate a existat tendinţa interpretării art. II paragraful 2 din Convenţia de la
New York în termeni restrictivi, ceea ce poate să conducă la ideea că dispoziţiile acesteia nu se aplică în
ipoteza unei oferte scrise, care conţine o clauză compromisorie, urmată de o acceptare orală sau de
executarea imediată a prestaţiei.
Pe de altă parte, se poate remarca faptul că art. II par.2 din Convenţia de la New York nu
menţionează o serie de mijloace moderne de comunicare, precum telecopiatorul sau poşta electronică.
Art. I paragraful 2 lit. a) din Convenţia de la Geneva din 1961 acceptă forma orală a convenţiei de
arbitraj, stabilind luarea în considerare a acesteia “În raporturile între ţări ale căror legi nu impun forma
scrisă pentru convenţia de arbitraj”; în statul unde convenţia de arbitraj este invocată sau în ţara unde se
solicită recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrale, se va putea aprecia ca fiind valabilă o convenţie de
arbitraj perfectată conform legilor din statele unde părţile au reşedinţă sau sediul, în forma orală, chiar

25
Ion DOGARU, C-tin MOCANU, Tudor R. POPESCU, Maria RUSU “Principii si institutii in dreptul comertului
international” Ed. Scrisul Romanesc, Craiova, 1980, pg. 355-356.
26
Ion DELEANU, V. MITEA, S. DELEANU, ”Noul Cod de procedura civila.Comentarii pe articole”, Ed. Universul Juridic,
Bucuresti, 2013, vol II (art.613- 1133), pg. 585.

30
dacă în statul unde se desfăşoară arbitrajul ori unde se cere exequatur-ul convenţiei de arbitraj trebuie
încheiată în forma scrisă. Convenţia de la New York din 1958 pentru recunoaşterea şi executarea
sentinţelor arbitrale străine foloseşte în art.2 alin. (2) denumirea de convenţie scrisă, prin care se înţelege
“o clauză compromisorie inserată în contract sau un compromis semnat de părţi sau conţinut într-un
schimb de scrisori sau telegrame”27.
Convenţia de la New York din 10 iunie 1958 pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale
străine, la care România a aderat prin Decretul nr.189/1961, apreciată ca fiind pilonul cel mai important în
domeniul arbitrajului comercial internaţional, formulează condiţiile convenţiei arbitrale de o manieră
exhaustivă.
Potrivit art. II alin. (1) din Convenţie, fiecare din statele contractante se angajează să recunoască o
convenţie de arbitraj care îndeplineşte următoarele condiţii:
a) Convenţia să facă obiectul unui înscris;
b) Convenţia să privească litigii deja născute sau care s-ar putea naşte între părţi;
c) Litigiul să decurgă dintr-un raport de drept determinat, contractual sau necontractual;
d) Litigiul să se refere la o problemă susceptibilă de a fi reglementata pe cale arbitrală.
Condiţiilor prevăzute de art. II alin. (1) li se mai adaugă alte două prevăzute în art. V alin. (1) lit. a)
din aceeaşi convenţie, care reglementează condiţiile recunoaşterii şi executării sentinţelor arbitrale şi care
statuează ca recunoaşterea şi executarea sentinţei va putea fi refuzată dacă:
 Părţile la convenţia amintită în art. II erau, în virtutea legii aplicabile lor, lovite de incapacitate;
 Convenţia nu este valabilă în virtutea legii căreia părţile au subordonat-o sau, în lipsa unei
indicaţii în acest sens, în virtutea legii ţării în care sentinţa a fost dată.
Cu alte cuvinte, pentru ca o convenţie arbitrală să fie valabilă, părţile care încheie convenţia de
arbitraj trebuie să aibă capacitate juridică în virtutea legii aplicabile lor28.
Majoritatea ţărilor au folosit însă ca model de inspiraţie în materia reglementarii convenţiei arbitrale
Convenţia de la New York, care se bucura pe plan internaţional de apreciere unanimă, constituind o sursă
de inspiraţie pentru numeroase alte reglementări.
În reglementările internaţionale, cerinţa formei scrise pentru convenţia arbitrală are dublă
semnificaţie:

27
Gabriel MIHAI “Arbitrajul internațional și efectele hotărârilor arbitrale straine”, Edit. Universul Juridic, Bucuresti, 2013, pg.
74-75.
28
Dreptul francez consacră însa în Capitolul III din Codul de pr. civ. Regulile aplicabile conventiilor arbitrale, în art. 1451-
1459, după ce în Capitolul I (art a442- 1446) și Capitolul II (art. 1447-1450) regelementează clauza compromisorie și,
respectiv, compromisul.

31
  Primul scop este acela de a atenţiona părţile asupra consecinţelor pe care le are încheierea unei
asemenea convenţii.
 A doua semnificaţie priveşte chiar consecinţele urmărite de părţi: supunerea litigiului dintre ele
judecăţii unor arbitri desemnaţi de părţi şi care să judece după regulile stabilite de părţi.
Caracterul voluntar şi liberal al arbitrajului nu este modificat nici de faptul că se poate apela la
serviciile unor persoane specializate şi la unele reguli prestabilite şi cunoscute pe plan internaţional. Mai
mult decât atât, “inexistenta elementelor prestabilite constituie în acelaşi timp factorul de precaritate al
acestei forme de jurisdicţie”.
Într-adevăr, în lipsa unor reglementări satisfăcătoare, suficient de precise şi complete, se poate
ajunge la impas, la imposibilitatea soluţionării litigiului pe calea arbitrajului. Forma scrisă a convenţiei
arbitrale îndeplineşte tocmai rolul de a uşura procedura arbitrală, de a o face viabilă.
În ceea ce priveşte forma convenţiei arbitrale, trebuie remarcat că reglementările pentru arbitrajul de
drept intern sunt mult mai exigente decât cele ale arbitrajului în dreptul internaţional. În ceea ce priveşte
cerinţa formei scrise, aceasta este prevăzută şi în reglementările internaţionale.
Astfel, art. II al Convenţiei pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată
la New York în anul 1958, prevede ca “fiecare din statele contractante recunoaşte convenţia scrisă prin
care părţile se obligă să supună unui arbitraj toate diferendele sau numai anumite diferende”; prin
convenţie scrisă “se înţelege o clauză compromisorie inserată într-un contract sau un compromis semnat
de părţi sau cuprins într-un schimb de scrisori sau telegrame”.
Art. IV prevede că, pentru a obţine recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale, partea care o
cere trebuie să producă şi “originalul convenţiei arbitrale” (în art. 2) sau o copie întrunind condiţiile
cerute pentru autenticitatea să. “Convenţia nu exclude însă un arbitraj în lipsa unei convenţii arbitrale
redactate”.
Art. V lit. d) prevede că recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrale nu va fi refuzată la cererea
părţii contra căreia ea este invocată decât dacă se dovedeşte că “constituirea tribunalului arbitral sau
procedura de arbitraj nu a fost conformă cu legea ţării în care a avut loc arbitrajul”. Cum arbitrajul în lipsa
convenţiei părţilor nu este de conceput, textului i s-a dat sensul că nu are în vedere lipsa convenţiei, ci
lipsa înscrisului care să o dovedească.
În comentariile pe marginea Convenţiei de la New York, doctrina românească29 a arătat că printre
clasificările pe care aceasta le-a făcut se cuvine a se menţiona, în primul rând, cea referitoare la forma
scrisă a convenţiei, o precizare considerată “capitală”, “o regulă de drept uniformă de o valoare
nepreţuită, constituind prima achiziţie a convenţiei pe planul dreptului pozitiv”.

29
I. NESTOR, “ Probleme privind arbitrajul de comert exterior”, Ed. Academiei, Bucuresti,1962, pg. 254.

32
 Potrivit art. 1.1 din Regulamentul de arbitraj UNCITRAL (CNUDCI) “atunci când părţile
contractante au căzut de acord în scris că disputele legate de contractual respectiv să fie diferite
arbitrajului“. Rezultă că, potrivit Regulamentului, în lipsa acordului scris al părţilor nu poate exista un
arbitraj care să se desfăşoare în procedura stabilită de acesta.
Legea-model adoptată de Comisia ONU pentru dreptul comerţului internaţional la 21 iunie 1985
reia dispoziţiile art. II al Convenţiei de la New York, prevăzând cerinţa formei scrise pentru convenţia
arbitrală, cu diferenţa că nuanţează noţiunea de înscris, arătând că aceasta poate cuprinde şi schimbul de
scrisori, telegrame, comunicaţii prin telex sau orice mijloc modern de telecomunicaţii.
O dispoziţie asemănătoare celei cuprinse în art. V lit. d) al Convenţiei de la New York se regăseşte
şi în art. 34 alin. (2) lit. i), din legea-model. Ca urmare, concluzia care se impune este aceea că, pentru
identitatea de raţiune, şi Legea-model permite un arbitraj necondiţionat de existent unei convenţii
arbitrale în forma scrisă, dacă legea ţării în care acesta se desfăşoară nu îi interzice.
Regulamentul Curţii de Arbitraj a Camerei Internaţionale de Comerţ de la Paris prevede în art.7,
intitulat “Absenta convenţiei de arbitraj”, ca “atunci când prima fâcie nu exista între părţi nicio convenţie
de arbitraj sau atunci când exista o convenţie care nu vizează Camera de Comerţ Internaţională, dacă
partea pârâtă nu răspunde în termenul de 30 de zile, menţionat la art. 4.1 sau declina arbitrajul CCi, partea
reclamantă este informată că acest arbitraj nu poate avea loc”. Cu alte cuvinte, dacă în lipsa unei convenţii
scrise pârâtul răspunde la cererea de arbitraj, propunând numărul de arbitri ori expunând mijloacele de
apărare, furnizând şi documentele sale, arbitrajul poate avea loc.
Şi în Franţa, în doctrină, se arata că, în orice caz, acceptarea tacită a unei convenţii de arbitraj poate
fi recunoscută dacă este vorba de un arbitraj internaţional, printre altele, de exemplu, în cazul prezentării
voluntare a părţilor în fata arbitrului în lipsa convenţiei arbitrale.
Convenţia europeană din 1961 conţine o cerinţă de formă hibridă care trebuie îndeplinită pentru
aplicarea dispoziţiilor acestei Convenţii. Conform art. I pct.1 lit. a), aceasta se aplică convenţiilor de
arbitraj care sunt definite în art. I pct. 2 lit. a), astfel:
“(...) fie o clauză arbitrală înscrisă într-un contract sau o convenţie de arbitraj, contractual sau
convenţia arbitrală fiind semnată de părţi sau conţinute într-un schimb de scrisori, telegrame sau de
comunicări prin telex şi, în relaţiile dintre ţări ale căror legi nu impun forma scrisă pentru convenţiile de
arbitraj, orice convenţie încheiată în formele permise de aceste legi”.
Aceasta înseamnă că, atunci când părţile convenţiei de arbitraj au domiciliul în ţări ale căror legi nu
prevăd condiţii de formă mai puţin riguroase pentru validitatea convenţiei arbitrale, Convenţia din 1961
se va aplica chiar dacă regulile sale de formă nu au fost respectate.

33
 O definiţie din cele mai restrictive pentru “convenţia scrisă” este cuprinsă în legea elveţiană,
potrivit dispoziţiilor căreia convenţiile arbitrale trebuie să fie încheiate sub forma unui înscris separat,
conţinând numai prevederile arbitrale30.
Contractele încheiate prin telex, de exemplu, au constituit pentru o anumită perioadă de timp modul
obişnuit de încheiere a lor, fapt recunoscut şi prin includerea acestui mijloc de comunicare în definiţia
cuprinsă în art. 1 pct. 2 lit. A) al Convenţiei europene din 1961.
Convenţia de la New York din 1958 prevede că prin convenţia scrisă se înţelege o clauză
compromisorie inserată într-un contract sau un compromis semnat de părţi sau cuprinse într-un schimb de
scrisori sau telegrame (art.2 pct.2).
Potrivit art. 544 alin. (1) C.pr. civ., arbitrajul se organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei
arbitrale, care se încheie, sub sancţiunea nulităţii, sub forma unei clauze compromisorii înscrise în
contractual principal sau sub forma unei clauze compromisorii înscrise în contractul principal sau sub
forma unei înţelegeri de sine stătătoare, denumită compromis. Condiţia formei scrise se considera
îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prin schimb de corespondenţă, indiferent de
forma schimbului de acte procedural; în cazul în care convenţia arbitrală se referă la un litigiu legat de
transferul dreptului de proprietate şi/sau constituirea creanţei asupra unui imobil, convenţia trebuie
încheiată în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.
În art. 544 alin. (2) C. pr. Civ. Se precizează că, sub rezerva respectării ordinii publice şi a bunelor
moravuri, precum și a dispoziţiilor imperative ale legii, părţile pot stabili prin convenţia arbitrală sau prin
act scris încheiat, fie direct, fie indirect, aderarea la o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul,
normele privind constituirea tribunalului arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv
eventuale proceduri prealabile de soluţionare a litigiului, repartizarea intre părţi a cheltuielilor arbitrale şi,
în general, orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului.

1.2. Condiţiile de fond.

Condiţiile convenţiei arbitrale reprezintă cerinţele de valabilitate pe care trebuie să le îndeplinească
convenţia arbitrală. Art. 1.179 alin. (1) C. civ. Prevede: “condiţiile esenţiale pentru validitatea unui
contract sunt: 1. Capacitatea de a contracta; 2. Consimţământul părţilor; 3. Un obiect determinat şi licit;
4. O cauză licită şi morală”.
Cu privire la cerinţele de fond ale convenţiei arbitrale, aceasta este valabilă dacă îndeplineşte
condiţiile impuse de una dintre legile următoare:
a) Legea stabilită de părţi;

30
A se vedea: ”Gabriel MIHAI “Arbitrajul international si efectele hotararilor arbitrale straine” , Ed. Universul Juridic,
Bucuresti, 2013, pg 80.

34
 b) Legea care guvernează obiectul litigiului;
c) Legea aplicabilă contractului ce conţine clauza compromisorie;
d) Legea romană.
Valabilitatea convenţiei arbitrale sub aspectul condiţiilor de fond se determina prin îndeplinirea
condiţiilor impuse de legea aplicabilă acesteia. Validitatea convenţiei arbitrale nu poate fi contestată pe
motivul nevalabilităţii contractului principal sau pentru că ar viza un litigiu care nu există încă.
Convenţia arbitrală referitoare la un litigiu cu element de extraneitate împrumută caracteristicile pe
care le trage din raportul din care s-a născut.
În practică se întâlneşte rar situaţia ca părţile să stabilească o lege aplicabilă anume pentru
convenţia arbitrală, diferită de cea a contractului de care este legată. De asemenea, legea aplicabilă
contractului ce conţine clauza compromisorie coincide de cele mai multe ori cu legea care guvernează
obiectul litigiului. Această lege va determina elementele pe care convenţia le va conţine.
În cazul în care legea aplicabilă este cea romană, se va ţine cont de condiţiile prevăzute la art. 550,
respectiv art. 551 C. pr. Civ., în special de cele essentialia negotii. Urmând specificul arbitrajului
internaţional, convenţiei arbitrale îi pot fi adăugate elemente referitoare la sediul instanţei arbitrale, limba
arbitrajului, dreptul aplicabil procedurii arbitrale, respectiv litigiului, cheltuielile arbitrale etc.
În ultimul alineat, art. 1112 proclamă autonomia convenţiei arbitrale faţă de contractul principal. O
consecinţă a acestui fapt este posibilitatea constituirii unui tribunal arbitral, care ulterior verifică propria
competență şi validitatea convenţiei arbitrale (art. 1.118)31.
Dacă părţile au ales legea aplicabilă convenţiei de arbitraj, urmează să se ţină seama de opţiunea
acestora. De asemenea, în circumstanţele în care părţile nu au arătat care este legea aplicabilă clauzei
compromisorii, dar şi-au manifestat opţiunea referitor la legea care cârmuieşte contractul internaţional ce
conţine clauza compromisorie, se impune luarea în considerare a art. 1.112 alin. (2) lit. a) C. pr. Civ..
Interpretarea potrivit căreia, în ipoteza menţionată, legea aleasă de părţi guvernează inclusiv clauza
compromisorie din cadrul contractului principal pare să fie dominant în arbitrajul internaţional.
Art. 1112 alin. (2) lit. a) C.pr.civ. nu s-ar aplica însă dacă, de pildă, părţile hotărăsc multiplicarea
regimului juridic al contractului, unele clauze contractuale fiind supuse unui sistem de drept, altele unui al
doilea sistem. În acest caz, s-ar putea considera că ele au dorit să limiteze aplicarea legilor alese strict la
raporturile izvorâte din contractual principal.
Convenţia arbitrală fiind un contract, în principiu, ea nu produce efecte decât între părţile
contractante. Pentru deplină accesibilitate şi previzibilitate, în cazul majorităţii regulamentelor consacrate
arbitrajului sunt propuse şi modele orientative de clauze compromisorii. Alte clauze compromisorii pot să

31
I. DELEANU, V. MITEA, S. DELEANU, op.cit., pg. 586.

35
fie incluse de părţi în contract fără să fie luate în considerare asemenea modele şi, în general, ele
corespund cerinţelor legale. Totuşi, în practică, se întâlnesc şi clauze compromisorii elaborate în mod
defectuos. În general, în arbitrajul comercial internaţional sunt folosite mai multe criterii de interpretare a
convenţiilor arbitrale deficitare: interpretarea de bună credinţa, fiind acordată prioritate voinţei efective a
parţilor faţă de expresia literală a clauzei controversate; interpretarea conform cu efectul util al convenţiei
arbitrale, considerându-se că părţile au consimţit-o în vederea unui efect util, interpretarea în favorem
validitatis.
Este obligatoriu ca viitoarele litigii să se nască din contractul în care este stipulată respectiva clauză
sau să fie în legătură cu acest contract.
Caracterul accesoriu al clauzei compromisorii (negotio)- înscrisă în contractul principal- nu a
constituit un impediment al reconsacrării principiului independenţei validităţii acesteia faţă de validitatea
contractului principal. Una din consecinţele acestei reconsacrării poate consta în faptul că litigiul-
implicând validitatea/nevaliditatea contractului principal- poate fi soluţionat pe calea arbitrajului în
temeiul clauzei compromisorii valide şi operante.
Sintagma “litigiile ce se vor naşte din contractul în care este stipulat sau în legătură cu acesta” are o
accepţiune generală şi generoasă, clarificând conţinutul art. 550 alin. (3) C.pr. civ.
Practica arbitrală romană a interpretat favorabil eficacitatea clauzei compromisorii cu privire la
soluţionarea litigiilor implicând răspunderea decurgând din faptul juridic licit/ilicit, sub rezerva
îndeplinirii următoarei condiţii: să existe o legătură între respectivul fapt juridic licit/ilicit şi contractul
intervenit intre părţi.
Art.550 alin. (3) C.pr.civ. preia, în materia arbitrajului intern, concepţia stabilită de art.2 pct.1 din
Convenţia de la New York (1958).
Cu privire la conţinutul clauzei compromisorii, art. 343 alin. (1) C.pr.civ. din 1865 nu făcea
distincţia între opţiunea părţilor pentru arbitrajul internaţional şi opţiunea părţilor pentru arbitrajul ad-
hoc. Indiferent de opţiunea părţilor să stipuleze în conţinutul clauzei compromisorii menţiuni referitoare
la numele arbitrilor/modalitatea de numire a acestora.
Dacă părţile au convenit soluţionarea litigiului pe calea arbitrajului, fără a indica numele arbitrilor
sau modalitatea de numire a acestora, se considera că au optat pentru arbitrajul instituţionalizat, clauza
compromisorie fiind validă.
Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de Procedură Civilă, tipul opţiunii părţilor pentru
arbitrajul instituţional sau pentru arbitrajul ad-hoc – are consecinţe asupra conţinutului clauzei

36
compromisorii. În ipoteza arbitrajului ad- hoc, părţile trebuie să prevadă, sub sancţiunea nulităţii,
modalitatea de numire a arbitrilor32.
Dacă părţile stabilesc, în temeiul naturii voluntare a arbitrajului privat, modalitatea de numire a
arbitrilor, respectiv modalitatea coincide cu modalitatea de numire a arbitrilor, astfel cum este stabilită de
Regulile de procedură arbitrală emise de arbitrajul instituţional. Potrivit art. 619 alin. (2) C.pr.civ.
desemnarea este ineficace dacă aceste din urmă Reguli stabilesc altă modalitate de numire a arbitrilor33.
Art. VII par. 1 din Convenţia de la New York, dispoziţiile acesteia nu aduc atingere validităţii
acordurilor multilaterale sau bilaterale încheiate de statele contractante în materie de recunoaştere şi
executare de sentinţe arbitrale şi nu privează nicio parte interesată de dreptul pe care l-ar putea avea de a
se prevala de o sentinţă arbitrală în modul şi în măsura admisă de legislaţie sau tratatele ţării în care
sentinţa este invocată.
Prin urmare, art. II din Convenţia de la New York, care cuprinde prevederi legale uniforme în
materia formei convenţiei de arbitraj, nu are prioritate faţă de reglementările mai avantajoase ale art.1112
C.pr.civ. criteriul normei mai favorabile, consacrat în cadrul art. VII par.1 din Convenţia de la New York,
se aplică indiferent care ar fi reglementările cu caracter special şi chiar dacă dispoziţiile mai avantajoase
aparţin dreptului intern.
Cu privire la cerinţele de fond, potrivit art.1112 alin. (2) C.pr.civ., convenţia arbitrală este valabilă
dacă îndeplineşte condiţiile impuse de una dintre legile următoare: a) legea stabilită de părţi; b) legea care
guvernează obiectul litigiului; c) legea aplicabilă contractului ce conţine clauza compromisorie; d) legea
romană.
În cadrul convenţiilor internaţional la care este parte contractantă ţara noastră, convenţia de arbitraj
este supusă lex voluntatis (art. V par.1 lit. a) din Convenţia de la Geneva).
Dacă părţile nu au determinat legea aplicabilă convenţiei de arbitraj, aceasta va fi guvernată de
legea ţării în care urmează să fie pronunţată sentinţa arbitrală.
Textul art.1112 alin (2) C.pr.civ. se îndepărtează de prevederile Convenţiei de la New York şi ale
Convenţiei de la Geneva34. S-a considerat că semnarea de către statul străin a unei clauze compromisorii
are valoarea de renunţare implicită la imunitatea de jurisdicţie de care respectivul stat se poate prevala în
mod normal. Această concepţie este împărtăşită şi de tribunalele arbitrale. Este evident că nimeni nu ar
consimţi la o convenţie arbitrală, dacă ar exista riscul să devină ineficientă, pe temeiul excepţiei de
imunitate.
32
G. MIHAI “Arbitrajul international si efectele hotararilor arbitrale straine”, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2013, pg. 86
33
Ineficacitatea vointei parților în material arbitrajului privat voluntar are un temei legal: art.550 alin(1) teza finală, coroborat
cu art. 619 al. (2) C.pr.civ.
34
V. BABIUC, I. BĂCANU, G. FLORESCU, ”Aspecte noi din arbitrajul comercial internațional”, în RDC nr.10/2002, pg. 32-
33.

37
 Reglementările cuprinse în convenţiile internaţionale permit însă statelor să limiteze aplicarea
dispoziţiilor potrivit cărora litigiile între state şi persoane ale altor state vor fi soluţionate prin arbitraj.
Aşadar, în fiecare ţară pot să fie precizate condiţiile în care aceasta renunţă la imunitatea de jurisdicţie,
precum şi activităţile care sunt exercitate de stat în calitate de titular de suveranitate.
Cât priveşte cerinţele de fond, convenţia este valabilă dacă îndeplineşte condiţiile impuse de legea
stabilită de părţi sau de legea care generează obiectul litigiului ori de legea aplicabilă contractului ce
conţine clauza compromisorie sau legea romană. Valabilitatea convenţiei nu poate fi contestată pe
motivul nevalabilităţii contractului principal sau pentru că ar viza un litigiu care nu exista încă35.

Secţiunea a III- a

Conţinutul convenţiei de arbitraj

Redactarea convenţiei de arbitraj poate diferi, după cum este vorba de un arbitraj instituţionalizat
sau de un arbitraj ad-hoc.
În cazul unui arbitraj instituţionalizat, părţile fac referire, în clauza compromisorie, la regulamentul
instituţiei respective. Dacă acest regulament este suficient de precis, părţile s-ar putea limita la o simplă
trimitere la acest regulament.
În acest sens, se poate redacta o clauză astfel: “Orice litigii ce se vor naşte din acest contract vor fi
soluţionate în mod definitiv potrivit regulamentului Camerei de Comerţ Internaţional din Paris”.
Această formulă ar reprezenta cea mai simplă redactare a unei clauze compromisorii. Dar tocmai
din cauză că este simplă, este plină de inconveniente sau riscuri, pentru a căror evitare părţile pot lua
unele măsuri, precum:
a) Alegerea, de către părţi, a arbitrilor (fiecare parte desemnând câte un arbitru) şi a celui de-al
treilea arbitru, pentru a se putea obţine o sentinţă dată cu majoritatea a doi arbitri; tot astfel, trebuie luată
în consideraţie ipoteza când cei trei arbitri ar putea avea câte o opinie ce nu ar concorda cu a celorlalţi. În
acest din urmă caz soluţia ce se impune este de a lăsa celui de-al treilea arbitru posibilitatea de a se
pronunţa. În toate cazurile, părţile pot fixa un termen înăuntrul căruia dacă vreuna dintre părţi nu-şi
determina arbitrul sau arbitrii nu se înţeleg asupra celui de-al treilea arbitru, aceste desemnări urmează a
se face de către însăşi instituţia permanentă de arbitraj.
b) Determinarea numărului arbitrilor: în această privinţă, părţile pot lua următoarele atitudini: să
aleagă de comun acord, un arbitru unic; să aleagă fiecare dintre părţi câte un arbitru, iar dacă aceştia nu
reuşesc să se pronunţe (nu cad de acord asupra soluţiei) să aibă facultatea de a alege un al treilea arbitru;
părţile pot, în raport de complexitatea cauzei să aleagă câte doi arbitri fiecare, iar aceştia să aleagă pe cel

35
Gabriel MIHAI, op. cit. pg. 87-88.

38
de-al cincilea arbitru. La alegerea arbitrilor trebuie să se ţină seama de specialitatea necesară în raport cu
exigentele cauzei (drept cambial, maritim, bancar) şi, în orice caz, arbitrii să fie cunoscători ai dreptului
comercial internaţional.
a) Precizarea puterilor arbitrilor, care poate îmbrăca forme foarte diferite precum: încercarea de
conciliere prealabilă; arbitraj ex aequo et bono; posibilitatea de a se lărgi puterile arbitrilor, în raport cu
complexitatea problemelor pe care le ridică executarea contractului şi adaptarea procedurii la exigenţele
unei soluţionări juste; de a statua în drept asupra interpretării şi executării contractului; puterea de a
colmata lacunele contractului sau de a-l complete numai asupra unei anumite chestiuni; puterea de a
adapta contractual la noile împrejurări, chiar dacă în contract nu exista o clauză formulată de hardship,
etc.;
b) Puterea de a se recurge la o expertiză tehnică prealabilă, făcându-se referire, eventual, la
regulamentul Camerei de Comerţ Internaţionale asupra expertizei tehnice; această procedură poate fi utilă
pentru tranşarea contestaţiilor tehnice şi pentru supravegherea executării unor lucrări, făcând obiectul
contractelor de cooperare economică internaţionale, de lucrări publice, formarea de cadre profesionale,
etc.
c) Alegerea locului unde va ţine arbitrajul; în această privinţă se pot lua în consideraţie mai multe
elemente de ordin material (situaţie geografică, distant faţă de sediul parţilor, comodităţi de transport,
facilitate pentru organizarea şedinţelor, etc) sau de ordin juridic (de pildă, consecinţe asupra dreptului
aplicabil fie procedurii, fie însuşi fondului litigiului), controlul autorităţilor judiciare asupra procedurii
arbitrale, chiar cu caracter internaţional, ce s-ar desfăşura în acea ţară.
Locul arbitrajului, adică țara în care are loc acesta, prezintă importanţă pentru validitatea oricărei
proceduri şi, în orice caz, trebuie să se aibă în vedere că dreptul procedural al forului poate să aibă
influenţă cu privire la recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale.
La momentul redactării convenţiei de arbitraj trebuie să se vadă dacă între ţările ai căror resortisanţi
sunt părţile contractante există convenţii internaţionale privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor
arbitrale; dacă nu există asemenea convenţii, atunci este recomandabil, uneori, ca locul arbitrajului să fie
ales în ţara pârâtului sau într-o tară unde pârâtul are bunuri ce ar putea fi urmărite.
Atenţia deosebită ce trebuie acordată arbitrajului se impune mai cu seamă pentru faptul că
Regulamentul Curţii de Arbitraj a Camerei de Comerţ Internaţional din Paris lasă la discreţia Curţii
determinarea locului unde va avea loc arbitrajul şi unde se va pronunţa sentinţa. Ori, recunoaşterea şi
executarea unei sentinţe arbitrale poate să depindă şi de legea ţării unde a fost pronunţată sentinţa
arbitrală.

39
Alegerea dreptului aplicabil (electic juris). Este în afară de orice îndoială importanța pe care o prezintă
dreptul aplicabil în temeiul căruia se va da Soluţia litigiului. Părţile pot să determine ele însele dreptul
aplicabil (lex causae) printr-o stipulaţie contractuală pactum de lege utenda, dar în acest caz trebuie să
vadă dacă nu cumva dreptul ales de ele poate constitui un obstacol la executarea contractului sau ca unele
din clauzele contractului să nu devină greu de executat, în lumina dreptului aplicabil ales de părţi.
Părţile pot conferi arbitrilor puterea de a determina legea aplicabilă (aşa cum prevede Convenţia
europeană asupra arbitrajului comercial internaţional din 21 aprilie 1961, art. 7 şi regulamentul Curţii de
Arbitraj a Camerei de Comerţ Internaţional din Paris, art.13, alin.3). În acest caz se acordă arbitrilor o
deosebită încredere, deoarece riscurile semnalate mai sus sunt şi mai mari.
a) Determinarea limbii în care se va desfăşura procedura în fața arbitrajului, ţinând seama de toate
împrejurările, precum şi de faptul că o parte să nu fie dezavantajată de limba în care s-a redactat
contractul ori s-a purtat corespondenta dintre părţi, deoarece în lipsa unui acord între părţi, limba ce se va
impune va fi aceea în care s-a exprimat contractul, presupunându-se că părţile au convenit în acest sens.
Uneori limba trebuie să fie în concordanță şi cu dreptul aplicabil, deoarece altfel apar probleme de
interpretare.
b) Angajamentul formal al părţilor de a executa sentinţa arbitrilor, chiar dacă o atare obligaţie este
prevăzută în însuşi regulamentul instituţiei permanente de arbitraj, iar ca măsură de precauţie, menită să
evite, pe cât posibil contestaţiile ce s-ar ivi la momentul litigiului asupra validităţii clauzei compromisorii,
este indicată pentru ca părţile să desemneze cât mai clar instituţia permanentă de arbitraj la al cărui
regulament se referă şi să precizeze, chiar în convenţia de arbitraj, că se conferă arbitrilor puterea de a
statua asupra propriei lor competente.
În cazul unui arbitraj ad-hoc se impune şi mai multă grijă la redactarea convenţiei de arbitraj,
ţinându-se seama de cele arătate mai sus, în afară de cazul când părţile încredinţează această sarcină
arbitrilor sau unei alte personalităţi, ori unei autorităţi pe care, de asemenea, trebuie s-o desemneze.
Părţile pot fixa şi termenul în care arbitrii vor termina procedura şi vor pronunţa sentinţa. Este
necesar să se prevadă posibilitatea prelungirii acestui termen, ori să confere această sarcină unui terţ, unei
personalităţi sau unei instituţii.
În cazul unui arbitraj ad- hoc, mai mult decât în cazul unui arbitraj instituţionalizat, arbitrii trebuie
aleşi dintre personalităţi care să îndeplinească anumite condiţii, precum:
 Arbitrii desemnaţi de către părţi să ofere condiţii de independent faţă de părţile care i-au
desemnat;
 Competența juridică pentru interpretarea clauzelor contractuale şi a dispoziţiilor regulamentului
arbitral, care eventual ar fi ales de către părţi;

40
  Specializarea arbitrilor în raport de problemele pe care le ridică litigiul respectiv, probleme cu
caracter comercial, bancar, financiar, tehnic, industrial, maritim, agricol, etc.;
 Imparţialitatea arbitrilor asigurată prin neutralitatea obiectivă (naţionalitate, poziţie politică,
ideologică sau de altă natură), lipsa unor interese particulare în legătură cu litigiul, lipsa unor
legături cu părţile etc.;
 Cunoştinţe cât priveşte limba în care este redactat contractul şi în care se va urma procedura, a
termenilor de specialitate din sistemul de drept aplicabil cauzei;
 Cunoaşterea sistemelor de drept susceptibile de a fi luate în consideraţie pentru soluţionarea
litigiului şi pronunţarea unei sentinţe susceptibile de executare.

Formule de clauze compromisorii. În raport de cele arătate mai sus, clauza compromisorie s-ar putea
prezenta astfel:
a) Formula cea mai simplă de clauza compromisorie: “Toate litigiile ce ar putea surveni din
prezentul contract vor fi soluţionate pe cale de arbitraj “.Ar urma ca întreaga procedură de arbitraj să fie
apoi precizată în compromisul ce se va întocmi în momentul când se va ivi litigiul.
b) Formula de trimitere la un arbitraj instituţionalizat: “Toate litigiile ce se vor naşte din acest
contract vor fi soluţionate pe cale de arbitraj de către Curtea de Arbitraj a Camerei de Comerţ
Internaţională din Paris, în conformitate cu regulamentul acesteia”.
c) Formula de clauza compromisorie completă: “Toate litigiile ce se vor naşte din prezentul contract
şi în special în ceea ce priveşte validitatea, interpretarea şi executarea acestuia, se vor soluţiona pe cale de
arbitraj de câte un tribunal arbitral compus din 3 arbitri. În acest scop, fiecare parte va desemna câte un
arbitru; dacă reclamantul a desemnat un arbitru, iar cealaltă parte, deşi i s-a notificat aceasta, nu
procedează la desemnarea arbitrului în termen de 30 de zile de la primirea notificării, arbitrul părţii
respective va fi desemnat de către Curtea de arbitraj (de pe lângă Camera Internationala de Comerţ).
Arbitrii astfel desemnaţi aleg, de comun acord, pe al treilea arbitru. În lipsa unui acord în această
privinţă, cel de-al treilea arbitru va fi desemnat de către Curtea de arbitraj (de pe lângă Camera de Comerţ
Internaţională). Tribunalul arbitral va statua cu majoritate, iar dacă nu se va putea forma o majoritate, va
decide preşedintele tribunalului arbitral (cel de-al treilea arbitru). Arbitrajul va avea loc la Paris. Dreptul
aplicabil va fi cel al ţării unde s-a încheiat contractual (dreptul roman), iar procedura, cea fixată de arbitri,
completată, de va fi cazul, cu normele procedurale din ţara unde are loc arbitrajul (dreptul francez).
Limba în care va avea loc arbitrajul este limba franceză. Sentinţa arbitrală va fi pronunţată în cel mult 30
de zile de la numirea celui de-al treilea arbitru şi după ce au fost ascultate părţile. Ea este definitivă şi

41
obligatorie. Părţile contractante renunţa la căile de atac, şi îşi iau obligaţia de a executa, de îndată,
sentinţa.”
Formula de compromis, al cărei conţinut diferă în raport de conţinutul clauzei compromisorii. Dacă,
de pildă, clauza compromisorie este redactată după o formulă completa arătată mai sus, atunci
compromisul conţine numai precizarea obiectului litigiului şi numele arbitrilor36.
Secţiunea a IV- a
Legea aplicabilă convenţiei de arbitraj.
Legea aplicabilă convenţiei de arbitraj – lex contractus – fie că este aleasă de către părţi în temeiul
legii autonomiei (lex voluntatis), fie că este vorba de legea determinată de o normă conflictuală,
cârmuieşte, în principiu, toată viaţa contractului, de la formare până la ultimul act de executare a
obligaţiilor pe care le conţine, deci toate raporturile contractuale, cu excepţia acelor raporturi juridice în
privinţa cărora alte legi prezintă titluri mai puternice spre a le guverna fiindcă, prin natura lor (ca urmare a
calificării ce li se dă), cad sub incidenţa altor norme conflictuale.
În privinţa convenţiei de arbitraj vom releva numai ceea ce este specific sau chestiunile care implică
precizări ori ridică probleme deosebite, deoarece pentru toate celelalte se vor aplica regulile generale
privind domeniul regulii lex contractus37.
Privită în intimitatea ei, convenţia de arbitraj se învederează ca bivalentă având şi ea, la fel ca
întreaga instituţie a arbitrajului comercial internaţional, o dublă componentă: contractuală şi
jurisdicţională. Această împrejurare face posibilă o pluralitate de soluţii în ce priveşte determinarea legii
aplicabilă unei asemenea convenţii.
Astfel, dreptul uniform incident în domeniul arbitrajului consacră fără echivoc soluţia potrivit căreia
convenţia de arbitraj este supusă legii autonomiei.
Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New- York, la
10 iunie 1958, cere prin art.5 alin.1 lit a) ca valabilitatea convenţiei de arbitraj să fie apreciată “în virtutea
legii căreia părţile au subordonat-o, sau în lipsa unor indicaţii în acest sens, în virtutea legii ţării în care
sentinţa a fost dată...”. Deşi textul menţionat consacra pe lângă legea autonomiei şi o soluţie de rezervă el
nu lasă nici o urmă de îndoială că cea dintâi soluţie este prioritară.
Convenţia Europeană de Arbitraj Comercial Internaţional adoptată la Geneva în anul 1961
consacra, de asemenea, legea autonomiei cu referire la convenţiei de arbitraj. Astfel, prin art.6 pct.2, lit. a
şi b se prevede ca atunci când tribunalele vor trebuie să se pronunţe asupra existenţei sau valabilitaţii unei
convenţii de arbitraj vor hotărî “conform legii căreia au supus convenţia de arbitraj” (lit. a), iar, “în lipsa

36
Prof. dr.doc. Tudor R. POPESCU “Dreptul comertului international” editia a II-a, Ed. Didactica și Pedagogică, Bucuresti,
1983, pg.379-382.
37
Prof. dr. doc. Tudor R. POPESCU, op. cit. pg 384.

42
unei indicaţii în această privinţă, conform legii ţării unde sentinţa trebuie să fie pronunţată” (lit. b). Se
reconfirma, în termini expliciţi, Soluţia consacrată prin Convenţia Internaţională pentru recunoaşterea şi
executarea sentinţelor arbitrale străine adoptată la New-York în 1958.
Art. 9 alin.1 lit. a) din aceeaşi convenţie internaţională reconfirmă Soluţia legii autonomiei statuând
că anularea în unul din statele contractante a unei sentinţe arbitrale nu poate constitui motiv de refuz de
recunoaştere sau de executare a acelei sentinţe într-un alt stat contractant decât dacă respectiva anulare a
fost pronunţată în statul în care, sau după legea căruia, sentinţa a fost dată, şi numai pentru motive
determinate, printre care lipsa de valabilitate a convenţiei de arbitraj “... potrivit legii căreia părţile au
supus-o sau în lipsa indicaţiilor în această privinţă, potrivit legii ţării unde sentinţa a fost pronunţată...”.
Din textele menţionate se desprinde clar constatarea că dreptul uniform consacra explicit soluţia
pentru determinarea legii aplicabile convenţiei de arbitraj, legea autonomiei şi, de aceea, considerăm că
orice discuţie pe această temă pare superfluă.
O altă soluţie privind determinarea legii aplicabile Convenţiei de arbitraj este legea ţării unde s-a
pronunţat sentinţa. Este însă de observat că, deşi şi această soluţie a fost consacrată de dreptul uniform
(după cum rezultă din textele menţionate din cele două convenţii internaţionale la care ne-am referit), ea
are caracter subsidiar în raport cu legea autonomiei, putând primi aplicare numai în măsura în care părţile
convenţiei de arbitraj au omis să desemneze o lege aplicabilă acesteia.
O a treia soluţie consacrată de dreptul uniform în materie este aceea potrivit căreia convenţia de
arbitraj primeşte incidenţa legii indicate de normele conflictuale ale forului. Dar şi această soluţie este
concepută ca una de rezervă pentru a fi reţinută numai în ipoteza în care părţile nu au optat pentru o
anumită lege, iar prima soluţie subsidiară avută în vedere nu poate nici ea primi aplicare. Într-adevăr, din
cuprinsul art.6 alin. 2 pct. C) al Convenţiei europene asupra arbitrajului comercial internaţional adoptată
la Geneva în anul 1961 rezultă că, atunci când părţile au omis să-şi exercite facultatea de a determina
legea aplicabilă convenţiei de arbitraj, iar la momentul în care se pune problema determinării unei atare
legi de către tribunalul arbitral ce a fost investit cu soluţionarea pricinii, nu poate prevedea în ce ţară se va
pronunţa sentinţa, existenta şi validitatea convenţiei de arbitraj sunt cârmuite de legea competentei
conform normelor conflictuale din ţară unde se afla instanța de arbitraj sesizată38.
În concluzie, convenţia de arbitraj este supusă incidentei legii desemnată de părţi (lex voluntatis),
soluţie ce dă expresie pe de o parte egalităţii juridice a acestora (adică a părţilor), iar pe de altă parte
caracterului contractual al arbitrajului. Legea autonomiei se impune deci pe terenul formării contractului.

38
Mircea N. costin, Sergiu Deleanu ”Dreptul comertului internat” partea I, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1994,
pag 187-188.

43
CAPITOLUL III

Hotărârea arbitrală şi efectele sale

Secţiunea I - Hotărârea arbitrală

Hotărârea arbitrală reflectă rezultatul întregii activităţi desfăşurate de către tribunal şi de către părţi,
din momentul încheierii convenţiei de arbitraj până la ultimul act de procedură care constă în adoptarea
hotărârii39.
1. Adoptarea convenţiei
Atunci când Tribunalul arbitral sau, după caz, arbitrul unic consideră că toate elementele cauzei în
litigiu au fost clarificate declară închisă dezbaterea litigiului, au loc deliberările şi se pronunţă hotărârea.
Hotărârea se adoptă în cazul în care tribunalul soluţionează litigiul în fond, admiţând integral sau în
parte acţiunea şi cererea reconvenţională40.
Hotărârea arbitrală se adoptă, de asemenea, în cazul în care reclamantul renunţă la pretenţiile sale.
În această situaţie, desistarea sa are ca obiect dreptul material valorificat prin acţiune41. La cererea
părţilor, Tribunalul arbitral pronunţă o hotărâre prin care constată învoiala părţilor. Hotărârea are ca
obiect, într-o asemenea situaţie înţelegerea survenită intre părţi privind stingerea litigiului respectiv.
Tribunalul arbitral soluţionează litigiul în baza contractului principal şi al normelor de drept
aplicabile, ţinând seama şi de uzanţele comerciale, atunci când este cazul.
Tribunalul va decide ex aequo et bono ori într-o formulă amiabilă numai dacă părţile “l-au autorizat
expre să procedeze în acest fel”42.
Hotărârea Tribunalului arbitral este rezultatul unei deliberări în şedinţă secretă, cu participarea
tuturor arbitrilor în persoană, consemnându-se în hotărâre această participare. Hotărârea se adoptă în
unanimitate de voturi sau, în caz de dezacord, cu majoritate de voturi. Arbitrul care a avut o altă părere îşi
va redacta şi semna opinia separat, arătând considerentele pe care se sprijină această opinie.
În cazul în care, în timpul deliberării şi mai înainte de pronunţarea hotărârii, Tribunalul arbitral
ajunge la concluzia că sunt necesare noi lămuriri, litigiul respectiv poate fi repus pe rol în scopul unor
dezbateri suplimentare. În acest caz, tribunalul va stabili un nou termen de arbitrare şi va cita părţile.

39
Prof.univ.dr. D. MAZILU “Dreptul comertului international” partea specială, editia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001,
pg. 431.
40
Potrivit normelor în vigoare, în cazul în care pârâtul recunoaste o parte din pretentiile reclamantului, Tribunalul arbitral- la
cererea acestuia- va pronunța o sentință parțială, în masura recunoașterii (art. 44, al. 2 “Regulamentul privind organizarea și
functionarea Curtii de arbitraj comercial internațional de pe lângă Camera de Comert și Industrie a României, precum și a
arbitrajului ad-hoc”.
41
Dacă reclamantul își retrage cererea de arbitrare - înainte de constituirea Tribunalului arbitral - procedura se închide printr-o
încheiere a presedintelui Curtii de Arbitraj (ibidem, al.3).
42
Art. 28, al. 3, UNICTRAL Model Law on International Commercial Arbitration.

44
 Pentru adoptarea hotărârii, cel puţin doi arbitri trebuie să împărtăşească acelaşi punct de vedere
privind soluţionarea litigiului, când completul este alcătuit din trei arbitrii. Precizăm că supra-arbitrul are
un vot egal cu al fiecărui membru al completului. El îşi exprimă opinia ultimul43.
Pronunțarea hotărârii se poate amâna cu cel mult 30 de zile, sub condiția ca ea să se încadreze în
termenul arbitrajului de cel mult 9 luni de la data constituirii Tribunalului arbitral. Presedintele Curții de
Arbitraj este în masură să prelungească acest termen, la aprecierea sa, în funcție de circumstanțele
litigiului.
Pronunţarea hotărârii se poate amâna cu cel mult 30 de zile, sub condiţia ca ea să se încadreze în
termenul arbitrajului, de cel mult 9 luni de la data constituirii Tribunalului arbitral. Preşedintele Curţii de
Arbitraj este în măsură să prelungească acest termen, la aprecierea sa, în funcţie de circumstanţele
litigiului.

1.1. Conţinutul hotărârii arbitrale

Hotărârea arbitrală este redactată imediat după eliberarea şi stabilirea soluţiei în litigiul supus
arbitrajului.
Hotărârea arbitrală se redactează în scris, având următorul conţinut:
a) Componenta nominală a Tribunalului arbitral; numele asistentului arbitral; locul şi data
pronunţării hotărârii;
b) Numele părţilor, domiciliul lor sau reşedinţa lor, ori- după caz- denumirea şi sediul, precum şi
numele reprezentanţilor părţilor şi ale celorlalte persoane care au luat parte la dezbaterea litigiului;
c) Menţionarea convenţiei arbitrale pe baza căreia s-a procedat la arbitraj;
d) Obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt ale părţilor;
e) Motivele de fapt şi de drept ale hotărârii (în cazul unui arbitraj ex aequo et bono trebuie expuse
motivele care au determinat soluţia);
f) Dispozitivul;
g) Semnăturile tuturor arbitrilor (în cazul în care un arbitru a avut o altă părere îşi va redacta opinia
separat, va arăta considerentele care au determinat-o şi o va semna), şi a asistentului arbitral.
În cazul în care unul din arbitrii este împiedicat să semneze hotărârea arbitrală, se va face menţiune
despre cauza împiedicării, cu confirmarea – sub semnătură a supraarbitrului.

1.2. Completarea hotărârii arbitrale

În împrejurarea că hotărârea a omis să se refere asupra unui capăt de cerere, oricare dintre părţi este
în drept să ceară completarea ei, în termen de 20 de zile de la primirea hotărârii44.

43
Prof.univ.dr. D. MAZILU , op. cit. pg 432.

45
 În practică arbitrală, în cazul unor raporturi complexe de comerţ internaţional, au apărut litigii
complicate a căror soluţionare solicita un important volum de muncă şi un efort remarcabil de gândire şi
analiză din partea Tribunalului arbitral. În cazul unor litigii mai complicate au fost omisiuni a căror
constatare a determinat părţile să solicite completările ce se impuneau. Precizăm că absenţa soluţiei
privind un capăt de cerere poate afecta şi alte componente ale hotărârii, ceea ce justifică adoptarea urgentă
a măsurilor necesare pentru completarea hotărârii.
În cazul în care în hotărârea arbitrală se constată greşeli materiale sau alte greşeli evidente care nu
schimbă fondul hotărârii ori dacă sunt greşeli de calcul, acestea pot fi rectificate- la cererea oricăreia
dintre părţi, formulate în baza normelor în vigoare45, sau din oficiu, printr-o încheiere de îndreptare.

1.3. Trăsăturile caracteristice ale hotărârii arbitrale

Hotărârea arbitrală prezintă mai multe caracteristici, generate de specificul litigiilor supuse
Tribunalului arbitral. Raporturile juridice de comerţ internaţional imprima şi activităţii de arbitraj din
acest domeniu anumite exigențe, care sunt sintetizate nu numai în modalităţile de adoptare a hotărârii, ci
şi în caracterul ei definitiv.
Hotărârea arbitrală nu exista decât prin compromisul dintre părţi, având aceeaşi natură juridică ca şi
compromisul. Numai din compromis îşi trage hotărârea arbitrală substanţa. Prin hotărârea pe care o
pronunţă Tribunalul arbitral se da curs compromisului care a intervenit intre părţi. Acestea încheind
compromisul, au încredinţat Tribunalului arbitral sarcina de a le soluţiona litigiul. Hotărârea este, de
altfel, legată de compromisul survenit între părţi şi nu poate exista în afara legăturii cu compromisul46.
Hotărârea arbitrală are un caracter contractual. Argumentul principal în acest sens îl constituie
izvorul, sursa şi temeiul arbitrajului, intervenită între părţi. Dacă contractul de comerţ internaţional
trebuie respectat, atunci, în aceeaşi măsură trebuie să se respecte hotărârea arbitrală privind soluţionarea
unui litigiu rezultat din raporturile contractuale dintre participanţii la tranzacţia comercială respectivă.
Ca şi instituţia tribunalului comercial internaţional, hotărârea pronunţată are o natură juridică mixta:
contractuală şi jurisdicţională. Aceasta rezultă din faptul că în privinţa formei extrinseci a sentinţei
arbitrale se aplică regula locus regit actum, aşa cum se întâmplă în privinţa oricărui act juridic. În acelaşi
timp, din redactarea sentinţei, ca şi din conţinutul ei, rezultă trăsăturile jurisdicţionale pe care le
întruneşte47.

44
Prof. univ. dr. D. Mazilu, op. cit. pg 433.
45
Ibidem art.48, al.1., “ Regulamentul…. Op.cit.
46
A se vedea analiza de catre profesorul Tudor R. POPESCU, op.cit., pg.470-471.
47
Ibidem Tudor R. POPESCU, pg 470.

46
 Curtea de Arbitraj din Paris defineşte hotărârile arbitrale drept “acte ale arbitrilor care tranşează
într-o manieră definitivă, în tot sau în parte, litigiul ce le-a fost supus”48 de către părţi.
În conformitate cu prevederile Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Curţii de
Arbitraj, hotărârea arbitrală comunicată părţilor are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Hotărârea arbitrală este definitivă şi obligatorie. Ea aduce la îndeplinire de bună voie de către
partea împotriva căreia s-a pronunţat, de îndată sau în termenul care a fost stabilit. Potrivit normelor în
vigoare hotărârea arbitrală se pronunţa în cel mult nouă luni de la data comunicării Tribunalului arbitral.
Caracterul obligatoriu al hotărârii arbitrale constă în faptul că ea leagă părţile între care a intervenit,
în sensul că ele trebuie să se conformeze întocmai acestei hotărâri.

Secţiunea a II-a

1. Efectele hotărârilor arbitrale străine

Având în vedere particularităţile raporturilor contractuale de comerţ internaţional, pe parcursul
anilor au avut loc mai multe dezbateri care s-au concentrate asupra efectelor hotărârilor arbitrale străine.
În condiţiile dezvoltării cooperării economice internaţional şi expansiunii comerţului mondial s-a
conturat un nou concept şi o nouă abordare în problemă complexă a efectelor hotărârilor arbitrale străine.
Dezbaterile Sesiunii de la New York, care au avut loc sub preşedinţia reprezentantului României, au
pus în evidență, pe de o parte, cerinţa generalizării experienţei pozitive din ultimii ani, iar, pe de altă
parte, nevoia de extindere a regulilor uniforme, inclusiv în domeniile modernizării şi dezvoltării
electronicii aplicate în relaţiile comerciale internaţionale.
Hotărârea arbitrală produce, în general, efecte similare cu cele ale hotărârii judecătoreşti cu unele
particularităţi determinate de natura juridică a arbitrajului.
Astfel, din dispoziţiile Cărţii a IV-a, combinate în baza art.1.120 şi 1.093 C.pr. civ. cu dispoziţiile
de drept comun privitoare la hotărârile judecătoreşti, rezultă că hotărârea arbitrală are următoarele efecte:
obligativitatea hotărârii arbitrale; dezinvestirea tribunalului arbitral; puterea lucrului judecat; forţa
executorie a hotărârii arbitrale; forţa probantă a hotărârii arbitrale; efectul declarativ; prescripţia.
În legătură cu recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine, conform art. 1.123 C. pr.
Civ., legiuitorul califica drept hotărâri arbitrale străine “orice sentinţe arbitrale de arbitraj intern sau
internaţional pronunţate într-un stat străin şi care nu sunt considerate hotărâri naţionale în România”.
În acest context, determinarea caracterului extraneu implica acţiunea a două criterii: unul pozitiv –
ca hotărârea să fie pronunţată pe teritoriul unui alt stat decât cel în care se solicita recunoaşterea şi
executarea silită, şi unul negativ – ca hotărârea să fie pronunţată pe teritoriul unui alt stat în care se cere

48
Curtea de Arbitraj din Paris, 25 martie 1994 (nota de Ch. Jarrosson, în Revista Arbitala, 1994, nr. 391).

47
recunoaşterea sau executarea; acest criteriu cu dublă valență este utilizat şi de Convenţia de la New York
privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine (1958).
Distincţia dintre hotărâri arbitrale naţionale romane şi hotărâri arbitrale străine (sau care nu au
caracter naţional roman) este relevant pentru a defini o sumă de opţiuni procedurale:
 În primul rând, dacă este posibilă promovarea unei acţiuni în anularea hotărârii arbitrale în fața
instanţelor romane, în aplicarea prevederilor Codului de procedură civilă român. O astfel de acţiune în
anulare este posibilă pentru hotărârile arbitrale naţionale;
 În al doilea rând, dacă este necesară procedura recunoaşterii pe teritoriul României a hotărârii
arbitrale respective sau dacă este suficientă declanşarea procedurii de recunoaştere a hotărârii arbitrale pe
teritoriul României.
În România, cadrul normativ aplicabil în clarificarea acestei probleme cuprinde, în primul rând,
Convenţia de la New York din 1958 privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine,
ratificată de România în 1961, şi în al doilea rând, textul de lege relevant al art. 1.124 C. pr. Civ.
Articolul I din Convenţia de la New York se referă la două categorii de hotărâri arbitrale ce pot fi
considerate a avea caracter străin:
1. Hotărârile arbitrale pronunţate pe teritoriul unui alt stat decât acela unde se cere recunoaşterea
şi executarea sentinţelor49.
2. Sentinţele arbitrale care nu sunt considerate sentinţe naţionale în statul unde este cerută
recunoaşterea şi executarea lor50.
Potrivit Convenţiei de la New York, din punctul de vedere al calificării juridice realizate pe baza
interpretării neuniforme a jurisprudenţei internaţionale, se pot distinge trei categorii de hotărâri:
a) Hotărâri pronunţate în temeiul legii arbitrale a unui alt stat, care vizează arbitrajele în cadrul
cărora locul arbitrajului este în statul unde se afla instanța sesizata cu recunoaşterea sau executarea, însă
se aplica legea arbitrală străină.
b) Hotărârile care implică un element străin, hotărâri pronunţate în statul pe teritoriul căruia se
solicită recunoaşterea sau executarea şi care implică un element extraneu (de exemplu: naţionalitatea,
locul executării contractului);

49
In acest sens, opereaza criteriul obiectiv-geografic, teritorialitatea sentintei arbitrale, reprezentat de locul în care a fost
pronunțată hotărârea; este situația în care o hotarare arbitrală este pronunțată în franța, iar ulterior se solicită recunoasterea și
executarea ei pe teritoriul Romaniei. In doctrina arbitrajului comercial internațional, aceasta determinare poartă numele de
“locul arbitrajului”.
50
Criteriul de determinare folosit în acest caz este cel al “calificării juridice”, constând în interpretarea liberă, neuniformă de
către statele semnatare ale Convenției de la New York.

48
 c) Hotărâri pronunţate în arbitraje în care părţile au exclus aplicarea oricărei legi arbitrale a
vreunei țări (denumite hotărâri naţionale), optând în favoarea regulilor generale ale arbitrajului
internaţional.
Potrivit celui mai recent comentariu al Convenţiei de la New York, realizat de International Council
for Commercial Arbitration (ICCA) în anul 2011, se apreciază că toate cele trei cazuri enunţate sunt rare,
iar caracterul “străin” sau “naţional” al hotărârii arbitrale este lăsat la latitudinea fiecărui stat, majoritatea
acestora considerând ca locul arbitrajului - țara în care s-a pronunţat hotărârea arbitrală - determină
caracterul hotărârii.
Dacă, în principiu, arbitrajul internaţional consacra prevalent criteriului teritorialităţii (Belgia,
Elveţia, Franţa, Olanda, Spania, Suedia), în unele state (Germania sau Marea Britanie) însă, pe lângă
criteriul locului arbitrajului, se evidenţiază şi legea care guvernează procedura arbitrală (o hotărâre
arbitrală fiind considerată străină dacă legea care guvernează procedura nu aparţine statului respectiv).
Calificarea caracterului hotărârii după criteriile enunţate conduce la concluzia că aceeaşi hotărâre
arbitrală poate fi desfiinţată conform dispoziţiilor unui stat şi, concomitent, să fie considerată valabilă
conform dispoziţiilor celuilalt stat, fapt inadmisibil.

1. Convenţia de la New York din anul 1958

Negocierea şi adoptarea Convenţiei de la New York în iunie 1958 se consideră a fi un moment de
referinţă în domeniul arbitrajului comercial internaţional.
Convenţia de la New York are o importanţă deosebită în facilitarea regimului juridic al hotărârilor
arbitrale străine, impunând: 1) caracterul obligatoriu pentru părţi al hotărârii arbitrale, cât şi neanularea ei
în statul de origine; 2) validitatea convenţiei arbitrale; 3) respectarea dreptului de apărare al părţilor; 4)
respectarea reglementarilor de ordine publică din statul solicitat, inclusiv a dispoziţiilor legale care
stabilesc caracterul arbitral al litigiului dintre părţi; 5) respectarea convenţiei arbitrale sub aspectul
desfăşurării procedurii litigioase51.
Convenţia de la New York din anul 1958 condiţionează recunoaşterea şi executarea hotărârii
arbitrale de nedepăşirea competenței pe care părţile au înţeles să o acorde Tribunalul arbitral.
Potrivit Convenţiei de la New York din anul 1958, recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale
sunt subordonate condiţiei că hotărârea arbitrală străină să fi devenit obligatorie pentru părţi şi să nu fi
fost anulată sau suspendată.
În baza Convenţiei de la New York din 1958, se promovează condiţia reciprocităţii. Astfel, nu este
exclusă aplicarea dispoziţiilor Convenţiei, nici cât priveşte hotărârile arbitrale provenite dintr-un stat

51
Art. V, ”Conventia de la New York privind recunoasterea si executarea hotararilor arbitrale”.

49
necontractant, dacă între acesta şi ţara respectivă exista reciprocitate stabilită prin înţelegeri survenite
între părţi.
În cazul în care hotărârea arbitrală străină nu îndeplineşte condiţiile de regularitate analizate mai
sus, nu poate produce efecte. Convenţia prevede că în cazul în care “dispoziţiile hotărârii care au legătură
cu problemele arbitrajului pot fi disjunse de cele care au legătură cu problemele care nu sunt supuse
arbitrajului, primele pot fi recunoscute şi executate”52.
Convenţia de la New York este considerată superioară reglementarilor anterioare în acest domeniu,
fiind “un succes” al gândirii juridice, prin aceea că facilitează schimbul internaţional de bunuri şi servicii,
obiective urmărite constant în raporturile juridice de comerţ internaţional.

2. Convenţia de la Geneva din anul 1961

Obiectul Convenţiei de la Geneva din anul 1961 îl constituie stabilirea regimului juridic al
convenţiei arbitrale de comerţ internaţional şi reglementarea procedurii respective.
În timp ce Convenţia de la New York nu specifică şi nici nu limitează cauzele de natură să
determine anularea hotărârii arbitrale, Convenţia de la Geneva circumstanţiază acest regim, reducând
cauzele de anulare la: a) nevaliditatea convenţiei de arbitraj; b) nerespectarea dreptului de apărare; c)
depăşirea prevederilor convenţiei de arbitraj; d) constituirea nevalabilă a instanţei de arbitraj; e)
nerespectarea procedurii de arbitraj stabilită prin acordul parţilor sau, în subsidiar, pe baza Convenţiei53.
Convenţia de la Geneva din anul 1961 ca şi Convenţia de la New York din 1958, statuează ca
dispoziţiile stipulate se aplică numai între statele care sunt părţi prin ratificare sau aderare.

3. Convenţia de la Washington din anul 1965

Convenţia de la Washington din anul 1965 se aplică într-un domeniu limitat al raporturilor de
comerţ internaţional şi de operare economică şi tehnico- ştiinţifică internaţională, cel al investiţiilor
internaţionale. Deci, Convenţia de la Washington din anul 1965 se referă, în consecinţă, la litigiile privind
investiţiile între state şi persoane fizice sau juridice ale altor state54.
În baza Convenţiei de la Washington, fiecare stat contractant recunoaşte orice hotărâre arbitrală
pronunţată potrivit prevederilor acestei Convenţii, asigurând executarea obligaţiilor pecuniare pe care
hotărârea le impune.
În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Washington hotărârile arbitrale pronunţate în
materie de investiţii internaţionale beneficiază de asimilare cu hotărârile judecătoreşti interne.

52
A se vedea art. V, al.1, lit.c, Conventia de la New York din 1958, loc.cit.
53
Art. IV, Conventia de la Geneva din 1961, loc. cit.
54
Art. 54, Conventia de la Washington din 1965.

50
 Potrivit Convenţiei de la Washington din anul 1965, pentru obţinerea recunoaşterii şi executării
unei hotărâri arbitrale străine pe teritoriul unui stat contractant, partea interesată trebuie să prezinte o
copie certificate a hotărârii respective înaintea instanţei de jurisdicţie naţională competente sau a
oricărei autorităţi care a fost desemnată de statul solicitat. Centrul Internaţional pentru Reglementarea
Diferendelor cu privire la Investiţii poate efectua certificarea pentru conformitate.
În baza acestei Convenţii, executarea hotărârilor arbitrale străine “este reglementată de legislaţia
privind executarea hotărârilor judecătoreşti în vigoare, în statul pe teritoriul căreia se aplică o asemenea
procedură55.

Capitolul IV

Compoziţia şi competenţa tribunalului arbitral

Libertatea părţilor în desemnarea arbitrilor “este imensă”, nici o restricție “în alegerea arbitrilor
neimpunandu-se în legătură cu profesiunea sau naţionalitatea lor”56.

1. Compoziţia Tribunalului Arbitral

În conformitate cu dispoziţiile Legii Model asupra Arbitrajului Comercial Internaţional, părţile sunt
libere să determine numărul de arbitri. În cazul în care o asemenea determinare nu a fost posibilă,
numărul arbitrilor va fi de trei.

1.1. Desemnarea arbitrilor

Părţile sunt libere să convină asupra procedurii desemnării arbitrului sau a arbitrilor, cu respectarea
regulilor stipulate în Legea Model (art. 11, alin.2). În cazul în care un asemenea acord nu a fost convenit,
într-un arbitraj cu trei arbitri, fiecare parte va desemna un arbitru, iar, cei doi arbitri desemnaţi astfel, vor
desemna al treilea arbitru.
Dacă una din părţi nu a reuşit să desemneze arbitrul în 30 de zile de la primirea solicitării celeilalte
părţi de a-l numi, sau dacă cei doi arbitri n-au căzut de acord asupra desemnării celui de-al treilea arbitru
în termen de 30 de zile de la desemnarea lor, aceasta se va face în baza solicitării unei părţi, de către Curte
sau de oricare alte autorităţi.
În cazul în care, în baza procedurii privind desemnarea de către părţi: a) o parte nu a reuşit să
acţioneze aşa cum cere această procedură; b) părţile sau cei doi arbitri n-au reuşit să ajungă la acordul
aşteptat în baza acestei proceduri; c) a treia parte, inclusiv o instituţie, nu reuşeşte să-şi îndeplinească
funcţiile ce i-au fost încredinţate în baza acestei proceduri, oricare parte poate să ceară Curţii sau unei alte

55
D. MAZILU “Dreptul comertului international” partea specială, ediția a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001, pg.440-441.
56
D. MAZILU, op.cit. pg.416.

51
autorităţi, să ia măsurile necesare, în afara cazului în care acordul asupra procedurii de desemnare prevede
alte mijloace care să asigure desemnarea.

1.2. Recuzarea sau retragerea unui arbitru

În cazul în care apar îndoieli justificate asupra imparţialităţii sau independenţei unui arbitru, acesta
poate fi recuzat.
În conformitate cu prevederile Legii Model, “dacă un arbitru a devenit de jure şi de facto incapabil
să-şi îndeplinească funcţiile sau dacă pentru alte motive nu poate să acţioneze imediat” 57, mandatul său se
încheie “dacă el se retrage sau dacă părţile sunt de acord asupra încheierii mandatului său”58.
În cazul în care se iveşte vreo controversă în legătură cu situaţiile expuse mai sus, oricare dintre
părţi poate să ceară Curţii sau altei autorităţi competente să decidă asupra terminării mandatului. O
asemenea decizie, după adoptarea ei, nu va putea fi supusă apelului.
În cazul în care un arbitru se retrage sau dacă una din părţi este de acord cu încheierea mandatului
său, aceasta nu implică acceptarea validităţii punctelor de vedere exprimate în text.

1.3. Desemnarea unui alt arbitru în locul celui care s-a retras sau a fost recuzat
Legea Model asupra Arbitrajului Comercial Internaţional dispune în privinţa completării
Tribunalului arbitral în cazul: 1. Retragerii unui arbitru sau a 2. Recuzării sale.
Dacă mandatul unui arbitru a încetat în baza unor considerente privind îndoieli justificate asupra
imparţialităţii sau independenţei sale, sau a unor circumstanţe care ar putea să justifice asemenea îndoieli,
Legea Model stipulează că un înlocuitor al arbitrului respectiv va fi desemnat.
Partea care a luat cunoştinţă de circumstanţele care constituie temei pentru a pune la îndoială
imparţialitatea sau independenta arbitrului, poate cere recuzarea acestuia, trimiţând Tribunalului o
declaraţie scrisă cu motivele recuzării. În baza reglementarilor în vigoare în ţara noastră (“Regulamentul
privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional), recuzarea trebuie să fie
cerută, sub sancţiunea decăderii, în termen de 20 de zile de la dată când partea a luat cunoştinţă de
numirea arbitrului sau de la survenirea cauzei de recuzare. Cererea de recuzare se soluţionează de
tribunalul arbitral, fără participarea arbitrului recuzat, acesta fiind înlocuit prin preşedintele Curţii de
Arbitraj sau de un arbitru desemnat de el. Dacă cererea de recuzare este admisă, arbitrul, supraarbitrul sau
arbitrul unic vor fi desemnaţi Regulilor de procedură menţionate.
Dacă procedura enunţată nu s-a putut parcurge, partea care a cerut recuzarea, poate să solicite Curţii
sau autorităţii competente să decidă. Această decizie nu va putea fi supusă apelului.

57
UNCITRAL MODEL LAW, art. 14, al. 1.
58
Ibidem.

52
 Noul arbitru va fi desemnat în conformitate cu regulile aplicabile pentru desemnarea arbitrului care
a fost înlocuit59.

2. Competenta Tribunalului Arbitral

2.1. Competenţa Tribunalului de a statua asupra propriei sale competente

Spre deosebire de instanţa judecătorească, tribunalul arbitral îşi întemeiază activitatea pe convenţia
arbitrală ori se pronunţa asupra validităţii acesteia.
Reglementările naţionale şi internaţionale au consacrat dreptul tribunalului arbitral de a se pronunţa
asupra propriei sale competente. Astfel, în legea română se stipulează în mod expres că tribunalul arbitral
îşi verifică propria sa competență de a soluţiona un litigiu şi hotărăşte în această privinţă.
Faptul că tribunalul arbitral nu este competent poate fi invocat de una din părţi, deoarece părţile au
desemnat arbitrii sau au participat la desemnarea lor ca arbitri. Invocarea faptului că tribunalul arbitral şi-
a depăşit competenţa, poate avea loc în timpul desfăşurării procedurii arbitrale. Tribunalul arbitral poate
admite că plângerea privind depăşirea competenței să se facă şi mai târziu, în cazul în care întârzierea este
justificată.
Convenţia de la Geneva dispune ca arbitrul a cărui competență este contestată nu trebuie să se
desesizeze de litigiu. În baza Convenţiei el are puterea de a statua asupra propriei sale competenţe şi
validităţii convenţiei de arbitraj sau a contractului din care aceasta face parte60.
În cazul în care tribunalul arbitral, analizând validitatea convenţiei arbitrale, constata că aceasta este
lovită de nulitate adopta o hotărâre prin care sarcina tribunalului încetează. Dacă constată că respectiva
convenţie este validă, dar contractul principal este lovit de nulitate, tribunalul arbitral judecă litigiul şi se
pronunţă asupra nulităţii contractului, precum şi a efectelor acestei nulităţi.

2.2 Competenţa materială a Tribunalului Arbitral

Dacă instanţele judecătoreşti dispun, în principiu, de o competenţă generală, tribunalul arbitral are o
competenţă materială cu un caracter specializat, privind operaţiunile de comerţ internaţional şi de
cooperare economică şi tehnico- ştiinţifică internaţional.
Fiind configurată prin norme imperative, competență tribunalului arbitral este inderogabilă, motiv
pentru care are obligaţia să-şi verifice în fiecare litigiu, în parte, propria competență.
Tribunalul arbitral se caracterizează, în acelaşi timp, prin accesibilitatea nestrânsa a competenței, în
limitele specializării, orice subiect, fără deosebire de naţionalitate, având posibilitatea să supună

59
D. MAZILU, op.cit. pg. 419.
60
Conventia europeana asupra arbitrajului comercial international, adoptată la Geneva în 1961, art.5 al.5..

53
tribunalului spre soluţionare un litigiu, dacă din convenţia arbitrală sau dintr-un ac cord internaţional
rezultă că este abilitat să-l rezolve.
Prin convenţia arbitrală, excluzându-se competenţa instanţelor judecătoreşti, se acordă numai
tribunalului arbitral competența de a judeca litigiile existente sau viitoare privind raporturile de comerţ
internaţional, litigii rezultate din derularea tranzacţiei în cauză.
Litigiile de comerţ internaţional care se afla în competența tribunalului arbitral sunt acelea care iau
naştere din raporturi contractuale, precum şi cele care iau naştere din actele juridice care au ca obiect
încheierea în viitor a unui contract, deci, dintr-un ante contract. De asemenea, intră în competenţa
tribunalului arbitral litigiile asimilate celor de comerţ internaţional şi de cooperare economică
internaţională, cum ar fi cele din domeniul navigaţiei civile, etc.
2.3. Competenţa Tribunalului Arbitral de a dispune măsuri interimare
La cererea unei părţi, în cazul în care părţile nu au convenit altfel, Tribunalul arbitral poate cere
oricărei părţi să ia asemenea măsuri interimare de protecţie pe care tribunalul le consideră necesare în
legătură cu materialul care face obiectul litigiului.
Tribunalul arbitral este competent să ceară oricărei părţi să ofere securitatea necesară în legătură cu
o asemenea măsură61.

CONCLUZII

Problema recunoaşterii şi executării sentinţelor arbitrale străine a constituit, nu o dată, obiect de

reglementare în convenţiile internaţionale ce s-au încheiat în materie de arbitraj comercial internaţional.
Astfel, convenţia de la New York din 1958 prevede că recunoaşterea şi executarea hotărârii
arbitrale străine se realizează potrivit „regulilor de procedură în vigoare pe teritoriul unde hotărârea este
invocată,” cu precizarea că „nu vor fi impuse condiţii mult mai riguroase, nici cheltuieli de judecată mult
mai ridicate decât acelea care sunt impuse pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale
naţionale.”
Convenţia evocată asimilează sentinţele arbitrale străine hotărârilor judecătoreşti străine, urmând ca,
în ţara unde sunt invocate, să parcurgă procedura de executor.
Sentinţele arbitrale străine sunt prezumate legal că îndeplinesc condiţiile de regularitate
internaţională prevăzută de Convenţie, părţi care eventual contestă revenindu-i sarcina de a dovedi
existenţa motivelor care să justifice refuzul recunoaşterii executării.
Conform dispoziţiilor Convenţiei de la New York din anul 1958 la care România a aderat prin
Decretul nr. 186/1961, recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrale străine vor putea fi refuzate dacă se

61
D. MAZILU, op.cit., pg. 421.

54
dovedeşte în fața autorităţii competente a ţării unde sentinţa este invocată una din următoarele împrejurări
prevăzute în art. V al respectivei convenţii:
a) că părţile la comisia de arbitraj, în materia legii aplicabile lor erau lovite de incapacitate sau căci
convenţia lor nu este valabilă în virtutea legii căreia părţile au subordonat-o, ori în lipsa unor indicaţii în
acest sens, în virtutea legii ţării în care sentinţa a fost dată;
b) că partea împotriva căreia se invocă sentinţa arbitrală străină nu a fost informată în modul cuvenit
despre desemnarea arbitrilor sau despre procedura de arbitraj, ori că i-a fost imposibil, pentru alt motiv,
să-şi pună în valoare mijloacele sale de apărare;
c) că sentinţă arbitrală se referă la un diferend nemenţionat în compromis sau că nu intră în
prevederile clauzei compromisorii, sau că ar conţine hotărâri care depăşesc prevederile compromisului
cuvenit sau ale clauzei compromisorii;
d) că constituirea instanţei arbitrale ori procedura de arbitraj nu a fost conformă cu convenţia părţilor
sau, în lipsa acestei convenţii că ea nu a fost conformă cu legea ţării în care a avut loc arbitrajul;
e) că sentinţa nu a devenit obligatorie pentru părţi ori a fost anulată sau suspendată de o autoritate
competentă a ţării în care, sau după legea ţării căreia a fost dată sentinţa.
Tot astfel, recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrare de comerţ internaţional vor putea fi
refuzate dacă autoritatea competentă a ţării în care se cere recunoaşterea şi executarea constată:
a) că în conformitate cu legea acestei ţări obiectul diferendului nu este susceptibil a fi reglementat pe
calea arbitrajului;
b) că recunoaşterea şi executarea sentinţei ar fi contrare ordinii publice a acestei ţări.
Aspectele de ordin special prezintă recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale pronunţate în
litigiile ce apar în domeniul investiţiilor internaţionale. Această chestiune a constituit obiectul Convenţiei
de la Washington din 1965, ratificată de ţara noastră prin Decretul nr. 62 din 7 iunie 1975, potrivit căreia
fiecare stat participant recunoaşte orice hotărâre arbitrală pronunţată în conformitate cu această convenţie
şi asigură executarea obligaţiilor băneşti de patrimoniu pe care le impune ca şi când ar fi de o judecată
definitivă a unui tribunal funcţional pe propriul teritoriu (art. 54 din Convenţie).
În acest mod, hotărârea arbitrală respectivă este dintr-o dată asimilată cu hotărârea judecătorească
internă, fără a mai fi tratată ca un act jurisdicţional străin. Astfel, acordând regimul naţional hotărârii
arbitrale străine, se realizează suprimarea procedurii prealabile de executor. Pe această cale, executarea
hotărârii arbitrale de comerţ internaţional străin este supusă legislaţiei privind executarea hotărârilor
judecătoreşti în vigoare în statul pe teritoriul căruia se aplică asemenea hotărâre.
Faţă de dimensiunea de o vastitate aparte a materiei investiţiilor internaţionale în România, în
condiţiile atât de actuale şi în acelaşi timp presante pe care le ridică problemele privatizărilor activelor din

55
proprietatea statului român, prevederile Convenţiei de la Washington din anul 1965 la care şi ţara noastră
participă sunt de natură să îi pună într-o stare permanentă „de gardă” pe specialiştii şi jurnaliştii români
care într-un mod sau altul participă la operaţiuni comerciale cu caracter internaţional de domeniul
investiţiilor străine în România. Aceleaşi probleme de mobilizare a atenţiei se pun, după modesta noastră
opinie, şi în legătură cu activitatea autorilor de doctrină în domeniu, ca şi a instanţelor judecătoreşti şi
organelor legiuitoare naţionale.

56
 BIBLIOGRAFIE

1) Conventia de la New York privind recunoasterea si executarea hotararilor arbitrale;

2) Conventia de la Geneva din 1961;
3) Conventia de la Washington din 1965;
4) Conventia europeana asupra arbitrajului comercial international , adoptata la Geneva in 1961;
5) Gabriel MIHAI, “Arbitrajul international si efectele hotararilor arbitrale straine”, Edit.
Universul Juridic, Bucuresti, 2013;
6) Gabriel MIHAI, “Consideratii privind reglementarea arbitrajului în Noul Cod de procedură
civilă”;
7) DELEANU, V. MITEA, S. DELEANU, “ Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole”;
8) I. DOGARU, C-tin MOCANU, T.R. POPESCU, Maria RUSU,”Principii și instituții în dreptul
comerțului internațional”, Ed. Scrisul Romanesc, Craiova, 1980;
9) I. NESTOR, “Probleme privind arbitrajul de comert exterior”, Ed. Academiei, Bucuresti, 1962;
10) D. MAZILU “Dreptul Comertului International” partea specială, editia a II-a, Ed. Lumina Lex,
Bucuresti, 2001;
11) M. COSTIN, S. DELEANU, “Dreptul comertului international” partea generală I , Ed. Lumina
Lex, Bucuresti, 1994;
12) Noul cod de procedura civilă, Ed. Universul Juridic, 2014;
13) O. CĂPĂȚÂNĂ, “Litigiul de comert exterior”, Ed. Academiei, Bucuresti, 1978;
14) Tudor R. POPESCU “Dreptul Comertului international” editia a II-a, Ed. Didactica și
Pedagogică, Bucuresti;
15) UNICTRAL Model Law on International Commercial Arbitration;
16) V. BABIUC, I. BĂCANU, G. FLORESCU, ”Aspecte noi din arbitrajul commercial
international”, în RDC nr.10/2002;
17) V. M. CIOBANU, Tr. C. BRICIU, Cl. C. DINU, “ Drept procesual civil.Drept executional civil.
Arbitraj. Drept notarial”, Ed. National, Bucuresti, 2013;

57