IN CE MASURA REGIMUL POLITIC ROMANESC

POSTCOMUNIST ESTE UNUL DEMOCRATIC

- OPOZITIA POLITICA -

Democratia ca proces se releva prin succesiunea alegerilor, dar si prin multe evenimente,
activitati sau relatii petrecute in intervalul dintre alegeri. Functionarea unui regim democratic nu
depinde doar de institutiile prin care se realizeaza diviziunea muncii intre executiv si legislativ, ci
si de un numar de reguli formale, dar si de proceduri informale prin care actorii politici
influenteaza functionarea regimului1. Spatiul politic este intr-un sitem democratic un spatiu
conflictual, conflictul fiind indus in mod necesar de existenta pluralitatii ca principiu ontologic la
democratiei2.
In aceste conditii, politica trebuie sa ofere perspective, sa permita alegerea intre solutii
concurente, iar partidele politice au relevanta pentru problema participarii la vot ca urmare a
increderii pe care o inspira. Exprimand dinamica raportului putere-opozitie, punand problema
acceptarii sau contestarii detinatorilor puterii, participarea politica devine un vector al schimbarii
pasnice de guvernare.
Alternanta la putere presupune existenta catorva conditii fovorizante precum pluralismul
politic, alegerile libere regulate, guvernarea majoritatii cu respectul opozitiei. Alternanta este un
tip ideal, considerata drept un criteriu de masurare a democratiei, ea isi dovedeste relativitatea.
Pentru ca regula alternantei sa functioneze trebuie garantata posibilitatea revenirii ulterioare la
putere a formatiunii politice care paraseste guvernarea. Alternanta se bazeaza pe un consens
minimal intre fortele politice in competitie in ce priveste politica externa, politica de aparare si
institutiile publice3. In respectul regimului in vigoare, alternanta opereaza o schimbare de rol
intre fortele politice situate in opozitie si celelalte forte politice care renunta provizoriu la putere

1
Parvulescu, Cristian R., “Esecul tranzitiei?”, in Sfera Politicii nr. 65/1998, p. 6.
2
Ibram, Maria-Niara, Ionescu, Alexandra, Stanescu, Alina, “Doua campanii prezidentiale”, in Sfera Politicii nr.
44/1996, p. 34.
3
Parvulescu, Cristian R., ”Criterii ale democratiei”, in Sfera Politicii nr. 41/1996, pp. 14-17.
pentru a intra in opozitie, asigurand in acelasi timp un “bilet de intoarcere” pentru urmatoarele
alegeri.4
Increderea este o conditie necesara democratiei intrucat poporul nu conduce in mod
direct, ci trebuie sa-si incredinteze destinul institutiilor reprezentative care poarta raspunderea
pentru insumarea intereselor si preferintelor a milioane de indivizi. In Romania neincrederea este
o mostenire difuza a comunismului. Partidul comunist insista pe faptul ca este unicul cunoscator
al modului in care societatea trebuie condusa, si ca nu mai era necesar ca indivizii sa-si exprime
punctul lor de vedere prin intermediul alegerilor sau a institutiilor organizate independent de
statul partid. Suprimarea sistematica a institutiilor independente (sindicate, uniuni ale scriitorilor,
femeilor, copiilor, studentilor, diferitelor profesiuni) pentru o perioada de aproape o jumatate de
secol a ingreunat consolidarea institutiilor noi. Aceasta a fost un serios obstacol pentru
acceptarea de catre populatie a institutiilor reprezentative, inclusiv a partidelor politice si implicit
a opozitiei. Increderea in institutii nu poate fi impusa prin decret. Institutiile demne de incredere
sunt rodul unei perioade indelungate de cooperare si adaptare5. In democratie, opozitia este un
organ al suveranitatii populare la fel de important ca si guvernarea. A suprima opozitia inseamna
sa suprimi suveranitatea poporului.
Opozitia este un rezultat al societatii civile si nu dauneaza democratiei, ci o desavarseste.
Actioneaza ca niste frane impotriva aparitiei unui stat prea puternic. Poate de asemenea sa
genereze idei noi de politici guvernamentale si sa formuleze cereri de initiere a acestor politici.
Opozitia nu are nevoie sa fie recunoscuta in documente constitutionale. In plus, poate sa existe si
fara necesitatea de a se fi rezolvat problema daca suveranitatea rezida in popor, in adunarea
reprezentativa ori in amandoua atata vreme cat exista o distinctie clara intre puterea executiva si
ultimul depozitar al suveranitatii. Opozitia poate, de asemenea, sa functioneze fara un sufragiu
amplu sau universal.
Ca institutie, opozitia politica s-a dezvoltat ca reactie fata de guvern si in consecinta,
reflecta intr-o oarecare masura caracterul acestuia, chiar daca este lipsita de puteri si are functii
mai limitate. Opozitia nu are acces la masinaria guvernamentala si nu poate opera numiri in
posturi. Arma sa principala a fost opinia publica, careia i-a si datorat in mare masura existenta,
cu timpul transformandu-se intr-o trasatura intrinseca a panoramei politice. Opozitiei politice
moderne nu ii ramane nici o altra solutie decat sa invinga guvernul pe propriul sau teren. Singura

4
Quermonne, Jean-Louis, L’alternance au pouvoir, Presses Universitaires de France, Paris,1988, p.16.
5
Rose, Richard, “Postcomunism si problema increderii”, traducere de Mihaela Matei in Polis vol. 3, nr. 3-4/1996,
pp. 66-77.
cale de a convinge opinia publica este sa se arate mai informata si mai bine pregatita decat
adversarul ei si sa ofere o alternativa mai clara si mai adecvata decat aceea a guvernului. A
accepta faptul ca guvernul stie mai bine ceea ce este de facut pentru ca se bizuie pe experti,
echivaleaza cu abdicarea de la o adevarata opozitie.
Fie ca este parlamentara ori nu, orice opozitie trebuie sa stie, sa creada si sa faca dovada
ca stapaneste mai bine decat guvernul acele probleme in privinta carora doreste sa i se opuna.
Supravietuirea opozitiei politice nu depinde numai de procedurile si de schimbarile institutionale,
ci si de propria sa vointa de a depasi dezavantajele pe care la are astazi de suportat relatiile sale
cu guvernul6.
In democratiile occidentale opozitia are o atitudine critica fata de putere, dar nu
destructiva. In multe cazuri se ajunge frecvent la pozitii comune in probleme importante.
Eficienta opozitiei depinde si de putere, de toleranta acesteia si de dorinta de a ajunge la un
consens. Principala regula a luptei politice este de a nu se distruge nici o componenta a
potentialului politic creator, pentru ca orice pierdere de acest fel afecteaza interesul national.
Tarile vecine au avut resurse morale si intelectuale si rabdarea necesara de a ajunge la un pact
national, fie si el provizoriu, astfel anihilandu-se violentele. Romania nu a avut parte de asa ceva.
In tarile Europei de Est, populatia in alegeri cinstite a dat vot de blam comunistilor. In Romania
liderii comunisti, prin manevre abile, s-au sustras acestui fapt7.
Daca opozitia este impiedicata, atacata sau anihilata, putem vorbi despre o tiranie a
majoritatii care insa, ridica problema protejarii minoritatii. Aceasta problema este rezolvata in
cadrul democratiei consociationale in care domnia majoritatii este inlocuita prin regula
consensuala comuna. Problema descoperirii unei linii de echilibru intre procedeele decizionale
de suma nula si cele de suma pozitiva este dificil de rezolvat in mod abstract. Majoritatea
deciziilor nu reprezinta nici domnia majoritatii si nici regula unanimitatii. Ele nu constituie de
fapt o reafirmare a domniei majoritatii pentru ca la o confruntare cu o opozitie intensa si cu
minoritati motivate, majoritatile fac de obicei concesii si impun, atunci cand este cazul, o vointa
“temperata” a majoritatii.8
Intr-un sistem democratic opozitia este considerata un fenomen benefic si necesar intrucat
permite confruntarea de idei, “dezbaterile” in vederea gasiri solutiilor celor mai bune pentru

6
Ionescu, Ghita, de Madariaga, Isabel, Opozitia. Prezentul si trecutul unei institutii politice, Humanitas, Bucuresti,
1992, pp. 145-146.
7
Ceausu, Dumitru, Exercitii de libertate, Editura Atlas, Bucuresti, 1997, p. 54.
8
Sartori, Giovanni, Teoria democratiei reinterpretata, Polirom, Iasi, 1999, pp. 223-224.
problemele cu care se confrunta societatea. Drepturile si indatoririle opozitiei sunt deosebite de
la un regim la altul. In unele state (Anglia, SUA, Gemania) functia de opozitie este formalizata.
Aceasta duce la recunoasterea unui statut politic pentru liderul opozitiei, a dreptului sau de a da
replica la dezbaterile publice ale parlamentului ca si a dreptului de a fi consultat in anumite
probleme de procedura privind ceremoniile de stat, declaratiile de razboi9.
Puterea si opozitia formeaza un cuplu, influentand exercitarea puterii sub aspectul
definirii politicii guvernamentale, guvernul luand macar partial in seama cererile opozitiei, daca
nu pentru a le rezolva efectiv, macar pentru a le neutraliza, urmarind sa includa in programul sau
idei ale oamenilor care risca altfel sa seduca pe unii dintre sprijinitorii sai. In plan mai larg,
aceasta operatiune tactica permite guvernului sa puna programul sau de actiune in concordanta
cu sectoare cat mai largi ale opiniei publice.
Opozitia porneste initiativa punerii guvernului sub control parlamentar. Indeosebi
deputatii opozitiei cer ministrilor explicatii, fac interpelari, introduc motiuni de cenzura. Pun in
miscare procedurile care tin de esenta mecanismului parlamentar: asumarea responsabilitatii
guvernului in fata parlamentului. Opozitia este eficienta in aceste demersuri, numai daca exista
riscul real pentru putere de a pierde sprijinul majoritatii, ceea ce ar fi posibil daca opozitia nu ar
fi dogmatica si rigida, ci capabila sa actioneze ca un nucleu al unei noi majoritati si sprijin al
unui nou guvern.
Opozitia care are caracter ideologic strict, ce pune in cauza concomitent regimul si bazele
sociale risca sa ameninte si sa altereze bazele clasice ale parlamentarismului, intrucat puterea nu
va mai lua in seama obiectivele programatice ale acesteia, ci va cauta sa nu cedeze nimic. Astfel,
puterea nu se va mai defini prin program, ci impotriva unui adversar comun. Deci si exercitarea
controlului asupra guvernului va fi afectata. Guvernul poate teoretic sa fie confruntat cu o
opozitie sistematica a adversarilor regimului si cu o opozitie parlamentara a partidelor care
doresc doar o schimbare de orientare politica. De obicei, tocmai diferentele de fond dintre fortele
opozitiei asigura stabilitatea guvernului, deoarece opozitia parlamentarava evita sa puna in cauza
responsabilitatea guvernului pentru a nu face jocul opozitiei ideologice. In aceste conditii
opozitia constructiva si regimul parlamentar sufera intrucat controlul asupra guvernului isi pierde
importanta datorita renuntarii la unele mijloace de actiune parlamentara asupra guvernului,
tocmai pentru a nu favoriza pozitiile opozitiei radicale10.

9
Tamas, Sergiu, Dictionar politic. Institutiile democratiei si cultura civica, Editura Academiei Romane, Bucuresti,
1993, pp. 195-196.
10
Cioaba, Aristide, Democratia. Putere si contra-Putere, Editura Noua Alternativa, Bucuresti, 1995, pp. 138-140.
 Printr-un paradox conform cu spiritul parlamentarismului, opozitia care divizeaza
reprezentantii in sanul adunarii este pe plan national, un factor de apropiere. Ea interzice
echipelor care se afla la Putere ingustimea de vederi pe care o presupune supunerea prea docila
fata de imperativele partizane. Ea incita guvernul sa iasa din partidul sau si-l constrange sa
priveasca mai departe pentru a dura mai mult11.

Romania ultimilor zece ani s-a confruntat cu un proces de trecere de la o societata inchisa
la una deschisa. In acest proces este important daca tranzitiile democratice au loc prin negociere
sau prin colaps, deoarece noile democratii sunt dependente de calea pe care o adopta. In istoria
politica a oricarei tari o tranzitie este un moment de intemeiere a carei mostenire determina
forma pe care o iau regimurile democratice pentru anii ce ii succed. Democratizarea este un
posibil rezultat al acestui proces. Exista in literatura de specialitate o abordare a tranzitiei
democratice care tinde sa nu mai acorde societatii, in general un rol direct si pe termen scurt. Se
considera ca este nevoie de o miscare sociala initiata de o opozitie organizata, absolut necesara
pentru succesul unui proces de pactizare. In acest sens se face distinctie intre societatea civila si
societatea politica, cat si intre doua modele ale tranzitiei: cel existent centrat pe stat si cel
interactiv in care societatea civila este inlocuita de societatea politica. Diferenta consta in faptul
ca societate civila se revolta iar societatea politica se organizeaza in vederea unui pact negociat
cu puterea. Elitele care controleaza regimul si conducatorii grupurilor de opozitie sunt singurele
care pot negocia pactul. Ele reprezinta entitati efective, structurate ca organizatii, si nu concepte
reificate de genul “statul” sau “masele”12.
Evolutia relatiilor dintre putere si opozitie, devenite doua axe de orientare in politica
romaneasca a avut unic punct de referinta guvernarea13. Relatiile putere-opozitie imbraca o
diversitate de forme, experienta democratica relevand ca opozitia poate juca roluri functionale
(constructive), dar si disfunctionale (neconstructive)14.
Principalul lucru in favoarea democratiei dobandit imediat dupa revolutia din 1989 a fost
aparitia si institutionalizarea opozitiei politice. In timpul regimului ceausist, opozitia era
neorganizata, regasindu-se la nivel individual, izolata in ideile unor personalitati culturale. In
aceste conditii, instituirea alegerilor era un prim si necesar pas pentru depasirea situatiei
11
Burdeau, Georges, Trate de science politique, thome VIII, 1974, p. 161.
12
Friedheim, Daniel V., “Teoria tranzitiei democratice dupa ’89: colapsul comunismului si pactul elitelor”, in Polis
nr. 4/1994, pp. 98-123.
13
Pasti, Vladimir, Miroiu, Mihaela, Codita, Cornel, Romania-stare de fapt, vol. I Societatea, Nemira, 1997, p. 134.
14
Mitran, Ion, Politologia in fata secolului XXI, Editura Fundatiei “Romania de maine”, Bucuresti, 1997, pp. 81.
revolutionare a momentului. Anomalia situatiei din acea perioada provenea din faptul ca atat
puterea provizorie cat si opozitia erau grevate in disputa pentru controlul tranzitiei de un serios
handicap: precaritatea legitimarii specifice ambelor “tabere”. Din aceasta cauza, dupa inlaturarea
dictaturii totalitare din decembrie 1989, alegerile generale si prezidentiale sunt organizate inca
din prima parte a anului 1990 (mai), inaintea adoptarii noii Constitutii. La un interval scurt, cerut
de Constitutie, in anul 1992 au fost organizate noi alegeri, de data aceasta intr-un cadru
constitutional reglementat.
In Romania, demonstratii anticomuniste au continuat si dupa 22 decembrie 1989,
principalul motiv fiind nu prezenta unor persoane cu un trecut legat de regimul comunist, ci
politica CFSN in cateva chestiuni considerate fundamentale de catre participantii la revolutie:
situatia PCR si mai ales a fostei Securitati.
La inceput prezenta fostilor comunisti in CFSN fusese acceptata fara mari problematizari
ideologice de catre populatie si liderii de opinie ai momentului. Aceasta s-a pus mai radical dupa
decizia FSN din 23 ianuarie ’90 de a deveni partid si de a participa la alegeri. Aceasta este
situatia ce schimba realitatea politica, intrucat, administrator al alegerilor, avand la dispozitie
mijloacele puterii de stat, in timp ce in mana competitorilor nu exista aproape nimic, FSN
devenea castigator virtual dupa abandonarea promisiunii initiale de a functiona ca pregatitor al
alegerilor. In aceste conditii, la 11 martie 1990 a luat fiint “Proclamatia de la Timisoara”,
principalul document al opozitiei din prima parte a anului 1990, cu functie ideologica evidenta,
punand problema decomunizarii. In septembrie 1991 este emisa “Declaratia de reconciliere” a
Aliantei Civice, in care se revine asupra principiilor decomunizarii si care contureaza nota
discursului opozitiei.
Discursul anticomunist s-a redus la cererea ca fostii activisti, securistii si conducatorii de
stat sau de partid sa nu fie acceptati in functiile de decizie. Raspunzandu-se primelor contestari
ale politicii duse de CFSN s-au pus in circulatie o multime de “clisee ale decomunizarii”, cu
rolul de a speria populatia pentru ca aceasta sa acorde sprijin celor care preluasera puterea in
decembrie ’89: 1) ideea ca din primele momente de dupa revolutie fortele politice alternative au
vrut eliminarea din viata politica a unor fosti comunisti (Ion Iliescu, Silviu Brucan, Alexandru
Barladeanu); 2) se anunta pregatirea unor represalii in masa contra fostilor membri ai partidului
comunist, daca puterea nou constituita ar fi schimbata; 3) ideea ca fortele opuse puterii instalate
doresc sa transforme in cetateni de categoria a doua si sa scoata din viata publica pe toti fostii
membri de partid; 4) in campania electorala s-a facut legatura intre decomunizare si venirea
fostilor mosieri si capitalisti.
La cateva saptamani dupa “Proclamatia de la Timisoara” s-a format Alianta Nationala
pentru “Proclamatia de la Timisoara”, incercandu-se constituirea unor strategii de cooperare a
tuturor fortelor ce s-au asociat in numele idealurilor Proclamatiei si in particular a Punctului 8, in
vederea alegerilor din 20 mai 1990. Eforturile au esuat, alianta a ramas pe hartie. Alegerile din
’90 reprezinta esecul ideii de eliminare a fostilor activisti de partid prin principii de competitie
politica.
Judecand situatia Romaniei imediat de dupa evenimentele violente de la sfarsitul anului
1989 din perspectiva lui Friedheim, problema reprezentarii fortelor active in decomunizare pune
in relief una din marile limite ale revolutiei romane. Pactul presupune doi termeni: constituirea
elitelor care “aranjeaza” schimbarea si obiectul propriu-zis al pactului. In aceste conditii, Ion
Iliescu si grupul sau nu au reprezentat revolutia anticomunista, ci, din contra, ei au fost
exponentul “partii” care a cceptat, participand, schimbarea de regim.
Opozitia la grupul lui Ion Iliescu, opozitia anticomunista, a fost subreprezentata, sau a
fost reprezentata din mult prea multe directii: asociatii ale revolutionarilor, organizatii care
reprezentau fosta rezistenta la comunism si altii. Prin forma de manifestare si prin actiunile lor,
aceste grupuri erau prea putin pregatite pentru a negocia compromisuri, pentru a dezvolta
principiile unui pact. In aceste conditii grupul lui Ion Iliescu a ajuns din contestat chiar partener
cu primele partide anticomuniste: partidele istorice - PNL si PNT. Acesta le-a sabotat dar a
trebuit sa le implice si in compromisurile unui pact. Primul pact a fost formarea CPUN din
membrii CFSN si liderii principalelor partide formate. Aceasta a reprezentat atragerea opozitiei,
sub presiunea marilor manifestatii de strada din Bucuresti si Timisoara, la un compromis, si
anume participarea la reglementarile legislativ-executive, la elaborarea legii electorale pana la
alegerile din mai ’90. Relatiile FSN cu partidele de opozitie au conturat intreaga greutate a
interactiunilor politice din primavara ’90.
Caracterul de partener de compromis jucat de partidele de opozitie a fost evident in cursul
desfasurarii dezbaterilor din CPUN. Opozitia in forma partidelor noi create a fost mai usor de
manipulat in ideea unui pact privitor la tranzitia de la vechiul regim la cel nou, fiind convenabila
din toate punctele de vedere pentru noua putere. Dialogul cu aceasta constituit dupa decembrie
’89 a inlocuit dialogul cu grupurile ce aveau la acel moment o mai mare legitimitate in opinia
publica de a reprezenta factorul social si simbolurile rasturnarii regimului comunist. In raport cu
acestea, grupul lui Ion Iliescu a inceput o politica de confruntare, apoi una de eludare15.
Raspunzand acid la acuzatia ca prezinta o atitudine critica la adresa opozitiei, Andrei
Plesu considera ca este mai important ce se va intampla la urmatoarele alegeri decat ce s-a
intamplat la cele trecute. Autorul articolului puncteaza anumite caracteristici (greseli) ale
opozitiei romane dupa 1989. Prin neimplicarea in guvernare opozitia este scutita de a-si terfeli
imaginea fapt ce-i permite sa-si sporeasca masiv capitalul politic. Acesta insa, va trebui la un
moment dat onorat, ramanand de vazut de cine si in ce fel. Astfel ca priveste spre opozitie cu o
speranta plina de ingrijorare. “Restauratia” de atunci a grupului lui Ion Iliescu era considerata
nimic fata de ce ar putea deveni restauratia de dupa falimentul guvernamental al opozitiei.
Greselile puterii sunt inertiale in timp ce greselile opozitiei arvunesc viitorul. Apologetii
opozitiei porneau in orice actiune de la premise copilaresti: 1) opozitia nu poate gresi, iar daca
greseste nu trebuia s-o spunem; 2) cine critica opozitia nu o face decat din unghiul puterii; 3)
opozitia este un monument static – paranoia opozitiei eterne care ramane mereu ceea ce este.
Esenta politicului, chiar si in democratia incipienta presupune ca opozitia si puterea sa fie
realitati dinamice, astfel incat unele vedete ale opozitiei pot intra rapid in desuetitudine sau pot
incepe sa cocheteze cu puterea. Neincrezatoare sau jignita fata de orice critica din afara, opozitia
devine victima unor riscante eroziuni interne (fractiuni, motiuni, aripi, migrari de cadre) sau a
unei devitalizante autosuficiente. Rezultatele sunt descurajante: puterea criticata face eforturi de
adaptare si auto-reglare sfarsind prin a se consolida. Opozitia “criticata pe nedrept”, pozand in
chipul tragic al victimei, se destrama intr-o solemna motaiala parlamentara16.
Alegerile “libere” din Romania, organizate in mai 1990 au fost contestate cu trei
argumente: 1) rezultatele au fost falsificate de puterea provizorie; 2) formal au fost libere, dar
rezultatul a fost influentat de presiunile manipulatorii ale FSN; 3) politiceste, electoratul era
imatur pentru exercitiul liber al votului17.
Primul paradox al alegerilor (pentru un mandat provizoriu), este acela ca au loc in plina
“criza revolutionara”: fractura politica violenta din decembrie 1989 continua si in primele luni
ale anului 1990. Pana la aceste alegeri, au avut loc in Romania patru mari “explozii” ale
conflictului social-politic intre protagonistii (FSN) revolutiei “castigate” – “furate” in
terminologia opozitiei – si cei ai unei “noi revolutii” (opozitia anticomunista a partidelor istorice

15
Andreescu, Gabriel, ”Cinci ani de la revolutie: perspectiva democratizarii”, in Polis nr. 4/1994, pp. 205-219.
16
Plesu, Andrei, “Critica puterii, critica Opozitiei”, in Dilema 27 VIII-2 IX 1993.
17
Dragan, Ioan (coord.), Constructia simbolica a campului electoral, Institutul European, Iasi, 1998, p. 303.
reinfiintate dupa decembrie 1989). In Romania era vorba nu de o disputa intre fractiuni politice
(de stanga si de dreapta), reprezentand proiecte alternative de reforma postcomunista (ca in
celelalte tari din estul Europei), ci de manifestari agresive ale unui conflict politic intre noua
putere provizorie (definita social ca “neocomunista”) si “iacobismul” anticomunismul radical al
opozitiei istorice. Cele partu explozii social politice au fost in ordine cronologica urmatoarele:
manifestatiile si confruntarile violente de strada din Bucuresti, din lunile ianuarie si februarie
1990; conflictul sangeros interetnic romano- maghiar de la Tg. Mures din luna martie; fenomenul
“Pietei Universitatii”, o contra Putere simbolica organizata la “Km 0 – zona libera de
neocomunism” intre aprilie–iunie 1990; evenimentele dramatice din 13-15 iunie (dupa alegeri),
care au pus capat in mod brutal miscarii din Piata Universitatii(308).
In conditiile lipsei totale de experienta, in materie de dialog politic, se va accentua
radicalitatea pozitiilor si antagonismelor dintre putere si opozitie, ceea ce va adanci polarizarea
electoratului, adica ruptura dintre majoritatea acestuia si electoratul opozitiei. Discursul opozitiei
era asimilat implicit si explicit cu culpabilizarea majoritatii. In Romania in timpul campaniilor
electorale din anii 1990-1992, gruparile politice de la putere si din opozitie au adoptat strategii de
actiune proprii “militantismului revolutionar”: anihilarea adversarului diabolizat ca dusman
implacabil care va trebui inlaturat si nu doar invins. Secretul victoriei puterii provizorii in
alegerile din 1990 consta in atitudinea ambigua fata de comunism, fragmentarea, intimidarea si
hartuirea opozitiei si lipsa de organizare a acesteia, astfel incat, pentru romani, a vota cu FSN
devine singura alternativa la alunecarea in anarhie.
In perioada de inceput a anilor ’90, relatia putere-opozitie nu suporta o definire a situatiei
in termeni eletorali, adica triada “acceptare – rivalitate – adversitate”, ci mai degraba, triada
aparent electorala “rivalitate – excludere – eliminare”. Ostilitatea radicala dintre puterea
provizorie si opozitie a cunoscut in acel timp accente dintre cele mai stridente: presedintele
puterii provizorii, Ion Iliescu i-a catalogat pe participantii la actiunea din Piata Universitatii, ai
carei lideri erau in majoritate intelectuali distinsi, cu apelativul de “golani”; de partea cealalta, in
discursul opozitiei radicale se percepe uneori confuzia dintre eradicarea “comunismului” si
eliminarea ”comunistilor”. Astfel, opozitia “democratica” s-a manifestat mai mult anticomunist
decat democratic18. Lupta care se dadea la nivel politic se purta pentru a stabili cine va conduce
tara si nu cum anume va fi ea condusa. De altfel, sustinerea de catre opozitie a restauratiei
monarhiei era net in avantajul puterii careia ii dadea un sens politic: o facea republicana19.
18
Fischer-Galati, Stephen, Romania in secolul al XX-lea, Institutul European, Iasi, 1998, pp. 85-86.
19
Pasti, Vladimir, Romania in tranzitie. Caderea in viitor, Nemira, 1995, p. 151.
 Puterea a incercat sa marginalizeze opozitia prin divizare. Are loc o explozie de partide
datorita faptului ca, doar cu un program de 256 de semnaturi se putea constitui un partid. Ideea
centrala a modelului romanesc este supravietuirea nomenklaturii fara comunism. Numeroasele
partide aparute erau satelite ale puterii si aveau drept scop de a contribui la confuzia generala
prin numarul mare si programele apropiate 20. Din aceasta cauza, primele alegeri au fost libere dar
neconcurentiale. Opinia publica era confuza, voturile fiind impartite, astfel ca nici un partid nu a
putut sa intruneasca majoritatea care sa-i permita puterea doar pentru el. Asa iau nastere coalitiile
de la putere dar si din opozitie, caracterizate de divergente care duc la sciziuni.
Orientarea puterii si opozitiei catre confruntari de strada ca mod de subminare si eventual
de dobandire a guvernarii a fost caracteristica primei parti a democratiei romanesti. Dupa un
timp, confruntarile politice se muta din strada in campul disputelor dintre partide in campanii
electorale, in Parlament, in presa, intrandu-se astfel pe un fagas normal, in general obisnuit
democratiilor parlamentare21. Dezvoltarea societatii civile si maturizarea opozitiei politice a
condus ca la mijlocul anilor ’90 Romania sa atinga nivelul realizat de Polonia si Ungaria cu cinci
ani in urma22.
In anul 1992 eroarea opozitiei a fost aceea de a se considera mai inteligenta si mai matura
decat alegatorii, de a fi adoptat un aer de pedagog al democratiei, de a fi bruscat optiunile prin
mesaje reductioniste de tipul “ori cheia, ori comunismul”, sau “cine nu e cu noi nu e bun roman”.
In schimb, puterea provizorie l-a infatisat pe Ion Iliescu drept cel care pune umarul, care
munceste in timp ce ceilalti nu fac decat sa vorbeasca23.
Multi votanti au abandonat puterea care dupa ce fusese legitimata prin paternitatea
revolutiei si a incercarii de gestionare a tranzitiei, si-a pierdut din creditul si prestigiul public ca
urmare a proliferarii coruptiei si a efectelor crizei economice. Entuziasmul emotional trezit de
prabusirea dictaturii si de accesul la alegeri democratice s-a erodat sub apasarea deziluziilor si
interogatiilor generate de tranzitie. Evolutiile tranzitiei au condus la erodarea treptatea a tipului
identitar-comunitar si afectiv al deciziei de vot si la afirmarea unui tip identitar – rational al
votului. Aceasta este deosebirea fundamentala in modul de functionare a logicii identitare in
alegerile din anii 1990, 1992 si modul rational in alegerile din 1996. “Schimbarea” nu mai
reprezinta o amenintare pentru identitatea majoritatii votantilor. Are loc un transfer identitar si de
20
Wagner, Richard, Calea romaneasca, Editura Kriterion, Bucuresti, 1996, p. 25.
21
Thom, Francoise, Sfarsiturile comunismului, Polirom, Iasi, 1996, p. 163.
22
Tismaneanu, Vladimir, Fantasmele salvarii. Democratie, nationalism si mit in Europa post-comunista, Polirom,
Iasi, 1999, p. 163.
23
Barbu, Daniel, Sapte teme de politica romaneasca, Antet, Bucuresti, 1997, p. 190.
credibilitate catre partidele si liderii fostei opozitii, catre programul reformator al acestora. In
favoarea fostei opozitii a contribuit substantial schimbarea discursului electoral. Discursul
renovator al acesteia a fost conceput in campania electorala din 1996 spre deosebire de cele din
anii 1990 si 1992 in termenii alternantei politice si a promovarii unui sistem de valori si scopuri
generale si “populare” ca adevar, democratie, dreptate, egalitate, sanse, prosperitate. Pledoaria
pentru “adevar” s-a dovedit cea mai eficinta strategie: aceasta a fondat in perceptia si receptarea
publica acceptabilitatea si credibilitatea ofertei sale electorale24.
Decizia majoritatii electoratului din Romania de a vota in noiembrie 1996 pentru
schimbarea puterii pe cale democratica a fost determinata de reprezentarea acestei schimbari ca o
alternanta la putere nu numai posibila ci si necesara. Principalul factor ce a concurat la aceasta a
fost modificarea relatiei dintre putere si opozitie ca urmare a schimbarii perceptiei reciproce. In
alegerile precedente discursurile acestora nu au fost construite in termenii alternantei ci mai
degraba in logica luptei “revolutionare” adica a conflictului dintre mentinerea sau rasturnarea
ordinii politice existente. Puterea existenta era contestata ca nelegitima iar alegerile ca fiind
nedemocratice. Puterea era conceputa ca reprezentand o ordine statala neocomunista, iar opozitia
era etichetata ca un dusman revansard si antinational. Redefinirea situatiei raporturilor dintre
putere si opozitie avanseaza treptat in aii 1993-1996 ajungandu-se la o recunoastere reciproca. In
anii 1995-1996 tensiunile si antagonismele social politice dintre putere si opozitie se atenueaza
tot mai mult. Discursurile, actiunile si comportamentele acestora intra progresiv in logica
dualitati politice si in perspectiva alternantei25.
In anul 1996 opozitia si-a definit si prezentat oferta electorala in termenii alternantei. In
alegerile din 1990 si 1992, discursul electoral al opozitiei avea ca deviza “o noua revolutie”.
Esecul puterii in gestiunea reformelor duce la pierderea increderii in capacitatea sa de a redresa
situatia. In acest context fosta opozitie a atras electoratul prin prezentarea unui program
economic si politico-social credibil. Uzura puterii in cei sapte ani de guvernare va pregati si in
Romania terenul pentru alternanta politica. In anul 1996 campania eletorala se desfasoara intr-un
context de strategii de actiune politica si reprezentare politica, de comportament al actorilor
politici care apropie scena politica romaneasca de modelul “dualitatii” si “disputei” putere-
opozitie in forme si modalitati care implica recunoasterea principiului democratic al alternantei.
Dupa 1996 Romania a trecut “testul dublei rasturnari” al lui S. Huntington care califica o
tara din punct de vedere democratic. Pentru ca sistemul politic sa se dovedeasca viabil si sa
24
Dragan, Ioan (coord.), Constructia simbolica a campului electoral, Institutul European, Iasi, 1998, p. 357.
25
Ibid., pp. 381-382.
posede capacitatea de autoreproducere necesara oricarui sistem democratic, este necesar ca si
subsistemul opozitiei sa se prezerve. Ori, din acest punct de vedere, examenul pe care l-a avut de
dat PDSR in opozitie a fost foarte important, chiar vital pentru democratia romaneasca, dat fiind
faptul ca in absenta sa, ori in conditiile unui PDSR diminuat alternativa politica se profila in zona
tulbure a extremismului. Se poate spune ca in opozitia de dupa 1996 s-a jucat de fapt, cea mai
importanta carte a democratiei romanesti26.
Clivajele specifice vietii politice postrevolutionare au facut din sistemul politic romanesc
unul bipolar cu principali protagonisti PDSR si CDR. Un clivaj important intre 1990-1992 este
cel de comunist-anticomunist suprapus pe clivajul urban-rural. In acest context exista un
dezechilibru major intre FSN si partidele istorice neconstituite inca intr-o coalitie. Din 1992
situatia se echilibreaza prin aparitia CDR si regruparea din interior, si din jurul PDSR. Acum
apar noi clivaje: monarhism-antimonarhism, reformism-antireformism, stanga-dreapta. Cel din
urma clivaj se accentueaza in a doua jumatate a anului 1998 cand reprezentantii partidelor
politice aflate la putere si in opozitie au simtit nevoia unei autodefiniri exprese pe aceasta axa.
Schimbarea de roluri survenita in urma alegerilor din ’96 nu a insemnat neaparat o abordare
diferita a raportului putere-opozitie, practicandu-se inca in maniera pe care o criticasera in
pozitia anterioara: sicanarea majoritatii si ignorarea opozitiei. Acest aspect a fost cat se poate de
contraproductiv si a reprezentat un potential pericol la adresa mentinerii democratiei, prin
reducerea la tacere sau ignorarea opozitiei si transformarea majoritatii in element de impunere
nestingherita a vointei puterii.
Activitatea opozitiei trebuie considrata nu numai ca parte a jocului politic democratic, ci
si ca expresie a garantarii lui in viitor. Exista trei ipostaze ale opozitiei dupa ‘96: 1) opozitia
clasica a partidelor parlamentare pierzatoare PDSR, PUNR si PRM care incearca cenzurarea
puterii si a guvernarii prin sustinerea in comun a motiunilor simple si de cenzura; 2) partidele
nou aparute Partidul Aliantei pentru Romania desprins din PDSR si Partidul Alternativa
Romaniei desprins din CDR, si care duc o politica de independenta refuzand afilierea
neconditionata la una din taberele putere-opozitie; 3) opozitia din interiorul CDR si al coalitiei de
guvernare Alianta Civica si PD. Mijloacele cele mai eficiente folosite concertat de trilaterala
forte a opozitie (PRM+PUNR+PDSR+/-ApR) sunt: refuzul de a participa la vot, grve
parlamentare, sustinerea directa sau indirecta a protestelor, mitingurilor de protest si alte
manifestarilor impotriva guvernului, aliante in depunerea motiunilor de cenzura sau simple.

26
Voicu, George, Pluripartidismul. O teorie a democratiei, All, 1998, p. 232.
 Activitatea opozitiei a fost usurata si de modul precar in care a functionat coalitia de la
putere. Astfel, trasaturile generale care definesc opozitia in aceasta perioada sunt: instabilitatea
organizationala prin remodelarea sau regruparea fortelor existente, sciziuni, lupte interne,
factiuni, desprinderi, partide noi; tentativa definirii doctrinare prin eforturi individuale ale
partidelor, discutii intre partide pentru crearea unui pol al stangii, partidele noi fiind mai
preocupate de a-si fauri o imagine bazata pe aspecte doctrinare; propunerea unor programe
alternative de guvernare, proces ce se afla de-abia la inceput fiind importante pentru o abordare
mai responsabila a actului guvernarii; tendinta de depasire a bipolarismului CDR-PDSR prin
aparitia unor partide noi si mobile dispuse sa colaboreze cu parteneri din ambele tabere pentru o
viitoare coalitie27.
Alegerile din 1996 nu au avut meritul politic de a-i fi adus la putere pe cei mai buni, ci,
inainte de toate, meritul istoric de a fi oprit alunecarea tranzitiei pe povarnisul puterii
nealternative. Romanii au faurit un sistem electoral democratic inainte de a fi edificat un regim
democratic operational28.
Dupa ani de zile in care CDR a pedalat pe atuul cel mai important al opozitiei, care
promitea o schimbare totala a societatii prin forma de guvernare monarhica, la mijlocul lunii
februarie 1995, presedintele CDR Emil Constantinescu decide intr-o sedinta a Comitetului
Executiv ca pentru politica din Romania problema monarhiei nu este de fapt o problema. Aceasta
schimbare de viziune se incadreaza in efortul de a-si redresa strategia politica in masura in care
situatia de inceput de an ’95 a Conventiei era belicoasa. Impresia generala a fost ca opozitia se
rodeaza pe interior si ca luptele fratricide, de principii ii pericliteaza imaginea. Aceasta impresie
a fost falsa. Confruntata cu un esec electoral care i-a oferit ragazul unei reflectii binevenite,
opozitia s-a diversificat asumandu-si rolul de practician real al democratizarii politice, cu care
insa electoratul roman nu s-a familiarizat nici in 1996. Mersul anului 1995, an al clarificarilor,
luptelor doctrinare, delimitarilor si specificarilor foarte exacte, in care partidele de opozitie au
practicat compromisul politic inteles in sens pozitiv la nivel performant, a facut ca opinia publica
sa ramana reticenta cu privire la eficacitatea opozitiei29.

27
Cartarescu, Cristina Ilinca, “Cealalta parte: opozitia”, in Sfera Politicii nr. 66/1999, pp. 33-36.
28
Campeanu, Pavel, “Alegerile tranzitiei”, in Sfera Politicii nr. 56/1998, pp. 26-32.
29
Saftoiu, Claudiu, “Este 1996 un an de gratie?”, in Sfera Politicii nr. 36/1996, pp. 47-48.
 In noul context, noua opozitie politica-vechea putere acuza noua puterea-vechea opozitie
de vanatoare de vrajitoare si de epurare pe criterii politice, inspirata, poate de propriile habitudini
de guvernare30.
Dupa pierderea alegerilor, PDSR s-a obisnuit greu cu gandul ca trebuie sa treaca in
opozitie. Tranzitia s-a facut totusi intre cele doua tururi de scrutin.
Principala idee care a calauzit activitatea sa postelectorala a fost incercarea de a-si asocia
numele de o noua imagine (partid modern, atasat valorilor europene dar foarte atent la interesele
nationale) si de a o face uitata pe cea a partidului corupt, clientelar si arogant. O alta preocupare
a fost de a reduce cat mai mult scandalurile interne sau macar de a nu lasa sa razbata prea mult in
afara.
Limbajul folosit a uzat din plin cliseele cunoscute, de succes din prima perioada de dupa
’89 (nevanzarea de tara, psihoza anti-monarhica si cea anti-fosti proprietari, somajul, discursul
nationalist si anti-maghiar). Dupa patru luni de la alegeri s-au inregistrat incercari de a slabi
coeziunea coalitiei de guvernare. A promovat ideea alternantei la putere, in conditiile in care
aceasta a devenit un obiectiv istoric, incercand sa dea impresia ca cedeaza puterea de dragul
acestui deziderat. A intreprins un prim pas in vederea recastigarii credibilitatii prin intentia de
restructurare profunda propunand reorganizarea partidului in doar cateva luni, eliminarea
coruptilor si a fostilor fripturisti, adaptarea documentelor programatice la conditia de partid in
opozitie, eventuala schimbare a denumirii. De fapt partidul s-a schimbat dupa chipul si
asemanarea noului sau presedinte, Ion Iliescu, fapt ce a constituit cauza unor conflicte interne,
dar si a unei tentative de coagulare a stangii.
Totodata si-a luat in serios rolul de partid de opozitie, osciland intre o opozitie
constructiva, fiind de acord cu lupta impotriva fenomenului coruptiei, si atacuri asupra coalitiei
de guvernare, ori de cate ori a avut posibilitatea. Principala miza a reprezentat-o etichetarea
puterii drept o coalitie revansarda ce promoveaza epurarea politica, contestand in acelasi timp
monarhismul noii puteri in speranta de a crea disensiuni intre taranistii monarhisti si social-
democratii republicani. Critica programul de reforma dand o batalie pentru sindicate, aflandu-se
intr-o continua campanie electorala31.
Opozitia politica este cruciala pentru Romania, insa dupa alegerile din 1996 cele trei
partide de opozitie PDSR, PUNR, PRM nu si-au adaptat noua identitate. Unde opozitia are mult
mai multa imaginatie, invetand si grefand forme noi de lupta politica, ea este mai eficienta. In
30
Saftoiu, Claudiu, “Cine aduce schimbarea”, in Sfera Politiciii nr. 45/1996, p. 39.
31
Hera, Calin, “De la Putere in Opozitie. Cazul PDSR”, in Sfera Politicii nr. 46/1997, pp. 46-49.
general, pierderea puterii este jenanta, iar o regula nescrisa (un fel de “gentleman agreement” in
politica) impune ca liderul partidului care pierde puterea sa demisioneze asumandu-si esecul
politic. Noiembrie 1996 este o data istorica intrucat a avut loc schimbarea puterii pe cale pasnica.
Dar nici puterea, nici opozitia nu si-au intrat in rol cu naturalete. Mai mult, opozitia a cunoscut
dificultati mai serioase de adaptare avand ca principal handicap lipsa de credibilitate. O forma de
neadaptare este reprezentata de faptul ca in loc sa faca fata noilor obligatii politice si-a pierdut
timpul cu elaborarea comunicatelor artagoase despre epurare politica, reactionand
disproportional in raport cu evenimentele.
Intrarea in opozitie a reprezentat insa si elementul care a descatusat energii la varf in
masura in care o seama de obligatii nu mai au avut obiect iar orgoliile, frustrarile, ranchiunile nu
au mai fost atat de bine tinute in frau ca pe timpul cand era la putere. In acelasi timp opozitia
cauta riposta cat mai eficienta la adresa coalitiei de la putere. Opozitia a avut o misiune grea
trebuind pe de-o parte sa-si intre cu adevarat in rol, iar pe de alta parte sa nu repete greselile
fostei opozitii, toate acestea in conditiile in care principalul partid de opozitie PDSR a primit o
riposta taioasa chiar din partea fostilor aliati PUNR si PRM32.
Se poate considera ca legerile din 2000 au marcat incheierea unei prime faze in
dezvoltarea sistemului nostru democratic: faza de introducere a institutiilor asa-zis formale prin
Constitutie, legea electorala si legea partidelor politice, de organizare si finalizare a patru alegeri
generale si locale succesive, de cristalizare a institutiilor formale corespunzatoare instituirii
democratiei. Transferul puterii in urma rezultatelor alegerilor din 1996 si 2000 s-a realizat intr-un
mod relativ onorabil. Totusi, de fiecare data, noii conducatori au vrut sa confirme ceea ce Emil
Cioran numea “complexul adamic” al culturii si intreprinderilor noastre de orice fel cand
ajungem in pozitii de exercitare a puterii: tantatia de a lua totul de la capat, de a nu construi mai
departe, de a nu pune inca o caramida la un edificiu deja pornit, ci, dimpotriva, de a banui ca,
iarasi si iarasi ne aflam in fata unui inceput genuin. Alegerile din anul 2000 au reprezentat o
cernere puternica a sistemului de partide, doar cinci reusind sa intre in Parlament: PDSR, PRM,
PNL, PD, UDMR33.
In noul context de dupa alegerile din 2000, avand de fapt doua opozitii de extractie
fundamental diferita, executivul va avea aproape automat sprijinul uneia dintre ele, functie de
timpul proiectelor legislative pe care ar dori sa le treaca prin parlament. In planul imaginii
publice situatia opozitiei (cea nedemocratica reprezentata de PRM si cea democratica
32
Chelaru, Rodica, “Despre Opozitie sau hainele imparatului”, in Sfera Politicii nr. 48/1997, pp. 25-27.
33
Vlasceanu, Lazar, Miroiu, Adrian, Democratia ca proces. Alegerile 2000, Editura Trei, 2001, pp. 7-8.
reprezentata de PNL si PD) o favorizeaza pe cea a puterii. Pe plan intern opozitia democratica
poate fi presata permanent cu reprosul ca intransigenta ei ar putea impinge puterea la o
colaborare cu extremistii. In plan extern sperietoarea Vadim ofera guvernului Nastase canale de
comunicare mult mai favorabile in cancelariile occidentale, estompand imaginea negativa
asociata de revenirea ex-comunistului Ion Iliescu34.

In Romania postcomunista societatea civila a constituit suportul societatii politice.

Partidele politice aflate intre 1990-1996 in opozitie au venit la putere prin capacitatea ei de
mobilizare. In aceasta perioada opozitia si sociatate civila au format un soi de masinarie politica
ce a suplinit slabiciunea partidelor si capacitatea lor de a raspunde nevoilor unei activitati politice
cat de cat conturate si eficiente. Societatea civila a asigurat cunostintele necesare unei asemenea
activitati, capacitatea de programare si expertiza, mijloacele de difuzare si mobilizare, grosul
militantilor din teritoriu pentru aceste partide. Masinaria opozitie-societate civila s-a gripat odata
cu venirea la putere a CDR, partidele fostei opozitii emancipandu-se de sub tutele societatii
civile. In aceste conditii Alianta Civica paraseste formal CDR, care ulterior se destrama ducand
la disparitia totala a masinariei politice ce implica societate civila. Diminuarea rolului societatii
civile a avut drept rezultat definitiva disparitie a masinariei politice naturale care se formase intre
aceasta si partidele din opozitie si care a contrabalansat timp de un deceniu forta mostenitorilor
directi ai regimului comunist. Nu in perioada FSN au fost acestia din urma puternici, ci abia
acum cand principalul lor adversar, societatea civila isi traieste ultimele zile35.
Conform lui Ghita Ionescu prezenta sau absenta opozitiei politice institutionalizate este
criteriul de clasificare a societatilor in liberale sau dictatoriale, democratice sau autoritare,
constitutionale sau monolitice. In unele tari (Marea Britanie, Irlanda de Nord) exista
institutionalizat obiceiul de a plati un salariu liderului opozitiei, de a aloca din bugetul public o
suma de bani pentru a mentine viu spiritul opozitiei. puterea si relevanta opozitiei intr-o tara sunt
cele mai bune criterii cu privire la soliditatea unei democratii. Instituirea opozitiei semnaleaza
faptul ca formei celei mai avansate a conflictului politic i se confera nu numai legitimitate, dar ca
acel conflict este mutat in zona consensului, a procedurilor, a normelor si institutiilor cere
definesc democratia. Romania dupa alegerile din noiembrie 1996 devine, dupa clasificarea lui R.
Dahl, o poliarhie cu largi posibilitati create pentru partidele din opozitie.

34
Lazescu, Alexandru, “Peisaj dupa batalie”, in Sfera Politicii nr. 87-88/2001, pp. 12-19.
35
Brancoveanu, Romulus, “Ultimele zile ale societatii civile?”, in Sfera Politicii nr. 87-88/2001, pp. 2-7.
 Intrarea PDSR in opozitie a reprezentat o adevarata scoala politica pentru liderii acestui
partid care au inceput sa-si largeasca aria si continutul notiunilor democratice folosite, si chiar sa
vorbeasca de noi realitati politice. Noul statut al opozitiei politice din Romania a fost de fapt
unul protectiv, favorizat de lipsa represaliilor si a razbunarilor politice, de respectarea statutului
legitim al opozitiei, de crearea cadrului adecvat desfasurarii activitatii opozitiei. El a permis
partidului lui Ion Iliescu nu doar sa supravietuiasca pierderii alegerilor, dar sa renasca, sa se
intareasca. Activarea in cadrul opozitiei a contribuit in mare masura la democratizarea PDSR.
Dupa ce trece prin criza de dupa alegeri, partidul lui Ion Iliescu a revenit spectaculos pe scena
politica fara a face mari eforturi. Cauza principala a fost ajutorul obtinut din partea coalitiei
majoritare care s-a confruntat cu certuri si neintelegeri.
Daca masura in care partidele dintr-o tara au cunoscut calvarul opozitiei ar constitui un
criteriu al democratizarii, atunci tara noastra ar fi una dintre cele mai democratice. De cate ori
puterea a comis vreo actiune indoielnica din punct de vedere legal sau constitutional,
reprezentantii politici ai PDSR au protestat in numele principiilor si al valorilor democratice de
care nu se obosisera sa tina seama cata vrema au detinut Puterea. PDSR si-a luat in serios rolul
de principal partid de opozitie, invatandu-l rapid in special in activitatea parlamentara desfasurat
pe mai multa planuri: intrebari si interpelari, interventii, diferite tipuri de motiuni, initiative
legislative. Multe din acestea au fost de natura politica, nefiind neaparat dictate de preocupari
reformiste sau democratice, ci mai degraba de logica luptei politice, de nevoia de a infrunta
fortele politice din majoritatea parlamentara si guvernamentala. Aceasta in conditiile in care, in
politica, cucerirea puterii chiar si de catre fortele de natura democratica nu garanteaza practicarea
jocului democratic in mod consecvent. PDSR in opozitie nu a avut altceva de facut decat sa
monitorizez greselile sau lipsa de profesionalism a unora, lipsa de coordonare intre diferitele
partide, lideri sau grupuri ale coalitiei majoritare36.
Se pune problema daca alternanta reprezinta in sine un test infailibil al democratiei.
Logica alternantei politice presupune o majoritate puternica constituita dupa principiul “winner-
take-all.” Intr-o astfel de logica majoritatea isi asuma controlul legislativului, formeaza integral
autoritatea executiva, colonizeaza intreaga administratie centrala, isi insuseste totalitatea puterii.
Opozitiei, exclusa sistematic din toate instantele in care se iau deciziile privitoare la interesul
public, nu-i ramane decat sa exercite in mod ireconciliabil o functie critica, in asteptarea
momentului in care, la randul ei, va lua in posesie institutiile statului. De aceea, opozitia nu are
36
Pavel, Daniel, “PDSR in Opozitie – Studiu asupra functionarii puterii in societatea postcomunista”, I, in Sfera
Politicii nr. 81/2000, pp. 42-48.
niciodata interesul sa fie “constructiva”, pentru ca orice influenta asupra treburilor publice ii este
refuzata din principiu. Singura menire rationala a opozitiei ar fi aceea de a-i convinge pe
alegatori printr-o critica ireductibila si energica a tuturor actelor de guvernare, ca majoritatea nu
le merita increderea si ca, la urmatorul scrutin, vointa urnelor ar trebui sa o aduca pe ea la putere.
Numai un sistem politic capabil sa produca majoritati puternice poate functiona dupa principiul
alternantei. Scrutinul majoritar corespunde de regula, unor sisteme de alternanta politica, iar cel
proportional, unor sisteme de cooparare partizan in cadrul coalitiilor guvernamentale.
Reprezentarea proportionala se dovedeste fara consecinte in planul politicilor daca nu duce la
guverne de larga coalitie. In Romania anilor ’90 – adversarul politic este, de regula, infrant in
parlament, nu in alegeri. Reprezentarea parlamentara a minoritatii devine inutila daca opinia
acesteia este sistematic si fatis ignorata37.
Opozitia, drept criteriu al democratiei, reprezinta un grup minoritar permanent aflat in
asteptarea puterii. Ea presupune, in raport cu puterea, fie interese diferite, fie conceptii comune,
fie pe ambele. Aflandu-se in asteptarea puterii, minoritatea dupa fiecare scrutin poate deveni
majoritate. Opozitia face parte din regim nefiind un grup, ci o pozitie a unei minoritati intr-un
sistem concurential pentru puterea politica. Opozitia este o contraputere la adresa puterii in inima
insasi a puterii politice. Opozitia nu constituie nici un lux, nici un accesoriu, ea fiind o piesa
centrala a democratiei. Nu alternanta la putere este cea care caracterizeaza democratia, ci
posibilitatea alternantei.38 Romania o are din plin.

37
Barbu Daniel, Republica absenta. Politica si societate in Romania postcomunista, Nemira, 1999, pp 165-173.
38
Baechler, Jean, Democraties, Calmann-Levy, 1985, pp.123-127.
 REFERINTE BIBLIOGRAFICE

CARTI:
Baechler, Jean, Democraties, Calmann-Levy, 1985.
Barbu, Daniel, Sapte teme de politica romaneasca, Antet, Bucuresti, 1997.
Barbu Daniel, Republica absenta. Politica si societate in Romania postcomunista, Nemira, 1999.
Burdeau, Georges, Trate de science politique, thome VIII, 1974.
Ceausu, Dumitru, Exercitii de libertate, Editura Atlas, Bucuresti, 1997.
Cioaba, Aristide, Democratia. Putere si contra-Putere, Editura Noua Alternativa, Bucuresti,
1995.
Dahl, Robert, Poliarhiile. Participare si Opozitie, Institutul European, 2000.
Dragan, Ioan (coord.), Constructia simbolica a campului electoral, Institutul European, Iasi,
1998.
Fischer-Galati, Stephen, Romania in secolul al XX-lea, Institutul European, Iasi, 1998.
Huntington, Samuel P., Ordinea politica a societatilor in schimbare, Polirom, 1999.
Ionescu, Ghita, de Madariaga, Isabel, Opozitia. Prezentul si trecutul unei institutii politice,
Humanitas, Bucuresti, 1992.
Lijphart, Arendt, Modele ale democratiei. Forme de guvernare si functionare in treizeci si sase
de tari, Polirom, 2000.
Mitran, Ion, Politologia in fata secolului XXI, Editura Fundatiei “Romania de maine”, Bucuresti,
1997.
Pasti, Vladimir, Romania in tranzitie. Caderea in viitor, Nemira, 1995.
Pasti, Vladimir, Miroiu, Mihaela, Codita, Cornel, Romania-stare de fapt, vol. I Societatea,
Nemira, 1997.
Pavel, Daniel, Leviathanul bizantin. Analize, atitudini si studii politice, Polirom, 1998.
Quermonne, Jean-Louis, L’alternance au pouvoir, Presses Universitaires de France, Paris,1988.
Sartori, Giovanni, Teoria democratiei reinterpretata, Polirom, Iasi, 1999.
Tamas, Sergiu, Dictionar politic. Institutiile democratiei si cultura civica, Editura Academiei
Romane, Bucuresti, 1993.
Tanase, Stelian, Revolutia ca esec. Elite si societate, Polirom, Iasi, 1996.
Thom, Francoise, Sfarsiturile comunismului, Polirom, Iasi, 1996.
Tismaneanu, Vladimir, Fantasmele salvarii. Democratie, nationalism si mit in Europa post-
comunista, Polirom, Iasi, 1999.
Vlasceanu, Lazar, Miroiu, Adrian, Democratia ca proces. Alegerile 2000, Editura Trei, 2001.
Voicu, George, Pluripartidismul. O teorie a democratiei, All, 1998.
Wagner, Richard, Calea romaneasca, Editura Kriterion, Bucuresti, 1996.

ARTICOLE:
Andreescu, Gabriel, ”Cinci ani de la revolutie: perspectiva democratizarii”, in Polis nr. 4/1994.
Brancoveanu, Romulus, “Ultimele zile ale societatii civile?”, in Sfera Politicii nr. 87-88/2001.
Campeanu, Pavel, “Alegerile tranzitiei”, in Sfera Politicii nr. 56/1998.
Cartarescu, Cristina Ilinca, “Cealalta parte: opozitia”, in Sfera Politicii nr. 66/1999.
Chelaru, Rodica, “Despre Opozitie sau hainele imparatului”, in Sfera Politicii nr. 48/1997.
Friedheim, Daniel V., “Teoria tranzitiei democratice dupa ’89: colapsul comunismului si pactul
elitelor”, in Polis nr. 4/1994.
Hera, Calin, “De la Putere in Opozitie. Cazul PDSR”, in Sfera Politicii nr. 46/1997.
Ibram, Maria-Niara, Ionescu, Alexandra, Stanescu, Alina, “Doua campanii prezidentiale”, in
Sfera Politicii nr. 44/1996.
Ilinca, Cristina Cartarescu, “Cealalta parte: opozitia”, in Sfera Politicii nr. 66/1999.
Lazescu, Alexandru, “Peisaj dupa batalie”, in Sfera Politicii nr. 87-88/2001.
Pavel, Daniel, “PDSR in Opozitie – Studiu asupra functionarii puterii in societatea
postcomunista”, I, in Sfera Politicii nr. 81/2000.
Plesu, Andrei, “Critica puterii, critica Opozitiei”, in Dilema 27 VIII-2 IX 1993.
Parvulescu, Cristian R., ”Criterii ale democratiei”, in Sfera Politicii nr. 41/1996.
Parvulescu, Cristian R., “Esecul tranzitiei?”, in Sfera Politicii nr. 65/1998.
Rose, Richard, “Postcomunism si problema increderii”, traducere de Mihaela Matei in Polis vol.
3, nr. 3-4/1996.
Saftoiu, Claudiu, “Este 1996 un an de gratie?”, in Sfera Politicii nr. 36/1996.
Saftoiu, Claudiu, “Cine aduce schimbarea”, in Sfera Politiciii nr. 45/1996.