Anatomie Introducere

Obiect
Embriologia
Embriologia
Embriologia este ştiinţa care se
ocupă de studiul etapelor
dezvoltării individului sau
dezvoltării ontogenetice a
vieţuitoarelor.
De-a lungul anilor mijloacele de
cercetare s-au perfecţionat,
trecând de la embriologia
descriptivă şi comparativă, la
embriologia experimentală
(cauzală) şi în final s-au pus
bazele embriologiei moleculare,
cu ajutorul altor ştiinţe ca
biochimia, biofizica şi genetica.
Prezentul volum „Embriologie umană
normală şi patologică“ se face util în primul
rând studenţilor în medicină care studiază
problemele dezvoltării normale a individului;
precum şi problematica malformaţiilor, în
cadrul specialităţii de morfopatologie.
Deopotrivă cartea este utilă medicilor de
familie, medicilor pediatrii, obstetricienilor şi
geneticienilor.
Capitolele de embriologie au respectat
programa analitică a studenţilor în
medicină, motiv pentru care volumul poate
fi folosit ca un curs de embriologie.
Un alt capitol important este acela care
studiază implicarea factorilor de mediu şi a
factorilor genetici în desfăşurarea
proceselor de dezvoltare embrionară.
Nu mai puţin interesante sunt
capitolele care tratează aspectele
morfologice ale malformaţiilor
congenitale în toată complexitatea
lor, cu corelarea aspectelor de
dezvoltare a embrionului cu
momentul acţiunii factorului
teratogen.

Iar pentru a avea o utilitate în

medicina practică se rezervă două
capitole în care sunt tratate
problemele de diagnostic precoce al
malformaţiilor congenitale în
obstetrică, în ideea realizării în
practica medicală a unei profilaxii a
malformaţiilor congenitale, patologie
care creează un indice ridicat de
morbiditate precum şi de mortalitate
perinatală.
Anatomie
Poziţia anatomică a corpului uman
Termeni orientativi
Etimologia cuvântului anatomie
Anatomia (din limba greacă ana=prin, şi temnein = a tăia) este
ramura din cadrul ştiinţelor biologice care se ocupă cu studiul
structurii fiinţelor organizate, iar ca mijloc de investigaţie şi studiu
are în principal disecţia.
Descrierea poziţiei anatomice a
corpului uman
Poziţia caracteristică a omului este cea verticală, în
ortostatism, sau în picioare. Poziţia anatomică, are
următoarea imagine: organismul uman este în ortostatism
(în picioare), membrele inferioare sunt lipite, picioarele sunt
la 90 grade, cu călcâiele lipite şi deschiderea spre anterior,
genunchii şi şoldurile sunt în extensie, membrele superioare
sunt lipite de partea laterală a corpului, coatele în extensie,
antebraţele în rotaţie externă, palmele şi degetele privind
înainte.
Ca şi planuri anatomice avem
în principal 3 categorii:

Frontale
Sagitale
Transversale

Aceste planuri secţionează

imaginar organismul uman
sub o anumită incidenţă.
Planurile frontale au o poziţie
paralelă cu fruntea, sunt verticale
şi latero-laterale.

Acestea divid corpul în două părţi:

una anterioară şi una posterioară.

Planul frontal care împarte corpul

în două jumătăţi egale se numeşte
plan medio-frontal.
Planurile sagitale au o poziţie
perpendiculară pe cele frontale,
având o direcţie antero-
posterioară.

Aceste planuri divid corpul în

două părţi: una dreaptă şi una
stângă.

Planul sagital care împarte

corpul în două jumătăţi egale se
numeşte plan medio-sagital.
Planurile transversale au o
poziţie orizontală.

Aceste planuri divid corpul în

două părţi: una superioară şi
una inferioară.

Planul transversal care

împarte corpul în două
jumătăţi egale se numeşte
plan medio-transversal.
Noţiuni de orientare şi topografie
Aceşti termeni sunt utilizaţi pentru a orienta un
anumit segment sau organ al corpului uman, pentru a
descrie unele mişcări biomecanice efectuate de seg­
mentele corpului uman. Pentru a înţelege mai bine
sistematizarea corpului uman, vom descrie următorii
termeni:
• median (medial, intern) - linia mediană împarte în două corpul uman, denumirea
de median indică spre centrul corpului sau segmentului;
• lateral (extern) - termenul de lateral se referă la porţiunea aflată înspre exterior,
spre parţile laterale ale organismului, centrului corpului sau seg-mentului;
• dorsal (posterior) - se referă la porţiunea aflată ,,în spate”;
• ventral (anterior) - se referă la porţiunea aflată ,,în faţă”;
• proximal (cranial, superior) - fiecare membru sau segment al organismului
presupune şi un centru al lui, această noţiune indică spre superior faţă de acest
centru;
• distal (caudal, inferior) - fiecare membru sau segment al organismului
presupune şi un centru al lui, această noţiune indică spre inferior faţă de acest
centru;
• radial - spre osul radius;
• cubital - spre osul cubitus (ulna);
• tibial - spre osul tibia;
• fibular - spre osul peroneu
(fibula);
• longitudinal - se referă la direcţia
de proiecţie a câmpului studiat, şi
acesta se referă la axul lung;
• transversal - se referă la direcţia
de proiecţie a câmpului studiat, şi
acesta se referă la axul scurt;
• abducţie - este o mişcare a unui
segment, care presupune
îndepărtarea de axa de simetrie;
• adducţie - este o mişcare a unui
segment , care presupune
apropierea de axa de simetrie;
• flexie - este o mişcare care
presupune îndoirea
segmentului respectiv;

• extensie - este o mişcare ce

presupune întinderea
segmentului respectiv;

• rotaţie - este o mişcare

complexă în jurul axului lung
al segmentului respectiv
(rotaţie internă sau externă)
• circumducţie - este o mişcare
foarte complexă prin care un
segment trece succesiv prin toate
mişcările elementare : flexie ,
adbucţie, extensie, adducţie şi revine
la poziţia iniţială. Această mişcare se
poate executa şi în sens invers.

• pronaţie - este o mişcare ce

presupune răsucirea palmelor în jos;

• supinaţie - este o mişcare ce

presupune răsucirea palmelor în sus.
Osteologie
Generalităţi
Morfologie externă şi internă
Osteologia (de la cuvintele din limba
greacă osteon = os, logos = vorbire) este
partea anatomiei, care are ca obiect
studierea elementelor osoase care
alcătuiesc scheletul corpului uman.
Scheletul osos (gr. scheletos = structură de
suport) în ansamblu are rol de a susţine şi
totodată de a proteja organele.
Denumirea majorităţii oaselor provin din
latină.
Oasele au forme şi structuri diferite
legate de funcţia şi localizarea lor în
corp.
In general într-un os se găseşte o
substanţă compactă sau osul
cortical (substantia compacta
corticalis) iar în interiorul oaselor
scurte, plate şi în epifiza oaselor
lungi se găseşte o reţea aparent
spongioasă (substantia spongiosa)
în ochiurile căreia se află măduvă
osoasă.
După formă deosebim: oase
lungi (ossa longa), oase plate
(ossa plana), scurte (ossa brevia)
şi pneumatice (ossa
pneumatica).
Oasele lungi ca de exemplu
femurul se compun din corp
(diaphysis) şi două extremităţi
(epiphises). In interiorul diafizei
se găseşte canalul medular
(cavum medulare), în care se află
măduvă roşie sau galbenă.
Oasele sunt învelite la exterior
de o membrană numită periost
în care se găsesc multiple
terminaţii nervoase.

Canalul medular este căptuşit

de o membrană numită
endoost.

Vasele sangvine împreună cu

filetele nervoase pătrund în os
prin găuri nutritive (foramina
nutricia).
Denumirea oaselor: cele mai multe oase poartă denumirea din limba
latină: humerus, radius, ulna, tibia, iar o parte din limba greacă: sfenoid,
peroneu.

Geometria oaselor a preocupat anatomişti din toate timpurile care au şi

denumit unele oase după diferite figuri geometrice: trapez, cuboid,
piramidal, etc. La anumite oase denumirea este rezultatul asemănării cu
un obiect = scăriţa, pisiformul = os în formă de mazăre, scafoidul=os în
formă de barcă, semilunarul= semilună, etmoidul=ciur.
In organismul uman oasele au rol în realizarea unor funcţii complexe după cum urmează:
1. Funcţia de rezistenţă, de apărare şi protecţie reprezentată de structuri complexe osoase care
protejează organe vitale
2. Funcţia mecanică, de pârghie realizată prin faptul că oasele sunt antrenate în mişcare ca nişte
pârghii mecanice (de ordinul I, II şi III ). Oasele participă pasiv în activitatea de locomoţie,
prehensiune
3. Funcţia arhitecturală, de susţinere este realizată în special de către vertebre care alcătuiesc
coloana vertebrală sau scheletul axial.
4. Funcţia de depozit de săruri minerale: fosfat tricalcic, carbonat de calciu, fluorură de calciu,
clorură de calciu, carbonat de magneziu, fosfat de sodiu prin care intervine în homeostazia
fosfocalcică şi magneziană a organismului.
5. Funcţia hematopoetică: realizată de măduva roşie pe care o conţin unele oase: stern, creasta
iliacă a coxalului, au proprietatea de a produce celule stem din care se vor forma hematiile
respectiv celelalte elemente figurate ale sângelui.
6. Funcţia de depozit şi de eliminare a unor substanţe toxice: osul are posibilitatea să elimine
produşii toxici rezultaţi din metabolism sau să îi depoziteze (Arsen, Plumb).
Clasificarea oasele după forma lor exterioară în :
oase lungi care formează scheletul braţului, antebraţului, coapsei şi a gambei.
oase alungite unde se încadrează clavicula, metacarpienele, metatar-sienele şi falangele.
oase arcuate sau curbate, oase ca o potcoavă, care se remarcă printr-o formă asemănătoare cum sunt de exemplu mandibula şi
osul hioid.
oase centro-radiale sau radiante care prezintă în centru un masiv osos din care pornesc spre periferie raze sub formă de apofize
osoase îndreptate in diverse direcţii. De exemplu vertebrele şi osul sfenoid.
oase late la care grosimea este redusă ca de exemplu oasele bolţii craniene ca şi parietalul, frontalul şi occipitalul. Acestora li se
adaugă omoplatul şi coxalul.
oase papiracee asemănătoare papirusului sau foii de hârtie, sunt oase late dar foarte subţiri care se prezintă ca nişte lamele
osoase aproape trans¬parente. Ele se găsesc în alcătuirea osului etmoid, palatin, osul lacrimal.
oase scurte care au un volum mult mai redus şi pot fi foarte mici ca de exemplu oasele carpiene, sau sunt ceva mai mari ca de
exemplu oasele tarsiene.
oase pneumatice în interiorul cărora se găsesc una sau mai multe cavităţi pline cu aer.
oase sesamoide sunt oase mici rotunjite sau ovalare de dimensiunea unui bob de orez, mazăre sau fasole care nu se întâlnesc în
mod constant.
La nivelul oaselor există diverse canale şi găuri sau orificii. Canalele de trecere şi
găurile sunt parcurse de elemente anatomice vasculo-nervoase, iar aceste structuri
osoase existente în constituţia osului au denumiri consacrate în limba latină.
Hiat - este un orificiu de formă neregulată unde se deschid mai multe canale.
Foramen - are forma unei găuri sau al unui orificiu.
Sulcus – are forma unui mic şanţ.
Fossa - are un aspect depresionat în formă de groapă.
Fossula - are un aspect depresionat mai redus decât fossa în formă de gropiţă.
Incisura - reprezintă scobitura, ştirbitură a unei margini.
Apertura - reprezintă o deschizătură.