1. Dubla dimensiune a conceptului de comunicare (pag.

18)

Cele douã cuvinte surori – cuminecarea și neologismul comunicare dau seama împreunã
de ambivalența procesului de comunicare, evidențiindu-i dubla dimensiune, comunitarã și
sacrã. Trebuie să existe dorința creãrii unui cod comun între emițãtor și receptor pentru a putea
avea loc procesul comunicãrii (axa verticalã a conceptului), altfel avem de a face mai degrabã cu
un proces de comunicație (și nu de comunicare). Cele douã dimensiuni ale comunicãrii – orizontalã
și verticalã, comunitarã și sacrã sunt indisolubil legate una de cealaltã.
Cu privire la „axa orizontalã” a comunicãrii atragem atenția asupra faptului cã, de obicei,
conceptul de comunicare se confundã cu limbajul, adicã cu mijlocul de transmitere a ideilor.
Dacã în secolul al XIV-lea, termenul de comunicare era folosit cu sensul precizat anterior,
începând cu secolul al XVI-lea, o datã cu apariția și dezvoltarea mijloacelor moderne de
comunicație (tren, automobil, avion, telegraf, telefon, radio, cinema, televiziune, Internet)
comunicarea înseamnã de fapt, transmitere, adicã difuzare (foarte largã). Prin urmare, se
modificã o datã cu aceasta, nu numai sensurile conceptului de comunicare (se lãrgește axa sa
orizontalã, iar cea verticalã practic se subțiazã), ci și modurile și mijloacele comunicãrii. De la
comunicarea directã, care presupune obligatoriu prezența fizicã în același timp a emițãtorului și a
receptorului de mesaje, se ajunge la comunicarea indirectã, mediatã (scrisul, presa, radioul,
televiziunea, calculatorul și Internetul). Astãzi, mai mult ca niciodatã confuzia dintre comunicare
și comunicație se poate face ușor.

2. Distincția dintre cuvânt ca semnal fizic și cuvânt ca semn lingvistic

Chiar dacã Ce spun? ocupã un rol mai puþin important (cuvintele rostite – 7%) decât Cum spun?
(non-verbal și paralimbaj 93%) comunicarea se face de obicei prin cuvinte iar oamenii presupun
cã aceste cuvinte „transportã” înțelesuri – imagine cu totul înșelãtoare. Cuvântul rostit nu e nimic
altceva decât un semnal fizic care, o datã ajuns la un receptor, poate sau nu sã declanșeze în
mintea acestuia un înțeles, strict condiționat însã de cunoașterea unui cod anume, în absența cãruia
comunicarea este imposibilã.
Dupã Ferdinand de Saussure, componentele de bazã ale semnului lingvistic sunt semnificantul
și semnificatul:
- semnificantul este acel element sau grupuri de elemente care fac posibilã apariția semnificației
la nivelul percepției
- semnificatul – conceptul mental descoperit grație semnificantului (lanțul de foneme); el este mai
mult sau mai puțin comun tuturor membrilor aceleiași culturi, care împãrtãșesc aceeași limbã.

3. Distincția denotație și conotația cuvântului

Denotația este acea laturã a semnificaþiei care pentru toți acei care aparțin unei comunitãți de
limbã, este mai mult sau mai puțin identicã – primul sens al cuvântului precizat de cãtre
dicționar (nivelul A de semnificare). Conotația privește un sens secund (nivelul B de
semnificare), supra-adãugat sensului prim. În raport cu denotația, conotația exprimã „atitudinea
emoționalã a locutorului fațã de semnele pe care le emite sau recepteazã” (astfel cuvântul „tren”
poate sugera pentru un locutor amintirea unei catastrofe feroviare, iar pentru altul atmosfera destins
a vacanței).

4. Procesul de comunicare – schemă

5. Despre emițător

Emițãtorul trebuie sã aibã un comportament flexibil și adaptat, dezvoltând simultan anumite roluri
de receptor tocmai pentru a-și îmbunãtãți rolurile de emițãtor. existã cinci baze ale puterii sau
influenței ce sunt utile în analiza emițãtorului ca parte a comunicãrii:

Puterea recompensatoare este puterea a cãrei bazã este constituitã din abilitatea de a rãsplãti. În
aceastã categorie se încadreazã satisfacerea unor dorințe ale receptorului.

• Puterea coercitivã – receptorul se așteaptã sã fie „pedepsit” de cãtre emițãtor dacã nu se

conformeazã încercãrii de influențã a acestuia.

• Puterea referențialã presupune cã receptorul se identificã cu emițãtorul;

• Puterea legitimã se bazeazã pe înțelegerea de ambele pãrți cã cineva are dreptul sã pretindã
ascultare de la ceilalți (ex. relaþia profesor-elev,pãrinte-copil). Totuși se poate observa astãzi o
relativizare a puterii legitime, o diminuare a efectului ei: spre exemplu, managerul conduce, dar
trebuie sã accepte și propuneri de la subordonați, profesorul educã, dar –într-o anumitã mãsurã –
este educat de elevii sãi.

• Credibilitatea – puterea expertului specificã atribuirea de cunoștințe superioare emițãtorului,

care au impact asupra structurii cognitive a receptorului (strãinul care acceptã recomandãrile unui
localnic). De exemplu, cadrul didactic beneficiazã în mod tradiþional de o astfel de putere. Totuși
în societatea actualã, aceasta se nuanțeazã mult, deoarece elevul/studentul vine în câmpul
comunicãrii didactice cu o sferã de cunoștințe diversificate.

Precizãm faptul cã emiþãtorul (manager, cadru didactic, pãrinte etc.) trebuie sã facã mai puțin apel
la puterea recompensatoare și coercitivã (iar atunci când le folosesc trebuie utilizate oricum numai
împreunã) și sã accentueze mai mult puterea referențialã și de expert, competența profesionalã,
credibilitatea sa.

6. Cele două componente ale codului- chenar

Cod lingvistic: pact semantic minimal

Cod extralingvistic: vârstã, sex, educație, experiențã, ocupație, religie, culturã,valori,

temperament, sociabilitate, etc.

Transpunerea informației în limbajul unui anumit cod se numește codificare, iar descifrarea
mesajului se numește decodificare. Un exemplu de cod este limba naturalã folositã de o anumitã
comunitate umanã (cod lingvistic).

Mijloacele moderne de comunicare în masã (presã, radio, televiziune, cinematograf etc.) folosesc
coduri specifice, ale cãror repertorii sunt alcãtuite din semne grafice, semnale sonore sau
luminoase sau din diferite combinaþii ale acestora.

7. Deosebirea dintre cod, limbaj și vorbire

Codul este de 2 feluri: lingvistic și extralingvistic . Limba se referă la limba maternă, este unic,
avem propriul limbaj. Limbajul desparte. La fel ca și vorbirea sau parole, aceasta ne separă.
Singurul care unește este codul. Acordajul se face cu codul, acesta leagă.

8. Condițiile unui bun mesaj. Conceperea mesajului. Întrebările la care tr să răspunde un

mesaj

Un mesaj trebuie sã rãspundã la trei întrebãri principale:

- Ce vor sã reținã destinatarii comunicãrii, sau care vor fi avantajele lor dupã ce vor lua cunoștințã
de mesaj (beneficiu)?

- În virtutea cãror rațiuni aceeași destinatari vor într-un fel sau altul sã-și modifice percepția, opinia
lor sau comportamentul (de ce)?

- Care este tonalitatea sau impresia generalã a comunicãrii (tonalitate)? Este vorba mai ales de o
comunicare foarte oficialã, austerã în alegerea cuvintelor și a vizualului, sau mai degrabã o
comunicare ludicã, cu desene, pictograme și un mesaj ușor și agreabil de citit?

Mai întâi, trebuie sã precizãm mesajul de bazã ce dorim sã fie vehiculat. Nu e recomandabil sã
transmitem mai multe mesaje diferite în același timp, ci trebuie sã ne concentrãm asupra unuia
sau douã mesaje principale. Comunicarea trebuie sã fie conceputã precum o istorie de povestit,
cu un scenariu ce conþine introducere, etape și final.
Trebuie sã luãm în considerare douã criterii: gradul de implicare al persoanelor respective și
tipul de motivație legat de organizaþie sau serviciile acesteia.
Dacã gradul de implicare sau interes este slab, atunci comunicarea trebuie sã fie foarte simplã,
sã meargã la esențial și sã evite toate figurile de retoricã în raport cu nevoile persoanelor.
Dimpotrivã, dacã gradul de implicare este mare și persoanele sunt interesate de acea informație,
atunci organizaþia poate s-o dezvolte, sã aducã toate informațiile necesare, inclusiv cele de ordin
tehnic.
Cu privire la motivație, putem distinge o motivație negativã și una pozitivã.
 9. Care sunt criterile după care selectăm mijloacele de comunicare într-un plan de
cumunicare
Alegerea unuia sau mai multor instrumente de comunicare ºi a suporturilor depinde de mai multe
criterii, pe care le amintim la rândul nostru:

- Cel mai important criteriu se referã la adecvarea ce trebuie sã existe între mesaj și suport.
Suportul trebuie sã fie capabil (din punct de vedere tehnic) sã vehiculeze mesajele pe care
organizaþia dorește sã le transmitã

- Controlul conținutului: organizațiile au posibilitatea de a alege între a dezvolta și a plãti

propriul suport, a cumpãra spațiu disponibil într-un suport (publicitatea plãtitã). În acest ultim
caz, organizația poate controla informația pusã la dispoziția redacției, nu însã și felul în care este
tratatã aceasta de cãtre media.
- Audiența sau capacitatea de a atinge grupurile țintã: este vorba de procentul persoanelor din
grupul țintã ce au pe puțin o șansã de contact cu suportul respectiv, pe o perioadã definitã de
timp. Atunci când dispunem de listã și adrese ale tuturor persoanelor din grupul ce trebuie atins
este destul de ușor sã le trimitem o broșurã și sã avem o audiențã de 100%.
- Frecvența – corespunde numãrului mediu de contacte pe care o persoanã poate sã le aibã cu un
suport într-o perioadã definitã de timp. Anumite mesaje sunt ușor de înțeles și o singurã lecturã
sau vedere a acestuia este suficientã. Invers, este cazul majoritãții mesajelor ce au nevoie de o
repetare frecventã pentru a putea fi înșelese și asimilate.
- Perioadã și duratã: momentul în care mesajul este difuzat, astfel încât sã se asigure
continuitatea în difuzare.
- Credibilitatea suportului: în comunicare, media sau canalul de transmitere conteazã adesea
tot atât de mult ca sensul sau conþinutul mesajului însuși.
- Bugetul: resursele financiare de care dispunem, precum și resursele de personal constrâng la
rândul lor alegerea instrumentelor.
 10. Elemente care modelează imaginea

Însãși activitatea instituției, natura și serviciile sale determinã imaginea sa:

- cultura organizaționalã;
- toate tipurile de comunicare publicã: instituționalã, guvernamentalã, comunicarea legatã de
drepturile și obligațiile cetãțenilor, comunicarea – în calitate de instrument al politicilor publice,
comunicarea cu privire la servicii, comunicarea de proiect, internã, de crizã;
- relațiile cu media;
- calitatea serviciilor și gradul de încredere a cetãțenilor în ele;
- elementele de identitate vizualã (nume, semnãturã, logo, stilul caracterelor, sistemul de culori,
carta graficã, vehiculele instituției, uniforma și zâmbetul salariaților, arhitectura clãdirii, culoarea
pereților, etc.);
- aportul social al instituției la comunitatea din care face parte (responsabilitatea socialã);
- campaniile de comunicare, evenimentele, sponsorizarea, mecenatul, preferințele și activitatea în
rețele sociale;
- personalitatea și mediatizarea liderului;
- în cele din urmã comportamentul instituției, strategia sa.