Trupul și sufletul în viziunea filozofiei greceşti antice

Din cele mai vechi timpuri taina fiinţei umane i-a atras pe filozofii care,
așa cum era de așteptat au studiat omul în relație cu Cel ce Este,
Dumnezeu. Întrebările ce este omul, ce este sufletul și ce motivează trupul
au fost cele mai semnificative.
Potrivit uneia dintre interpretări, în greacă, cuvântul trup („soma”) este un
derivat al cuvântului „sema”, care înseamnă „semn”. Printre alte
numeroase înţelesuri, ultimul cuvânt, „sema” reprezintă un indicator care
arată către un mormânt. Astfel, în acest sens, soma se referă la o filozofie
greacă străveche, care considera trupul un „sema” - un mormânt al
sufletului.
Într-adevăr, în tradiția greacă veche, exista o credință răspândită a
sufletului natural nemuritor și a trupului natural efemer. Asta înseamnă că
mai mulți filozofi din antichitate considerau că trupul omului este
nenăscut și că aparținuse mai înainte lumii impersonale a ideii însă când s-
a mutat din această lume prosperă, Dumnezeu a pedepsit-o și a închis-o în
trup, închisoarea și mormântul sufletului din acel moment. Astfel, potrivit
acestei păreri, mântuirea sufletului consistă în evadarea din această
închisoare și reîntoarcerea în lumea nenăscută a ideilor din care a căzut,
astfel încât să se întoarcă la prosperitatea lumii ideale.
În mitul peșterii, Platon demonstrează că întreaga lume perceptibilă este o
casă a robiei, o închisoare în care sufletele umane percep umbrele
arhetipurilor ca pe o realitate în sine. Astfel, sufletele trebuie să scape de
aici și să se întoarcă la lumină. Acesta este erosul platonic. Platon însuși
descrie drama căderii sufletelor naturale eterne în trupuri.
Filozofii neoplatonici și cei parțial dedicați acestui sistem filozofic,
precum și alte sisteme antice au fost influențate de aceste teorii, denigrând
din acest motiv trupul. Existau de asemenea alte sisteme care apreciau
frumusețea trupului în defavoarea sufletului.
Au fost emise numeroase teorii și puncte de vedere asupra lumii, în relație
cu Dumnezeu și omul, prin unele sisteme filozofice și religioase.
Mitropolitul Ioan al Pergamului rezumă învățăturile de bază ale filozofilor
antici și ale unor creștini care au fost influențați de filozofie și le împarte
în cinci categorii.
Prima categorie a învățăturilor este reprezentată de teoriile gnostice,
potrivit cărora lumea în care trăim este pătrunsă de rău, și prin urmare,
Dumnezeu nu putea fi creatorul său. Între Dumnezeu Tatăl și lume există
o ierarhie a „erelor” dintre care ultima este creatoarea lumii.
A doua categorie conţine ideile neo-platonistului Plotin, potrivit căruia
Dumnezeu avea lumea înlăuntrul său și la un moment dat a scos-o la
suprafață. Ideile există în Dumnezeu și, pe baza lor, a creat lumea dintr-o
materie pre-existentă. Însă lumea creată de Dumnezeu nu este perfectă,
pentru că materia și spațiul diferă de ceea ce a dorit Dumnezeu să creeze.
Lumea perfectă este lumea ideilor.
A treia perspectivă este cea a ideilor lui Filon, un evreu care a încercat să
îmbine credința sa biblică cu teoria lui Platon. Potrivit lui, Dumnezeu a
creat materia, ceea ce înseamnă că aceasta nu a existat dinainte. Însă ideile
sunt gândurile lui Dumnezeu. Această teorie a influențat neoplatonismul,
care considera că lumea este o emanație de la Dumnezeu Singurul, adică o
extensie a gândurilor sale.
A patra, este teoria lui Origen care a fost influențată de perspectivele lui
Platon: potrivit lui Origen, există două creaţii: unul este creaţia eternă,
care include creaţia sufletelor, iar cealaltă este creaţia în timp, când
această lume eternă și prezentă ia o formă materială. Origen vede creația
ca pe o cădere.
Este evident că ideile lui Platon au influențat, mai mult sau mai puțin pe
teologii gnostici, neoplatoniști, evrei și creștini și acele teorii care au
derivat din învățăturile ortodoxe cu privire la creația lumii și a omului.
Doctrina reîncarnării este legată de crearea lumii. Potrivit doctrinei
reîncarnării, sufletele aparțineau lumii eterne și nenăscute a ideilor, însă
după aceea, fie prin păcat sau prin emanația din această lume ele au fost
închise în trupuri drept pedeapsă și ca închisoare. Astfel, dacă omul este
incapabil să se purifice și să se elibereze de trup, trebuie să se întoarcă din
nou în mai multe trupuri, chiar și în trupuri de animale, până când sufletul
său este curățat de păcate și se întoarce la lumea eternă a ideilor. O astfel
de teorie denigrează trupul, considerând omul o singură unitate
psihosomatică.
Trupul din punct de vedere ortodox
Învățătura creștină despre trup și om în general diferă de teoriile
metafizice. Cu toate acestea, nu vom realiza o analiză completă a acestui
aspect, întrucât obiectul acestui articol nu este unul teologic și nu se
adresează experților, ci este mai degrabă informativ și pastoral.
Crearea omului este discutată în primele cărți ale Sfintei Scripturi. Se
spune: „Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi după
asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului,
animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot
pământul!» Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui
Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a
binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l
supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate
animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot
pământul!»” (Fac. 1, 26-28).
În aceste versete se spun câteva adevăruri fundamentale. Mai întâi, putem
observa că Dumnezeu, Care a creat omul este o Persoană (întreită), și nu
un ideal sau ceva impersonal. Nu este un ansamblu de idei impersonale.
Apoi se spune că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui
Dumnezeu. Dacă facem legătura dintre acest pasaj și altul, care spune că
Dumnezeu a creat trupul din pământ și apoi a suflat asupra sa și i-a dat
viață, creând astfel sufletul, este evident că omul a fost creat direct de
Dumnezeu într-un mod pozitiv. Asta înseamnă cu sufletul nu a trăit mai
înainte într-o lume eternă sau nenăscută a ideilor ci că a fost creat atunci
de Dumnezeu. Mai înseamnă de asemenea că trupul nu este închisoarea
sufletului, ci că a fost format de Dumnezeu și că s-a creat astfel omul într-
o uniune a sufletului cu trupul. Adică, nici trupul nu a existat înaintea
sufletului și nici sufletul înaintea trupului. Omul nu este doar un trup sau
doar un suflet. Sufletul este sufletul unei ființe umane iar trupul este trupul
unei ființe umane, adică omul înseamnă întotdeauna amândouă, pentru că
este format din trup și suflet.
Mai mult decât atât, acest pasaj arată faptul că omul a fost creat de
Dumnezeu pentru a împărăți peste întreaga creație. Așadar, trupul nu este
închisoarea sufletului ci a fost creat împreună cu acesta într-un mod
pozitiv de către Dumnezeu. Atât trupul cât și sufletul trebuie să aibă un
curs comun către Dumnezeu.
Cu toate acestea, observând trupul uman dintr-un punct de vedere creștin
putem găsi cinci etape ale existenței sale.
Prima se referă la modul în care a funcționat trupul înainte de căderea
omului. Imediat după crearea omului, trupul a avut harul și puterea lui
Dumnezeu. Adică, sufletul se afla în comuniune cu Dumnezeu iar aceasta
a luminat și trupul, iar prin trup această strălucire s-a extins asupra întregii
naturi. Nicolae Cabasila spune că trupul este o oglindă. Întrucât trupul a
primit energiile necreate ale luminii lui Dumnezeu, aceasta a radiat asupra
întregii creații. De aceea Adam și Eva nu se rușinau chiar dacă erau goi.
Acest fapt ne arată și că nu trupul poartă vina pentru ce a urmat.
A doua etapă este ceea ce s-a întâmplat după căderea omului. Imediat
după ce și-a pierdut comuniunea cu Dumnezeu, oglinda a fost spartă și ca
efect, întunericul a cuprins întreaga creație. Atunci Adam și Eva au văzut
că erau goi și s-au rușinat, încercând să se acopere. Trupul s-a sălbăticit
din cauza păcatului, și toate patimile trupești au apărut, și asta înseamnă că
moartea a pătruns în om. Asupra trupului s-a coborât o mare catastrofă, au
apărut bolile, s-a slăbit și avea nevoie de mai multă hrană și haine pentru a
se proteja de vreme. Trupul pe care îl știm astăzi nu este cel primit în ziua
creației. Nu este același trup creat de Dumnezeu, ci acela care a suportat
consecințele păcatului, adică moartea.
A treia etapă a trupului începe odată cu întruparea lui Hristos. Cuvântul lui
Dumnezeu s-a întrupat, într-adevăr într-un trup muritor, pentru a-l aduce
înapoi la slava de dinainte și a-l înălța dincolo de stadiul în care se afla în
persoana lui Adam. Schimbarea la față a Domnului, când chipul său
strălucea precum soarele și veșmintele sale s-au făcut albe ca lumina, arată
preamărirea trupului. Trupul uman a dobândit o mare slavă în Persoana
Cuvântului. Avem de asemenea șansa de a trăi în Trupul lui Hristos. Ne-
am renăscut prin Sfintele Taine ale Bisericii, prin Sfântul Botez, prin
Mirungere, și cinstim trupul prin Sfânta Euharistie. Prin ascetism adică,
post, abstinență…, nu urâm și nu înjosim trupul, ci încercăm cu ajutorul
lui Dumnezeu, să îl readucem la condiția inițială a lui Adam și Eva și
chiar mai sus. Așa cum spun Sfinții Părinți, prin nevoință omorâm
patimile și nu trupul.
A patra etapă a trupului începe odată cu ieșirea sufletului din el. În ciuda
despărțirii de suflet, unitatea omului rămâne intactă, persoana, ființa,
rămâne. Dacă cineva reușește prin harul lui Dumnezeu să echilibreze
relația dintre trup și suflet, atunci trupul său devine sfinte moaște. În
Biserica Ortodoxă avem numeroase sfinte moaște, și anume trupuri care
au rămas neatinse de stricăciune, ce emană bună mireasmă și săvârșesc
minuni. Asta înseamnă că aceste trupuri, fără să suporte niciun proces
chimic, fără să se afle în anumite condiții climatice s-au păstrat nestricate,
semn că harul lui Dumnezeu este în ele. Astfel de sfinte moaște se pot găsi
în multe din bisericile noastre. Nestricăciunea lor este indicată de faptul că
celulele din trupul sfântului nu se degradează, acesta rămânând întregi.
Cea dea cincea etapă a trupului va începe odată cu cea de-a doua venire a
Lui Hristos și când toate trupurile vor învia. Filozofia antică greacă nu
credea în învierea trupului, pentru că așa cum am văzut, ea învăța
distincția dintre sufletul natural nemuritor și trupul natural muritor. Astfel,
potrivit acestei filozofii, mântuirea omului este exodul sufletului
nemuritor din trupul muritor, care va dispărea după aceea. Însă,
creștinismul nu acceptă această idee. Învățătura creștină este aceea că
trupurile vor învia prin puterea lui Dumnezeu, că sufletele vor intra în
trupurile lor iar oamenii vor trăi veșnic cu trupul și sufletul în uniune.
Bineînțeles, trupurile vor fi diferite de cele de astăzi, vor fi nemuritoare și
nu vor cunoaște stricăciune sau boli, vor avea o formă mai bună decât cea
din Rai, de după creare. Sfântul Pavel scrie: „Aşa este şi învierea morţilor:
Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune. Se
seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune,
înviază întru putere. Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc” (1
Cor. 15, 42-45).
Astfel în tradiţia creştină, trupul devine un templu al Sfântului Duh, după
cum ne învaţă Sfântul Apostol: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu
al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi
nu sunteţi ai voştri?” (1 Cor. 6, 19).
Principalele opinii filosofice și religioase cu privire la crearea lumii,
interpretarea răului existent în lume și, desigur, trupul uman, au fost
prezentate în capitolul anterior. Cu toate acestea, învățătura Bisericii
Ortodoxe, așa cum este exprimată de către Apostoli și Părinții Bisericii,
este foarte diferită.
Teologia ortodoxă vorbeşte despre diferenţa dintre creat şi necreat.
Dumnezeu este necreat iar întreaga natură, inclusiv omul este creată.
Dumnezeu nu este doar Creatorul ci și Întemeietorul lumii. Spunem
aceasta pentru că „a crea” înseamnă a construi şi a înfrumuseţa ceva din
materie pre-existentă. Însă întreaga creație a fost făcută din materie
necreată. Dumnezeu nu a făcut cerul și pământul din ceva existent ci „El a
zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Ps. 148, 5). Răul care există în
lume nu provine din natura proprie și creația sa. Provine din separarea de
Dumnezeu, prin căderea omului.
După cum am văzut mai devreme, Biserica Ortodoxă nu crede în distincția
dintre un suflet natural etern și un trup natural muritor. Cu alte cuvinte, nu
consideră că sufletul aparținea lumii eterne și nenăscute a ideilor și că
trupul este închisoarea sufletului. În loc, consideră că Dumnezeu a creat
sufletul și trupul simultan și astfel a fost creat omul. Nici trupul nu a
existat înaintea sufletului și nici sufletul înaintea trupului. Astfel, trupul
omului a fost creat într-un mod pozitiv de Dumnezeu și s-a unit cu trupul.
Sufletul nu se află într-o anumită parte a trupului ci în întregimea acestuia
ca energie.
Din această perspectivă, Biserica Ortodoxă respinge teorie reîncarnării,
întrucât omul formează o uniune între trup și suflet. Există o unitate
psihosomatică a omului de la crearea lui Adam și Eva până la zămislirea
fiecărui om. Omul formează o persoană, o ființă, adică trupul nu dispare și
nu este haina sufletului, pe care acesta o arunca pentru a deveni altceva.
După moartea omului, adică, exodul sufletului din trup, ființa și persoana
sunt păstrate, iar la învierea trupurilor, fiecare suflet se va întoarce la trup
său. Acest lucru este de necrezut pentru filozofia antică (păgână).