Sunteți pe pagina 1din 5

Universitatea Al. I.

Cuza
Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Politice

Dialectica
Istoria termenului de dialecticã nu este aceiaşi cu ilustrarea modului în care dialectica a
fost înţeleasã în sec. XIX, în special de Hegel. Dialectica a constituit un obiect de disputã la fel de
viu în cugetarea greco-romanã şi scolasticã pe cât a fost şi în cugetarea mai nouã de la Kant, Hegel
şi pânã în zilele noastre. Situaţia de mai sus este legitimatã şi capãtã însemnãtate datoritã distincţiei
fãcutã de Croce şi primitã mai târziu de N. Hartmann: ,,A gândi dialectic şi a gândi teoria logicã a
dialecticii sunt douã acte mentale deosebite” 1.

La originea termenului dialecticã se aflã verbur grecesc διαλεγειυ (dialegein), care


înseamnã a purta o discuţie, o conversaţie. De la acest termen, prin derivaţie, s-a format adjectivul
διαλεκτικοζ şi respectiv expresia η διαΩεκτικη τηχνη, care înseamnă arta discuţiei, a conversaţiei.
Iniţial, prin dialecticã se înţelegea arta discuţiei, a dialogului şi, drept urmare, arta de a diviza
lucrurile în genuri, specii, etc2 (de-a clasifica conceptele) pentru a le examina şi discuta. Termenii
διαλεγειν şi διαλεγεσθαι au un sens dublu: primul este cel de conversaţie, iar al doilea de diviziune
logicã a lucrurilor3.

Ȋn perioada clasicã a Greciei antice, dialectica a avut douã sensuri, sensuri care au fost
preluate şi de cãtre filosofii moderni. Un sens elogios care desemna logica, forţa raţionamentului;
într-un fragment din Sofistul, Platon asimileazã dialecticianul cu filosoful. Un sens peiorativ care-
l întâlnim la Aristotel (Despre suflet) şi care subliniazã o subtilitate, distincţie ingenioasã şi inutilã.
Acest ultim sens a reînviat în epoca modernã sub forma dialecticii lui Kant4.

O pãrere asemãnãtoare gãsim şi la Paul Foulquite. Ȋn accepţiunea sa, dialectica este folositã
cu douã sensuri. Uneori are un sens pozitiv care marcheazã rigoarea unui raţionament, a unei
demonstraţii, iar alteori are o intenţie depreciativã care sugereazã caracterul sofistic al unei
argumentãri5.

Ȋn societatea greacã anticã, dialectica fost consideratã drept ştiinţa supremã, ştiinţa realitãţii
absolute şi a gândirii ce oglindeşte realitatea, altcãtuitã din idei pure, printr-o anumitã mişcare sau

1
B. Croce, Ce qui est vivant et ce qui est mort de la philosophie de Hegel, 1910, p. 43.
2
O pãrere asemãnãtoare gãsim la Augustin. Acesta afirmã cã ,,dialectica este ştiinţa de a purta bine dezbaterile.”,
Augustin, De dialectica, traducere, introducere, note, comentarii şi bibliografie de Eugen Munteanu, ediţia a II-a,
revizuitã, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 37.
3
Adrian Michiduţã, De dialectica, în Anuarul Institutului de Istorie ,,G. Bariţ” din Cluj Napoca, seria Humanistica,
tom. IV, 2006, p. 297.
4
Ibidem, p. 297-298.
5
Paul Foulquie, Dictionnaire de la langue philosophique, Paris, 1992, 170-172.
activitate logicã -teza lui Platon- sau drept ştiinţa probabilitãţilor retorice, a aparenţei de adevãr -
teza lui Aristotel-6. Cea mai desãvârşitã formã a acestei teze din urmã s-a legat de numele sofiştilor,
care prin eristicã pledau cu aceiaşi înşelãtoare putere de argumentare în favoarea sau defavoarea
unei cauze (antilogia) şi izbuteau sã confere adevãrului aparenţa unei erori şi erorii aparenţa unui
adevãr. Mijlocirea între aceste teze contrare a fost realizatã de stoicism. Stoicii proclamau
dialectica tot una cu logica formalã7 întregitã de retoricã8.

Ȋn Dictionar de filosofie, Julia Didier prezintã noţiunea de dialecticã reprezentând la origine


arta dialogului. Ȋn momentul când se întâlnesc douã persoane cu pãreri contrare are loc o discuţie.
Fiecare dintre ei încearcã sã conteste pe bazã de argumente opinia celuilalt; motorul discuţiei în
acest caz e reprezentat de opoziţia dintre teze. J. Didier subliniazã douã aspecte fundamentale
pentru înţelegerea dialecticii. Un aspect negativ: ,,Aristotel a reţiunut de la dialecticã aspectul
negativ atunci când a definit dialectica drept arta argumentãrii şi respingerii”9. Ȋntr-un mod analoc,
Kant considerã şi el cã dialectica reprezintã arta de a opune pur şi simplu teze contradictorii. Un
sens pozitiv: ,, dialectica este arta de a construi o cunoştinţã adevãratã; trebuie sã fi fost sigur de o
opinie (tezã), apoi sã fi recunoscut temeiul opiniei contrare (antiteza), spre a cunoaşte adevãrul
total al unui lucru (sintezã).”10.

Putem rezuma sensurile dialecticii dupã schema de mai jos.

Fig. 1: Sensurile dialecticii

6
Dialectica ne apare cu un sens depreciativ şi la Kant. Acesta considera cã logica aparenţei (dialectica) este opusã
analiticii, care este logica adevãrului. ,,Aparenţa raţionalitãtii constã în rigoarea raţionamentului, dar acestã rigoare nu
ajunge sã atingã adevãrul, cãci raţionamentele dialecticie aplicã lucrurilor în sine sau noumenentelor principii care nu
au valoare decât în cazul lucrurilor pentru noi sau fenomenelor.”, Adrian Michiduţã, op. cit, p. 278-279.
7
Ţinem sã menţionãm cã dialectica a fost identificatã de antici -excepţia o face Platon- şi de scolastici cu logica. Pânã
în epoca modernã, marea majoritate a tratatelor de logicã scrise în latinã se intitulau Dialectica.
8
Mircea Florian, Dialectica. Sistem şi metodã, De la Platon la Lenin, Editura Casa Şcoalelor, 1947, p. 12.
9
Julia Didier, Dictionar de filosofie, Larousse, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996, p. 77.
10
Ibidem, p. 78.
Ȋn zilele noastre, termenul de dialecticã a devenit ambigu. Paul Foulquie afirmã cã
dialectica este folositã în zilele noastre cu ,,sensuri atât de diverse încât este dificil sã i se dea o
semnificaţie precisã. 1. Ȋn sensul cel mai strict (conservând esenţialul noţiunii hegeliene): proces
al unei gândiri care ia conştiinţa de ea însãşi şi se exprimã prin afirmaţii antitetice pe care o sintezã
înglobantã are sarcina sã le reducã; 2. Într-un sens mai puţin strict (care conservã o veritabilã
opoziţie, dar fãrã sã se reducã la contrarietatea logicã): proces al unei gândiri sau al unei deveniri
care progreseazã printr-o alternanţã de mişcãri de sens opus sau printr-un joc de cauzalitate
regiciproc.”.11

Fãrã a pretinde o definirea cu caracter universal, dialectica poate fi consideratã, în opinia


noastrã, drept suita de etape parcurse de spirit care îndepãrtându-se gradual de conştiinţã primitivã
construieşte progresiv lumea ştiinţei, a moralei şi a religiei.

Modelul de gândire dialectic nu a apãraut pentru întâia oarã în Grecia anticã, ci germenii
dialecticii s-au aflat deja cu mult înainte în sânul popoarelor antice orientale. Deşi germenii
dialecticii au aparut iniţial în orient, societatea greacã anticã a împins însã dialectica în direcţia pe
care o cunoaştem astãzi. Conform lui F. Engels, majoritatea filosofilor din societatea greacã erau
dialecticieni spontani12.

La origine, filosofie greacã este o dialecticã obiectivã; reflectând dialectica imanentã a


obiectului, a lumii externe. Cu timpul, ea a evoluat spre o dialecticã subiectivã. Ca mod de gândire,
filosofii greci foloseau dialectica pentru:

1. Heraclit, Thales, Anaximandru, Anaximene o foloseau pentru a demonstra


dialecticitatea obiectivã a lumii înconjurãtoare.
2. Parmenide, Zenon şi Mellisos (eleaţii) o foloseau pentru a nega aceastã dialecticitate
obiectivã.
3. Anaxagora, Empedocle, Socrate şi Platon o foloseau fie pentru a opera o împãcãciune
între dialectica obiectivã heracliteanã şi logica metafizicã eleatã, fie pentru a înlocui
logica tautologicã a acestora.

11
Paul Foulquie, op. cit, p. 78-79.
12
Adrian Michiduţã, op. cit, p. 303.
4. Aristotel o folosea pentru a întemeia logica formalã şi metafizicã; baza fiind principiul
identitãţii şi contradicţiei.
5. Stoicii, epicurienii, scepticii şi Gorgias o foloseau fie pentru a conchide neputinţa şi
imposibilitatea gândirii, fie pentru a sublinia imposibilitatea de a cunoaşte cauzele.