Preotul Sorin Mihalache, specialist în matematică și filosofie,

despre efectul rugăciunii în timp de covid: Neuroștiințele arată un

fapt de netăgăduit - rugăciunea e antrenamentul de bază pentru
dispoziția cea bună

Părintele Sorin Adrian Mihalache este licenţiat în matematică şi teologie, a absolvit

cursuri de master în psihologie, filozofie, teologie şi fizică teoretică, iar din anul 2010
este doctor în Filozofie al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, cu teza „Dimensiunea
cosmică a persoanei”. Este cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din
Iaşi, editor executiv al „Journal for Interdisciplinary Research on Religion and
Science”, editat de Centrul de Cercetare Interdisciplinară Avansată în Religie şi
Ştiinţă al Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, coordonator al Centrului de Studii
Interdisciplinare în Religie şi Ştiinţă al Fundaţiei „Solidaritate şi Speranţă”, fiind
implicat şi în alte proiecte şi activităţi cu specific interdisciplinar. Este tatăl a patru
copii.

Ne-am plâns în ultimii ani că lucrurile nu mai merg cum trebuie, că valorile
sunt răsturnate, că stresul ne ucide și că viteza a devenit prea mare și că așa
nu se mai poate… iată că nu s-a mai putut. Am simțit? Am presimțit?

Au fost multe voci care au spus că lucrurile nu merg bine de-a lungul ultimilor 40, 50
de ani. De fapt, dacă ne gândim pe o perioadă de timp mai îndelungată, cred că în
istorie, de fiecare dată au fost spirite, personalități care au văzut în profunzime și au
deplâns că lucrurile nu merg bine. În general, filosofii se ocupă cu această evaluare,
ei fiind foarte atenți la modul în care sunt judecate realitățile fiind preocupați să evite
evaluările superficiale. Analize de felul acesta am avut dintotdeauna. Conflagrațiile
mondiale au făcut victime, scoțând la iveală neputința noastră de a găsi soluții
pașnice în probleme geopolitice, iar în ultimele decenii prosperitatea cauzează (și
coabitează cu) o desensibilizare metafizică și spirituală. În societățile unde mai
degrabă nu ne lipsesc lucrurile esențiale pentru viață, putem constata o fel de
miopie, o pierdere a sensibilității pentru profunzimi, o anumită dispoziție slabă pentru
acele aspecte care pun în discuție problema sensului și dezideratele mai înalte sau
ultime ale vieții.

În ultimele decenii, de când într-o parte extinsă a lumii s-au instaurat tiparele
economice și culturale specifice societății prospere, multe voci autorizate au criticat
această nouă condiție a omului. Este vorba despre autori din sfera ecologiei, a
sociologiei, a științelor comportamentale, care propun evaluări ce evidențiază varii
daune și dezechilibre pe care noi oamenii le producem, prin supraexploatare și
poluare, prin consumerism sau prin lipsa acțiunilor concrete care să elimine
discrepanțele între săraci și bogați. Însă evaluările de acest fel, sunt prea puțin luate
în seamă, și atunci când sunt luate în discuție, produc puține schimbări în dinamica
civilizației.

Reclamele publicitare, multitudinea informațiilor, tiparele comportamentale ale

societății de consum acoperă, ca un fel de bruiaj, acest simț al măsurii.
Deci omenirea, oamenii, știu în sinea lor când lucrurile nu merg bine, fără să
poată defini exact acel bine.

Eu cred că nu putem pune la îndoială faptul că în adâncul nostru există simț al

măsurii, un firesc al vieții bune, imprimat în experiența primilor ani de viață, din
interacțiunea noastră cu bunicii noștri, de viața părinților noștri, de figurile distincte
ale oamenilor de spirit pe care i-am întâlnit sau pe care i-am citit. Astfel de amprente
– dacă am avut parte de ele, și cred că mulți din generația mea au avut parte de ele,
în Romania creștină și rurală unde am copilărit – ne fac să apreciem echilibrul,
cumpătarea. Copilăria petrecută într-o comunitate de rudenie cu viața creștină
furnizează natural acest simț al limitelor mele, simț care poate măsura și
comportamentele mele. Reclamele publicitare, multitudinea informațiilor, tiparele
comportamentale ale societății de consum acoperă, ca un fel de bruiaj, acest simț al
măsurii. Așa putem ajunge să trăim insensibili la daunele pe care le produc risipa, și
poluarea, consumerismul, consumul excesiv de divertisment ieftin și nepăsarea
pentru discrepanțele imense între săraci și bogați.

Pentru a redescoperi simțul măsurii, și pentru a fi mai puțin distructivi pentru natura
înconjurătoare, pentru a recâștiga empatia față de cei nevoiași, spiritualitatea
creștină propune o rută în sens opus: să trăim un pic însingurați, stând ceva mai
departe de ofertele zgomotoase ale lumii, reducând desfătările biologiei și crescând
hrana pentru minte, rugăciunea, meditația, lectura cu miez spiritual. Putem recăpăta
încet, încet, printr-o lucrare tainică, asupra căreia nu avem un control desăvârșit, dar
care se petrece minunat în noi, o vedere pentru cele nevăzute, o sensibilitate mai
bine acordată și o dorință mai intensă pentru cele situate dincolo de fața văzută a
lumii. Însă, de la acest stadiu, în care întrevedem adâncimile Creației, frumusețea și
valoarea lumii vii și mai ales valoarea inestimabilă a celuilalt de lângă noi, de la
constatările acestea deci, până la acordul întregii noastre vieți cu ele, e un drum
lung…

Cei mai mulți dintre noi ne luptăm cu o viața deficitară, în care judecățile și acțiunile
nu sunt puse în acord cu ceea ce dorim să realizăm pe termen lung.

Spuneați că au existat studii încă din 2011 care avertizau asupra acestei
pandemii. Înțeleg că omul obișnuit nu le-a luat în seamă, dar cum de a existat
ignoranță și nepăsare la liderii lumii?

Studii care să avertizeze despre potențialul coronavirusurilor de a declanșa pandemii

au existat imediat după ce lumea s-a confruntat cu SARS (sindromul respirator acut
sever), declanșat în 2002-2003. E greu de evaluat întreaga situație. Nu cred că
„nepăsare” este cuvântul potrivit. Evaluărilor unor analiști pricepuți la astfel de situații
arată mai degrabă că cei aflați la cârma societății, factorii de decizie, gestionează
mai degrabă elementele și mecanismele care țin de viitorul imediat.

De fapt, aceasta ne caracterizează cel mai adesea. În privința aceasta, autori de

spiritualitate sau de filosofie, dar și alții care propun diverse evaluări etice și chiar
psihologice, avertizează, în diverse moduri că, fără o atenție și fără o formare
susținute, avem mai degrabă o gândire superficială, care nu fixează orizontul
îndepărtat. Nu supraveghem, în mod natural, acordul dintre cele pe care le facem
acum, și scopurile noastre mai îndepărtate.
Suntem vizați în aceste observații, cea mai mare parte dintre noi. În general vorbind,
nu reușim ca ființe raționale, în mișcarea și coordonatele obișnuite ale vieții, să
gândim și să acționăm ținând seama de țintele noastre pe termen lung. Există,
desigur multe excepții. Și, fapt semnificativ, ele se întrevăd cu ușurință, realizările lor
fiind aproape de fiecare dată remarcabile, iar lucrul acesta nu este întâmplător.
Sfinții, oamenii cu viață duhovnicească îmbunătățită, își organizează întreaga
existență în vederea mântuirii, un scop care, de altfel, se împlinește la capătul
acestei vieți și care își pune pecetea peste întreaga viață, cu toate acțiunile ei, mici și
mari.

Toate alegerile pe care le fac, în fiecare zi, programul de nevoință, rugăciunea și

asceza, cultivarea virtuților, ascultările mărunte pe care le împlinesc, în fiecare ceas,
7 zile pe săptămâni, 52 de săptămâni pe an, timp de 40-50 de ani în mănăstiri,
întreaga lor strădanie se organizează în vederea mântuirii. O viață întreagă
coordonată strâns în raport cu momentul sfârșitului ei.

Întrucâtva asemănător procedează și sportivii de performanță, când se antrenează 4

ani pentru o întrecere olimpică. Dar și marii interpreți, care se antrenează, se
exersează în arta interpretativă pe intervale lungi de timp, de 20 de ani chiar, pentru
a-și împlini visul de a evolua pe marile scene ale lumii. Ei, ca și celelalte excepții, de
multe ori experți de top sau persoane care activează de foarte multă vreme în
meserii de vocație, sunt totuși prezențe rarisime. Cei mai mulți dintre noi ne luptăm
cu o viața deficitară, în care judecățile și acțiunile nu sunt puse în acord cu ceea ce
dorim să realizăm pe termen lung. Acesta este și pariul vieții spirituale. Pentru
fiecare practicant, spiritualitatea înseamnă tocmai această luare în sarcină, în
supraveghere a vieții, a gândurilor, cuvintelor și faptelor, pentru a le curăța și
îmbunătăți.

În contrast cu acest mod de a trăi, încorsetat în țintele mai îndepărtate ale vieții,
deciziile politice și economice, dinamica societății în ansamblul ei, urmăresc
rezolvarea problemelor imediate. E un fapt, nu ține de nepăsare, ci de prioritățile
presante în plan economic și social, care pot ține în captivitate judecățile, acțiunile și
deciziile noastre. Uitându-ne însă la chipul civilizației noastre, la discrepanța enormă
dintre săraci și bogați, la anvergura supraexploatării speciilor, la amprenta ecologică
a omului civilizat, care este tot mai mare, privind modul cum poluăm atmosfera, cum
distrugem habitatul natural și celelalte, putem spune că în întreaga economie a lumii
există o asurzitoare tăcere privind viitorul îndepărtat. Sunt câteva aspecte care
funcționează greșit, și care trebuie luate în sarcina supravegherii și restaurării.
Acționăm în vederea unor scopuri imediate, de exemplu, și pentru faptul – constatat
de psihologi – că avem o voință slabă, neexersată, că nu am cultivat suficient
autocontrolul. Pe de altă parte, cum alți autori au constatat, avem dificultățile în
aprecierea corectă a unui anumit risc. Dacă ceva amenințător este îndepărtat (în
spațiu sau în timp), sau dacă nu ne afectează în mod direct, îl catalogăm adesea ca
fiind redus ca importanță.

Trăind izolați, nu mai avem conținuturi dinafară de metabolizat, și descoperim cât de

străini suntem față de noi înșine. Realizăm ce noutate absolută presupune din nou
întâlnirea cu noi, și nici nu știm să stăm cu noi, nici nu știm ce să gândim despre noi.

Cum se poate ieși din acest tip de judecată?

Iarăși, spiritualitatea creștină, ca așezare a vieții omului în viața lui Hristos, pune
voința în slujba celor bune și îl așează pe om în ascultare față de un duhovnic,
postură care exersează de fapt voința. Pentru că voința se întărește prin nevoință,
care înseamnă și ne-voință, adică a face ceea ce spune celălalt.

Sunt mai tare, dacă ascult, muiat în mâna unui învățător, decât atunci când, bățos,
stau la cârma ființei mele, incapabil să ascult de cineva. Pe de altă parte,
spiritualitatea în general introduce în discuție, iar și iar, problema sensului. Și nu o
face doar în termeni filosofici, prin distilări mentale, prin asortări lexicale, ci prin
efortul neîntrerupt pentru ajustarea continuă a vieții la sensul ei, cu toate aspectele
concrete și existențiale, mărunte sau însemnate.

Viața spirituală așează sub lumina cuprinzătoare a sensului și faptul de a ne hrăni, și

ritualul dinaintea somnului, și felul cum ne începem o zi obișnuită de lucru, și
nașterea, și nunta, și înmormântarea. Toate sunt pătrunse de sens, și sunt etape în
vederea sensului. Pentru creștin, ceea ce fac acum are rost, se organizează în acord
cu ținta vieții mele, dacă e în acord cu Poruncile, dacă e în consonanță cu Fericirile,
dacă sunt în acord cu îndemnurile lui Hristos și cu viața sfinților, dacă acțiunea și
viața sunt desfășurate în stare de ascultare față de cineva îmbunătățit, dacă
urmărește exigențele virtuții, nu plăcerile proprii. Intrând într-un astfel de program
duhovnicesc, spiritual, ne putem evalua faptele cotidiene, putem vedea dacă cele pe
care le gândim, le spunem sau le facem, sunt în acord cu miezul credinței. La nivelul
societății, un astfel de parcurs nu se poate transpune fără educație, fără experiențe
de calitate, fără producții culturale care să inspire.

Noi am trăit între plăceri și graficele care urcau în fiecare an mai sus, și mai sus, și
mai sus… Și am știut că aceștia sunt pilonii dezvoltării economice. Mai mult, și mai
mult, și mai mult…

Da, cred că așa este… Mai ales că există multe aprecieri de acest fel, care prezintă
numeroase dovezi. În modelul acesta de civilizație, pe care îl traversăm acum, „mai
mult”, în termeni de abundență materială, pare să fie unul din principiile de bază. S-a
spus adesea că spiritualitatea creștină este mult prea veche pentru a mai inspira
postmodernitatea, și că datele credinței sunt depășite, întrucât viața are astăzi alt
parcurs.

Totuși, putem vedea mulți autori care nu provin din spațiul creștin, care nu se
revendică de la valorile credinței creștine, care constată defecțiunile de fond, dacă
nu falimentul metafizic al civilizației consumiste. Sunt antropologi, sociologi, sau
psihologi care furnizează critici argumentate, scoțând la iveală excesele ridicate la
rang de practici comportamentale, risipa ca esență a economiei, supraproducțiile de
divertisment, ca forme subculturale deconcertante care pot aliena spiritul, abuzul și
adicția de tehnologii care diversifică până la patologic, oferta experiențelor de
plăcere pentru consumator. Și în acestea, cu o privire creștină asupra lucrurilor,
inspirată de autorii sfinți, putem vedea iarăși forme noi de patimi vechi. O paletă de
slăbiciuni și păcate, cronicizate de noile puteri tehnice ale omului; prin artefacte
inginerești folosite abuziv, putem face astăzi un rău mai mare lumii înconjurătoare.

La polul opus, ne putem construi noi experiențe de plăcere, și chiar un întreg univers
de viață virtuală, augumentând senzația plăcerii, într-un cuplaj tot mai intim cu
creierul nostru, prin tot mai rafinatele dispozitive oferite de industria de robotică și
inteligență artificială. Este oare onest să spunem că spiritualitatea creștină și viața de
credință sunt depășite? Viața organizată după principiul lui „mai multă plăcere, mai
multă bunăstare materială” e deja cuprinsă în vechile evaluări antropologice ale
creștinismului, ceea ce ne arată deja faptul că nu s-au schimbat decât formele,
expresiile, și că cauza defecțiunilor este același. De fapt, mai mult nu înseamnă
întotdeauna mai bine. Autori recunoscuți, în aria ecologiei, critică de exemplu,
filosofia economică a lumii civilizate care decide dinamica țărilor prospere, întrucât
resursele planetei sunt consumate nerațional.

Vă propun să citiți Falimentarea naturii. Negarea limitelor planetei (Anders Wijkman

și Johan Rockstrom, Editura Compania, Bucureşti, 2013), o carte în care se vorbește
despre acest model al economiei de a cheltui resursele planetei, luând în calcul doar
profitul de pe urma activităților economice, fără a socoti și pierderile înregistrate în
aria resurselor naturale folosite. De multe ori, resursele pe care le consumăm, se
regenerează foarte lent, cum este cazul unei păduri seculare. Care este valoarea
lemnului, dacă el provine din arborii unei păduri de sute de ani? Autorii acestei
propun o întrebare înțeleaptă, izvorâtă parcă din spiritualitatea creștină: „Când mai
mult ajunge să fie destul?”
Alți doi autori, Daniel Lieberman și Michael Long, ne propun o excelentă reflecție,
alimentată de dovezi științifice, despre acest motor al acțiunilor omenești, „mai mult”.
Este vorba despre cartea Dopamina, în care aceștia ne prezintă date despre
neurotransmițătorul dopamină și despre sistemul dopaminergic care alimentează în
noi ceea ce putem traduce prin dorința de mai mult. Și ei constată că există un mai
mult bun și un mai mult rău. Mai mult bine, mai multă virtute, mai multă desăvărșire,
mai multă aplecare spre celălalt, acest tip de mai mult este „mai mult-ul bun”, în
vreme ce mai multă plăcere, mai multă distracție, mai mult profit, mai multă putere
reprezintă „mai mult-ul rău”, care poate avea efecte negative, spun ei, inclusiv
asupra sănătății. Da, avem un mai mult profund înrădăcinat în ființa omenească și
ține, în evaluarea spiritualității creștine, de faptul că omul este o ființă nedeplină,
căreia îi lipsește ceva, care are nevoie să-și completeze viața cu ceva sau cu cineva,
fiind nedesăvârșită. În logica aceasta simplă, poate fi văzut întregul parcurs al
istoriei, ca fiind susținut de nevoia omului de a ne împlini, de a ne acoperi golul.

Arta, ingineria, cultura, civilizația pot fi văzute, fiecare și toate la un loc drept expresii
ale unei făpturi nedepline, care simte că se poate depăși și simte și nevoia să o facă,
la modul propriu, alegând diverse rute. Creștinismul limpezește aceste lucruri: este
drumul de la chipul lui Dumnezeu, pe care îl avem fiecare întipărit în noi, la
asemănarea cu El. Iar Hristos este Cel care ne arată omul desăvârșit, către El ar
trebui să mergem, viața Lui și Persoana Lui făcându-ne nouă accesibilă ținta tuturor
țintelor noastre, și sensul care cuprinde toate celelalte sensuri ale vieții,
îndumnezeirea omului. De aceea, problema care este deopotrivă și provocarea
noastră e cum face să oprim setea noastră de mai mult, ca ea să nu devină asasinul
nostru și al celor din jur, și cum procedăm ca mai mult-ul să devină cureaua de
transmisie a transformării noastre, a zidirii noastre lăuntrice mai întâi și edificării lumii
în care trăim, în plan secund. Pentru că trebuie să spunem și această constatare
foarte veche, fără o educație a interiorității fiecăruia, ne va fi imposibil să făurim o
civilizație sustenabilă, care să poarte în ea chipul rațiunii.
Sistemele politice au fost, dacă nu corupte, incompetente, dacă nu
incompetente, depășite. Credeți ca se va ajunge la o restructurare a lor? Mă
gândesc la ceea ce a spus Însuși Iisus, „acela care vrea să fie mai mare între
voi, să le slujească celorlalți.”

Cred că primul lucru pe care ar trebui să-l facem (și iarăși, acesta este îndemnul
autorilor patristici), ar fi să ne vedem pe noi înșine, să urmărim felul în care viețuim,
și obișnuința de a cântări cu mai multă atenție faptele celuilalt și cu prea multă
îngăduință faptele noastre.

În calitatea mea de creștin, eu sunt dator să mă rog pentru cei care mă conduc.
Facem asta la fiecare sfântă Liturghie, ne rugăm pentru cei care conduc țara, pentru
cei care au grijă, prin activitățile lor, de mișcarea și activitatea noastră. Și aici putem
fi într-o situație ingrată, oricum neadecvată spiritual: stăm și privim doar, criticăm
ceea ce alții nu fac. Nu facem, de fapt, nimic semnificativ. Dacă nu ne implicăm, cum
știm mai bine, fiecare cu ce poate, dacă nu ne rugăm pentru cei care muncesc
pentru noi, dacă nu participăm constructiv, despre ce spiritualitate poate fi vorba?
Părinții filocalici evită mult judecarea celuilalt, pentru că – de cele mai multe ori – nu
produce nimic, nu aduce rezultate. Mai degrabă ar trebui să ne rugăm, și chiar să-i
compătimim pe cei care ne conduc și să ne implicăm direct, dacă o putem face.
Imediat cum ne implicăm, și aceasta este constatarea obișnuită a oricărui impostor,
vom vedea că, în raport cu postura telespectatorului care stă confortabil în fotoliul
pasivității și critică, e mult mai greu să faci ceva concret. E greu să guvernezi o
familie de șase persoane, o spun din mica mea experiență. Înțeleg din aceasta că e
mult mai greu să guvernezi un oraș, un district sau o țară, oricare ar fi ea. O lungă
rană, pe trupul istoriei noastre trecute și recente, care este însă neînchisă, ar putea fi
tocmai această dorință nestăpânită, și nevoie permanentă de a desființa tot ceea ce
a făcut celălalt. Nimic, dar absolut nimic nu a fost bun, totul trebuie dărâmat și
început din nou, încât nimic, dar absolut nimic să nu rămână în picioare. Poate că în
ultimii ani, această abordare a încetinit mult mersul societății; alternanța la putere a
fracturat mereu, a însemnat un nou început, întrucât toți cei dinainte, oricare ar fi fost
coloratura politică, au făcut doar rău. Din nefericire, de cele mai multe ori nu am
reușit să ieșim din logica aceasta. Cred că politica, la fel ca toate celelalte
întreprinderi omenești, are nevoie de critică, fără îndoială. Însă critica înseamnă să
vezi și partea bună, oricât de mică ar fi ea. Dacă nimic nu este bun, ești nevoit să o
iei de la capăt. De aceea, în multe privințe, după atâtea valuri de alegeri, și după 3
decenii de la revoluție, în multe aspecte ale vieții sociale și economice, educaționale
și medicale, noi suntem încă la început. Îmi este teamă că această fracturare
continuă a cursului nostru, nu ține de clasa politică, ci de o deficiență nu doar în
cultura politică a românului, prea puțin învățat cu dialogul politic, ci și cu o
îndepărtare a noastră de ceea ce ar trebui să fie spiritul românesc autentic.
Creștinismul, printr-o sumedenie de autori sfinți, ne învață să îmbrățișăm tot ceea ce
este bun, să instruim simțurile și mintea pentru a le sesiza pe cele bune în toate
ascunzișurile lor, în natura înconjurătoare, în reflecțiile și în realizările altora, sau
chiar în viața lor. Omul spiritual este colecționarul foarte atent de lucruri bune,
adunându-le de peste tot, prețuindu-le pe toate acestea și ajutându-se de ele, pentru
a merge mai departe. După logica aceasta, ar trebui să procedăm și în cele care țin
de lumea în care trăim de societatea noastră. Cred că primul lucru pe care ar trebui
să-l facem (și iarăși, acesta este îndemnul autorilor patristici), ar fi să ne vedem pe
noi înșine, să urmărim felul în care viețuim, și obișnuința de a cântări cu mai multă
atenție faptele celuilalt și cu prea multă îngăduință faptele noastre.

Dacă am proceda așa, am vorbi mai puțin și am lucra cu mai mult spor în noi și
pentru ceilalți. Ne-ar folosi să temperăm viteza cu care mintea judecă aspru tot ceea
ce fac alții, să ieșim din acest tip de viață blocată în discurs, și să iubim acțiunea,
lucrarea cu noi înșine, îmbunătățirea noastră în toate. Prin aceasta am aduce un
plus mai consistent la mersul lucrurilor. A, suntem puși într-o poziție în care statutul
ne cere să evaluăm lucrurile? O facem cu toată atenția, luând deciziile care se
impun. Scoaterea la iveală a ceea ce nu merge bine e importantă. Creștinul nu e un
om retras, care nu face nimic pentru ca lucrurile să meargă mai bine. A vedea ceea
ce nu merge bine, e vital pentru fiecare dintre noi. Și la nivel macro, nu există nicio
democrație, fără o presă liberă, care să atragă atenția asupra lucrurilor care nu merg
așa cum trebuie. Și, de aici, imensa responsabilitate a presei, care trebuie să
urmărească dacă statul are în atenție mereu binele cetățeanului. Dar dacă noi nu
avem un astfel de rol? Nu conducem, și nu suntem nici gazetari sau jurnaliști de
investigație? Ne putem exprima, rezonabil, în legătură cu faptul că lucrurile nu merg
bine, însă cred că ar fi de preferat să vedem și ceea ce este bun, și să evităm
captivitatea acestui rol, de a rămâne mereu pe margine, văicărindu-ne că lucrurile nu
merg bine și abandonând în felul acesta, inclusiv cele pe care noi înșine le aveam de
făcut. Și eu simt că trebuie să mă lupt cu această tendință, cel puțin ca părinte. Mi-e
greu să mă opresc în a fi educativ, formativ în toate cele pe care le întreprind în
raport cu copiii mei. Dacă în toate prilejurile vieții, eu caut să valorific maximal „lecția
de viață”, mă transform într-un pedagog plictisitor pentru copiii mei. Dacă niciodată
nu uit de educație, nu voi mai putea fi cu adevărat formativ pentru copii. E nevoie și
de un respiro, în exercițiul transformării noastre. Copiii au nevoie de joacă, de iubire
de atașament. Iubirea se bucură de celălalt mai mult decât de performanțele pe care
acela le-ar putea avea. Lecțiile adresate celorlalți, dacă sunt ținute fără dragoste, nu
au nicio eficacitate. E obositor, exasperant și amar, pentru copii să se întâlnească iar
și iar, cu lecțiile de viață traduse de noi părinții, minute în șir, când ei se așteaptă cel
mai puțin. Și aici este ascuns un ”mai mult” cu două veșminte, o dată dorința noastră
de arăta că noi vedem lucrurile mai bine lucrurile, și a doua că ne dorim ca ei să
progreseze mai mult. Și iarăși, creștinismul sfinților părinți ne ajută să ieșim din
această capcană. Filocalia ne obligă la întoarcerea către noi înșine.
Desigur, ieșirea se vede, clar, dar drumul până la ea, care înseamnă transformarea
habitudinilor noastre, durează o viață. Însă trebuie văzut că Postul Paștelui și zilele
de post peste an conțin aceste indicații de a ne întoarce către noi înșine și de vedea
relele noastre. Canonul cel Mare, ne ajută să purtăm o discuție interioară cu noi
înșine, cu propria conștiință. Însă nu rămânem la discreția conștiinței noastre, care ar
putea fi adormită sau desensibilizată prin obișnuințele noastre rele, și incapabilă să
ne semnaleze ceva. În Canonul cel Mare, dar și în celelalte rugăciuni, conștiința este
trezită la o sensibilitate mai mare pentru cele bune prin numeroasele exemple de
personalități biblice și nu numai, care au trăit cum se cuvine. Pe de altă parte,
conștiința mea e trezită în Canonul Sfântului Andrei Cretanul citit în Postul Mare, și
la o acuratețe mai bună pentru faptele rele, fiind împuternicită cumva să recunoască
în mine păcatul gândirii și al acțiunilor, dar și anvergura nesimțirii ei, prin
numeroasele exemple de păcătoși care au trăit în umbra păcatului mai mult morți
decât vii, unii dintre ei fără să mai realizeze aceasta. Pentru slujitorul creștin deci,
există a treia postură constructivă, care evită cele două maluri adesea polemice,
puterile legislative și executive ale statului pe de o parte, și presa ca a patra putere
în stat. Slujitorul altarului se roagă și pentru unii, și pentru alții, și cuprinzându-i pe
toți, în rugăciunea pe care o are pentru toți cetățenii de care cele două sfere de
putere ar trebui să se îngrijească.

 Rugăciunea ne schimbă. Nu Dumnezeu este Cel care are nevoie de rugăciunile

noastre, ca să ne facă un bine! El este dragoste desăvârșită, și își arată această
dragoste către noi mereu. Noi avem nevoie de rugăciunile către El!

Ne rugăm, da, mai ales în aceste zile ale Sfintelor Sărbători, dar cum ne
rugăm? Ce ar trebui să cerem? Să ne împăcăm cu creația? Să ne ierte?

Există rugăciuni care se spun la vremuri speciale, pentru fiecare dintre situațiile
obișnuite și neobișnuite, rugăciuni rânduite de Biserică. Și în această perioadă a
pandemiei se spune o rugăciune de către preot la sfârșitul slujbelor. Rugăciunea
este importantă nu doar pentru faptul că noi lăsăm totul în seama lui Dumnezeu.
Chiar am citit zilele trecute o critică la adresa creștinilor cum că ei se roagă prea mult
(dacă se roagă, desigur), dar că în afara acestei lucrări, sunt prea puțin prezenți prin
acțiuni concrete. Însă trebuie spus că rugăciunea este importantă, tocmai pentru că
ea ne schimbă modul de a gândi și acționa. Multa rugăciune schimbă dispoziția și
orizontul cognitiv. Emoțiile se schimbă, și felul de a acționa sunt profund schimbate,
întrucât cel care acționează acum este un om îmbunătățit. Rugăciunea ne schimbă.
Nu Dumnezeu este Cel care are nevoie de rugăciunile noastre, ca să ne facă un
bine! El este dragoste desăvârșită, și își arată această dragoste către noi mereu. Noi
avem nevoie de rugăciunile către El!

În încordarea liniștitoare a rugăciunii, noi ne ridicăm pe noi înșine mai sus de starea
pe care o avem în mod obișnuit. Ajungem la gradul un grad mai înalt de
autenticitate, pe măsură ce ne rugăm mai mult, înfățișați înainte Celui care ne știe
adâncurile. În exercițiul rugăciunii, ajungem să scoatem din acest adânc, la lumina
conștiinței noastre, tot mai mult din răul pe care îl ascundem – fără să știm, care s-a
inserat în gândurile, în convingerile, în simțirile noastre. Pe acestea le punem
înaintea lui Dumnezeu, rugându-ne Lui să ne scape de ele. Procesul de
conștientizare a răului e parte din eradicarea lui. Și, desigur, faptul minunat este
acela că rugându-se, omul e tot mai pătruns de lucrarea lui Dumnezeu – ce nebunie!
– având o dispoziție îmbunătățită și prin eforturile sale, dar și prin lucrarea lui
Dumnezeu. Și, dacă starea lui e îmbunătățită, așa îi vor fi și faptele, însoțite de o
pace interioară, de o liniște lăuntrică, încât chiar dacă va mai greși, va resimți o mai
mare ușurință să își ceară iertare.

Există și unele dovezi experimentale în acest sens. Neuroștiințele au dezvoltat în

ultimele decenii numeroase analize care privesc modificările ce apar prin practicile
repetate ale vieții spirituale. O anumită practică mentală schimbă statusul psihologic
– este astăzi un fapt de netăgăduit. Spiritualitatea creștină afirmă ceva asemănător:
îndreptarea vieții și cultivarea interiorității omenești survine deodată cu
transformarea nevoitorului în vas ales, prin care Dumnezeu lucrează mai mult.
Creștinismul susține iar și iar, prin chiar cuvintele lui Hristos, și prin atâtea exemple
care i-au urmat Lui, că rugăciunea este antrenamentul de bază pentru dispoziția cea
bună.

Aceasta e și modalitatea prin care, apropiindu-se de Dumnezeu omul devine mai

prezent, ca un spirit luminat, fiind mai atent la semenii săi, mai sensibil la toate cele
ce sunt în jurul său. Nu avem această vigilență în mod natural, cum nu avem nici
acea conștiință a țintelor îndepărtate față de care să ne organizăm mereu eforturile
concrete din prezent. Și, chiar și atunci când ne străduim să dobândim aceste
înțelegeri mai largi, dacă o facem apelând doar la eforturile proprii, ignorând
achizițiile de spiritualitate ale înaintașilor, sau căutând să ne împlinim dorințele
egoiste, dacă deci o dobândim doar așa, vom scăpa adesea alte lucruri esențiale din
vedere. Există, de pildă, persoane care au vederi ecologiste, dar, dacă nu au o
dimensiune spirituală a vieții, pot ajunge în situația riscantă de a prețui mai mult
natura, în defavoarea oamenilor, Vor iubi mai mult animalele fără stăpân, decât pe
copiii fără familie. La noi în Romania, există două expresii oarecum ciudate, care
scot în offside percepția noastră despre realitate: avem „câini comunitari” pe de o
parte, și avem ”copii ai străzii”, de partea cealaltă. Copiii sunt ai străzii, în vreme
ce câinii sunt ai comunității. Există organizații care au grijă de animalele fără stăpân
și e bine așa, dar spiritualitatea ne forțează să nu neglijăm nimic, cu atât mai mult să
nu neglijăm oamenii. Spiritualitatea deci, lărgește infinit orizontul, care e amenințat
de diverse expertize sau de egoism, să fie tot mai îngust.

Care este răul din relația noastră cu acest virus? De unde vine el?

În bună măsură, așa cum arată multe analize, am ieșit din aria noastră de viață,
intrând brutal în lumea vie, în spațiul de viață al animalelor sălbatice, forțând speciile
– păsările, porci dar și alte specii, să se acomodeze filosofiei noastre economice,
prin creșterea intensivă pentru consum. De aici o expunere mai amplă a omului la
riscurile cu care ele se confruntă. Ne apropiem mai mult de ele, și – deodată cu
folosința lor abuzivă, împrumutăm și din vulnerabilitățile lor. Dacă le-am fi lăsat să
trăiască în ritmul lor de viață, am fi fost mai puțin expuși. Și, în evaluare aceasta,
pentru a fi mai corectă și mai largă, nu se cade să-i învinuim pe cei care cresc și pun
în vânzare animale sălbatice, într-o piață foarte dezvoltată în Sud Estul Asiei și
Africa sub-sahariană. Pentru că mulți dintre cei care vând în astfel de piețe animalele
sălbatice sunt de fapt la limita subzistenței. Ei trăiesc doar din acest comerț. Și, după
cum s-au și exprimat autoritățile locale din aceste regiuni, unor reporteri occidentali,
nimeni de acolo nu se gândește că aceste piețe și aceste practici ar putea fi oprite,
pentru că foarte mulți oameni ar rămâne fără venituri. Și iată cum, pe firul analizei
am ajuns la o altă mare problemă a civilizației noastre, de care s-a mai amintit. E
vorba de discrepanța imensă dintre bogați și săraci, care prin aceste practici
nesigure, ajunge să ne afecteze, culmea, chiar pe noi, cei ce trăim în aria societăților
prospere!

Ce facem în această izolare? Ce facem cu noi? Deodată suntem mult timp noi
cu noi și ai noștri.

Citeam niște statistici care avertizau asupra creșterii violenței domestice în această
perioadă, ceea ce arată că suntem mai puțin pregătiți să stăm în casă. Însingurarea
sau autoizolarea presupun și ele un antrenament în acest sens. Dacă nu ne-am
exersat în această ședere înăuntrul nostru, este greu să ne obișnuim brusc cu asta,
dar am putea folosi perioada aceasta exact pentru a deprinde un mod de viață nou,
mai atent, mai lucid, mai conectat la interioritatea noastră prea multă vreme ignorată.
Ne-ar folosi mult și nouă și celorlalți.

Trăim diferit anul acesta Sfintele Paști. Putem înțelege altceva, ceva în plus?

Cred că de fiecare dată putem înțelege ceva în plus și mai trebuie să avem și
această siguranță că niciodată nu vom înțelege deplin, sau în toate aspectele, cele
ce ni se întâmplă. De aceea cred că ne și stârnim unii pe alții pentru noi înțelesuri.
Eu aș adăuga, la multele înțelesuri deosebite pe care le-au spus marii noștri părinți
și rugători și unii antropologi, că anul acesta Învierea Domnului ar putea să însemne
și o redescoperire a vieții noastre autentice, din care… am pierdut ceva. Mă refer la
viața autentică lăuntrică și la viața în familie. Autoizolarea ne poate da o șansă să
scoatem în evidență ingratitudinile noastre vechi, pentru că ne întâlneam de foarte
multe ori cu unele persoane dragi și nu trăiam autentic și intens minunea întâlnirii cu
ele. Acum când ne lipsesc, ne dăm seama că atunci nu am valorificat existențial,
emoțional, sufletește fiecare clipă cât am stat cu ei, că nu ne-am umplut de ei și cu
ei. Acum, dacă i-am întâlni, după atâta izolare, cred că am reacționa altfel. De
aceea, Învierea, anul acesta poate însemna, mai mult ca altă dată, și o
revigorare a relațiilor cu ceilalți.

În același fel, descoperim în izolare că am fost străini noi de noi înșine. Lumea, de
fapt, ne ocupa foarte mult spațiu interior, eram mult legați de ceea ce se întâmpla
înafara noastră și prea puțin preocupați cu noi înșine. Sinele nostru a fost mereu
însetat, înfometat și aproape muribund în privința întâlnirilor cu el însuși. Existențial,
avem o foame de întâlnirea cu noi înșine, o nevoie de reflecție, fiind însetați de
autodescoperire și, mai ales, de cercetarea cu onestitate a propriilor fapte.
Când nu dăm curs acestor procese interioare, ne înfometăm și mai mult pe noi
înșine cu o foame de noi înșine. Un fel de malnutriție spirituală. Trăind izolați, nu mai
avem conținuturi dinafară de metabolizat, și descoperim cât de străini suntem față de
noi înșine. Realizăm ce noutate absolută presupune din nou întâlnirea cu noi, și
descoperim că nici nu știm să stăm cu noi, nici nu știm ce să gândim despre noi. Ne
vedem neputincioși, mișcându-ne dintr-o parte în alta, frângându-ne mâinile. Pornim
televizorul, închidem televizorul, pornim internetul, închidem internetul, mai dăm un
telefon, nu știm cum să cheltuim ziua, deschidem o carte, ne dăm seama că nici
aceasta nu e ceea ce ne lipsește. Așa constatăm că spiritul nostru este inabil în a
face ceva lăuntric cu acest interval de spațiu și timp personal. Și în aceasta am
putea vedea o anumită înviere, în zilele acestea: redescoperirea vieții interioare,
pentru că omul înviat, Hristos și, prin El, Dumnezeu, ne cheamă la deplinătatea
umanității noastre trăite deodată cu această dimensiune interioară pe care am
pierdut-o. Societatea ne-a pregătit pentru o viață conectată la globalitate, dar
decuplată de interioritate. Iar viața interioară, fără viață spirituală, nu există.

Citește interviul pe adresa:

https://cristinastanciulescu.ro/.