CAPITOLUL I FENOMENUL JURIDIC- FENOMEN SOCIAL

Mintea omului a fost dintotdeauna iscoditoare, dorind să pătrundă profunzimea fenomenelor care se
produc în jurul său. Omul a perceput și analizat lumea înconjurătoare și și-a format un sistem de
cunoștințe pe care le-a transformat în instrumente de lucru pentru a descoperi noi informații și a
înțelege lumea înconjurătoare.

Aceste informații au fost grupate în funcție de fenomenul analizat, în principal, în ceea ce astăzi
numim știință. În esență, știința a fost definită[1] ca fiind “un ansamblu de cunoștințe veridice
organizate metodic într-o diversitate de ipoteze și teorii despre natură, societate și gândire,
cunoștințe obținute prin tehnici raționale corespunzătoare și fixate în principii, concepte, categorii și
noțiuni.”

Fenomenul cercetat în funcție de care sunt grupate informațiile constituie ceea ce în știință este
denumit obiect de cercetare.

a) Clasificarea dihotomică a științelor sociale

De-a lungul timpului mintea omului a fost preocupată mai întâi de fenomenele naturale care se
produceau în jurul său, ulterior analiza dobândind un caracter introspectiv; astfel au devenit obiect
de cercetare și relațiile interumane și trăirile omenești.

În acest fel, în funcție de obiectul de cercetare științele pot fi grupate în două categorii (dihotomic):

- Științe care au ca obiect fenomenele naturale, denumite generic științe reale sau exacte. Acestea au
ca obiect de cercetare modificările care se produc în lumea fizică, perceptibile prin simțuri sau cu
ajutorul instrumentelor de măsură. Din această categorie putem aminti științe precum fizica,
biologia, chimia, astronomia, matematica, etc.

- Științe umaniste, care au ca obiect de cercetare relațiile interumane și procesele psihice care se
produc în mintea omului. Putem aminti dintre acestea filosofia, literatura, psihologia, științele
politice, etica, științele morale, etc.

b) Fenomenul juridic, societatea și normele juridice

Omul este prin esența sa o ființă socială; dezvoltarea sa este strict dependentă de interacțiunea cu
celelalte persoane. Dezvoltarea limbajului, a gândirii, a emotivității și a personalității umane în
ansamblu sunt strâns legate de existența umană în cadrul colectivității. În rarele situații în care, din
diverse motive, unele persoane au trăit izolate, de regula în junglă sau sechestrate în spații care făcea
imposibilă interacțiunea cu alte persoane în mod constat ființele umane nu s-au dezvoltat similar cu
cele care au avut o viață normală, trăind în colectivitate și dobândind abilitățile și deprinderile care
sunt inerente formării gândirii abstracte, cu toate beneficiile sale.

Cu toate acestea, nu întodeauna interacțiunea oamenilor în cadrul grupurilor s-a derulat în așa fel
încât toate părțile să aibă un beneficiu; deseori instinctul de conservare și-a spus cuvântul prioritar
față de valorile morale și umane astfel încât comunitatea a creat reguli care erau obligatorii de
respectat de către membrii acesteia dacă doreau să facă parte în continuare din aceasta. Factorul
determinant care a condus la respectarea acestor reguli a fost tocmai conștientizarea faptului că, în
cazul nerespectării regulilor exista riscul excluderii din grup iar existența în afara acestuia era, practic,
imposibilă.

Comunitățile în care oamenii coexistă variază atât din punct de vedere al numărului de persoane cât
și din punct de vedere al modului de funcționare.

Din punct de vedere al numărului de membri distingem între:

- Comunități restrânse - familia restrânsă, familia extinsă, vecinătatea;

- Comunități medii - grupuri formate din persoanele care locuiesc într-o anumită localitate, județ sau
zonă geografică;

- Societatea în ansamblu constituită, în principal, din persoanele care formează poporul.

Din punct de vedere al modului în care funcționează distingem:

- Comunități democratice – în care deciziile se adoptă de către toți membrii comunității care au un
anumit nivel de dezvoltare psiho-intelectuală (adică au capacitatea juridică să participe la procesul
decizional), fie personal, prin vot direct, fie prin reprezentanți, adică prin vot indirect.

- Comunități cu conducere autoritară – în care deciziile sunt luate de către o persoană sau un grup
restrâns de persoane organizate în organe de decizie la nivel central iar restul membrilor comunității
au obligația de a se spune.

Societatea reprezintă o comunitate de persoane care sunt legate între ele prin aspirații comune cu
privire la valorile pe care le consideră importante (viața, proprietatea, organizarea statală), prin
relații de producție (modul în care sunt puse în valoare resursele materiale și umane) și care, de
regulă, ocupă un teritoriu determinat fiind organizate potrivit unui sistem coerent de reguli
obligatorii.

Astfel cum reiese din conturarea noțiunii de societate, în cadrul acesteia persoanele desfășoară
activități diverse, din care iau naștere relații sociale corespunzătoare. Putem identifica domenii
distincte și domenii tangente în care oamenii își desfășoară activitatea: activități economice, politice,
familiale, spirituale, morale, religioase, etc. În cadrul acestei palete de activități iau naștere relații
sociale economice, politice, familiale, morale, spirituale, morale, religioase. Fiecare tip de relație este
guvernat de un tip distinct de reguli, care sunt identificate prin natura lor instrinsecă.

Din întregul ansamblu de reguli care ordonează conduita oamenilor în societate regulile cu caracter
juridic au o prezență aparte întrucât sunt singurele norme juridice care pot fi impuse chiar împotriva
voinței persoanei al cărui comportament face obiectul său, beneficiind, în acest scop, de posibilitatea
de a recurge la forța de constrângere a statului ca formă superioară de organizare a societății.

c) Normele juridice-norme sociale. Noțiunea de drept

Așa cum am arătat mai sus, normele juridice vizează comportamentul, conduita oamenilor în raport
cu ceilalți, adică în cadrul comunității din care fac parte, restrânsă sau extinsă.
Așadar, acestea se aplică doar unor relații interumane, având un caracter fundamental social. Altfel
spus, comunitatea intervine cu o reglementare doar atunci când o persoană, prin comportamentul
său, produce un inconvenient unei alte persoane. De exemplu, o persoană prin comportamentul său
agresiv poate să producă pagube materiale bunurilor aparținând altor persoane dar, totodată, în
cadrul acțiunilor de lovire a bunurilor respective se poate răni. Sub incidența reglementării cu
caracter juridic va intra doar comportamentul care a condus la distrugerea sau degradarea bunurilor
aparținând altor persoane, nu și autorănirea autorului acțiunilor violente.

Pentru aceleași rațiuni nu sunt incriminate acțiunile prin care se urmărește de către o persoană
suprimarea propriei vieți (sinuciderea), ca și distrugerea propriilor bunuri. Sub acest ultim aspect se
impune să facem observația că societatea intervine doar atunci când acțiunile prin care bunurile sunt
distruse prezintă pericol și pentru alte persoane - incendiere, explozie, utilizarea de substanțe
chimice în doze apte să creeze vătămări grave sau chiar decesul altor persoane.

De-a lungul timpului conținutul normelor juridice a evoluat de la statutul de reguli cu caracter
obiectiv, asigurându-se doar scopul apărării sociale, spre o reglementare cu caracter umanist, care
are în centrul preocupărilor sale ființa umană care este, prin esență, o ființă rațională.

S-a fundamentat conceptul unei reglementări care să se bazeze pe abilitatea, pe capacitatea omului
de a înțelege așteptările societății de la el și de a avea capacitatea, posibilitatea de a-și controla
comportamentul prin educarea controlului exercitat asupra propriilor impulsuri emoționale, în
special.

Întrucât avem în vedere astfel de norme juridice, a căror respectare bazează pe o minimă capacitate
intelectuală și volițională, este de la sine înțeles că astfel de norme nu vizează decât strict
comportamentul oamenilor.

În ciuda unor împrejurări cu caracter anecdotic, doar oamenii pot intra în relații sociale, în general, și
în relații juridice, în particular.

Două sunt motivele care ne conduc la această concluzie:

- Doar oamenii sunt dotați cu capacitatea intelectuală de a înțelege cerințele sociale exprimate prin
normele juridice; practic, în cadrul procesului de respectare a acestor norme se produce o
decodificare a mesajului transmis de emitentul regulii juridice; ori, nici animalele și nici obiectele nu
dețin o astfel de capacitate.

- Adaptarea comportamentului în funcție de cerințele normei juridice presupune ca persoana să aibă

un comportament conștientizat, pe de o parte, iar pe de altă parte să dispună de o voință liberă, la fel
de conștientă, de a-și adapta comportamentul.

Având în vedere cele de mai sus putem contura definiția dreptului care, de-a lungul timpului, a
suscitat vii și numeroase discuții.

Dicționarul explicativ al limbii române[2] definește noțiunea de drept ca fiind “totalitatea regulilor de
conduită, a normelor care, instituite sau sancționate de puterea de stat, exprimă voința clasei
dominante, reguli a căror respectare și aplicare este asigurată prin forța de constrângere a statului. ”
În antichitate Celsius definea dreptul ca artă a binelui și echității (Jus est ars boni et aequi), iar în
concepția lui Ulpian preceptele definitorii ale dreptului sunt a trăi onest, a nu dauna altuia, a-i da
fiecăruia ce i se cuvine (Juris praecepte sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum quique
tribuere)[3].

Doctrina actuală definește dreptul ca fiind ansamblul normelor generale de conduită cu caracter
obligatoriu instituite (create) sau recunoscute (sancționate) de stat sau de autoritățile publice,
exprimând voința socială reprezentativă, având ca scop reglementarea relațiilor sociale în
conformitate cu interesele sociale generale, bazate pe nevoile fundamentale ale indivizilor și
comunităților aparținătoare și a căror respectare este garantată, la nevoie, prin forța publică de
constrângere.

Aceasta este definiția care conturează conceptul de drept obiectiv, ca ansamblu de norme juridice.

În doctrina juridică și în practica judiciară noțiunea de drept mai este utilizată și cu o altă
semnificație, și anume în sensul de drept subiectiv. Dreptul subiectiv reprezintă atributul, prerogativa
sau facultatea consacrată prin lege în beneficiul titularului acestuia ca subiect de drept care-l exercită
în mod legal putându-l opune titularului obligației corelative - chiar împotriva voinței acestuia[5].

d) Științele juridice - noțiune și clasificare

Normele juridice sunt analizate, cercetate de științele juridice.

Acestea se clasifică în funcție de obiectul de cercetare sau perspectiva din care analizează normele
juridice în:

- Științe juridice cu caracter general, care studiază normele juridice indiferent de perioada de timp
sau locul apariției acestora - teoria generală a dreptului, sociologia dreptului, antropologia dreptului,
filosofia dreptului;

- Științe juridice istorice – cercetează apariția și evoluția dreptului fie ca ansamblu, fie pentru anumite
zone geografice (istoria dreptului românesc, istoria dreptului chinez, istoria dreptului englez, istoria
dreptului german, etc. ) fie istoria dreptului pe anumite perioade istorice - istoria dreptului sclavagist,
istoria dreptului medieval, etc.; în aceeași categorie includem și științele istorice care cercetează
apariția și evoluția concepțiilor cu privire la instituțiile juridice – doctrine politice, istoria doctrinelor
politice și juridice, etc;

- Științele juridice de ramură - acestea au ca obiect de cercetare domenii restrânse ale dreptului,
care, de regulă, au un obiect de reglementare bine determinat și care se constituie în ramuri ale
dreptului. Știința dreptului civil, știința dreptului penal, știința dreptului constituțional, știința
dreptului fiscal, etc.

Este important de semnalat că există o serie de științe care, deși nu au caracter juridic, contribuie în
mod determinant fie la crearea dreptului fie la punerea sa în aplicare. Întrucât aceste științe au
caracter ajutător sunt grupate în categoria științelor auxiliare științelor juridice.

În cadrul acestora identifică două categorii de științe:

- Științe care s-au formai prin desprinderea din alte științe prin particularizarea și dezvoltarea
obiectului de cercetare – psihologia judiciară, sociologia juridică, statistica judiciară, medicina legală,
logica juridică, etc.;

- Științe care s-au format de sine-stătător, în mod autonom - criminalistica, criminologia, etc.

e) Legătura științelor juridice cu alte științe

Chiar dacă dreptul este o știință de sine stătătoare aceasta nu are o existență izolată întrucât relațiile
sociale, care fac parte din obiectul de cercetare al științelor juridice, este analizat și de alte științe.

Dreptul are legături profunde cu morala, înțeleasă ca un ansamblu de reguli de conduită care vizează
valori precum bine/rău, drept/nedrept, buna-cuviință, armonie socială, etc. Chiar dacă în numeroase
împrejurări chiar normele juridice fac referire la morală (de exemplu, în cazul actelor juridice acestea
sunt declarate nule dacă sunt întemeiate pe o cauză imorală) nu se poate spune că morala este
suprapusă pe drept sau invers.

Există o diferență fundamentală între drept și morală: doar normele juridice beneficiază de protecția
puterii publice la care se poate apela în cazul încălcării lor la forța de constrângere a statului. Oricât
de ofensatoare din punct de vedere moral ar fi o serie de acțiuni ale oamenilor, dacă acestea nu sunt
reglementate de normele juridice autorii lor nu vor putea fi sancționați din punct de vedere juridic.

Dreptul are legături semnificative cu religia. Se poate chiar afirma că normele religioase sunt
premergătoare normelor juridice întrucât cele dintâi au fost primele care au ordonat
comportamentul oamenilor în cadrul colectivității și divinitatea a fost prezentată ca fiind entitatea
care are abilitatea de a stabili sancțiuni incontestabile iar regulile instituite de aceasta nu pot fi
contestate.

Să ne gândim doar la Cele zece porunci care constituie, în esență, liniile directoare ale unui adevărat
cod penal.

Dreptul se leagă indisolubil de logica juridică. Aceasta este constituită din principii, legități, reguli și
argumente juridice care ordonează gândirea și permite celui care cercetează sau aplică dreptul să
identifice sensul noțiunilor utilizate în norma juridică, voința emitentului normei juridice și sfera sa de
aplicare. Este ceea ce se numește raționamentul logic care guvernează cele trei faze ale aplicării
dreptului: stabilirea stării de fapt, stabilirea stării de drept și elaborarea soluției.

Dreptul are legături cu criminologia, ca știință care cercetează fenomenul infracțional din perspectiva
originii și cauzelor acestuia. Criminologia contribuie în mod decisiv la stabilirea politicilor publice în
privința domeniilor sociale de acțiune a dreptului, în special a dreptului sancționator, precum dreptul
penal și dreptul contravențional. Criminologia identifică amploarea fenomenelor infracționale și
cercetează mijloacele de reducere a acestui fenomen prin înlăturarea cauzelor generatoare.

O contribuție semnificativă o are dreptul cu medicina legală, care este acea ramură a științelor
medicale care identifică urmele lăsate de săvârșirea unei fapte fie pe corpul victimei fie în arealul în
care a acționat autorul. Astfel, sunt analizate urme de lovituri pe corpul victimei, urme biologice care
au rămas în zona săvârșirii faptei fie de la autor fie de la victimă. Medicina legală are, așadar, un rol
determinant în stabilirea gravității faptei, adică a gradului de pericol social, dar și în stabilirea
identității autorului și victimei.

Întrebări

1. Ce înțelegeți prin societate?

2. Ce este dreptul?

3. Cum se clasifică științele juridice?

4. Care este legătura dintre drept și morală?

CAPITOLUL II METODOLOGIA JURIDICA

) Metoda de cercetare- noțiune

Metoda de cercetare este definită de Dicționarul explicativ al limbii române ca fiind un mod
sistematic de cercetare, de cunoaștere și de transformare a realității obiective sau ca ansamblu de
procedee folosite în realizarea unui scop, manieră de a proceda.

b) Metodologia juridic- noțiune

În sens larg, conceptul de metodologie desemnează un sistem de principii, norme de organizare a

cercetării prin intermediul cărora sunt elaborate metode, procedee și tehnici de cercetare[1].

Metodologia juridică are în vedere caracterul științelor juridice de a face parte din categoria științelor
sociale și, prin urmare, caracterul mai puțin obiectivat al fenomenelor. Este suficient să observăm că
în cadrul științelor juridice nu se operează cu concepte verificabile prin măsurători decât în cazuri
extrem de rare, când poate fi utilizată metoda statistică.

Metodologia este un cuvânt complex, format din methodos şi logos, care înseamnă „metodă” şi
„ştiinţă”, în limba greacă, iar în traducere liberă „ştiinţa metodei”, adică ştiinţa conceperii, a alegerii
şi utilizării metodei în procesul de investigare a fenomenului juridic. În mod similar, şi cuvântul
methodos este format din două cuvinte: meta şi odos, adică „după cale”, după calea sau îndrumarul
care asigură succesul oricărei investigaţii ştiinţifice. Aşadar, metoda şi metodologia sunt în fapt „un fir
al Ariadnei”, care, însuşite şi bine stăpânite, nu te lasă să te rătăceşti în jungla informaţiilor şi faptelor
ştiinţifice[2].

Este important de reținut că metodologia nu se confundă cu metoda. S-a precizat că metodologia

reprezintă “sistemul celor mai generale principii de investigație, deduse din sistemul celor mai
generale legi obiective, în timp ce metoda privește fie un anumit principiu metodologic (metoda
particulară), fie un procedeu tehnic oarecare (metoda individuală). O metodă trebuie să fie
determinată de însăși obiectul cercetării științifice și trebuie să corespundă legilor acestuia.[3] ”

Metodologia juridică mai cuprinde și reguli care au ca scop utilizarea corectă a instrumentelor de
cercetare în redactarea lucrărilor științifice. Astfel, preocupări importante se regăsesc în domeniul
evitării plagiatului.
Având în vedere că aceste reguli fac obiectul unei discipline distincte în cadrul prezentului curs cu
caracter introductiv ne rezumăm a prezenta principalele metode utilizate în cercetarea fenomenului
juridic. Apreciem că cele mai importante metode de cercetare sunt metoda logică, metoda
cantitativă, metoda comparativă, metoda istorică și metoda experimentală.

În acest moment se impune a se face o observație: a nu se confunda metodele de cercetare a

fenomenului juridic cu metodele de interpretare a normelor juridice, care vor fi studiate într-un
capitol ulterior.

c) Metode de cercetare științifică în științele juridice

· Metoda logică

Dicționarul explicativ al limbii române[4] definește logica astfel: știință a demonstrației, al cărui
obiect este stabilirea condițiilor corectitudinii gândirii, a formelor și a legilor generale ale raționării
corecte. Logica generală vizează logica clasică, de sorginte aristotelică, ce studiază formele logicii
fundamentale – noțiunea, judecata, raționamentul, precum și principiile gândirii.

In cercetarea științifică juridică această metodă este utilizată atât în definirea noțiunilor utilizate cât
și în elaborarea unor raționamente pentru a se obține rezultate coerente ale cercetării.

În ceea ce privește definirea termenilor este important să remarcăm faptul că în cuprinsul unei
definiții este important să identificăm categoria din care face parte noțiunea, conceptul sau, în
general, obiectul de definit, și particularitățile care îl disting de alte elemente sau fenomene din
aceeași categorie.

Ca urmare, într-o definiție, în general, trebuie să regăsim două părți: genul proxim și diferența
specifică.

În partea definiției care cuprinde genul proxim se procedează la încadrarea noțiunii în categoria din
care face parte iar în diferența specifică se identifică particularitățile acesteia, prin care se distinge de
restul noțiunilor din aceeași categorie.

De exemplu, definim norma juridică în felul următor: este o regulă de conduită (genul proxim)
instituită sau recunoscută de stat, obligatoriu de respectat în relațiile sociale dintre persoane sub
sancțiunea intervenției forței de constrângere a statului în cazul încălcării sale. (diferența specifică).

În ceea ce privește raționamentul logic subliniem faptul că acesta ocupă un rol esențial în formularea
concluziilor lucrărilor de cercetare. Astfel, autorul pornește de la o serie de premise care, având în
vedere anumite fenomene sau legități obiective, conduc la un anumit rezultat.

De exemplu, dacă se are în vedere fenomenul migrației adulților, în special, se poate formula o
concluzie cu privire la efectul fenomenului asupra delicvenței juvenile avându-se în vedere disoluția
sau chiar dispariției autorității părintești. Evident, concluziile se impun a fi fundamentate, acolo unde
este posibil, și pe date obiective, în special statistice.

· Metoda cantitativă

Metoda de cercetare cantitativă are în vedere faptul că unele fenomene juridice pot fi cuantificate ca
urmare a măsurătorilor. De exemplu, se poate cuantifica evoluția infracționalității juvenile
(infracțiuni săvârșite de minori ), evoluția ratei divorțurilor, evoluția violenței în familie, evoluția
infracționalității feminine, evoluția anumitor fenomene juridice distincte - adopție, abandon al
copiilor pe vârste, etc.

Astfel de informații care se obțin prin cercetarea fenomenelor juridice utilizând metoda cantitativă
prezintă o importanță deosebită în faza de elaborare a normelor juridice și constituie esența fazei de
fundamentare a strategiilor în diverse domenii.

De exemplu, avându-se în vedere rata natalității și clasificarea populației de copii pe categorii de

vârstă se poate elabora o strategie cu privire la rețeaua școlară și la rețeaua sanitară.

De asemenea, dacă se are în vedere evoluția ratei faptelor cu violență săvârșite în incinta unităților
de învățământ se poate propune elaborarea unor norme juridice care au ca scop asigurarea unei
siguranțe crescute în incinta unităților școlare.

· Metoda comparativă

Metoda comparativă constă în analizarea unor parametri comuni ai unor noțiuni sau instituții juridice
și are ca scop, în principal, identificarea constantelor care particularizează respectivele noțiuni sau
instituții juridice.

Această metodă este utilizată cu precădere într-o ramură distinctă a științelor juridice și anume în
dreptul comparat.

Pot face obiectul acestei metode de cercetare fie anumite instituții juridice cu privire la care se pot
evalua parametrii care vizează evoluția în timp sau particularități geografice, fie sisteme de drept în
ansamblul lor.

De exemplu, poate fi analizată instituția juridică a proprietății din perioada comunei primitive și până
în prezent sau aceeași instituție juridică poate fi analizată comparativ în diferite țări, cu diferite tipuri
de drept. Un astfel de obiect de cercetare în analizarea căruia poate fi utilizată metoda comparativă
poate fi instituția proprietății în dreptul romano-germanic și în dreptul musulman.

Metoda istorică

Dacă în cadrul metodei comparative pot face obiectul cercetării și parametrii cu evoluție temporală,
istorică, cercetarea științifică beneficiază de aportul unei metode care a dobândit particularități
distincte: metoda istorică.

Aceasta poate acționa pe două direcții.

Pe de o parte poate fi cercetată o instituție juridică din punct de vedere al evoluției temporale
evidențiindu-se toate particularitățile acesteia.

De exemplu, evoluția instituției căsătoriei în dreptul român; sau evoluția adopției în dreptul român,
etc.

Pe de altă parte poate fi cercetat modul în care o anumită instituție juridică este reglementată într-o
anumită perioadă istorică. De exemplu, proprietatea în dreptul roman.
O componentă a metodei istorice, distinctă și cu o importanță aparte în cercetarea dar și în aplicarea
dreptului este clarificarea termenilor utilizați în legislația veche dar cu aplicabilitate și în prezent,
termeni care au dispărut sau au un conținut diferit.

Pentru a se clarifica conținutul unor astfel de termeni este necesar a se cerceta contextul în care
norma juridică ce îi cuprinde a fost emisă.

· Metoda experimentală

În domeniul cercetării științelor sociale, în general, și al cercetării în științele juridice, în particular,

metoda experimentală are o aplicabilitate restrânsă. Aceasta este specifică științelor exacte, în care
fenomenele pot fi reproduse fără a se produce consecințe ireversibile pentru membrii societății. Mai
mult, în domeniul științelor exacte, fenomenele pot fi reproduse în diverse contexte fizico-chimice
pentru a se observa evoluția diverselor variabile.

Cu toate acestea uneori este utilizată și în domeniul științelor sociale în general și, în particular, în
domeniul științelor juridice pentru a se observa modul în care membrii societății reacționează sau
percep anumite norme sociale care nu sunt aplicabile la nivelul întregii societăți, așa cum ar fi dacă ar
avea caracter general, ci doar în anumite împrejurări, în anumite zone sau pentru o anumită perioadă
de timp.

Este vorba, spre exemplu, de proiectele-pilot care au o aplicabilitate limitată.

Pe lângă aceste metode în cercetarea fenomenelor juridice mai sunt utilizate metoda statistică,
metoda modelării matematice, etc.

Întrebări

1. Care este distincția dintre metodologie și metodă de cercetare?

2. În ce constă metoda logică?

3. În ce constă metoda istorică?

4. În ce constă metoda comparativă?

5. În ce constă metoda experimentală?

 CAPITOLUL III APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA DREPTULUI

Dreptul nu a apărut dintr-o dată ci în urma unor evoluții care au avut loc în cadrul societății. Astfel,
dreptul a evoluat odată cu societatea și s-a manifestat diferit de-a lungul epocilor istorice cunoscute
de omenire.

a) Reguli de conduită în comuna primitivă

În cele mai vechi timpuri oamenii erau organizați în structuri sociale rudimentare, întemeiate în
special pe relații de rudenie: ginta, tribul, uniunile de triburi.

Ocupațiile principale fiind culesul, vânătoarea și pescuitul practicate în special de bărbați datorită
forței fizice de care aceștia dispuneau, elementul de continuitate în gruparea socială era al femeii.

Ca urmare, rolul predominant în societate îl avea femeia, acest sistem de organizare socială fiind
caracterizat printr-un regim de matriarhat.

Având în vedere că grupurile sociale își mutau periodic amplasamentul în funcție de resursele de
hrană pe care le găseau nu exista un drept de proprietate propriu-zis ci doar o utilizare relativ
exclusivă a uneltelor rudimentare pe care membrii comunității le utilizau.

Odată cu descoperirea focului și a metalelor se dezvoltă activitățile economice prin perfecționarea

uneltelor și exploatarea pământului. Ca urmare, grupurile sociale se stabilizează și încep să se ocupe
cu agricultura, activitate care va conduce la sedentarizare.

Rolul forței de muncă de care dispuneau bărbații începe să crească în cadrul grupului iar aceștia încep
să preia rolul decizional în cadrul comunității, organizarea devenind de tip patriarhat.

Dreptul de proprietate se dezvoltă prin extinderea sferei obiectelor care pot fi deținute dar și prin
creșterea valorii acestora datorită dificultăților în procurarea lor.

Se produce, totodată, prima mare diviziune socială a muncii în sensul că se “profesionalizează »

crescătorii de animale care se constituie într-o categorie aparte în cadrul grupului.

Având în vedere această specializare apar premisele schimbului de mărfuri care, inițial, are loc sub
forma trocului, adică marfă contra marfă. Ulterior, spre sfârșitul perioadei schimburile se intensifică
și apare necesitatea raportării la o valoare neutră, respectiv identificarea unei unități de schimb
valabilă indiferent de tipul de marfă care făcea obiectul schimbului. Inițial această unitate de schimb
l-a constituit sarea, apoi aurul.

Dezvoltarea prelucrării metalelor a condus la apariția unor unelte tot mai perfecționate care au
devenit tot atâtea mijloace de producție. Astfel că s-a produs a doua mare diviziune socială a muncii
în sensul că meșteșugarii au devenit o grupare distinctă, profesionalizată, în cadrul comunității.

A treia mare diviziune socială a muncii are loc în perioada în care schimburile de mărfuri se intensifică
datorită creșterii productivității astfel că se constituie o categorie distinctă: comercianții.

Odată cu aceste transformări în activitatea economică se produc modificări semnificative și în

domeniul organizării sociale.
Crește interesul pentru cultivarea pământului și, în general, pentru activitățile productive, ceea ce
conduce la sedentarizarea tot mai accentuată a comunităților și la apariția satelor ca loc în care o
grupare, o comunitate are o așezare permanentă.

Această mutație semnificativă în viața socială prezintă o cotitură întrucât criteriul de grupare a
oamenilor nu mai este constituit din legături familiale, de sânge, cu teritoriul pe care sunt așezați și
unde își desfășoară viața devine predominant.

Structura socială începe să se contureze tot mai mult în clase sociale, din care unele cu caracter
dominant. Întrucât creșterea productivității conduce la posibilitatea ca o parte a bărbaților să fie
degrevați de activitatea direct productivă apare o specializare a unei părți a comunității masculine în
arta războiului iar organizarea devine o organizare în care rolul dominant revine militarilor. Este
instituită așa-numita democrație militară.

b) Dreptul în statul sclavagist

Odată cu dezvoltarea comunităților atât din punct de vedere al activității economice cât și din punct
de vedere teritorial a apărut necesitatea și interesul de a apăra persoanele și bunurile care se găseau
în satele care de acum aveau o întindere mult mai mare decât în perioada anterioară.

Apare astfel o nouă formă de organizare socială ca urmare a reunirii mai multor comunități, și anume
statul. Factorii determinanți ai apariției statului sunt următorii: creșterea populației, apariția
războaielor de cucerire în vederea dobândirii de bunuri și teritorii și creșterea nevoii de apărare,
extinderea teritorială care necesita apariția unor persoane specializate în administrarea acestuia.

Odată cu apariția statului se vorbește și de apariția dreptului în sensul actual, de ansamblu de reguli
de conduită instituite de stat a căror respectare este asigurată prin forța de constrângere a statului
pusă în acțiune de un aparat specializat.

Așadar, principala diferență între organizarea primitivă, comunitară, și organizarea statală, constă în
crearea unui sistem care asigură respectarea normelor juridice emise de stat indiferent de achiesarea
sau nu a celor vizați de aceste norme.

Din punct de vedere juridic evoluțiile sunt semnificative. Este continuată și consacrată juridic
diferențierea socială, regulile patriarhatului sunt tot mai accentuate și puterea șefului, capului de
familie, crește semnificativ.

Remarcabilă este accentuarea activității militare prin purtarea războaielor care au ca scop nu doar
dobândirea de bunuri și teritorii ci și a populației așezată pe teritoriile cucerite în vederea
transformării acestora în sclavi.

Sclavii erau persoane care, din punct de vedere juridic, nu erau considerate persoane, fiind asimilați
mijloacelor de producție, stăpânul având asupra lor chiar drept de viață și de moarte și puteau face
obiectul vânzării-cumpărării.

c) Dreptul în Evul Mediu

Odată cu apariția și răspândirea creștinismului în spațiul european se produc mutații semnificative în

organizarea statală și socială.
Structurile religioase dobândesc un rol tot mai important în cadrul societății, deseori autoritățile
ecleziastice fiind cele care aveau ultimul cuvânt în desemnarea demnitarilor sau chiar a șefului
statului. Instituțiile juridice, de asemenea, dobândesc o puternică influență religioasă, anumite
domenii ale vieții sociale, precum relațiile de familie, fiind reglementate aproape în exclusivitate de
dreptul religios (dreptul canonic).

Această interdependență a constituit totodată și un mijloc al structurilor cu rol conducător în

societate să își consolideze și să își sporească puterea, statul având un caracter absolutist, despotic.

d) Dreptul în perioada modernă

Odată cu dezvoltarea activităților economice de natură industrială și comercială crește puterea

economică a burgheziei care reclamă o reorganizare a statului și a structurilor sociale prin abolirea
privilegiilor nobiliare și acordarea unor drepturi în funcție de puterea economică, de exemplu,
introducerea votului censitar. Votul censitar presupune acordarea dreptului de vor în funcție de
valoarea averii deținute.

Aceste avantaje sunt invocate în programul unor mișcări sociale de o amploare deosebită. Un
exemplu semnificativ este Revoluția franceză din 1789 care a constituit piatra de hotar al
transformării sociale medievale spre zorile lumii moderne.

Se remarcă o reconsiderare a persoanei umane, a cărei libertate și integritate sunt privite ca

inviolabile, dreptul de proprietate este consolidat iar activitatea statală este laicizată.

Aceste transformări se reflectă în evoluția dreptului care suferă transformări fundamentale prin
adoptarea Codului civil francez în 1804 considerat sursa de inspirație pentru numeroase coduri civile
adoptate ulterior în Europa dar și în state extraeuropene.

Urmează o perioadă de profunde modificări și convulsii ideologice la nivel european și mondial, cu

repoziționarea omului în centrul preocupărilor statale, în principiu.

e) Dreptul în perioada contemporană

Atât în perioada interbelică cât și ulterior are loc o revigorare a doctrinei drepturilor omului care pot
fi opuse chiar emitentului suprem al dreptului, statul. Reafirmarea acestei doctrine are drept urmare
o reorganizare, o reașezare a raportului dintre dreptul național și dreptul comunitar și internațional,
aspecte pe care le vom analiza în amănunt în cadrul capitolului care are ca obiect izvoarele dreptului.

f) Modalități istorice de apariție a dreptului

Modalitățile istorice de apariție a dreptului vizează căile prin care dreptul a fost creat; mai exact, care
au fost mijloacele prin care regulile de conduită au fost impuse la nivelul întregii societăți.

Au fost identificate trei modalități istorice de apariție a dreptului: obiceiul juridic, hotărârile
judecătorești și actul normativ.

Obiceiul juridic reprezintă o regulă de conduită care este pusă în aplicare, respectată de întreaga
comunitate după ce și-a dovedit în timp viabilitatea. De regulă, ca modalitate istorică de apariție, se
poate observa că cele mai multe obiceiuri nu sunt altceva decât reguli existente în perioada
prestatală și care au fost preluate în cadrul statului, dobândind o forță superioară prin conferirea
caracterului obligatoriu.

Este de semnalat faptul că, în general, este vorba de norme juridice care reglementează viața de
familie, relațiile de vecinătate și unele aspecte ale dreptului de proprietate. Pe de o parte, scopul
menținerii acestor norme este asigurarea unei continuități normative iar, pe de altă parte, conținutul
acestor norme nu contravenea cu nimic interesele grupurilor cu rol conducător în stat.

Hotărârile judecătorești formează ceea ce se numește jurisprudență. Motivul pentru care soluțiile
pronunțate de hotărârile judecătorești au devenit reguli de conduită generale constă în faptul că
societatea avea o evoluție rapidă iar legiuitorul nu reușea să tină pasul cu ritmul în care noi tipuri de
relații sociale își făceau apariția. Rolul determinant al jurisprudenței în ansamblul reglementărilor a
rămas actual și în prezent în sistemul de drept anglo-saxon.

Actul normativ constituie cea mai nouă modalitate de manifestare a dreptului.

Necesitatea adoptării unor acte normative rezidă în două mari motive.

În primul rând, este vorba despre o necesitate socială de modificare a conținutului unor norme
juridice conținute până atunci în obiceiuri juridice datorită evoluției contextului socio-economic în
care acestea urmau a fi aplicate. De asemenea, chiar interesele grupului dominant au evoluat și se
impunea punerea de acord a regulilor consacrate prin obiceiuri cu noile realități.

Ca urmare, reguli juridice consacrate pe cale cutumiară, a obiceiului, au început a fi preluate și

adaptate noilor realități prin consemnarea lor în acte normative.

De exemplu, regulile cu privire la condițiile de publicitate a contractelor de vânzare-cumpărare

consacrate prin obiceiul aldămașului nu mai corespundeau cu noile realități unde securitatea
raporturilor juridice și asigurarea unei publicități mai extinse a contractului necesita reglementarea
acestei publicități. Astfel au apărut registrele publice pentru evidențierea dreptului de proprietate și
a transferului acestuia de la o persoană la alta.

În al doilea rând, apariția statului a coincis cu apariția unor relații sociale noi, care vizau în special
modul de exercitare a puterii publice, relații sociale care, neexistând anterior, nu puteau fi
reglementate prin intermediul obiceiului juridic. Astfel că se impunea adoptarea unor norme de
reglementare primară prin intermediul unor acte normative inovatoare.

De exemplu, modul de exercitare a dreptului la vot pe baza censului a necesitat o reglementare

nouă, obiceiurile legate de dreptul de vot în vechile adunări nefiind aplicabile.

Întrebări

1. Care sunt caracteristicile regulilor de conduită în comuna primitivă?

2. Care au fost factorii determinanți ai apariției statului?

3. Care este statutul persoanelor în statul sclavagist?

4. Care este factorul declanșator al evoluției dreptului în perioada modernă?

5. Prin ce se caracterizează dreptul contemporan?

6. Care sunt modalitățile istorice de apariție a dreptului?

CAPITOLUL IV STATUL ȘI DREPTUL

Evoluția societății de-a lungul timpului a generat o serie de transformări semnificative cu privire la
structura socială dar și cu privire la tipurile de relații sociale care se nasc între membrii acesteia.

a) Noțiunea de stat de drept

Așa cum am remarcat anterior, extinderea teritoriului, creșterea productivității activităților

economice și implicit creșterea cantității de produse destinate schimbului, la care se adaugă
creșterea populației și necesitatea apărării acestora sunt factori care au determinat apariția statului
ca structură de organizare socială superioară și abstractă.

De-a lungul timpului raportul dintre persoane și stat a suferit mutații semnificative; de la o relație de
totală subordonare, în care prioritatea supremă o avea statul iar persoanele erau obligate să
respecte această supremație statală s-a ajuns la modificarea raporturilor astfel încât prevalență să
dobândească omul și dezvoltarea armonioasă a personalității sale.

Această evoluție nu s-a realizat însă dintr-o dată ci de-a lungul a secole de evoluții și frământări
sociale.

Ideea care a prevalat și care s-a impus a fost aceea a creării unui mecanism politico-juridic prin care
statul să fie la rândul său supus unor reguli cu caracter obligatoriu, juridic. Acest mecanism a fost
denumit stat de drept. Aceasta este o doctrină juridică europeană de sorginte germană care
presupune supremația legii, lege care poate fi impusă chiar statului, care este creatorul, emițătorul
legii respective.

În ceea ce privește România, Constituția României face referire la caracteristica statului român de a fi
stat de drept în art. 1 alin. 3 dispunând că “România este stat de drept, democratic și social, în care
demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane,
dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme (...)”.

Statul de drept democratic a fost definit[1] ca fiind acea formă de organizare a puterii publice
întemeiată pe principiul supremației legii adoptate în mod democratic, a separației puterilor în stat,
pe recunoașterea și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, în condițiile unui
control complex a respectării acestora, inclusiv în cazul încălcării lor chiar de către autoritățile publice
chemate să vegheze la respectarea acestora.

Astfel cum se poate remarca este vorba de o autolimitare a puterii statului în limita normelor
juridice, a dreptului pe care el însuși îl emite sau îl sancționează.

Inițial doctrina statului de drept viza doar supunerea statului normelor juridice în vigoare atâta timp
cât acestea sunt aplicabile, adică un aspect exterior, formal.
După al doilea război mondial, în special, s-a remarcat faptul că aspectul formal nu este suficient
pentru a exista un veritabil stat de drept în sensul democratic al termenului întrucât de o importanță
vitală este și conținutul dreptului pe care statul este obligat să îl respecte.

S-a trecut de la aspectul formal la aspectul de fond, de substanță a statului de drept subliniindu-se că
pot exista state cu o subordonare dusă până la extrem a autorităților publice normelor în vigoare dar
care să aibă un profund caracter totalitar, în care drepturile și libertățile omului să fie, practic,
inexistente.

b) Scopul statului

Astfel cum reiese din dispozițiile constituționale care reglementează statul de drept în Constituția
României, statul nu este o formă de organizare absolut abstractă, prezentă și invocată ori de câte ori
puterea publică este pusă în acțiune dar care nu are o existență concretă, nici măcar din punct de
vedere al unei organizări distincte ca instituție.

Cu toate acestea, scopul statului este cel indicat de Constituție, și anume asigurarea unui climat
propice dezvoltării personalității umane și respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale
omului. S-a produs de-a lungul timpului o mutație semnificativă în concepția cu privire la stat
manifestată în teoriile despre organizarea și funcționarea statului; de la dictonul lui Ludovic al XIV-lea
(rege al Franței în perioada 1654-1715) « Statul sunt eu!« la doctrina actuală a statului de drept.

c) Elementele statului - populația, teritoriul și puterea publică

Având în vedere că statul este un sistem, acesta are o serie de elemente indispensabile: populația,
teritoriul și puterea publică.

Populaţia constituie dimensiunea demografică, psihologică şi spirituală a statului. Este comunitatea

indivizilor care se află pe un teritoriu strict determinat al statului şi asupra căreia se exercită puterea
de stat. Un teritoriu fără populaţie nu poate constitui un stat. Din populaţia ţării fac parte cetăţenii
săi, cetăţenii străini şi apatrizii. Dintre aceste trei categorii de persoane numai cetăţenii se bucură de
deplinătatea drepturilor şi posedă deplinătatea obligaţiilor stabilite de stat. Ceea ce-i asigură
populaţiei distinctibilitatea şi permanenţa este naţiunea. În unele cazuri populaţia este identificată cu
naţiunea. Naţiunea nu trebuie confundată nici cu populaţia, nici cu statul.

Naţiunea este o comunitate umană formată istoriceşte pe un teritoriu distinct de care ea îşi leagă
trecutul istoric, prezentul şi viitorul. Comunitatea este caracterizată prin unitate etnică, limbă
comună, cultură, obiceiuri, tradiţii, spiritualitatea de neam, factura psihică. Naţiunea este mai
restrânsă ca populaţia. Naţiunea este produsul unui îndelungat proces istoric, având la bază
comunitatea de origine etnică. Sentimentul naţional este cel mai puternic ferment de coeziune a
statului şi permanenţei lui. Elementele naţiunii sânt: rasa, limba, religia, tradiţii istorice, interesele
materiale şi culturale comune, situaţia demografică. Datorită unor circumstanţe, aceste elemente nu
pot fi întrunite întotdeauna.

Naţionalitatea reprezintă atât legătura individuală cu statul cât şi leagă în acelaşi timp indivizii între
ei. Ea reprezintă apartenenţa individului la o naţiune. La început această legătură apare în virtutea
relaţiilor de vasalitate, supuşenie faţă de monarh. În prezent această legătură abstractă poate apărea
odată cu naşterea (relaţiile de rudenie) sau pe parcursul vieţii (reintegrarea, naturalizarea etc.).
Deseori, colectivitatea umană care stă la baza statului este întâlnită sub denumirea de popor sau
naţiune.

Teritoriul statului este constituit din suprafața de uscat și apa cuprins între granițele unui stat, la care
se adaugă aerul de deasupra acestuia, denumit spațiu aerian, și subsolul.

Teritoriul este un element indispensabil al statului întrucât acesta marchează limitele până unde se
întinde acțiunea puterii sale; pe același teritoriu este exclusă exercitarea puterii publice a două sau
mai multe state.

De-a lungul evoluției societății umane teritoriul a dobândit semnificație abia când comunitățile
umane au devenit sedentare iar criteriul de organizare socială a devenit criteriul teritorial, care a
înlocuit criteriul relațiilor de rudenie.

Este de remarcat faptul că teritoriul este un element cu o mai mare stabilitate decât populația
întrucât dacă populația poate varia ca număr din diverse motive, teritoriul este constant, fiind
consemnat atât în legislația internă a statelor (de exemplu, legea frontierei de stat) cât și în tratate
internaționale bilaterale sau multilaterale prin care sunt recunoscute reciproc, de regulă de către
state care se învecinează, limitele teritoriale.

Puterea publică este al treilea element constitutiv al statului și reprezintă elementul intern, de
conținut, pe când populația și teritoriul reprezintă elemente externe.

Astfel cum s-a remarcat[2] “Examinând realitățile sociale din jurul nostru, nu putem percepe prin
simțurile noastre existența ca atare a unei puteri de stat, capabilă să-și impună comandamentele pe
teritoriul acestuia. Ceea ce putem noi identifica este numai existența unor organe – parlament,
guvern, ministere, organe judecătorești, etc. – competente să emită pe cale unilaterală acte
obligatorii. O putere de stat în măsură să emită ea asemenea acte este o simplă creație a spiritului
nostru, un fel de a vorbi chemat să oglindească faptul că, în societate, se formează la un moment dat
un sistem de organe, competente, fiecare în sfera lui de activitate, să recurgă la forța de
constrângere organizată în vederea asigurării desfășurării normale a vieții în comun.”

Puterea publică are o serie de caracteristici[3] care evidențiază specificul acesteia în ansamblul
fenomenelor juridice.

Puterea de stat are caracter politic, care se manifestă prin faptul că promovează în mod organizat și
prin mijloace specifice interese sociale generale filtrate prin conștiința legiuitorului și consacrate
juridic.

Puterea de stat are caracter teritorial întrucât se manifestă asupra unei colectivități așezată pe un
anumit teritoriu.

Puterea de stat are un caracter organizat întrucât se manifestă prin intermediul unui sistem de
autorități publice organizate interdependent între care există relații ierarhice sau de colaborare și
care cuprind, printre altele, persoane care au calități anume prevăzute de lege (funcționari publici,
demnitari, etc. ).

Puterea se stat are un caracter coercitiv care constă în posibilitatea impunerii cu forța a voinței ce
consacră juridic interesele sociale generale oricărui membru, categorie sau colectivitate socială,
inclusiv celor care au încălcat normele juridice. Este de făcut precizarea că numai puterea de stat
deține în societate monopolul constrângerii fizice dispunând de mijloace proprii și adecvate necesare
realizării ei.

Puterea de stat are un caracter unic ce constă în faptul că pe teritoriul unui stat nu pot coexista mai
multe puteri publice distincte și opuse ca forme organizate a unor interese social-politice
fundamentale divergente, una din ele trebuind în mod necesar să se impună și să o excludă pe
cealaltă.

Puterea de stat are un caracter deplin ce constă în modul nelimitat în care se exercită comparativ cu
oricare alte puteri sociale existente și recunoscute care au un domeniul limitat de acțiune (partide
politice, sindicate, etc. ), și care nu pot îngrădi realizarea ei.

Puterea de stat are caracter suveran în conformitate cu care este prioritară și primordială oricărei
alte puteri sociale interne – față de care este supremă - sau puteri publice externe- față de care este
independentă.

Aceasta înseamnă că orice putere socială internă ca formă de organizare socială particulară este
limitată în exercitarea ei la condițiile stabilite sau recunoscute de puterea publică, iar pe plan extern
presupune faptul că nicio altă putere publică nu își poate impune voința prin intervenția în
problemele interne, cu excepția situațiilor în care este vorba de transpunerea dispozițiilor tratatelor
și convențiilor la care un stat este parte.

Între stat și drept există o strânsă relație de interdependență întrucât în lipsa dreptului statul nu
poate fi organizat și, ca urmare, este exclusă posibilitatea existenței statului în lipsa dreptului.

Pe de altă parte dreptul este în strânsă dependență de existența statului întrucât doar statul dispune
de puterea publică ce poate, la nevoie, să impună cu forța normele juridice.

Întrebări recapitulative

1. Ce este statul?

2. Care sunt aspectele statului de drept?

3. Care sunt elementele constitutive ale statului?

4. Care sunt caracteristicile puterii publice?

 CAPITOLUL V FUNCȚIILE DREPTULUI

Relațiile sociale din cadrul comunităților umane nu s-ar putea desfășura în mod coerent și sistematic,
cu garantarea unui climat propice pentru dezvoltarea armonioasă a persoanelor fără un set de reguli
care să asigure un crâmpei de drepturi și libertăți pentru fiecare persoană și care să asigure o
predictibilitate a evoluției sociale, cel puțin pe termen optim.

Putem afirma, așadar, că dreptul nu constituie doar un simplu ansamblu de reguli cu caracter
aleatoriu și întâmplător, fără legătură cu scopul societății și cu direcția de evoluție a acesteia.

Așadar, dreptul îndeplinește în ansamblul valorilor sociale care determină conștiința socială anumite
roluri pe care le identificăm cu tot atâtea funcții.

În doctrină numărul funcțiilor atribuite dreptului este variabil, unii autori reținând un număr restrâns
de funcții, alți autori remarcă un număr mai mare de funcții, prin detalierea lor.

Apreciem că dreptul îndeplinește următoarele funcții generale:

a) Funcția de instituționalizarea organizării sociale

b) Funcția de conservare și garantare a valorilor

c) Funcția de conducere a societății

d) Funcția normativă

a) Funcția de instituționalizare a organizării sociale

În perioada contemporană relațiile sociale se desfășoară într-un ritm alert și au o complexitate

deosebită. Pentru aceste motive este necesar a fi create organisme, autorități și instituții care să
asigure derularea lor în conformitate cu interesele sociale, pe de o parte, iar pe de altă parte,
siguranța fizică și psihică a persoanelor să nu fie periclitată.

Totodată, societatea nu funcționează în mod atomizat, fiecare membru al său pe un așa-numit culoar
autonom, ci între membrii săi se stabilesc relații sociale numeroase și variate. Cu toate acestea, din
marea masă de relații sociale se pot desprinde o serie de trăsături care se regăsesc în mult mai multe
relații sociale și se stabilește astfel un tipar.

De exemplu, faptele săvârșite cu violență periclitează siguranța fizică (și de cele mai multe ori și
psihică) a persoanelor, ceea ce duce la necesitatea identificării mijloacelor prin care, la nevoie
utilizând forța de constrângere a statului, să se asigure stoparea acestor fapte. Pentru punerea în
mișcare a forței publice este necesar să se creeze un cadru instituțional care să asigure o permanență
a modului de intervenție. În acest fel se realizează instituționalizarea forțelor de poliție, de exemplu.

Acțiunea statului prin cele trei ramuri ale puterii publice, puterea legislativă, puterea executivă și
puterea judecătorească presupune organizarea modului în care acestea să își desfășoare activitatea
atât din punct de vedere al atribuțiilor lor cât și din punct de vedere al controlului reciproc din
perspectiva limitării acțiunilor fiecăreia dintre ele. Se impune astfel crearea unor mecanisme de
natură juridică, obligatorii pentru cei cărora li se adresează.
În ceea ce privește relațiile sociale private ale persoanelor se poate remarca varietatea acestora dar,
totodată, posibilitatea identificării unor tipare. Aceste tipare constituie instituții juridice care sunt
formate din reguli care vizează anumite categorii de relații sociale și cu privire la care dreptul asigură
derularea lor în conformitate cu interesele sociale generale dar și cu interesele personale ale
participanților.

De exemplu, relațiile sociale care au ca scop obținerea unor bunuri în schimbul unor sume de bani
sunt asemănătoare; dreptul reglementează astfel contractul de vânzare cumpărare, care are ca
obiect transferul dreptului de proprietate asupra unui bun de la o persoană la alta, adică de la
vânzător la cumpărător, în schimbul unei sume de bani. Astfel fiind reglementată instituția juridică,
orice astfel de transfer de proprietate se va derula în conformitate cu normele de drept care
reglementează această instituție juridică.

Este important de semnalat că, în ciuda faptului că astfel de relații sociale reglementate de norme ale
dreptului au caracter privat și, aparent, interesul este strict al părților, se poate constata existența
unui drept de reglementare din partea dreptului emis de stat a modului în care se derulează aceste
relații juridice din perspectiva obligației statului de a asigura tuturor persoanelor siguranța juridică.

Astfel că prin reglementarea unor astfel de relații juridice persoanele participante au cunoștință de
caracteristicile bunurilor care pot face obiectul contractelor de vânzare-cumpărare (de exemplu,
bunuri care se află în circuitul civil, adică se pot vinde), de persoanele care pot vinde sau cumpăra
(pot vinde proprietarii personal sau prin reprezentant cu mandat special, pot cumpăra persoanele
care sunt majore), etc.

Practic, prin funcția de instituționalizare a organizării sociale nu trebuie să înțelegem doar crearea
prin intermediul dreptului a instituțiilor, adică a autorităților publice, ci și în crearea unor tipologii în
cadrul relațiilor sociale în scopul asigurării predictibilității desfășurării lor pentru a se garanta, în final,
siguranța relațiilor sociale, adică obținerea cu adevărat de către fiecare parte a ceea ce și-a dorit prin
intrarea în respectiva relație socială.

b) Funcția de garantare și conservare a valorilor

De-a lungul evoluției societății concepțiile cu privire la oameni, la ceea ce îi înconjoară, la ceea ce
este util au evoluat în mod considerabil. Dacă în perioada statului sclavagist asimilarea oamenilor
care erau luați sclavi cu animalele, deci cu simple mijloace de producție, era perfect normal și era o
situației unanim acceptată, în perioada contemporană acest gen de fapte constituie una dintre cele
mai reprobabile infracțiuni și este sancționată deosebit de aspru de către legislația tuturor statelor.

De fapt, în ce constă valorile care sunt garantate și conservate prin intermediul dreptului? Aceste
valori constituie un set de relații sociale, conduite, pe care societatea le consideră în ansamblul lor ca
importante și este conștientizată nevoia de a fi apărate prin drept care cuprinde reguli a căror
respectare este asigurată prin intervenția, la nevoie, a forței de constrângere a statului.

Cele mai importante valori sunt consacrate în actele normative cu cea mai mare forță juridică, adică
în constituții. De exemplu, în Constituția României sunt consacrate în art. 1 alin. 3 o serie de valori
considerate supreme: demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a
personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic.
Așadar, pentru societatea actuală aceste valori sunt de o importanță deosebită. La nivel european în
mod similar sunt consacrate valorile cele mai importante în actele constitutive ale Uniunii Europene
dar și în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale din 1950.

c) Funcția de conducere a societății

Așa cum am văzut mai sus, la nivelul întregii societăți sunt stabilite o serie de valori care sunt
considerate importante într-o anumită epocă istorică și care se impun a fi apărate prin mijloace
juridice, care beneficiază de concursul forței de constrângere a statului.

În cadrul procesului de elaborare a normelor juridice organele emitente nu au doar un rol de

constatare a schimbărilor care se produc în societate și consacrarea lor prin mijloace juridice ci un rol
semnificativ este acela de a observa tendințe de evoluție sau de a prevedea necesitatea îndreptării
societății spre anumite direcții astfel că, prin intermediul dreptului, se asigură o astfel de evoluție.

De exemplu, având în vedere evoluția științifică în materia transplantului de organe statul, prin
intermediul dreptului, a reglementat întreaga procedură și a prevăzut, de exemplu, procedura
prelevării organelor, procedura stabilirii priorităților (așa-numita ordine pe lista de așteptare),
relațiile juridice dintre donator sau familia acestuia și pacientul primitor. Scopul reglementării a fost
încurajarea donării de organe în vederea salvării vieții și sănătății oamenilor dar și asigurarea
transparenței, ceea ce constituie un mijloc în sine de încurajare a acestor proceduri. De asemenea, au
fost consacrate și sancțiuni pentru cei care încalcă regulile instituite, sancțiuni care au, de regulă un
caracter punitiv, sancționator, de la amenzi până la pedepse cu închisoarea.

Un rol conducător îl are dreptul, de asemenea, prin crearea cadrului legal necesar pentru
funcționarea autorităților și instituțiilor publice care au atât scopul de a emite dispoziții cu caracter
obligatoriu cât și de a asigura o serie de servicii publice fie prin prestarea direct de către aceste
autorități sau instituții publice a respectivelor servicii fie prin încredințarea lor unor entități private,
dar care acționează sub supravegherea autorităților sau instituțiilor publice.

De exemplu, în materia emiterii actelor de identitate și a pașapoartelor serviciul public este organizat
și prestat direct de către autoritățile publice în sarcina cărora legea dă acest serviciu, pe când
serviciul public de salubrizare este prestat, de regulă, de operatori privași, dar care desfășoară
această activitate sub supravegherea celor în sarcina cărora legea stabilește activitatea - autoritățile
administrației publice locale.

Așadar, așa cum s-a arătat[1] “Această funcție relevă calitatea dreptului de a fi un mijloc de
conducere a comunității de către stat (puterea publică) prin autoritățile sale, expresie a voinței
politice, care fie că adoptă reglementări cu asemenea scop, fie aplică sancțiunile corespunzătoare
față de cei care încalcă legea. ”

d) Funcția normativă

Viața oamenilor în cadrul comunităților se desfășoară prin interacțiunea permanentă a acestora unii
cu alții, adică prin stabilirea unor relații sociale. Aceste relații se desfășoară potrivit unor seturi de
reguli care corespund scopului ocrotirii unor valori de natură diferită; ca urmare, dobândesc ele
însele natura corespunzătoare.
Având în vedere valorile de o importanță deosebită care sunt apărate prin intermediul dreptului și
pentru asigurarea predictibilității și securității raporturilor juridice se impune ca toți membrii
comunității să adopte același comportament. Practic, este vorba de un tipar comportamental
obligatoriu, în cazul nerespectării sale intervenind forța de constrângere a statului.

Rolul deosebit de important de a stabili aceste tipare de comportament, aceste norme, revine
statului prin intermediul organelor emitente ale regulilor ce constituie dreptul în ansamblul lor.

Așadar, dreptul și numai dreptul este cel care cuprinde reguli de conduită, tipare comportamentale,
care pot fi impuse chiar împotriva destinatarului normei și, la nevoie, utilizând forța fizică.

Niciun alt domeniu de reglare a comportamentului (moral, politic, religios, etc. ) nu dispune de
această posibilitate de utilizare a forței de constrângere a statului, ceea ce conferă dreptului o poziție
particulară în ansamblul normelor sociale.

Așa cum s-a arătat[2] “Tocmai datorită acestei calități de menținere sau, după caz, de readucere între
anumiți parametrii comportamentali, dreptul reprezintă, cel puțin până acum în istoria umanității,
unicul și cel mai eficient mijloc de organizare și conducere socială, atribute pe care nici morala,
religia, politica, etc. nu-l pot realiza pe deplin, decât prin convingere. ”

Întrebări

1. Care este rolul dreptului în societate?

2. Cum sunt stabilite valorile sociale care sunt apărate prin drept?

3. În ce constă funcția de conducere socială a dreptului?

 Capitolul VI PRINCIPIILE DREPTULUI

a) Noțiunea de principiu

Având în vedere ca dreptul este format dintr-un ansamblu de reguli de conduită care se află într-o
strânsă interdependență se poate ușor constata că acestea nu au o existență izolată, haotică, ci se
manifestă integrate în mod coerent într-un sistem ce funcționează după anumite reguli.

Importanța acestor reguli variază în funcție de sfera de cuprindere a domeniului vizat și astfel pot
dobândi sau nu statutul de regulă fundamentală sau de principiu.

Așadar, putem defini principiul ca fiind regula care coordonează în întregime un sistem sau doar o
parte a acestuia.

b) Principiile dreptului-clasificare

În cadrul sistemului dreptului regăsim mai multe reguli fundamentale care s-au cristalizat de-a lungul
timpului și care au dobândit valențe de regulă fundamentală. Este însă de reținut că de-a lungul
timpului ansamblul principiilor dreptului a evoluat, nefiind același nici din punct de vedere al
principiilor recunoscute cu această valoare și nici din punct de vedere al conținutului. De asemenea,
este de făcut precizarea că, de regulă, principiile dreptului acționează simultan, în cele mai multe
cazuri neputându-se reține doar acțiunea unui singur principiu.

Cu toate acestea, din rațiuni didactice, se impune analizarea lor in mod individual pentru a surprinde
esența acestora și modul lor de acțiune.

c) Principiile generale ale dreptului

· Origine

Principiile generale ale dreptului, ca reguli care fundamentează întregul sistem de drept al unui stat,
au fost cristalizate de-a lungul timpului fie prin consacrarea lor în acte normative cu caracter
fundamental, precum constituțiile, fie pe calea interpretării unor reguli din diverse astfel de acte.

De exemplu, în Magna Carta din 1215 (Anglia) este garantată libertatea individuală prin art. 39, care
statua că niciun individ nu poate fi încarcerat, exilat decât după ce a fost prezentat în fața unui
judecător.

De-a lungul timpului acest principiu a fost întărit iar acțiunea sa s-a extins și în sistemele de drept ale
altor state.

Alte principii s-au impus pe cale revoluționară, precum principiul inviolabilității proprietății, principiul
egalității în fața legii, principiul legalității, care au fost consacrate în mod explicit în Declarația
revoluției franceze din 1789 și ulterior preluate în mod explicit de legislațiile statelor care au evoluat
spre sisteme de drept democratice.

În ceea ce privește sistemul de drept român este semnificativă evoluția principiului separației
puterilor în stat care a fost consacrat inițial pe cale jurisprudențială, în special prin deciziile Curții |
Constituționale. Această instanță constituțională a decis în mod repetat că anumite acte normative
sau norme juridice sunt neconstituționale întrucât încalcă acest principiu, deși nu era consacrat în
mod expres în Constituție.

S-a procedat la consacrarea expresă în legea fundamentală română a principiului separației puterilor
în stat abia cu ocazia revizuirii acesteia în anul 2003 prin art. 1 alin. 4 care dispune: “Statul se
organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și
judecătorească- în cadrul democrației constituționale.”

· Importanță

Principiile generale ale dreptului au o importanță covârșitoare întrucât sunt reguli de drept care pot
fundamenta soluționarea unui litigiu; în Codul civil adoptat în anul 2009 și care a intrat în vigoare in
2011 se precizează în mod expres în art. 1 că principiile generale ale dreptului sunt izvoare de drept,
adică li se recunoaște calitatea de norme juridice care pot întemeia o soluție pronunțată chiar de o
instanță judecătorească dacă, așa cum statuează art. 2, lipsesc atât legea cât și uzanțele.

Aceste principii nu guvernează doar etapa aplicării normelor juridice ci sunt linii directoare și în faza
elaborării normelor juridice întrucât atât din punct de vedere procedural cât și din punct de vedere
substanțial, al conținutului, normele juridice trebuie să se încadreze în sistemul guvernat de aceste
principii generale ale dreptului.

d) Principiile generale ale dreptului

· Principiul legalității

Principiul legalității presupune obligația tuturor persoanelor să respecte normele juridice în vigoare,
indiferent de statutul lor și indiferent de nivelul pe scara ierarhică a autorității care a emis norma
juridică. Inclusiv statul, prin autoritățile sale, are această obligație.

Principiul legalității are valențe constituționale, art. 1 alin. 5 din legea fundamentală dispunând că “În
România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.”

În acest context se impune a face distincție între legalitate și opozabilitate și mijloacele juridice puse
la dispoziția persoanelor care apreciază că drepturile lor sunt vătămate prin anumite norme juridice
emise de autorități.

Principiul legalității este o caracteristică fundamentală a statului de drept; practic, constituie esența
acestuia.

Însăși starea de legalitate are ca și componentă principală respectarea legii.

· Principiul egalității în fața legii

De principiul legalității este strâns legat, dar fără a se confunda cu acesta, principiul egalității în fața
legii.

Constituția României consacră un articol distinct principiului egalității în drepturi în Titlul II

Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, în Capitolul I Dispoziții comune.
Având în vedere poziționarea acestuia în capitolul care stabilește reguli fundamentale aplicabile
tuturor reglementărilor cuprinse în Titlul II putem face constatarea că însuși legiuitorul constituant a
înțeles să atribuie principiului egalității în fața legii statutul de principiu fundamental.

O altă constatare care decurge din modul de poziționare a acestui principiu în economia Constituției
este aceea că regula instituită este aplicabilă întregului sistem normativ și nu vizează doar modul de
aplicare a legii ci și conținutul reglementărilor. În cazul în care o normă juridică subsecventă
Constituției ar fi emisă cu încălcarea acestui principiul sancțiunea este constatarea
neconstituționalității sale și, implicit, înlăturarea sa din cadrul sistemului normativ.

Dispoziția legală care consacră principiul egalității în drepturi la nivel constituțional este art. 16, care
statuează:

(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

(2) Nimeni nu este mai presus de lege.

(3) Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militate, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele
care au cetățenie română și domiciliul în țară. Statul român garantează egalitatea de șanse între
femei și bărbați pentru ocuparea acestor funcții și demnități.

(4) În condițiile aderării României la Uniunea Europeană, cetățenii Uniunii care îndeplinesc cerințele
legii organice au dreptul de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale.

Este important de subliniat faptul că această dispoziție principială nu trebuie interpretată ca fiind o
piedică în calea adoptării unei legislații specifice prin care anumite categorii de persoane să
beneficieze de anumite condiții, aparent mai favorabile. În aceste împrejurări este vorba de crearea
unui cadru legislativ care să asigure egalitatea de șanse în cazul persoanelor care, spre exemplu,
provin din medii defavorizate sau familii defavorizate ( cazul burselor sociale în cazul elevilor și
studenților, anumite scutiri de taxe și impozite pentru persoanele cu dizabilități, etc. ). Esențial este
însă ca modul în care chiar aceste norme sunt aplicate să aibă la bază principiul egalității în fața legii.

· Principiul echității

Principiul echității are rădăcinile în normele morale și constituie criteriul de restabilire a situațiilor
anterioare declanșării unui litigiu, de regulă. Însăși definiția dreptului data în antichitate cuprindea
noțiunea de echitate: dreptul este arta binelui și echității. Ca urmare, potrivit acestui principiu
aplicarea dreptului are ca scop recrearea echilibrului între părțile litigante și nu crearea unui nou
dezechilibru.

Acesta este motivul pentru care chiar și în legislație își face apariția începând de la normele
constituționale care instituie regula repartizării echitabile a sarcinilor publice până la dispozițiile din
Codul civil care, în premieră, instituie posibilitatea ca persoana fără discernământ care a produs un
prejudiciu să poată fi obligată la reparare însă nu potrivit regulilor dreptului comun, ci în baza
principiului echității.

Având în vedere că noțiunea de echitate a pătruns relativ recent în legislația românească este posibil
ca, datorită conținutului său relativ determinat, să dea naștere unei practici judiciare contradictorii
care, evident, va crea necesitatea instituirii unor mecanisme de reglare.
· Principiul responsabilității

Instituirea unor norme de conduită s-ar dovedi a avea un caracter superfluu dacă nu ar exista nicio
consecință a nerespectării lor; în ceea ce privește normele juridice consecințele pe care le riscă
persoana care le încalcă poate să meargă până la instituirea unor obligații cu titlu de sancțiune care
să fie executate în contra voinței persoanei respective.

Cu toate acestea este imposibil a se constata toate încălcările normelor juridice în timp util și, în
consecință, sancțiunile nu sunt aplicate tuturor celor care încalcă normele juridice. Totuși, pentru a
se asigura o bună funcționare a societății nu este suficient a se crea un aparat instituțional represiv
cu scopul de a descoperi toate încălcările regulilor cu caracter juridic ci se impune ca aceste norme să
fie respectate si din convingere, prin aderarea afectiv-volitivă la regulile în vigoare.

Tocmai această conduită cuprinde în ea starea de responsabilitate, care se înrudește, se aseamănă cu

răspunderea, dar nu se suprapune cu aceasta.

Apreciem că responsabilitatea este o stare afectiv-volitivă care are caracter continuu și care este
anterioară încălcării normei juridice, pe când răspunderea este un raport juridic care este declanșat
tocmai de încălcarea nomei juridice. Așadar, cele două noțiuni, cel puțin în limba română, nu sunt
identice și nu pot fi utilizate una în locul celeilalte.

· Principiul umanismului

Omul este o ființă rațională care își poate înfrânge reacțiile spontane, guvernate de afecte mai mult
sau mai puțin violente și care tind să se constituie într-o reacție de proporții identice cu stimulul
perceput ca agresor.

Dacă în perioada de debut a societății umane a existat acest comportament care s-a transmis până în
prezent sub forma legii talionului (ochi pentru ochi și dinte pentru dinte), odată cu evoluția societății
s-a procedat la un transfer al aplicării sancțiunilor de la societatea privată (victima sau rudele
victimei) la instituțiile oficiale care aplicau sancțiunile inițial în numele victimei, apoi în numele
statului.

Pe această cale s-a produs un mecanism care are rolul de a asigura analizarea faptelor cu
obiectivitate, pe de o parte, și de a avea în vedere faptul că și agresorul este tot o ființă umană.

Prin Legea Aqiulia se instituie răspunderea pentru fapta săvârșită cu vinovăție în materie civilă,
arătând că nu pot fi obligați să răspundă persoanele lipsite de rațiune precum copiii și nebunii.

Odată cu evoluția societății și cu valorizarea tot mai puternică a persoanei umane s-a procedat la
consacrarea acestui principiu în numeroase domenii ale dreptului, inclusiv în dreptul penal, care
sancționează faptele ce prezintă cel mai mare pericol social.

Se poate constata astfel că inclusiv scopul aplicării pedepsei cu închisoarea nu are ca scop
răzbunarea, ci o încercare din partea societății de a se modifica comportamentul condamnatului
pentru ca acesta să fie reintegrat în societatea în care, mai devreme sau mai târziu, se va întoarce la
expirarea termenului pentru care a fost încarcerat.
De asemenea, modul de gestionare a resurselor materiale ale comunității are la bază principiul
umanismului, alături de celelalte principii, care fundamentează elaborarea unor programe pentru a
se asigura tuturor persoanelor condiții de viață care să nu le creeze suferințe inutile. De exemplu,
principiul umanismului stă la baza programelor de asigurare a îngrijirilor paleative (care au ca scop
reducerea sau înlăturarea suferinței) în cazul celor care suferă de boli incurabile.

· Principiul exercitării democratice a puterii publice

Cuvântul democrație are originea în demos- popor, cratos- putere; așadar, este vorba de puterea
poporului.

Dacă de-a lungul timpului democrația a avut manifestări diverse, de la democrația militară specifică
antichității la formele moderne de manifestare a acesteia, se poate observa că linia care unește toate
aceste variante în care regăsim democrația este ideea de putere de a decide. Diferă însă modul în
care ea se manifestă efectiv.

Legislația constituțională românească consacră regula potrivit căreia suveranitatea aparține

poporului și nicio persoană nu poate să exercite suveranitatea în nume propriu.

Cu toate acestea, manifestarea efectivă a deținerii suveranității este dificil de realizat în permanență
astfel că, în cele mai multe state ale lumii, a fost adoptat mecanismul democrației indirecte, adică a
manifestării puterii date de deținerea suveranității prin intermediul reprezentanților desemnați
periodic prin alegeri și care formează cele mai importante autorități decidente de la nivel statal.

La rândul lor, reprezentanții desemnați prin alegeri vor desemna persoanele care vor constitui și
celelalte autorități ale statului prin intermediul cărora se manifestă puterea publică, unul dintre
elementele statului ca entitate politico-juridică.

· Principiul pluralismului

Direcțiile de evoluție ale societății pot fi diverse, la fel și mecanismele prin care se tinde a se atinge
un anumit obiectiv; ca urmare, soluțiile identificate de persoane în mod individual sau organizate sub
diverse forme sunt oglindite în concepțiile pe care acestea le generează și le exprimă la nivel societal.

Așadar, diversitatea opiniilor este o consecință firească a preocupărilor membrilor societății pentru
evoluția acesteia. Ca o consecință a manifestărilor sociale care au avut loc de-a lungul secolelor
libertatea de conștiință și libertatea de exprimare a opiniilor au condus, în mod firesc, la coagularea
unor partide politice care au identificat direcții de evoluție a societății diferite și, în egală măsură,
mijloace de a atinge aceste obiective diferite. Este ceea ce se numește pluralismul; deși acest
principiu are în centrul său pluralismul politic, nu poate fi redus doar la acest aspect.

În egală măsură la nivelul societății este consacrat pluralismul cultural, pluralismul religios,
pluralismul etnic, etc.

· Principiul separației puterilor în stat

Montesquieu în lucrarea sa L’esprit de loi (Spiritul legilor) considera, pe bună dreptate, că este
omenește ca fiecare individ să uzeze sau chiar să abuzeze de puterea de care dispune până acolo
unde întâlnește o limită, o piedică. Doar că la nivel societal și la nivelul organizării funcționării statale
se impune ca exercitarea puterii publice să fie organizată prin intermediul normelor juridice în așa fel
încât puterea să oprească puterea.

Constituția României a consacrat în urma revizurii din 2003 în mod expres acest principiu, deși
doctrina și practica constituțională îi recunoștea valabilitatea și funcționalitatea și anterior prevederii
sale exprese în cuprinsul Constituției.

Așadar, puterile statului - puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească - sunt
organizate potrivit principiului separației puterilor în stat, principiu dublat de cel al echilibrului
puterilor.

Această manieră de reglementare a fost adoptată pentru a se sublinia faptul că principiul separației
puterilor în stat nu presupune o existență conflictuală, de opoziție, între ele, ci o separare a
atribuțiilor și crearea unui mecanism de funcționare statală în așa fel încât fiecare putere să poată
verifica dacă celelalte și-au exercitat atribuțiile în limitele consacrate constituțional.

Scopul instituirii unui astfel de mecanism este asigurarea funcționării, în final, a principiului legalității
care, la rândul său, alături de principiul separației puterilor în stat fac parte din edificiul amplu al
statului democratic.

· Principiul libertății

Libertatea este una dintre principalele valori apărate prin norme constituționale. Dacă în sfera
dreptului constituțional regăsim cu preponderență pus accentul pe libertatea fizică și pe libertatea
psihică, la nivelul normelor subsecvente (ale dreptului civil, ale dreptului penal, ale dreptului muncii,
etc. ) regăsim o subliniere a unui aspect particular al libertății, și anume libertatea de decizie. Fie ca
este vorba de libertatea de a decide atitudinea pe care o persoană o are atunci când este pusă în
situația de a încălca o normă juridică, fie că este vorba de libertatea de a intra sau de a nu intra într-o
relație contractuală, principiul libertății este prezent în permanență.

CAPITOLUL VII NORMELE JURIDICE

1. Noţiunea şi definiţia normei juridice

Raporturile sociale sunt relaţii care se stabilesc între oameni, luaţi în mod individual sau colectiv, fie
în procesul producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului (relaţii economice), fie în procesul
conducerii publice şi sociale (relaţii de putere şi politice), ori în cadrul practicării credinţei (relaţii
religioase), etc.

Aceste relaţii interumane sunt însă guvernate de anumite norme sociale, adică de reguli de
comportament care stabilesc conduita de urmat de către indivizii umani în raporturile dintre ei[1],
norme care, la rândul lor, pot fi economice, politice, morale, religioase, etc., existând o identitate
între natura sau felul regulii sociale şi natura raportului social vizat prin ea.
Normele juridice reglementează raporturile juridice, adică acea categorie a relaţiilor sociale care este
alcătuită din drepturi şi obligaţii, reglate juridic (prin lege) şi a căror derulare sau desfăşurare nu se
poate face întâmplător, după voinţa aleatorie, spontană a celor vizaţi.

Specificul acestor norme, faţă de alte reguli, constă tocmai în obligativitatea respectării lor de către
membrii societăţii cărora le sunt destinate sub garanţia aplicării, la nevoie, a constrângerii de stat,
care sancţionează autorul conduitei neconforme cu legea.

Nici o altă categorie a normelor sociale, cu excepţia celor juridice, nu are calitatea de a determina
declanşarea constrângerii fizice sau materiale a subiectului care a încălcat regula de drept obligându-l
pe cel vinovat de comiterea abaterii să suporte personal şi nemijlocit consecinţele sancţiunii aplicate,
inclusiv înlăturarea vătămării şi repararea pagubei produse altuia.

Normele juridice se definesc ca reprezentând acea categorie a regulilor sociale de larg interes
general, instituite sau recunoscute de stat, obligatorii de respectat în raporturile dintre subiectele de
drept, sub garanţia intervenţiei, la nevoie, a răspunderii juridice şi a constrângerii de stat, în situaţia
încălcării lor cu vinovăţie[2].

Din această definiţie se desprind unele constatări privind normele juridice.

În primul rând, norma juridică este o regulă socială ce acţionează numai în cadrul societăţii şi în
relaţiile dintre indivizii umani, nefiind de conceput reguli juridice în afara societăţii omeneşti sau a
colectivităţii umane, ca, de exemplu, între lucruri, între oameni şi obiecte ori în cadrul regnului
animal (aşa cum susţineau, de pildă, unii reprezentanţi ai curentului dreptului natural[3]).

În al doilea rând norma juridică reglementează şi se adresează conduitei umane, chiar dacă aceasta
vizează un obiect material, aflat în proprietatea cuiva, sau un fenomen natural (naştere, deces) ori
mediul înconjurător ori alte vieţuitoare din regnul animal, etc., deoarece relaţia nu se stabileşte, sub
aspect juridic (nu material, fizic, etc.), între om şi respectivele obiecte, fenomene, medii ori
vieţuitoare, ci între oameni cu privire la toate acestea, inclusiv în cazul normelor tehnice privind, de
exemplu, circulaţia rutieră sau protecţia muncii.

În al treilea rând, normele juridice sunt instituite sau emise de stat, fiind creaţia autorităţilor sale
publice, ori recunoscute sau sancţionate de puterea publică, atunci când sunt produsul unei alte
organizaţii, comunităţi sau a altei autorităţi externe, cum ar fi, de exemplu, obiceiul tradiţional,
reglementările bancare comerciale, tratatele de aderare, etc.

În al patrulea rând, norma juridică exprimă nevoile sociale fundamentale, promovate ca interese
generale şi exprimate prin voinţa statului care dă viaţă unei reguli formal consacrate de stat,
concretizată în acte juridice de reglementare ale acestuia sau, dimpotrivă, statul recunoaşte astfel de
reguli care nu-i aparţin.

În al cincilea rând, încălcarea cu vinovăţie a normelor juridice, după caz, şi a actelor individuale
bazate pe ele (contracte, autorizaţii) atrage răspunderea juridică a celui vinovat, obligându-l la
suportarea consecinţelor legale.

În al şaselea rând, forţa de constrângere, aplicată în cazul nerespectării normei şi, mai ales, a
încălcării ei, aparţine numai statului, iar utilizarea ei anihilează libertatea de acţiune a individului
uman, obligându-l să urmeze o conduită pe care acesta nu o acceptă, nu o împărtăşeşte, dar nici nu o
respectă, benevol sau din temere.

Totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat formează dreptul unei societăţi sau
sistemul de drept al acesteia, în cadrul căruia norma reprezintă elementul structural intern cu
caracter fundamental exprimat prin articol ca mod de exteriorizare, în cadrul reglementării.

Normele juridice sunt analizate, la „Teoria generală a dreptului” sub aspectul trăsăturilor pe care le
au, a structurii lor constitutive şi a modului de clasificare.

VII.2. Trăsăturile normei juridice

Trăsăturile normelor juridice reprezintă acele însuşiri specifice acestora care le particularizează şi le
diferenţiază faţă de alte categorii de reguli de conduită socială.

În conformitate cu ele norma juridică este o regulă de conduită, expresie a voinţei de stat, care
consacră şi apără valori sociale, obligatorie de respectat, producând efecte juridice şi antrenând
răspunderea celui care o încalcă[5].

I. Regula de conduită exprimată prin norma juridică este abstractă, tipică, generală, impersonală, de
aplicabilitate repetată, într-un număr nelimitat de cazuri.

a). Norma juridică este abstractă, întrucât formulează trăsăturile esenţiale şi caracteristice ce trebuie
reflectate în starea de fapt (ipoteza) şi în conduita urmată pentru cei aflaţi în împrejurarea descrisă,
chiar dacă regula este rezultatul unor prelucrări, de cele mai multe ori, extrase din cazuri practice,
concrete, individuale evidenţiate în practica legislativă, administrativă sau judiciară, ea fiind un
produs al procesului de trecere de la concret la abstract, de la particular la general, în cadrul
activităţii de edificare a regulii de drept.

De fapt, dreptul devine regulă făcând abstracţie tocmai de elementele concrete neesenţiale şi
nesemnificative în definirea normei şi pe care le înlătură din regula de bază care reţine doar
elementele esenţiale comune tuturor situaţiilor sau împrejurărilor avute în vedere prin norma vizată.

Astfel, de exemplu, într-o vânzare – cumpărare sunt esenţiale înstrăinarea unui bun în schimbul plăţii
preţului în baza consimţământului părţilor. Pe de altă parte, furtul este o însuşire a unui bun mobil
aflat în posesia sau detenţia altuia în scopul de a fi însuşit pe nedrept fără consimţământul celui care
îl are.

Rezultă că în cazul înstrăinării prin vânzare – cumpărare nu are importanţă obiectul mobil sau imobil
al contractului, numărul subiectelor participante la el, valoarea bunului, cuantumul preţului, modul,
locul, data plăţii, etc., iar în cazul furtului obiectul este întotdeauna mobil, iar nu imobil, cel care
deţine putând fi proprietar ori simplu detentor, deposedat de bun.

În alte situaţii, regula abstractă nu este dedusă dintr-o practică socială anterioară, ci, dimpotrivă
anticipează o practică viitoare, încă inexistentă, dar care urmează să apară ulterior chiar în temeiul
noii reglementări. Aşa a fost, de exemplu, cazul reglementărilor vizând economia de piaţă din
România de după 1989 (în materii ca bursa de mărfuri şi valori, falimentul, arendarea, şomajul,
conflictele de muncă, etc.) sau alte reglementări anticipative în domeniul comerţului electronic,
explorării şi exploatării paşnice a spaţiului cosmic, etc.
Dar deşi dreptul este abstract prin normativitatea sa, totuşi se aplică unor situaţii şi raporturi juridice
concrete, motiv pentru care în procesul realizării sale, la un caz dat, va trebui întotdeauna identificată
acea normă care, deşi este abstractă, se aplică cel mai bine cazului dedus spre soluţionare, întrucât în
regulă se regăsesc, în mod deplin, trăsăturile de bază ale stării sau situaţiei de fapt deduse spre
rezolvare.

Acesta este şi motivul pentru care, ca în exemplele anterioare date, vânzarea – cumpărarea nu se
confundă cu alte moduri de înstrăinare precum donaţia, schimbul sau testamentul, iar furtul nu se
confundă cu alte sustrageri ori diminuări de patrimoniu precum delapidarea, abuzul de încredere,
însuşirea bunului găsit, etc.

b) Norma juridică prescrie o conduită tipică pentru subiectele de drept, stabilind un etalon de urmat
de către acestea când ajung într-un raport juridic, fie din voinţa lor sau sub imperiul legii în mod
direct.

În acest fel norma constituie şi criteriul unic de apreciere a conformităţii sau neconformităţii unei
anumite conduite umane, faţă de lege, în care sens conduita poate fi licită sau ilicită, după cum este
în acord sau dezacord cu legea, şi sancţionată ca atare, după caz.

Astfel, dreptul devine o măsură egală pentru indivizi neidentici şi pentru situaţii concrete
particularizate, adică o măsură unică de apreciere a conduitei umane în situaţii de acelaşi gen, pentru
toate subiectele care se deosebesc, însă, unele de altele, deoarece nu pot fi absolut la fel nici ele şi
nici situaţiile vizate.

Legea poate pretinde o conduită tipică de urmat constând fie dintr-o acţiune (de exemplu, plata
impozitului, dar şi atipică cum ar fi compensarea fiscală a plăţii nedatorate cu cea datorată), fie o
inacţiune (de exemplu, interdicţia de a sustrage bunul mobil al altuia, atipică fiind sustragerea de
energie, furtul de folosinţă a unui autovehicul) sau poate lăsa subiectelor alegerea unei conduite, dar
totuşi într-un cadru relativ determinat (de exemplu, în cazul alegerii numelui soţilor la încheierea
căsătoriei în care conduita tipică o reprezintă numele comun, iar cea atipică păstrarea numelui de
familie propriu fiecăruia sau numele lor reunite).

c) Norma juridică este o regulă impersonală întrucât nu se adresează unui subiect predeterminat ci
tuturor acelora care întrunind condiţiile stipulate de ea se află sau se vor afla în situaţia pentru care
devin incidente normele juridice.

Noţiunea de „impersonal” nu desemnează atributul de inaplicabilitate a normei persoanelor sau

subiectelor, ci evidenţiază doar calitatea regulii juridice de a viza un număr nedeterminat de situaţii şi
de persoane chiar dacă referirea s-ar face, de exemplu, la o funcţie unică în stat (de exemplu, şeful
statului) ori s-ar putea prestabili exact numărul celor aflaţi sub incidenţa ei, cum este, de exemplu,
numărul alegătorilor dintr-o secţie de votare.

d) Norma juridică este o regulă de conduită generală, întrucât se aplică în acelaşi mod, unitar, tuturor
situaţiilor reglementate şi subiectelor aflate în împrejurările respective care cad sub incidenţa ei.

Gradul de generalitate al normei diferă putând fi maxim, când vizează toate subiectele sau situaţiile
(de exemplu, obligativitatea respectării legilor, egalitatea tuturor în faţa acestora), şi minim atunci
când vizează o situaţie unică sau deosebit de specifică (de exemplu, modul de investire ori atribuţiile
unei funcţii unice în stat, precum şeful statului, primul ministru), în acest din urmă caz avându-se în
vedere nu întratât persoana concretă deţinătoare a postului ci oricine, în prezent sau viitor, posibil
titular al acestuia.

Între aceste două limite gradul de generalitate al normei variază după sfera situaţiilor şi subiectelor
vizate, inclusiv situaţiile derogatorii de la normele generale, cum este cazul normelor speciale şi cele
de excepţie, a celor care cuprind enumerări limitative, ori a anumitor categorii determinate precum
cetăţeni şi străini, persoane fizice şi juridice, majori şi minori, alegători şi aleşi.

e) Norma juridică este de aplicabilitate repetată, spre deosebire de actul juridic individual care-şi
pierde efectele prin punerea lui în executare într-o situaţie concretă dată (contractele, hotărârile
judecătoreşti, autorizaţiile, etc.)

Întinderea repetabilităţii este în funcţie de numărul situaţiilor şi a persoanelor ce se găsesc în acele

împrejurări, ca şi de durata aflării în vigoare a actului normativ (temporară, permanentă).

Repetabilitatea normei trebuie privită ca o posibilitate sau probabilitate întrucât pot exista reguli
juridice a căror încălcare, de exemplu, să nu se producă niciodată, de pildă în materia infracţiunilor
vizând crimele împotriva păcii şi omenirii, genocidul, etc., fără să conchidem că reglementările nu
sunt în vigoare pentru că n-au fost cazuri de aplicare, deoarece regula există şi este în vigoare,
indiferent de realizarea sa.

f) Norma juridică se aplică într-un număr nelimitat de cazuri deoarece legea nu prestabileşte în câte
ci numai în ce situaţii sau condiţii devin incidente prevederile ei.

S-ar părea că în unele ipoteze legea se aplică în exclusivitate unor cazuri sau situaţii cu ignorarea
aparentă a subiectelor de drept, mai ales atunci când norma conferă efecte juridice unor evenimente
naturale ce nu ţin de voinţa exclusivă a individului uman vizat prin ele (de pildă, decesul neviolent al
unei persoane, calamitarea unor bunuri asigurate, etc.)

Dar şi în astfel de situaţii observăm că regulile se aplică tot persoanelor, iar în exemplele date acestea
sunt cele chemate la moştenire sau cei ale căror bunuri deţinute fiind distruse beneficiază de plata
despăgubirilor aferente pentru pagubele suferite, în cadrul raporturilor juridice formate, de
succesiune şi, respectiv, de asigurare.

Mai mult, chiar în situaţia lipsei unui titular al bunurilor (abandonate, fără stăpân, a succesiunilor
vacante), statul şi le va trece în proprietate, devenind subiect determinat, ceea ce nu îi decade pe
proprietarii reali să şi le revendice de la noul titular.

Desigur, normele juridice reglementează raporturi sociale în care apar întotdeauna subiecte de drept,
dar acestea, în mod necesar, se vor afla în anumite situaţii sau cazuri, trebuind şi să mai
îndeplinească anumite condiţii pentru a li se aplica norma. Simpla existenţă a subiectului de drept ori
apariţia unei situaţii sau împrejurări lipsite de subiect nu sunt suficiente, privite în mod izolat una de
alta, pentru declanşarea incidenţei normei, de aceea dacă decedatul nu are bunuri în patrimoniu nu
va avea ce să lase moştenitorilor săi, iar calamitarea unui bun deţinut dar neasigurat nu dă dreptul la
despăgubire.
Norma de drept este de aplicabilitate repetată în mai multe cazuri, nu numai pentru faptul că se
aplică mai multor persoane aflate în situaţii similare, dar şi pentru faptul că ea se poate aplica de mai
multe ori chiar şi aceluiaşi subiect, ori de câte ori acesta se găseşte şi se regăseşte în împrejurări de
acelaşi gen (de exemplu, un producător care vinde în mod repetat aceleaşi produse, un contribuabil
plătitor anual de impozite, un recidivist în materie de sustrageri de bunuri, etc.)

În acest sens caracterul nelimitat al cazurilor de aplicare a normei corespunde sau este egal atât cu
numărul nedeterminat al persoanelor ce se pot afla în ipoteza legală, la care se mai adaugă şi
posibilitatea practic nelimitată a fiecărui subiect de drept de a-i fi aplicabile în mod repetat
prevederile aceleaşi norme, deci „x” persoane aflate în „n” situaţii sau xn .

Pe de altă parte, norma se aplică nelimitat şi în timp deoarece la momentul intrării ei în vigoare nu se
cunoaşte, de regulă, perioada pentru care este în vigoare, cu excepţia normelor temporare.

II. Norma juridică are caracter obligatoriu deoarece conduita subiectelor trebuie să se conformeze
unor cerinţe reglementate sau unor reguli între a le căror limite se pot mişca subiectele, chiar atunci
când prin normă li se lasă libertatea de a intra sau nu în raporturi juridice (de exemplu, în materie
contractuală), sau li se permite acestora, la intrarea în raporturile juridice, posibilitatea de opţiune
asupra conduitei de urmat, ca, de exemplu, în situaţia alegerii numelui de familie a viitorilor soţi la
încheierea căsătoriei.

Şi în acest caz din urmă obligativitatea nu decurge din îndatorirea de a stabili relaţia juridică prin
căsătorie, ci în privinţa opţiunii obligatorii asupra numelui, după cum la contracte libertatea de a le
încheia este urmată de obligativitatea îndeplinirii îndatoririlor asumate, deci necesitatea urmăririi
regulilor prescrise ce guvernează conduita celui care a optat pentru stabilirea relaţiei juridice
concrete în care a intrat şi în care se găseşte, prin derularea prestaţiei care trebuie realizată.

Desigur problema obligativităţii nu se mai pune în discuţie, fiind cât se poate de evidentă, în cazul
acelor norme ce instituie imperativ îndatoriri constând în acţiuni precum plata impozitului,
verificarea tehnică anuală a autovehiculului ori a celor care instituie interdicţii de a le comite cum
este cazul majorităţii normelor penale, contravenţionale, disciplinare.

Prin caracterul obligatoriu al normei se creează premiza instituirii ordinii de drept, a

comportamentului necesar şi previzibil al indivizilor, stabilitatea şi încrederea în derularea relaţiilor
sociale conform sensului dorit de societate şi stat şi a scopului urmărit prin reglementarea lor.

Regula reglementată impune, implicit, respectarea ei şi deci, în consecinţă, obligativitatea ei, dublată
de posibilitatea intervenţiei, la nevoie, a constrângerii de stat, mai ales în cadrul răspunderii juridice
declanşate de încălcarea ei, ceea ce îl va readuce pe cel vinovat la conduita iniţială, obligatorie de
urmat (aspect vizibil în răspunderea reparatorie a debitorului bancar, fiscal, etc., sau în cel al
sancţiunilor aplicate actelor juridice nevalabile, cum sunt nulităţile (ce se pot remedia restabilindu-se
relaţia juridică normală şi ordinea de drept).

III. Norma juridică are caracter voliţional, deoarece, spre deosebire de legile naturii, fizice, chimice,
biologice şi de legităţile sociale, de genul legilor economice ale concurenţei sau ale cererii şi ofertei –
care există independent de voinţa omului -, legile juridice, chiar dacă ţin seama de necesităţi
obiective, de moment sau de durată, sunt în exclusivitate produsul voinţei umane.
În acest sens se spune că legiuitorul nu inventează legi, ci doar le formulează cât mai corespunzător
nevoilor sociale. În acest fel, legea juridică este subiectivă prin modul ei de formulare, adică prin felul
în care respectivele nevoi se reflectă în conştiinţa proprie şi în modul de exprimare a legiuitorului, şi,
respectiv, obiectivă prin modul ei practic de determinare, cât şi prin conţinutul reglementării, ceea ce
se poate ilustra prin legislaţia în materie de reconstituire a dreptului de proprietate funciară, a
restituirii caselor naţionalizate, a concurenţei neloiale, a bursei de valori, a arendei, absolut necesare
într-o economie de piaţă.

Voinţa manifestată în acţiunile umane licite din raporturile juridice concrete trebuie să fie conformă
cu voinţa exprimată prin norma juridică, în caz contrar, de discordanţă între cele două, acţiunea
devine ilicită, intervenind răspunderea juridică.

Pe de altă parte, emiterea sau încheierea actelor juridice individuale trebuie să se facă tot în acord cu
voinţa legiuitorului pentru ca actul să fie pe deplin şi legal constituit[6], iar cel chemat a soluţiona un
conflict izvorât dintr-un asemenea act va avea, printre altele, îndatorirea de a stabili exact voinţa
reală a părţilor, raportând-o la voinţa şi efectele pe care legea le atribuie respectivei categorii de acte
juridice, după cum, de exemplu, este un contract de vânzare – cumpărare cu clauză de întreţinere
sau o donaţie cu aceeaşi clauză, un contract de vânzare – cumpărare cu plata în rate sau un contract
de leasing, o autorizaţie de construcţie sau de demolare a unui edificiu, etc.

IV. Norma juridică consacră, promovează şi apără valori sociale aparţinând individului uman (viaţa,
sănătatea, demnitatea, etc.) sau strâns legate de acesta (proprietatea, creativitatea, etc.), ori
interesând colectivitatea, mai precis relaţiile sociale constituite în jurul acestor valori şi care
consacrate juridic atrag răspunderea celor care le încalcă sau le transgresează prin comportamentul
lor ilicit, vătămător.

V. Norma juridică determină anumite efecte juridice pentru subiectele intrate în relaţia de drept
reglementată de ea, generând, modificând şi desfiinţând drepturi şi obligaţii.

Or, această trăsătură este specifică numai regulilor juridice comparativ cu toate celelalte reguli sau
norme sociale (morale, politice, religioase care determină şi ele drepturi şi obligaţii de factură
identică felului specific al acestora).

În general, norma de drept nu generează în mod direct efecte juridice concrete, decât în mod cu totul
excepţional, întrucât ea constituie o prevedere abstractă, nenominalizată, fiind necesară intervenţia
unui fapt juridic – în sensul larg al noţiunii – licit sau ilicit, ca, de pildă, un act juridic (contract) sau o
abatere juridică (infracţiune, contravenţie, etc.), căruia prin aplicarea normei să i se confere
semnificaţie juridică, adică tocmai acele efecte juridice avute în vedere de legiuitor sau de alt emitent
al actului normativ care a instituit reglementarea cu un anumit scop.

În mod excepţional regulile pot produce efecte juridice concrete, ca, de exemplu, în cazul
reglementărilor care suprimă o taxă sau un impozit pentru viitor, prevăzând restituirea acestora sau a
unor diferenţe, plătite, între timp, de contribuabilul îndreptăţit la returnarea lor.

VI. Încălcarea normei atrage răspunderea celui vinovat, felul răspunderii juridice depinzând de felul
sau natura normei încălcate (civile, penale, administrative, etc.).
Răspunderea urmăreşte repararea prejudiciului cauzat sau înlăturarea vătămării produse ori/şi
sancţionarea celui vinovat, iar declanşarea ei este însoţită, de cele mai multe ori, de aplicarea
constrângerii de stat, întrucât cel ce nu respectă de bunăvoie o normă, nu va suporta, de regulă, în
mod benevol nici consecinţele privative sau represive antrenate de propria-i abatere.

Constrângerea juridică poate viza bunurile şi veniturile celui răspunzător, care va fi executat silit, sau
chiar persoana acestuia, sub aspectul libertăţii sale (în cazul pedepsei închisorii) ori a drepturilor sale
(în cazul decăderii din drepturile părinteşti), în funcţie de natura răspunderii, de felul sancţiunilor
aplicate şi de limitele sau numărul acestora.

VII.3. Structura normei juridice

În analiza structurii normei juridice distingem, pe de o parte, structura logico – juridică, adică
alcătuirea internă a acesteia dată de modul ei de construire iar, pe de altă parte, structura tehnico –
legislativă a regulii de drept, dată de modul de exprimare al reglementării sau de cel al formulării
actului normativ ori a altui izvor de drept conţinând regula juridică[7].

Structura logico – juridică a normei

Norma juridică are o structură logică proprie, adică o alcătuire care indică la ce împrejurare se referă
(aplică) regula, ce conduită trebuie să aibă subiectele de drept aflate în respectiva împrejurare şi care
sunt consecinţele nerespectării conduitei prescrise. Corespunzător acestor cerinţe norma juridică
este alcătuită din trei elemente şi anume ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

Uneori aceste elemente se regăsesc în aceeaşi regulă, dar alteori ele sunt disparate şi cuprinse în mai
multe norme ori chiar în reglementări juridice diferite, sau unele elemente se subînţeleg, unitatea lor
apărând, în unele cazuri, în urma unor raţionamente logice formulate de cei chemaţi să interpreteze
norma în procesul ei de respectare, executare sau aplicare, în caz de încălcare[8].

a) Ipoteza este acea partea a normei juridice care stabileşte condiţiile de aplicare a regulii de drept,
indicând împrejurările în care anumite fapte sau situaţii dobândesc semnificaţie juridică. Ipoteza
stabileşte starea de fapt prin a cărei realizare se declanşează incidenţa normei. Ea poate fi clasificată
după mai multe criterii.

După modul de formulare a condiţiilor ce se cer întrunite în mod legal ipoteza poate fi determinată
sau relativ determinată.

Ipoteza este (strict) determinată atunci când stabileşte în mod absolut (exact) condiţiile de aplicare a
normei, excluzând, fără echivoc, orice altă situaţie sau posibilitate de realizare a prevederilor legale.
Astfel, de exemplu, este cazul prevederii legale conform căreia pentru alegerea consiliului local, a
consiliului judeţean, a primarului, precum şi a preşedintelui consiliului judeţean fiecare alegător are
dreptul la câte un singur vot[9].

Ipoteza este relativ determinată (subînţeleasă) atunci când deşi indică împrejurările de aplicare a
normei, conţinutul faptic concret este lăsat la aprecierea subiectului de drept. Astfel, de exemplu, se
poate dispune prin legat sau testament (art.986 C. civil) de toată averea sau de o fracţiune din ea ori
de unul sau mai multe obiecte determinate.
În general, în dreptul public, promotor al intereselor generale (dreptul administrativ, financiar, penal,
etc.), ipotezele sunt strict determinate, câtă vreme în dreptul privat, promotor al intereselor
personale (dreptul civil, comercial, muncii, etc.), ipotezele sunt relativ determinate expresie a
libertăţii de voinţă (contractuale) a părţilor.

Pe de altă parte, dreptul modern urmăreşte, în general, pe cât posibil, o determinare cât mai exactă a
ipotezei normei juridice, pentru a se evita arbitrariul şi interpretările eronate, realizându-se o
garanţie eficientă a respectării şi a aplicării riguroase a legii.

În acest sens tehnica legislativă recomandă[10] pentru activitatea de elaborare a proiectelor de acte
normative ca în vederea formulării soluţiilor legislative, pe deplin acoperitoare, să se ia în considerare
diferitele ipoteze ce se pot ivi în activitatea de aplicare a actului normativ, folosindu-se fie o
enumerare a situaţiilor avute în vedere, fie formulări sintetice sau formulări cadru de principiu,
aplicabile oricăror situaţii posibile (previzibile).

Pe de altă parte, norma se va redacta în formă prescriptivă într-un limbaj concis şi precis care să
excludă echivocul, cu stabilirea şi delimitarea exactă a drepturilor şi obligaţiilor care revin părţilor din
raportul juridic aflat sub influenţa normei, pentru a nu lăsa loc, pe cât posibil, dubiilor şi
interpretărilor diferite.

După gradul de complexitate a împrejurărilor avute în vedere la incidenţa normei distingem mai
multe ipoteze:

- ipoteza simplă, atunci când se prevede o singură modalitate, obişnuită sau tipică prin a cărei
realizare legea devine aplicabilă, de exemplu, infracţiunea de omor constă în uciderea unei persoane
(art.174 C. penal);

- ipoteza complexă, când se prevăd mai multe situaţii ori împrejurări prin a căror reunire (cumulare),
totală sau parţială, devine posibilă aplicarea normei, de exemplu, arestarea unei persoane se poate
dispune, printre altele, atunci când s-a comis o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mare de patru ani, iar lăsarea în libertate a autorului faptei, bazată pe probe, prezintă
pericol pentru ordinea publică (art.148, lit. f. C. pr. pen.). În dreptul penal multe infracţiuni cunosc,
alături de forma simplă, şi forma calificată sau agravată care are tot un caracter complex cum este
cazul furtului calificat sau omorului calificat sancţionată mai sever, tocmai pentru aceste împrejurări,
comparativ cu formele simple de săvârşire.

După numărul împrejurărilor avute în vedere pentru aplicarea normei ipoteza poate fi:

- ipoteză unică, atunci când numai o singură împrejurare a fost prevăzută pentru a declanşa incidenţa
legii, de exemplu, desfacerea căsătoriei, are loc numai prin divorţ (art. 373 C. civ.);

- ipoteză alternativă situaţie în care se prevăd mai multe modalităţi distincte de realizare a incidenţei
legii, de exemplu, abuzul de încredere este infracţiunea săvârşită de cel care deţinând, cu orice titlu,
un bun mobil al altuia şi-l însuşeşte, dispune de acesta pe nedrept ori refuză să-l restituie (art.213 C.
pen.).

Existenţa unei ipoteze simple, spre deosebire de ipoteza unică, nu exclude posibilitatea ca
împrejurarea prevăzută de ea să se poată realiza prin modalităţi concrete foarte diferite. Astfel, de
exemplu, în cazul infracţiunii de omor (simplu) legea nu face distincţie cu privire la calitatea
făptuitorului sau a victimei, locul şi timpul comiterii faptei ori a mijloacelor (mecanice, fizice, chimice,
biologice, etc.) întrebuinţate la săvârşirea ei (exceptând, desigur, formele calificate sau deosebit de
grave de omor).

Toate aceste forme ale ipotezei pot fi combinate între ele prin textele normative în funcţie de
cerinţele de redactare legislativă astfel încât, de pildă o ipoteză strict determinată să poată fi unică şi
simplă, ca, de exemplu, în cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ sau dimpotrivă, o ipoteză poate fi
atât complexă cât şi alternativă, ca, de pildă, în cazul tâlhăriei, care, este, printre altele, un furt
săvârşit prin întrebuinţarea constrângerii fizice ori a celei psihice asupra deţinătorului bunului.

După modul de enunţare a condiţiilor de aplicare ipoteza poate fi:

- ipoteză generică, când prevede un anumit gen sau tip de împrejurare prin a cărei realizare se aplică
legea, cum este cazul furtului formulat printr-o definiţie generică şi care constă în luarea unui bun
mobil din detenţia sau posesia altuia, fără consimţământul acestuia în scopul de a fi însuşit pe
nedrept (art.207 C.pen);

- ipoteza cazuală când sunt enumerate împrejurările în care se aplică legea fie în mod limitativ, ca în
cazul infracţiunii de abuz de încredere, anterior enunţată, fie în mod exemplificativ, cu posibilitatea
extinderii aplicabilităţii normei şi în alte cazuri decât cele enunţate de lege, ca, de exemplu, în situaţia
în care Consiliul General al Municipiului Bucureşti care poate stabili abateri şi sancţiuni şi în alte
domenii de activitate, decât cele enunţate în legea contravenţională, aparţinând competenţei
consiliilor locale de sector, în care acestea pot reglementa contravenţii[11].

După modul de condiţionare sau nu a modului de aplicare a normei de o anumită împrejurare care
este posibil să se producă distingem:

- ipoteză necondiţionată, în care aplicarea normei, prin întrunirea elementelor constitutive ale stării
de fapt, are loc în momentul producerii lor, cazul celor mai multe reguli juridice;

- ipoteză condiţionată în care aplicarea normei nu are loc prin întrunirea elementelor faptice, dacă nu
se produce şi o anumită împrejurare, ce determină prin prezenţa ei, aplicarea regulii de drept ca în
situaţia, de exemplu, exceptării de la controlul de contencios administrativ al instanţelor
judecătoreşti a actelor administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, urgenţă, stării
de asediu, etc., în afară de cazul în care au fost bazate pe excesul de putere[12], când pot fi supuse
controlului.

Ipotezele mai pot fi clasificate şi după alte criterii ca, de exemplu, calitatea calificată a subiectului,
aflat în ipoteza legală (funcţionar, gestionar, etc.), perioada de timp în care s-a realizat împrejurarea
(în cazul normelor temporare) etc., aspecte abordate detaliat de ştiinţele juridice de ramură unde se
evidenţiază particularităţile normelor penale, civile, administrative, financiare, internaţionale, etc.

b) Dispoziţia normei juridice este elementul care indică ce conduită trebuie să urmeze subiectele de
drept, aflate în ipoteza sau situaţia prevăzută de lege.
Precizăm că în limbajul (juridic) curent prin dispoziţie se mai înţelege şi prevederea legală sau norma
în vigoare care trebuie aplicată, alteori conţinutul acesteia, iar în dreptul penal chiar sancţiunea ce
urmează a fi aplicată, în expresii de genul „dispoziţia legală prevede închisoarea de la 1-5 ani”.

Dispoziţia este partea structurală a normei care prin conduita concretă a părţii sau părţilor din
raportul juridic particular face legătura dintre dreptul obiectiv sau pozitiv în vigoare şi dreptul
subiectiv pe care îl dobândesc sau îl exercită ori îl pierd titularii individualizaţi, inclusiv obligaţiile care
le revin şi le execută sau care încetează.

După modul de conformare sau conduita prescrisă subiectelor de drept distingem dispoziţii:

- onerative, care obligă la săvârşirea unei acţiuni (de a da, de a face), ca, de exemplu, plata
impozitelor, verificarea tehnică anuală a autovehiculului propriu;

- prohibitive care obligă la inacţiune sau abstenţiunea de a săvârşi un fapt determinat (cum este cazul
majorităţii normelor penale care incriminează furtul, omorul, falsificarea, etc.);

- permisive care lasă subiectului posibilitatea de a alege o anumită conduită determinată fără a
impune ori a interzice o acţiune sau inacţiune, de exemplu, posibilitatea părţilor de a contracta, ori a
celor aflate în litigiu de a utiliza căile de atac judiciare, precum apelul sau recursul,

După modul de determinare a conduitei subiectelor de drept dispoziţia poate fi:

- strict determinată, când stabileşte exact conduita de urmat pentru părţile raportului juridic, aşa
cum este cazul dispoziţiilor onerative şi prohibitive;

- relativ determinată când permite subiectelor de drept aflate în ipoteza legii să-şi aleagă o anumită
conduită dintre cele indicate, aşa cum este cazul dispoziţiilor permisive (de pildă, succesiunea sau
moştenirea poate fi acceptată pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar ori poate fi refuzată
(art.1106, 1108, 1111 C. civ.).

După modul lor de formulare distingem dispoziţii:

- exprese, când norma prevede explicit conduita de urmat de către cel aflat în împrejurarea legal
prevăzută , ca, de exemplu, cuantumul plăţii impozitului raportat la nivelul veniturilor sau la valoarea
bunului, obligaţia celui aflat în punctul de trecere a frontierei de a declara bunurile sau valorile aflate
asupra sa, etc.;

- tacite, când norma conţine implicit conduita de urmat, ca, de pildă, cazul a numeroase norme
prohibitive, penale, contravenţionale, care prevăzând faptele interzise, permit deducerea conduitei
din chiar sancţiunea aplicată celui cu o conduită contrară, de acţiune, prin care încalcă legea.

După caracterul (felul) conduitei prescrise distingem dispoziţii:

- tipice, respectiv comune sau obişnuite în derularea raportului juridic, cum este în cazul încheierii
căsătoriei, vârsta majoră a viitorilor soţi, alegerea unui singur nume comun al acestora, la vânzare
cumpărare plata pe loc a preţului şi predarea bunului, etc.;
- atipice, respectiv derogatorii de la comportamentul obişnuit în derularea raportului juridic, cum
este cazul la încheierea căsătoriei a vârstei viitorilor soţi între 16-18 ani, păstrarea numelui propriu în
timpul căsătoriei, vânzarea - cumpărarea cu plata în rate sau leassing, etc.

c) Sancţiunea reprezintă consecinţa nerespectării dispoziţiei normei juridice, respectiv măsurile luate
împotriva celui răspunzător de încălcarea legii şi care, la nevoie, pot fi aplicate prin forţa de
constrângere a statului, putând viza persoana celui în cauză, patrimoniul acestuia, ori actele juridice
întocmite fără respectarea condiţiilor legale şi lovite, pentru acest motiv, de nulitate.

În limbajul juridic noţiunea de „a sancţiona” se mai întrebuinţează în legătură cu recunoaşterea sau

conferirea valabilităţii unor acte juridice (normative sau individuale) aparţinând altora, ca, de
exemplu, sancţionarea legii adoptate de parlament de către şeful statului (monarh sau preşedinte).

1.După natura juridică sau ramura de drept a normei încălcate sancţiunile se clasifică în penale,
administrative, financiare, etc.

2.După scopul urmărit prin aplicarea lor sancţiunile pot fi reparatorii (adică de dezdăunare sau
despăgubire pentru pagubele suferite), coercitive sau represive (exercitate direct asupra persoanei
vinovate) şi de anulare sau de desfiinţare a actului juridic afectat de nulitate.

3.După conţinutul lor sancţiunile pot fi:

- patrimoniale (materiale sau pecuniare) care vizează bunurile şi veniturile celui sancţionat[13], cum
este cazul celor reparatorii pentru despăgubire şi a celor represive precum amenda contravenţională
sau confiscarea penală;

- nepatrimoniale, care vizează în mod nemijlocit şi exclusiv persoana celui vinovat, dintre care unele
pot fi represive, de genul pedepsei privative de libertate, avertismentul contravenţional, mustrarea
disciplinară, decăderea din drepturile electorale, iar altele reparatorii, ca, de exemplu, publicarea
hotărârii judecătoreşti de condamnare pentru calomnie de către ziarul în care s-au tipărit afirmaţiile
respective;

- o categorie intermediară o reprezintă, între cele două genuri de sancţiuni, daunele morale ce se
constituie din sume acordate de cel vinovat persoanei a cărei demnitate, onoare au fost lezate ori i s-
a pricinuit o suferinţă, de orice gen, independent că s-au acordat sau nu şi despăgubiri băneşti, cu
caracter reparator.

4.După modul lor de determinare sancţiunile pot fi absolut determinate (de exemplu, nulitatea
absolută în cazul contractului de vânzare – cumpărare având ca obiect un bun ce nu mai există) şi
sancţiuni relativ determinate (de pildă, între un minim şi maxim legal pentru amendă sau pentru
durata privării de libertate) organul de aplicare a lor putând opta între limitele prevăzute de lege.

5. După numărul lor sancţiunile pot fi:

- unice, când pentru săvârşirea faptei se prevede un singur gen de sancţiune, ca, de exemplu, pentru
omor numai pedeapsa închisorii;

- multiple, care, la rândul lor, pot fi alternative, când se prevăd mai multe categorii de sancţiuni,
pentru aceeaşi faptă, dar între care se poate opta, ca, de exemplu, între amenda contravenţională şi
avertisment, amenda penală sau închisoare, şi sancţiuni cumulative, când pentru aceeaşi faptă sunt
prevăzute mai multe sancţiuni diferite ca finalitate, de exemplu închisoarea şi interzicerea unor
drepturi politice sau amendă şi confiscarea bunului.

În cazul sancţiunilor alternative organele de aplicare a acestora au libertatea de a opta asupra felului
sancţiunii, în timp ce în cazul sancţiunilor cumulative acestea trebuie aplicate în mod obligatoriu în
totalitatea lor conform prevederilor legale.

6. După importanţa lor distingem sancţiuni principale, cazul amenzii contravenţionale sau a închisorii
penale, şi sancţiuni complementare sau accesorii (secundare), vizând confiscarea, interzicerea unor
drepturi.

7. După caracterul lor sancţiunile pot fi tipice, respectiv obişnuite în sistemul care le consacră, de
genul amenzii contravenţionale sau a închisorii penale, şi atipice precum în materie contravenţională
obligarea la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii de către cel răspunzător.

8. După modul lor de impunere distingem între sancţiuni obligatorii, precum pedeapsa închisorii
pentru cele mai multe infracţiuni, şi facultative, la alegerea sau opţiunea autorităţii competente, cum
este cazul unor confiscări contravenţionale, a unor penalităţi de întârziere pentru nelivrarea la timp a
produselor, etc.

9. După modul lor de executare distingem între sancţiuni susceptibile de a fi puse în executare prin
constrângere, cazul privaţiunii de libertate, a plăţii amenzii neachitate în termenul legal (executate
silit), şi sancţiuni nesusceptibile de o astfel de realizare precum avertismentul, mustrarea.

În general, pentru comiterea unei abateri sau fapte ilicite se dispune o singură sancţiune de acelaşi
gen sau principală, putând fi însă cumulate sancţiuni cu conţinut şi finalităţi diferite, ca, de exemplu,
în cazul unui furt, alături de pedeapsa închisorii se mai dispune interzicerea unor drepturi,
confiscarea corpurilor delicte, plata la despăgubiri, etc.

Structura tehnico – juridică (formularea tehnico – legislativă) a normei

Structura tehnico – juridică a normei desemnează modul de exteriorizare, prin intermediul textului
legal, a structurii interne, logice a regulii de conduită[14].

În general, norma juridică reuneşte cele trei elemente (ipoteză, dispoziţie şi sancţiune) în formularea
legală a textului legislativ. Astfel, de exemplu, conform reglementării anterioare (art.31 C. fam.)
„bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi (ipoteza), sunt, de la data dobândirii
lor, bunuri comune ale soţilor (dispoziţia). Orice convenţie contrară este nulă (sancţiunea)”.

În numeroase cazuri însă norma juridică nu cuprinde toate cele trei elemente constitutive dispuse
într-o asemenea structură şi ordine.

Astfel, de exemplu, poate să prevadă întâi dispoziţia şi sancţiunea, urmând să descrie ulterior faptele
ce constituie ipoteze ale ei, aşa cum este cazul unor norme contravenţionale care prin actul de
reglementare debutează cu formula „se interzice săvârşirea următoarelor fapte sancţionate cu
amendă de la ... până la ... constând din ...” după cum urmează prezentarea acestor abateri.
În alte situaţii reglementarea aceloraşi fapte poate avea loc prin formula „ constituie contravenţii
următoarele fapte...” după care urmează descrierea lor iar în final se indică sancţiunea comună sau
diferită aplicată acestora.

În general apariţia sancţiunii la finalul actului normativ şi nu în normă (articol) imediat după
descrierea ipotezei ori enunţarea aceleiaşi sancţiuni comune mai multor fapte, este determinată de
considerente de tehnică legislativă, datorită coincidenţei de reglementare care impune evitarea
repetării sau reiterării, de mai multe ori, a aceluiaşi element comun al normei în acelaşi act normativ.

Pe de altă parte, majoritatea normelor penale nu formulează expres dispoziţia care interzice sau
obligă la o anumită acţiune sau inacţiune, dar conduita ce trebuie urmată de subiectul de drept se
deduce din pedeapsa aplicată în cazul comiterii infracţiunii.

Uneori norma juridică poate interesa mai multe ramuri de drept întrucât reglementează o situaţie
juridică generală, comună acestora. Astfel, capacitatea juridică de exerciţiu deplină a persoanelor
fizice este prevăzută[15] a fi dobândită la data la care acestea devin majore (respectiv 18 ani),
prevederea având valoare de principiu nu numai pentru dreptul civil, care o reglementează, ci şi
pentru alte ramuri de drept cum sunt, de pildă, dreptul constituţional, dreptul familiei, dreptul
procesual – civil, dreptul administrativ, etc., în măsura în care ele nu stabilesc reguli derogatorii, cum
este cazul vârstei de 16 ani la care se poate încheia căsătoria, în dreptul familiei, a vârstei de 16 ani
de la care minorul poate fi sancţionat contravenţional cu obligarea la prestarea unei activităţi în
folosul comunităţii sau chiar a determinării unor capacităţi speciale depline la vârsta de 16 ani, cazul
dreptului penal unde intervine răspunderea penală sau a dreptului muncii, când se poate încheia
contract de muncă de către cel care se angajează.

Uneori elementul sau elementele normei juridice se pot regăsi în cu totul alt act normativ la care se
face trimitere pentru completarea regulii juridice incomplete. Existenţa unor asemenea situaţii se
poate datora fie reglementării juridice desfăşurate în mai multe etape distincte (de exemplu, mai
întâi apare actul normativ de bază în materia respectivă, iar ulterior cel de sancţionare a faptelor
iniţial prevăzute), fie datorită posibilităţii de reglementare a aceloraşi raporturi sociale de către mai
multe autorităţi concomitent sau succesiv, dar care au o competenţă comună (paralelă), (de
exemplu, parlamentul prin lege, guvernul prin ordonanţe), fie din nevoi dictate de tehnica legislativă
ca urmare a elaborării în timp a mai multor acte normative în aceeaşi materie (de exemplu, mai întâi
apare legea, apoi hotărârea de guvern care o aplică).

În cazul normelor juridice care stabilesc principii, definiţii sau clasificări, în mod evident, nu se mai
regăsesc cele trei elemente de structură reunite prin modul de formulare al regulii de drept.

Astfel, de exemplu, normele constituţionale enunţă drepturile, libertăţile şi inviolabilităţile

cetăţeneşti, dar acestea devin efective şi eficiente, în marea lor majoritate, prin prevederile legislaţiei
dezvoltătoare aplicative prin care se enunţă condiţiile privind exercitarea şi apărarea lor, de exemplu,
legile electorale pentru drepturile electorale, legea conflictelor colective de muncă pentru dreptul la
grevă, ori privind sancţionarea încălcării lor, cum este, de pildă, cazul inviolabilităţii persoanei,
domiciliului, corespondenţei, etc., pentru care Codul Penal prevede sancţiunile aplicabile
infracţiunilor corelative.
Definiţiile, principiile şi clasificările din normele juridice contribuie la fundamentarea celorlalte norme
înlesnind interpretarea şi aplicarea unitară a regulilor de drept văzute în complexitatea şi
interdependenţa lor. Ulterior ele se regăsesc în norme de o generalitate mai redusă, concretizate, de
genul normelor speciale şi de excepţie unde dobândesc o aplicabilitate practică integrală sau de la
care se poate deroga, în procesul concret de aplicare a dreptului.

În acest sens, de exemplu, trăsăturile generale şi esenţiale ale infracţiunii stabilite în partea generală
a Codului Penal (art. 17), - şi care vizează fapta de pericol social săvârşită cu vinovăţie prevăzută de
legea penală – sunt absolut necesare să se regăsească cumulativ în cazul tuturor infracţiunilor (din
partea specială a Codului Penal sau din alte legi speciale penale), pentru calificarea faptelor
incriminate, deoarece lipsa unui singur element esenţial constitutiv,ca, de exemplu, vinovăţia, sau a
mai multora face ca o faptă săvârşită (o sustragere, un abuz) să nu mai poată fi considerată abatere
penală şi, în consecinţă, să nu mai poată fi sancţionată ca atare, deşi întruneşte toate trăsăturile unei
infracţiuni concrete aşa cum este definită legal (furt, abuz de încredere, etc.), determinând încetarea
procesului penal în orice fază a acestuia fără implicarea răspunderii juridice a autorului faptei.

În mod similar şi principiile fundamentale sau generale ale dreptului şi ramurilor sale, ca, de exemplu,
separaţia puterilor în stat, buna – credinţă, prezumţia de nevinovăţie, etc., au o aplicabilitate practică
concretă, de exemplu, în soluţiile Curţii Constituţionale când se declară neconstituţionalitatea unei
hotărâri guvernamentale care s-a substituit reglementărilor legislative, ori când operează
obligativitatea dovedirii vinovăţiei ori a relei credinţe de către cel ce o contestă în calitate de
acuzator sau de reclamant, împotriva inculpatului sau pârâtului beneficiar al prezumţiei respective.

Chiar şi clasificările au un scop practic şi întregitor pentru instituţiile juridice, deoarece, împărţirea
bunurilor în mobile şi imobile diferenţiază regimul juridic al proprietăţii ce le guvernează sub aspectul
modului de dobândire, transmitere, stăpânire, prescripţie, etc., ca să nu ne mai referim la bunurile
din domeniul public şi cel privat, sub aspectul aceluiaşi regim juridic.

De aici rezultă şi concluzia generală asupra necesităţii ca normele juridice să fie întotdeauna privite şi
interpretate sub aspectul legăturii lor şi cu alte norme sau cu alte acte normative, interne,
comunitare, internaţionale cu care se coroborează, avându-se în vedere principiile călăuzitoare şi
regulile generale pe care se fundamentează, printr-o interpretare sistematică a dreptului.

Raportul dintre structura logică (elementele) normei şi structura tehnico – juridică (modul de
formulare sau redactare legislativă) a regulii juridice trebuie bine corelat pentru a nu se produce
moduri eronate de interpretare şi aplicare a dreptului.

Această situaţie este mai deosebită în special în cazul în care normei îi lipseşte unul sau unele
elemente structurale, iar regăsirea lui sau a lor se poate deduce chiar din aceeaşi regulă ori din alte
formulări legale din acelaşi act sau din alte acte normative.

Sub aspectul tehnicii legislative precizăm că în sistemul nostru de drept norma juridică este cuprinsă,
de regulă, în acte normative, iar unitatea de bază din structura acestora o reprezintă articolul, care se
poate diviza în alineate, iar acestea în teze.

Norma juridică nu coincide întotdeauna cu articolul, fiind cazuri când un articol cuprinde mai multe
norme sau o normă este cuprinsă în mai multe articole.
Alteori articolul este incomplet redactat indicând, de exemplu, că exercitarea dreptului enunţat sau
îndeplinirea obligaţiei prevăzute ori aplicarea sancţiunii pentru încălcarea lor se realizează în
condiţiile ori cazurile prevăzute de lege.

În aceste situaţii prevederea legală în cauză având caracter incomplet se întregeşte, după caz, cu
acele prevederi ale altor reglementări, existente sau viitoare, în care se indică acele condiţii şi cazuri
de aplicabilitate situaţiei date.

VII.4. Clasificarea normelor juridice

Clasificarea normelor juridice se face, în baza unor criterii, în mai multe categorii, ceea ce ajută la
înţelegerea sensului şi caracterului normei, la aprecierea în concret a conduitei de urmat de către
subiectele de drept, permiţând stabilirea legăturilor şi diferenţierilor dintre aceste reguli de drept.

Studiul aprofundat al acestor clasificări, după criteriul obiectului şi metodelor de reglementare, prin
reguli juridice, a raporturilor sociale cărora le stau la bază, respectiv după natura juridică a
raporturilor de drept, se face de către ştiinţele (disciplinele) juridice de ramură, cum sunt dreptul
constituţional, administrativ, civil, penal, etc.

Studiul aceloraşi reguli, dar după criteriul forţei lor juridice, determinate de locul ocupat de
reglementarea care le conţine în ierarhia actelor normative (Constituţie, lege, hotărâri, etc.) se face
atât în cadrul prezentului curs (capitolul VIII consacrat izvoarelor dreptului), cât şi la fiecare disciplină
juridică de ramură în chiar partea introductivă dedicată izvoarelor de drept ale respectivei ramuri.

a) După conduita prescrisă subiectelor de drept, aşa cum s-a văzut şi la clasificarea dispoziţiei din
norma juridică, regulile de drept pot fi onerative, prohibitive şi permisive.

Normele onerative obligă la săvârşirea unei acţiuni, la o conduită activă sau comisivă, constând în
acţiunea de a da (plata impozitului datorat) ori acţiunea de a face (verificarea tehnică anuală a
autoturismului).

În acest sens relaţia juridică se derulează prin îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei de către
partea îndatorată, legea sancţionând inacţiunea sau abstenţiunea de la o conduită activă anume
determinată.

De obicei, în redactarea acestor norme se întrebuinţează expresii ca „trebuie”, „este obligat să”, „are
îndatorirea să” (plătească, restituie, repare, predea, etc.)deşi ele pot să lipsească, subînţelegându-se,
din context, felul normei şi cel al conduitei de urmat, sub iminenţa sancţiunii aplicabile, „per a
contrario”, în caz de omisiune, prin neplată, nepredare, nerestituire, etc.

Normele prohibitive, dimpotrivă, interzic săvârşirea unei acţiuni, obligând la o conduită pasivă, la
inacţiunea de a nu săvârşi ceva determinat, în caz contrar sancţionând conduita activă ce a încălcat o
interdicţie legal determinată, aşa cum este cazul imensei majorităţi a normelor penale,
contravenţionale, disciplinare care incriminează furtul, tâlhărie, omorul, respectiv depăşirea vitezei
legale maxime în circulaţia rutieră, divulgarea confidenţialităţii lucrărilor de serviciu sau a secretului
profesional, etc.

În cazul acestor norme se pot întrebuinţa expresii ca „se interzice”, „nu poate”, „este oprit”, etc., dar
ele pot lipsi, subînţelegându-se că în caz contrar, de comitere a faptei, va opera sancţionarea.
În situaţia normelor prohibitive relaţia juridică nu ia naştere decât prin încălcare, formându-se un
raport de răspundere juridică ce impune sancţionarea celui vinovat.

Normele permisive, numite şi dispozitive, fără a obliga sau fără a interzice o anumită acţiune sau
inacţiune, se caracterizează prin facultatea recunoscută subiectului de drept de a intra într-o anumită
relaţie juridică şi de a opta pentru o anumită conduită în cadrul regulii de drept, aşa cum este cazul
majorităţii normelor civile, comerciale, de dreptul muncii, etc., adică a celor de drept privat unde
raporturile sunt lăsate la libera apreciere sau iniţiativă a părţilor contractante.

Uneori şi în cazul normelor de drept public, constituţionale, administrative sau financiare, se pot
prevedea conduite permisive (deşi în aceste ramuri interesul general prevalează), cum este cazul
autorizaţiilor, permiselor, de diferite tipuri, eşalonării sau amânării plăţii impozitelor sau taxelor, etc.,
situaţii pentru care şi în care nu este obligatorie nici solicitarea actului sau operaţiunii respective şi
nici utilizarea beneficiului ei de către petent.

În cazul acestor norme se pot utiliza termeni ca „poate”, „este liber să”, „are facultatea de a”, etc.,
dar ele pot lipsi, fiind subînţelese în context.

Obligativitatea juridică a acestor reguli rezidă din faptul că cel ce a optat pentru intrarea în relaţia
juridică, va trebui să aibă comportamentul pe măsura obligaţiilor ce decurg din poziţia sa, iar în cazul
neîndeplinirii lor corespunzătoare va suporta sancţiunile prevăzute, de unde şi concluzia că raportul
se naşte din voinţa liberă a părţii (părţilor) ceea ce înseamnă şi realizarea benevolă a conduitei active,
unde avem o obligaţie de îndeplinit sau pasive unde se cere o inacţiune contractuală, de autorizare,
electorală, de genul nesubînchirierii, nedepăşirii înălţimii construcţiei autorizate sau de
nepropagandă electorală în ziua votării.

La rândul lor, normele permisive pot fi de împuternicire, supletive, de stimulare şi de recomandare.

- normele de împuternicire sau de investire consacră drepturi subiective şi libertăţi sau interese
legitime ca facultăţi a căror exerciţiu nu este obligatoriu pentru titular, aşa cum sunt, de exemplu,
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor (dreptul de a alege şi de a fi ales, dreptul de
petiţionare, etc.) sau drepturile subiective civile, etc., cum este, de pildă, cazul minorului care,
împlinind 16 ani, poate să se căsătorească, să încheie contract de muncă, să dispună prin testament
numai de jumătate din bunurile de care, prin lege, poate dispune majorul (art.807, C. civ., anterior);

- normele supletive lasă libertatea de opţiune şi de acţiune părţilor de a intra şi de a derula raportul
juridic, dar în cazul în care acestea nu-şi exercită conduita prescrisă pentru care pot opta se
declanşează intervenţia autorităţilor, în temeiul legii, care suplinesc lipsa manifestării de voinţă a
subiectului, cum este cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ, când soţii se pot învoi ca soţul ce a purtat
în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei,
instanţa luând act de această învoială, iar dacă între soţi nu a intervenit o asemenea înţelegere sau
dacă instanţa nu a încuviinţat, atunci fiecare dintre foştii soţi va purta numele avut înainte de
căsătorie (art. 383 C. Civ.);

- normele de stimulare, cointeresare sau recompensare au ca scop să încurajeze o anumită acţiune,

răsplătind pe autorul ei, aşa cum sunt, regulile ce constituie recompense materiale sau nemateriale
(onorifice) în beneficiul unei persoane sau organizaţii cu merite deosebite, în baza unor criterii
prestabilite, îndeplinite de cel vizat, prin opţiunea celui care acordă ordine, distincţii, medalii, premii,
etc., cu precizarea că deşi cel ce va fi recompensat cu acestea trebuie să corespundă unor criterii,
altfel prin neîndeplinirea lor el nu intră în discuţie, totuşi nu toţi cei care le îndeplinesc trebuie
răsplătiţi;

- normele de recomandare prevăd o anumită conduită pe care o indică, fără a fi obligatorie de urmat
şi pentru alte subiecte de drept decât cele cărora le este destinată reglementarea, şi care au
libertatea de a-şi însuşi sau nu prevederile lor, cum ar fi, de exemplu, în mod ipotetic, stabilirea unui
barem de diferenţe de 1 la 15 între salariul minim şi cel maxim prevăzut de stat în cazul angajaţilor
săi (bugetari) recomandat a fi urmat şi de sectorul particular, iar cei care îşi însuşesc recomandarea
prin reglementări sau contracte colective de muncă proprii vor trebui să o urmeze prin aplicare.

b) După caracterul lor normele pot fi imperative şi dispozitive.

Normele imperative sau categorice prescriu o conduită de urmat şi care constă fie dintr-o acţiune, fie
dintr-o inacţiune, motiv pentru care se mai numesc onerative şi prohibitive, întâlnite mai des în
dreptul public (constituţional, administrativ, penal, financiar, etc.), unde sunt promovate interese
sociale generale.

Normele dispozitive nu obligă la o conduită strict determinată, permiţând subiectelor de drept

alegerea acesteia, în limite legale, conform intereselor proprii, reguli ce se întâlnesc, mai ales, în
dreptul privat (civil, comercial, muncii) unde primează interesul propriu, al părţilor din relaţia juridică.

Totuşi, facem precizarea că, prin excepţie, se pot întâlni norme dispozitive şi în dreptul public, de
exemplu, în materia autorizaţiilor şi permiselor eliberate la cererea solicitanţilor, precum şi norme
imperative în dreptul privat, de exemplu, privitoare la vârsta părţilor contractante, obiectul
convenţiei, etc.

c) După sfera de cuprindere sau de aplicabilitate normele pot fi generale, speciale şi de excepţie.

- Normele generale au cea mai largă sferă de aplicabilitate fiind de importanţă principială pentru
întreaga ramură de drept sau instituţie juridică, fiind cuprinse în coduri, statute şi alte reglementări
cadru, aplicându-se tuturor raporturilor juridice respective, inclusiv reglementărilor speciale din
acelaşi act normativ sau din alte acte, aşa cum este cazul normelor din partea generală a Codului
Penal, în raport cu cele din partea specială a aceluiaşi act, ori a statutului funcţionarului public pe
care se fundamentează alte statute speciale ale unor funcţionari militari, lucrători feroviari, poliţişti şi
jandarmi, etc., sau care se aplică uneori şi pentru alte situaţii (raporturi) chiar nereglementate expres
unde prin analogie vor dobândi aplicabilitate;

- normele speciale vizează o categorie mai restrânsă de relaţii sociale sau un domeniu mai limitat de
activitate, dar strâns legate de regulile generale ale căror prevederi de principiu le guvernează,
putând însă viza aspecte nereglementate de cadrul general sau reglementate în mod diferit, aşa este
cazul regulilor din partea specială a codurilor, a celor din statutele speciale ale unor funcţionari;

- normele de excepţie reglementează situaţii cu totul deosebite, de regulă, vizate de legi de urgență,
ce derogă de la regula generală sau de la cea specială aşa cum a fost, anterior modificării sale,
prevederea legală referitoare la vârsta pe care trebuie să o aibă femeia, comparativ cu bărbatul, la
încheierea căsătoriei, respectiv majoratul la 18 ani, sau 16 ani împliniţi, iar pentru motive temeinice,
se putea încuviinţa şi căsătoria femeii care a împlinit vârsta de 15 ani (art. 4/2 din C. Fam. în
redactarea sa iniţială, acum abrogat).

Sub aspectul tehnicii legislative (Legea nr. 24/2000 republicată în 2010) prevederile generale cuprind
norme care orientează întreaga reglementare, determinând obiectul şi principiile acesteia, grupate în
primul capitol, introductiv al actului (art. 52), în vreme ce reglementările speciale din aceeaşi materie
pot fi cuprinse şi într-un alt act normativ, de acelaşi nivel, în funcţie de obiectul acestora
circumstanţiat la anumite categorii de situaţii şi de specificul soluţiilor legislative, (art. 15), în timp ce
reglementarea derogatorie sau de excepţie cuprinde soluţii legislative diferite de reglementarea
cadru, indicând actul normativ sau regula de la care are loc abaterea, iar dacă soluţia este cuprinsă în
alt act normativ, acesta din urmă trebuie să fie de nivel cel puţin egal cu actul de bază de la care
operează derogarea (abaterea).

Importanţa acestei clasificări rezidă în faptul că pentru situaţii derogatorii de la norma generală
primesc aplicabilitate normele speciale sau de excepţie, după cum în caz de concurs între norma
specială şi cea de excepţie pentru soluţionarea aceluiaşi caz, aceasta din urmă va fi aplicată ştiut fiind
faptul că normele de excepţie sunt de strictă interpretare, sfera lor de aplicare neputând fi nici
extinsă nici restrânsă.

Pe de altă parte, se mai impune şi precizarea că raportul general – special – excepţional depinde şi de
sistemul de referinţă la care ne raportăm şi în cadrul căruia operăm.

Astfel, de exemplu, normele privind vânzarea – cumpărarea comercială din Codul Comercial apar ca
speciale privind aceeaşi instituţie reglementată de Codul Civil, în vreme ce contractul de achiziţii
publice ne apare ca o reglementare de excepţie, faţă de cele două coduri.

Tot astfel, în materie de litigii administrative (contencios) Legea nr. 554/2004 ne apare ca şi
reglementare generală, în vreme ce reglementările privind litigiile contravenţionale, electorale,
fiscale apar ca având caracter special, sub aspectul dreptului administrativ, în timp ce sub aspectul
dreptului civil litigiile civile ne apar ca şi cazuri generale (bazate pe Codul Civil), cele de contencios ca
fiind speciale, iar cele electorale, contravenţionale, ca fiind excepţionale.

d) După modul lor de redactare normele pot fi complete şi incomplete.

Normele complete sunt acele reguli ale căror conţinut (elemente structurale) are (au) o formulare
integral exprimată prin actul normativ dat, chiar dacă un element este subînţeles, cum este cazul
dispoziţiei (conduitei) prescrise, întâlnită în normele prohibitive, cum sunt, de exemplu, cele penale,
care prevăd interdicţii.

Normele incomplete sunt acele reguli care nu cuprind toate elementele componente (ipoteză,
dispoziţie şi sancţiune) în acelaşi act normativ, ci elementul (elementele) lipsă se află într-un alt act
normativ deja existent (cazul normelor de trimitere) sau care urmează să apară ulterior (cazul
normelor în alb).

Un caz de normă de trimitere îl oferă Statutul funcţionarilor publici (Legea nr. 188/1999 cu ultima
republicare în anul 2007, cu modificările şi completările ulterioare) care stabileşte (art. 86/1) că
răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu
atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale.
Categoria normelor în alb este utilizată frecvent în materie sancţionatorie contravenţională în sensul
că legea reglementând anumite acţiuni sau activităţi ori îndatoriri stipulează că neîndeplinirea
acestora constituie abateri de la prevederile ei iar sancţiunile (amenzile) aplicabile în cazul comiterii
lor se vor stabili printr-o hotărâre ulterioară de guvern care urmează să fie adoptată şi publicată.

Metodologia de tehnică legislativă (Legea nr. 24/2000 republicată în 2010) prevede că (art. 39/1)
referirea într-un act normativ la un alt act normativ se face prin precizarea categoriei juridice a
acestuia (lege, ordonanţă, hotărâre, etc.), a numărului sau a titlului şi a datei publicării sau numai a
categoriei juridice şi a numărului, dacă astfel orice confuzie este exclusă.

În cazul în care o normă face trimitere la o altă regulă cuprinsă în alt act normativ este obligatorie
indicarea titlului acesteia, a numărului şi a celorlalte elemente de identificare (art. 50/2).

Trimiterea la normele unui alt act normativ se poate face la întregul său conţinut ori numai la o
subdiviziune, precizată ca atare (art. 50/3 teza a II - a).

De regulă, nu poate fi făcută o trimitere la o altă normă de trimitere.

e) O altă clasificare a normelor juridice se poate face după conţinutul lor în norme de drept material
(de conţinut) sau substanţiale şi norme procedurale (procesuale) sau de formă, care pot fi cuprinse şi
în acte distincte precum Codul Civil, Penal, Fiscal, Codul de Procedură Civilă, Penală, Fiscală, etc.

Primele vizează substanţa, drepturile şi obligaţiile părţilor din raportul juridic, cele din urmă se referă
la forma sau cadrul de realizare a acestora, inclusiv al actelor juridice care le consacră, precum şi
cadrul răspunderii (procesuale) pentru încălcarea condiţiilor de realizare a drepturilor şi obligaţiilor în
cadrul proceselor civile, penale, fiscale, etc.

f) După durata acţiunilor distingem în norme permanente, norme temporare şi norme cu termen.

În cazul primelor nu se cunoaşte timpul menţinerii lor în vigoare din momentul adoptării / emiterii
lor, cazul celor mai multe, iar în situaţia celor din a doua categorie acţiunea lor temporară este
limitată la o dată certă ulterioară, o perioadă de timp pentru aplicare sau efectele lor sunt
dependente de situaţia care le-a determinat apariţia (starea de urgenţă, asediu, război, etc.) şi prin a
cărei încetare acestea vor ieşi din vigoare.

Normele cu termen îşi încetează efectele la data prevăzută de ele, cum este cazul reglementărilor
bugetare.

g) După finalitatea lor normele pot fi stimulative, înlesnind şi cointeresând o anumită acţiune, ca, de
exemplu, scutirea de impozit a profitului reinvestit, şi norme sancţionatorii, ca, de exemplu, normele
penale, contravenţionale, etc.

VII.5. Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra subiectelor de drept

Norma juridică acţionează, în cadrul existenţei sale, prin trei dimensiuni şi anume dimensiunea
temporală, sub aspectul căreia legile se succed, înlocuind unele pe altele, dimensiunea spaţială, sub
aspectul căreia legile produc efecte în teritoriu, putând coexista, şi dimensiunea personală, sub
aspectul căreia legile sunt destinate subiectelor de drept, persoane fizice şi juridice[16], aplicându-se
unora cu excluderea altora.
VII.5.1. Acţiunea în timp a normelor juridice

Sub aspect temporal distingem, în cazul normelor juridice, momentele intrării, menţinerii şi ieşirii din
vigoare a reglementărilor care le conţin.

Prin vigoare se înţelege caracterul obligatoriu al regulii juridice pentru toate subiectele aflate în
situaţia în care sunt incidente prevederile legale.

a) Momentul intrării în vigoare a normelor juridice conţinute în reglementări, adică cel al producerii
efectelor juridice obligatorii, este cel al publicării actul normativ care le conţine, adică al aducerii la
cunoştinţa generală a tuturor, ca prin moment, iniţial, al existenţei sale.

Prin publicare se prezumă (în mod absolut) că toată sfera subiectelor vizate are posibilitatea efectivă
de a lua la cunoştinţă conţinutul actului în cauză astfel încât nimeni să nu poată invoca în apărarea sa,
faţă de o eventuală răspundere aplicabilă, necunoaşterea actului în cauză („nemo censetur ignorare
legem.”)

Sunt supuse publicării (în ”Monitorul Oficial” al României, Partea I-a) legile şi celelalte acte normative
adoptate de Parlament, decretele preşedintelui României, ordonanţele şi hotărârile Guvernului,
deciziile primului – ministru, actele normative ale autorităţilor administrative autonome (centrale),
precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor
(autorităţilor) administraţiei centrale de specialitate, precum şi alte acte juridice normative sau
individuale în cazurile prevăzute de lege (art. 11 din Legea nr. 24/2000).

Nepublicarea legii, ordonanţei sau hotărârii de guvern şi a decretului prezidenţial atrage inexistenţa
acestora, sancţiune aplicabilă şi oricărui alt act normativ pentru care se prevede obligativitatea
publicării sau publicităţii lui, indiferent de modalitatea uzitată (afişare, tipărire şi difuzare, (inclusiv
prin mass – media), ceea ce înseamnă că oricine va putea invoca în apărarea sa, într-o astfel de
împrejurare, necunoaşterea legii (în sensul larg al noţiunii de reglementare statală sau autoritară) în
vederea exonerării sale de răspundere.

Nu sunt supuse regimului de publicare în „Monitorul Oficial” al României:

- deciziile primului – ministru, clasificate potrivit legii;

- actele normative clasificate, potrivit legii, precum şi cele cu caracter individual, aparţinând
autorităţilor administraţiei publice centrale de specialitate şi a celor autonome de acelaşi nivel.

Pentru o rigoare juridică cât mai clară precizăm că actele de reglementare au caracter obligatoriu,
producând efecte juridice parţiale, din chiar momentul emiterii / adoptării lor legale, cel puţin, în
persoana autorului lor, care are obligaţia să le publice, dar abia din sau de la momentul publicării lor
obligativitatea ori punerea în executare se instituie şi pentru beneficiarii (destinatarii) actelor cărora
nu li se poate pretinde o conduită conformă până când actul n-a fost adus la cunoştinţă publică în
forma legal prevăzută.

De la regula intrării în vigoare a reglementărilor din momentul publicării avem anumite derogări care
vizează:
- intrarea în vigoare ulterior publicării, la un interval de 3 zile sau la o dată ulterioară acesteia,
prevăzută în textul lor, cum este cazul legilor şi a ordonanţelor de guvern emise în baza unei legi
speciale de abilitare;

- ordonanţele de urgenţă care prevăd o dată ulterioară, cu excepţia cazului când lipsind o atare
menţiune intră în vigoare de la data publicării, sub condiţia depunerii lor prealabile la Camera
competentă a fi sesizată;

- orice alt act de reglementare care prevede o dată certă sau o perioadă determinată ulterioară
publicării sale.

Considerente de celeritate în aplicarea reglementărilor pot determina intrarea în vigoare a acestora

chiar din momentul adoptării sau emiterii, mai ales pentru situaţii excepţionale deosebit de urgente
(calamităţi, stări de război, etc.).

Alteori măsuri organizatorice deosebite pot impune amânarea intrării în vigoare sau prelungirea
acesteia cum este cazul înfiinţării unor noi instituţii administrative, judiciare, etc., a înfăptuirii unor
reforme în aceleaşi domenii, ori chiar pentru familiarizarea subiectelor de drept în termen util cu
noua reglementare (cazul reglementărilor contravenţionale care intră în vigoare la 10 zile de la
publicare).

Principiul fundamental ce guvernează această materie este cel al aplicării imediate a legii noi sau al
activităţii legii în vigoare cu excluderea legii vechi („lex posteriori derogant lex anteriori”), în măsura
în care o asemenea reglementare anterioară a existat, adică exercitarea efectelor juridice asupra
actelor şi faptelor surprinse, pendinte, în curs de desfăşurare („facta pendienta”), cât şi asupra celor
care urmează să apară în viitor („facta futura”).

În dreptul civil aplicarea legii asupra acţiunilor ce se întreprind după intrarea în vigoare determină
încheierea actelor cu respectarea prevederilor acesteia („tempus regit actum”), câtă vreme în dreptul
penal, acelaşi principiu determină ca acţiunea legii penale să vizeze infracţiunile săvârşite cât ea se
află în vigoare[17].

Caracterul novator al ultimei reglementări stă la baza instituirii principiului aplicării imediate a noii
legi care se justifică prin superioritatea ei, comparativ cu reglementarea anterioară, reprezentând, de
regulă, un progres juridic în materia vizată, asigurând unitatea legislativă şi o mai mare stabilitate
juridică, inclusiv promovarea încrederii în ea chiar pentru situaţiile nou create[18].

Deoarece legea urmează a fi aplicată după intrarea ei în vigoare şi numai pentru viitor, se poate
deduce că ea nu are putere şi pentru trecut de unde şi concluzia caracterului neretroactiv al acesteia
faţă de faptele vechi („facta praeterita”).

Principiul neretroactivităţii legii îşi are raţiunea în faptul că nimeni nu-şi poate dirija conduita după
reguli care încă nu există şi nimănui nu i se poate aplica o sancţiune pentru o faptă care nu numai că
era prohibită ci, dimpotrivă, era admisă la data săvârşirii ei[19] ori chiar era stimulată.

Principiul neretroactivităţii, formulat în legislaţia civilă („legea se aplică cât timp este în vigoare; ea nu
are putere retroactivă”, art. 6/1 C. civ.) şi cea penală („legea penală nu se aplică faptelor care, la data
când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni” art. 11 C. pen.) a primit, până la urmă, şi o
consacrare constituţională în legislaţia românească conform căreia legea dispune numai pentru viitor
(art. 15/2 teza I-a din Constituţie), reprezentând un principiu fundamental al întregului nostru sistem
de drept, reflectat de toate ramurile sale, o prezumţie legală absolută (cu excepţia retroactivităţii
legii penale sau contravenţionale mai favorabile prevăzută tot de legea fundamentală), ceea ce
înseamnă că nu mai poate fi înlăturată în nici un fel de legiuitor, decât doar prin modificarea
(revizuirea) Constituţiei.

Actele normative produc efecte numai pentru viitor deoarece subiectele trebuie să-şi conformeze
conduita faţă de o lege existentă şi cunoscută, iar intrarea reglementării în vigoare de la data
publicării ei sau ulterior acesteia conferă posibilitatea practică de conformare, cât mai deplină, a
conduitei, sociale şi juridice, faţă de noile exigenţe.

Mai mult, retroactivitatea subminează încrederea în drept, destabilizează ordinea juridică, deschide
câmp liber arbitrariului, afectează drepturile câştigate sub vechea legislaţie şi situaţiile juridice
dobândite sau consolidate, sub imperiul acesteia, motiv pentru care apreciem că este nedemocratică,
specifică regimurilor dictatoriale sau totalitare justificându-le abuzurile juridice.

De la principiul neretroactivităţii legii există unele excepţii, teoretice sau practice, posibile sau nu a fi
prevăzute în legislaţie, în funcţie şi de principiile fundamentale sau generale ale dreptului în vigoare,
la un moment dat.

O primă categorie de excepţii o reprezintă prevederile retroactive, adică acele situaţii în care legea
nouă se aplică sau intră în vigoare la o dată anterioară publicării ei, vizând cazuri care fiinţau într-o
perioadă în care încă nu exista legea, indiferent că se aplicau sau nu alte acte normative.

În această categorie intră următoarele reglementări:

- noile acte normative care indică expres data sau perioada anterioară lor până la care retroactivează,
situaţie juridică imposibilă de reglementat în condiţiile noii Constituţii, dar posibilă juridic anterior ei,
deoarece neexistând o interdicţie constituţională ci numai legislativă (prin coduri) orice lege se putea
abate de la regulă[20];

- actele de reglementare penală sau contravenţională mai favorabile în categoria cărora intră:

I. legile care dezincriminează sau decontravenţionalizează anumite fapte nemaiconsiderându-le

abateri ilegale sancţionabile ca şi în reglementarea anterioară care le incrimina sau
contravenţionaliza;

II. legile noi care stabilesc sancţiuni mai uşoare (blânde) decât reglementările anterioare în aceeaşi
materie care sancţionau mai sever acelaşi gen de fapte, aplicându-se faptelor trecute dar încă
nesancţionate sau a căror sancţiune aplicată nu se mai execută ori se execută numai între limitele
mai scăzute prevăzute de noua lege, cel mult până la maximul ei dacă acesta este inferior limitelor
(de închisoare, amendă), prevăzută de legea veche;

III. legile de amnistie, care înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită care nu mai este
considerată infracţiune, şi cele de graţiere, normativă sau colectivă (iar nu actele de graţiere
individuală, de pildă, decretul prezidenţial), care au ca efect înlăturarea totală sau parţială a
executării pedepsei ori comutarea (schimbarea) acesteia în alta mai uşoară.
Alăturat acestora apreciem, deşi legislaţia nu o prevede, ca având efect retroactiv, şi următoarele
categorii de legi sau acte normative:

- orice reglementare legală mai favorabilă, inclusiv în materia sancţiunilor disciplinare ori de altă
factură, din legislaţia financiară, civilă, etc., cum ar fi, de exemplu, desfiinţarea unor impozite, taxe,
neobligatorii pentru viitor, concomitent cu restituirea sumelor deja plătite de contribuabil sau
debitor în anul suprimării acestora, ca, de pildă, taxe auto rutiere, de primă înmatriculare, de
poluare, etc.;

- actele de interpretare generală (interpretative) ale unor reglementări anterioare, în vigoare, şi prin
care se lămuresc prevederi neclare sau neclarificate din acea lege[21], în scopul unei corecte şi
unitare aplicări în cazurile concrete similare, chiar deja diferit soluţionate sau în curs de soluţionare,
actul interpretativ având aplicabilitate şi pentru viitor;

- legile procedurale sau procesuale nou adoptate pot fi considerate ca având şi efect retroactiv
deoarece prin aplicarea lor cauzele în curs de soluţionare ce au ca obiect acte şi fapte născute sub
imperiul vechii legi, dar nerezolvate încă definitiv, şi care, indiferent de legea materială care le
guvernează, vor cădea şi sub incidenţa unor noi norme procedurale care influenţează derularea
procesului început sub legea veche, procesuală, de exemplu, în privinţa competenţei instanţelor de
judecată, a căilor şi termenelor din căile judiciare de atac;[22]

- au caracter retroactiv legile de anulare, revocare sau suspendare ale altor acte normative sau
individuale anterior emise, fără a afecta drepturile legal câştigate sau interese legitime recunoscute
juridic, întrucât îşi întind efectele în timp până la data apariţiei sau instituirii acestora din urmă,
inclusiv reglementările de amnistie fiscală.

Se mai impun unele precizări:

În primul rând, retroactivitatea actelor normative de interpretare deşi depăşeşte sau este anterioară
actului în sine nu poate fi anterioară actului de interpretat.

În al doilea rând, nu sunt retroactive acele reglementări aplicative, de regulă cu forţă juridică scăzută
(instrucţiuni, regulamente, etc.) emise ulterior actelor superioare ce le constituie temeiul juridic,
deoarece efectul actelor de aplicare nu poate depăşi momentul intrării în vigoare a actului superior,
creându-se doar o aparenţă de retroactivitate.

O a doua categorie de excepţii de la principiul neretroactivităţii legii o formează reglementările

ultraactive care continuă să supravieţuiască producând efecte asupra împrejurărilor apărute sub
imperiul lor şi după data ieşirii lor din vigoare, chiar în condiţiile abrogării lor de către legea nouă.

În această categorie sunt cuprinse:

- legile anterioare pentru care noile acte normative indică situaţiile sau durata ori data până la care
cele dintâi se mai aplică, recunoscându-le efectele juridice concomitent cu noile reglementări;

- legile temporare sau cu termen care se aplică situaţiilor formate în timpul lor, inclusiv cele
nesoluţionate, chiar dacă legea a ieşit, între timp, din vigoare, aşa cum este, de regulă, cazul actelor
adoptate pentru situaţii provizorii, de scurtă durată, cum ar fi, de exemplu, starea de război, de
calamităţi naturale, epidemii, etc., când soluţionarea cauzelor[23], aplicarea sancţiunilor[24] are loc
în regimul legii temporare, chiar dacă ea a ieşit, între timp, din vigoare până la revenirea la starea de
normalitate şi de aplicare a legislaţiei obişnuite; în mod similar, reglementările bugetare se extind pe
anul următor dacă nu s-a adoptat noul buget;

- vechile reglementări penale sau contravenţionale mai favorabile care nu incriminau sau nu
contravenţionalizau, dezincriminau ori decontravenţionalizau ori sancţionau mai uşor unele fapte,
petrecute sub imperiul lor se vor aplica celor care le-au săvârşit sub legea anterioară, dacă sancţiunile
nu au fost aplicate sau, deşi aplicate, nu au fost executate, chiar dacă, între timp, a apărut o nouă
lege care incriminează ori contravenţionalizează sau sancţionează mai sever aceeaşi categorie de
fapte;[25]

- unele prevederi ale legilor procesuale anterioare se pot menţine şi în condiţiile intervenţiei unei noi
reglementări care să recunoască , prelungind valabilitatea unor dispoziţii vechi, pentru situaţiile în
curs de soluţionare, născute sub acea lege care continuă să li se aplice prin menţinerea unor
prevederi neschimbate privind, de exemplu, păstrarea competenţei (materiale, teritoriale) a
instanţelor de judecată deja sesizate şi investite cu cauzele aflate pe rol, păstrarea aceloraşi termene
în căile judiciare de atac pentru respectivele cauze, etc., aşa cum erau reglementate de legea în
vigoare la data respectivă[26].

Supravieţuirea legii anterioare nu rezultă şi nici nu se deduce din prevederile acesteia, ci trebuie să
rezulte fie dintr-o prevedere expresă a noii legi[27] sau poate fi dedusă, pe cale de interpretare,
avându-se în vedere finalitatea noii legi[28], mai puţin cazul actelor temporare, unde aplicarea
continuă a acestora rezultă din chiar caracterul lor, pentru actele şi faptele produse în timpul lor, dar
nesoluţionate în acel interval de timp.

Pe de altă parte, supravieţuirea legii vechi nu poate dura la nesfârşit, terenul şi termenul ei de
aplicare îngustându-se pe măsura reducerii cazurilor vechi de soluţionat, a intervenţiei prescripţiei
extinctive, etc.

Mai trebuie precizat şi faptul că ultraactivitatea nefiind un principiu consacrat constituţional poate fi
conferită sau retrasă prin orice reglementare obişnuită, desigur cu respectarea ierarhiei actelor
normative.

În sfârşit, este de făcut şi precizarea că atât retroactivitatea cât şi ultraactivitatea nu pot viza decât
faptele vechi consumate sub imperiul legii anterioare deoarece faptele noi sunt vizate numai de
legea nouă.

b) Durata producerii efectelor juridice reprezintă perioada de timp în care actul normativ se află în
vigoare, producând consecinţe obligatorii pe planul dreptului, cuprinsă între momentul intrării în
vigoare şi cel al ieşirii din vigoare a reglementării respective.

Această durată nu poate fi, de regulă, anticipată de emitentul actului, decât cu unele excepţii, de
exemplu, în cazul reglementărilor bugetare anuale.

În cazul reglementărilor temporare se poate prevedea fie data certă a ieşirii lor din vigoare, fie
perioada aplicării lor (art. 55/2 din Legea nr. 24/2000) sau durata acţiunii lor, , fie momentul încetării
aplicabilităţii lor determinat de încetarea sau dispariţia evenimentului care le-a cauzat apariţia sau
instituirea lor, precum starea de asediu, de calamitate, etc.
În cazul acestor reglementări acţiunea urmează să se extindă în timp şi peste perioada cât au fost în
vigoare, asupra actelor şi faptelor săvârşite sub imperiul lor, dacă nu au fost soluţionate în acel
interval de timp limitat (art. 16 C. pen.) ori prevederile lor se prelungesc, în materie bugetară, peste
anul calendaristic pentru care au fost adoptate, dacă, între timp, nu a apărut noul act bugetar, şi
pentru noul an calendaristic (financiar) în curs de derulare (art. 138/3 din Constituţie), până la
adoptarea noului buget.

În cazul legilor de aprobare sau respingere a ordonanţelor guvernamentale, dacă este cazul, se vor
reglementa şi măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada (limitată) de
aplicare a ordonanţei care şi-a încetat, în acest mod, existenţa (art. 115/8 din Constituţie, coroborat
cu art. 53/3 din Legea nr. 24/2000 republicată în 2010).

c) Încetarea efectelor juridice ale actelor normative reprezintă momentul din care acestea nu mai
sunt obligatorii. În mod obişnuit actele normative ies din vigoare prin apariţia unei noi reglementări
care desfiinţează reglementarea anterioară operaţiune denumită abrogare[29] sau scoatere din
vigoare, încetând aplicarea actului, în mod definitiv.

După modul în care este prevăzută sau nu desfiinţarea actului anterior abrogarea poate fi expresă şi
tacită, iar cea expresă, la rândul ei, poate fi directă şi indirectă.

Abrogarea expresă directă este situaţia în care noul act normativ indică actul anterior sau unele
norme cuprinse în acesta care îşi încetează aplicabilitatea sau valabilitatea.

Abrogarea expresă indirectă este situaţia în care noul act menţionează doar faptul că orice act
normativ anterior sau prevederi ori dispoziţii contrare se abrogă, fără a face o determinare certă a
acestora.

În mod obişnuit, legiuitorul, pentru a se supraasigura că nu a omis vreo prevedere expresă de la

abrogarea directă, mai face şi menţiunea abrogării oricăror alte prevederi contrare noului act,
utilizând această formulă intermediară sau mixtă de abrogare în vederea evitării unor viitoare
controverse interpretative care ar conduce la raţionamentul „per a contrario” conform căruia ce nu
s-a abrogat expres şi în mod direct, rămâne în continuare în vigoare.

Legislaţia prevede, totuşi, îndatorirea utilizării abrogării exprese directe prin determinarea exactă a
legilor şi celelalte acte normative pentru care se va face menţionarea tuturor datelor de identificare a
acestora, cât şi obligativitatea acestei operaţiuni ori de câte ori prevederile noului act sunt contrare
actului anterior (art. 64/1, 65/3 din Legea nr. 24/2000, republicată în 2010).

Abrogarea tacită sau implicită are loc atunci când , fără ca noua lege să menţioneze care sunt actele
normative anterioare sau prevederile din ele ce sunt desfiinţate, contradictorialitatea dintre cele
două reglementări impune, cu prioritate, actul sau prevederea novatoare.

În cazuri deosebite, este permisă utilizarea formei implicite (art. 67/1), atunci când nu se pot
identifica toate normele contrare noii reglementări şi când se prezumă că ele au făcut obiectul
modificării, completării ori abrogării lor implicite.

Sub aspectul întinderii efectelor abrogative ale noii reglementări faţă de vechiul act, abrogarea poate
fi totală, când se desfiinţează în întregime prevederile actului anterior, şi parţială, când desfiinţarea
vizează doar unele dispoziţii ale acestuia, iar nu actul în totalitatea lui. Abrogările parţiale sunt
asimilate modificărilor de acte normative ce vor rămâne în vigoare prin prevederile neabrogate.

În cazul unor abrogări parţiale succesive ultima din ele se va referi la întregul act normativ, nu numai
la textele rămase în vigoare.

Toate criteriile diferite de abrogare, anterior enunţate, se pot combina între ele, de exemplu
abrogarea expresă sau tacită putând fi, la rândul lor, atât totală sau parţială.

În privinţa condiţiilor de fond şi de formă ale abrogării se impun unele precizări decurgând din lege
(art. 65-71 din Legea nr. 24/2000, republicată în 2010).

În primul rând, abrogarea unui act normativ sau a unei prevederi din acesta este definitivă, nefiind
admisă ca, prin abrogarea unui act de abrogare să se repună în vigoare actul iniţial abrogat, cu
excepţia ordonanţelor de guvern care au avut prevederi abrogative şi care acte au fost respinse de
Parlament, ceea ce înseamnă, implicit, repunerea în vigoare a prevederilor iniţiale desfiinţate de
actul guvernului.

În al doilea rând, abrogarea se realizează printr-o reglementare cel puţin egală sau superioară, ca
forţă juridică, actului normativ abrogat, iar dacă o normă de nivel inferior, cu acelaşi obiect, nu a fost
abrogată expres de actul de nivel superior, această obligaţie revine emitentului actului în cauză.

În al treilea rând, abrogarea se dispune printr-o prevedere distinctă în finalul actului normativ, numai
dacă sunt afectate reglementări anterioare pe aceeaşi problematică sau conexe.

În al patrulea rând, abrogarea unor prevederi generale sau comune unui domeniu nu afectează
regulile speciale sau de excepţie rămase în vigoare şi nici invers.

În al cincilea rând, în cadrul operaţiunilor de sistematizare şi unificare a legislaţiei se pot adopta acte
normative exclusiv abrogative cu caracter distinct având ca obiect doar abrogarea mai multor
reglementări.

În sfârşit, încetarea efectelor juridice ale normei sau ale unei întregi reglementări mai poate avea loc
prin declararea neconstituţionalităţii acestora de către Curtea Constituţională (art. 147/1 din
Constituţie), în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei dacă în acest interval, Parlamentul sau
Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile constatate ca neconstituţionale din legile,
ordonanţele şi regulamentele parlamentare cu dispoziţiile Constituţiei, justiția poate anula acte
administrative normative nelegale.

Căderea în desuetudine sau ieşirea din uz reprezintă o formă mai rară de încetare a efectelor juridice
a reglementărilor, mai ales în dreptul contemporan, şi apare ca urmare a schimbării condiţiilor social
– economice şi politice care nu mai fac aplicabile vechile norme, chiar dacă nu s-a dispus, între timp,
abrogarea acestora printr-un nou act normativ (de regulă, cutuma sau obiceiul ies din uz prin apariţia
unui nou obicei).

Asemenea situaţii s-au ivit în perioada socialistă a României (1948-1989) când Codul Comercial nu şi-
a mai găsit aplicabilitatea în condiţiile economico – juridice ale proprietăţii socialiste asupra
mijloacelor de producţie şi a noilor raporturi dintre deţinătorii acestora, regăsindu-şi aplicabilitatea,
cu modificările de rigoare necesare, după 1989, în condiţiile economiei private, de piaţă, , ori cazul
legislaţiei socialiste ( constituţionale, civile, financiare, administrative, etc.) rămasă neabrogată (după
evenimentele din decembrie 1989), dar care nu şi-a mai putut găsi aplicabilitatea , fără să fi fost
imediat abrogată, chiar dacă reglementările noii puteri au apărut mai târziu având şi efect abrogator
(de exemplu, în materia înstrăinării funciare, a restituirii imobilelor naţionalizate).

Desigur, trebuie să rămână o preocupare constantă a autorităţilor de legiferare şi de reglementare şi

a factorilor de iniţiere a proiectelor normative de a propune organelor competente şi de a dispune
abrogarea expresă a reglementărilor care, ca o consecinţă a evoluţiilor sociale, fac ca un act normativ
în vigoare să înceteze practic să mai fie aplicat.

VII.5.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu

Prin acţiunea normelor juridice în spaţiu înţelegem determinarea limitelor teritoriale înăuntrul cărora
se aplică regulile de conduită, în care sens distingem aspectul intern sau naţional şi aspectul extern
sau internaţional al aplicării legii.

a) Pornind de la principiul suveranităţii de stat şi a supremaţiei puterii publice în interiorul statului,

legile sunt obligatorii pe acel teritoriu ca rezultat al suveranităţii şi competenţei teritoriale exclusive a
autorităţilor publice naționale faţă de toate subiectele de drept aflate pe acel teritoriu şi situaţiilor
juridice în care se află, operând, în acest sens, principiul teritorialităţii legii.

Astfel, actele normative ale autorităţilor centrale ale statului produc efecte juridice pe întreg
teritoriul naţional, câtă vreme actele autorităţilor locale sau a celor teritoriale (deconcentrate sau
descentralizate) aparţinând administraţiei centrale produc efecte numai în limitele unităţilor
administrativ – teritoriale în care ele îşi au sediul şi unde funcţionează.

Această stare nu exclude, însă, posibilitatea ca actele unor organe centrale (financiare, vamale,
sanitar – veterinare, etc.) să poată produce efecte limitate numai la o zonă determinată a teritoriului
naţional (frontieră, porturi, aeroporturi, etc.), inclusiv unitate administrativ- teritorială, iar cele ale
unui organ local numai pe o porţiune din acea unitate, cum ar fi, de exemplu, în situaţia producerii
unor calamităţi naturale limitate ca întindere pentru care se dispun măsurile necesare, existând şi
cazuri de competenţe interjudeţene (Regionalele C.F.R., autorităţi hidrologice, meteorologice etc).

În cazul statelor federale sau federative ori unionale actele autorităţilor aparţinând structurilor
respective produc efecte asupra întregului teritoriu al tuturor statelor componente sau membre,
după cum actele acestora din urmă au efecte limitate numai în interiorul statului component.

În caz de conflict între cele două categorii de legi se aplică, de regulă, legea federală (unională) sau,
după caz, legea indicată de normele ce reglementează conflictele (coliziunile) de legi în spaţiu între
actele autorităţilor federaţiei şi cele ale statelor, republicilor, landurilor componente.

Pe întreg teritoriul statului unitar se aplică numai un singur gen de reglementări, provenite de la
autorităţile (puterile) centrale unice (legislative şi executive), dublate, eventual, de tratatele
internaţionale ratificate de statul care este parte la ele şi care produc efecte juridice interne.

Cu toate acestea, considerente de ordin local, tradiţii istorice, etc., pot conduce la coexistenţa unor
modalităţi diferite de reglementare a unor raporturi sociale sau instituţii juridice de acelaşi fel.
În acest sens, de exemplu, în ţara noastră sistemul de publicitate (evidenţă) imobiliară cunoaşte
diferenţieri esenţiale între Transilvania şi o parte din nordul Moldovei (Bucovina de Sud), unde există
sistemul cărţilor funciare, spre deosebire de Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi cea mai mare parte a
Moldovei unde s-a instituit, în aceeaşi materie, registrul de inscripţiuni şi transcripţiuni, în primul caz
operând publicitatea imobiliară reală, în al doilea, publicitatea personală.

Alteori legea românească poate să-şi extindă efectele şi în afara teritoriului naţional operând aşa
numita extrateritorialitate, cum ar fi, de exemplu, în cazul actelor şi faptelor săvârşite, pe nave şi
aeronave româneşti, din afara perimetrului (graniţelor) naţionale, ori pe platformele de foraj marin,
din afara mării teritoriale, ori în cazul faptelor penale, indicate de lege, comise împotriva statului
român în străinătate, etc.

b) În ceea ce priveşte aspectul extern al acţiunii legilor în spaţiu efectele acestora se determină
pornind tot de la principiul suveranităţii teritoriale a statului în domeniul activităţii normative, ceea
ce înseamnă aplicarea în exclusivitate a legii naţionale cu înlăturarea legii străine.

În sens juridic teritoriul cuprinde suprafaţa terestră (uscatul), inclusiv apele interioare (curgătoare şi
stătătoare), marea teritorială, precum şi solul, subsolul şi spaţiul aerian aferent acestora.[30]

Delimitarea teritorială a statelor se face prin frontierele de stat, naturale sau artificiale,.

Uneori statul poate crea, pe teritoriul său aşa numitele „zone libere”, de obicei în perimetre vamale,
portuare, etc., în scopul facilitării dezvoltării economice, comerciale, a activităţii de import – export,
acordând anumite înlesniri sau scutiri de impozite şi taxe agenţilor economici respectivi, fără ca prin
aceasta respectivele zone să iasă de sub jurisdicţia statului care le-a creat şi care a edictat o legislaţie
specială pentru ele derogatorie de la dreptul comun.

Alteori, în cazul statelor riverane mării, dincolo de marea teritorială, se delimitează zona exclusivă de
interes economic, care cuprinde nu numai suprafaţa marină dar şi solul şi subsolul marin subsecvent,
ce reprezintă o prelungire a platformei continentale în mediul marin, exterioară mării teritoriale,
până la limita stabilită prin acorduri internaţionale şi până la adâncimea pretabilă explorării şi
exploatării tehnologice.

De asemenea, faptul că sediile misiunilor diplomatice (clădirile şi terenul aferent acestora) dispun de
inviolabilitate nu se datorează scoaterii respectivelor zone de sub suveranitatea statului de reşedinţă
al misiunii şi nici pentru că zona respectivă ar fi un teritoriu străin al statului de care aparţine
misiunea (acreditant), ci este rezultatul recunoaşterii, pe bază de reciprocitate, de către statul de
reşedinţă a imunităţilor şi privilegiilor diplomatice unanim admise în dreptul internaţional public şi
absolut necesare unei desfăşurări normale a activităţii diplomatice[31].

Principiul teritorialităţii legii acţionează în mod specific în diferitele ramuri de drept, de exemplu, în
dreptul civil forma exterioară a actelor juridice este supusă legilor ţării unde se întocmeşte actul
(„locus regit actum”), iar în dreptul penal, legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul
României (principiul teritorialităţii legii penale, art. 3 C. Pen).

Uneori este posibil ca pe teritoriul ţării noastre să-şi producă efectele şi legea străină
(ultrateritorialitate), în cazul soluţionării unor cazuri concrete, mai ales în ipoteza în care situaţiile şi
raporturile juridice aferente vizează şi un subiect (parte) a relaţiei juridice care are calitatea de străin
(de exemplu, în cazul căsătoriei, divorţului, deschiderii succesiunii, etc.), putând apărea aşa numitul
conflict (coliziune) juridic sau de legi, între legea românească şi cea străină, datorită diferenţierilor de
conţinut între reglementările celor două state.

Chiar dacă pentru unele situaţii se va aplica legea străină, această rezolvare nu se va face în baza
propriei ei autorităţi, ci tot în temeiul legii interne sau naţionale ori a unui tratat sau convenţie
internaţională ratificată de statul nostru, ale cărui norme conflictuale prevăd cazurile şi condiţiile de
aplicare, desigur limitative, ale legii străine.[32]

Aspectul internaţional al acţiunii legii vizează întotdeauna numai acele raporturi juridice în care apare
un element străin, de extraneitate, ca parte sau subiect în relaţia respectivă (persoană fizică sau
juridică).

Aplicarea legii străine este însă condiţionată în mod esenţial de existenţa unei compatibilităţi între ea
şi principiile de bază ale dreptului nostru (de exemplu caracterul monogam al căsătoriei), precum şi
de recunoaşterea efectelor ei pe teritoriul României, în temeiul unor acorduri internaţionale, pe bază
de reciprocitate, între statul român şi cel străin în cauza concretă dedusă în faţa autorităţilor
administrative sau judiciare (în caz de divorţ, litigii de moştenire, etc.), norma conflictuală făcând
cuvenita trimitere la legea aplicabilă într-o asemenea situaţie („mitior lex”) şi la instanţa de judecată
sau autoritatea competentă a soluţiona cazul („lex fori”).

În materia tratatelor internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, normele în
cauză produc efecte directe în dreptul intern chiar dacă nu au fost ratificate.

VII.5.3. Acţiunea normelor juridice asupra subiectelor

Destinatarii normelor juridice sunt subiectele de drept, oamenii luaţi individual sau organizaţi în
colectivităţi, respectiv persoanele fizice sau juridice.

Marea lor majoritate trăiesc sau se organizează şi îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul statului a
căror cetăţeni sunt şi unde îşi au domiciliul ori ca persoane juridice având naţionalitatea statului pe a
cărui teritoriu îşi au sediul (principal), deşi unii pot avea domiciliul sau reşedinţa ori diferite sedii sau
filiale şi pe teritoriul altui stat ori altor state.

Principiul general de drept internaţional public unanim admis în dreptul modern este acela conform
căruia fiecare stat îşi exercită deplina suveranitate a puterii sale publice asupra tuturor persoanelor
care se află pe teritoriul său, chiar dacă acestea nu au cetăţenia sau naţionalitatea lui, cu excepţia
personalului misiunilor diplomatice care dispune de privilegii şi imunităţi.

În ceea ce îi priveşte pe cetăţenii români legile naţionale îşi extind incidenţa asupra lor chiar şi atunci
când aceştia se află în străinătate.

Astfel, dispoziţiile privitoare la starea civilă, capacitatea juridică şi relaţiile de familie se aplică şi
cetăţenilor români cu reşedinţa în străinătate (art. 11 din Legea nr. 105/1992), iar legea penală se
aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă,
neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară (principiul personalităţii legii penale, art. 5 C. pen.).

Cetăţeanul român, ca regulă, nu poate fi nici expulzat din ţară, la iniţiativa statului nostru şi nici
extrădat, la solicitarea unui alt stat, extrădarea operând doar în baza unor convenţii internaţionale
sau pe bază de reciprocitate, iar când se află în străinătate beneficiază de protecţia şi asistenţa
consulară a ţării noastre, inclusiv a unui stat comunitar U.E., când se află pe teritoriul unui stat terţ
nemembru în U. E. şi unde România nu are reprezentanţe diplomatice sau consulare.

La rândul lor, străinii, respectiv persoanele fizice care nu au cetăţenia română, indiferent că au, chiar
mai multe, alte cetăţenii, ori sunt lipsiţi de orice cetăţenie, aflaţi pe teritoriul României, sunt asimilaţi,
în condiţiile legii, în drepturile lor civile, cu cetăţenii români.

Străinii din România trebuie să respecte, deopotrivă legile ţării noastre cât şi propriile lor legi
naţionale ale statului de care aparţin, în caz contrar putând fi traşi la răspundere.

Mai mult, în unele situaţii legea penală (art. 5 C. pen.) română pedepseşte chiar faptele comise de
străini împotriva statului român chiar dacă acestea au fost săvârşite în străinătate sau contra
cetăţenilor români aflaţi în străinătate.

Străinii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor,

garantată de Constituţie şi de alte legi.

Dreptul la azil se acordă şi se retrage străinilor în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi

convenţiilor internaţionale la care România este parte.

Concomitent, străinii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau condiţii de
reciprocitate şi doar în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, la solicitarea unui alt stat, ori pot fi
expulzaţi, la iniţiativa statului nostru, când au pătruns ori se află în mod ilegal în ţara noastră ori au
comis fapte care îi fac indezirabili cu şederea lor în ţară.

Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului diplomatic de la jurisdicţia statului de

reşedinţă al misiunii şi rezidă în inviolabilitatea personalului, a teritoriului şi a clădirii misiunii
diplomatice, cât şi a bunurilor diplomaţilor.

Dacă personalul diplomatic săvârşeşte fapte penale el nu poate fi tras la răspundere, inclusiv pentru
alte fapte, acţiuni sau declaraţii care îl fac incompatibil cu statutul său diplomatic, fiind declarat
„personna non grata”, ceea ce atrage după sine rechemarea (benevolă) din partea statului său ori
expulzarea (forţată) din partea statului unde este acreditat.

Reprezentanţii consulari ai statelor străine dispun, pe bază de reciprocitate şi în temeiul dreptului

internaţional, de unele drepturi şi privilegii limitate cum ar fi, de exemplu, scutiri la unele impozite şi
prestaţii, neaplicându-li-se jurisdicţia instanţelor judecătoreşti ale ţării de reşedinţă în cauzele privind
infracţiunile de serviciu, etc.

Străinii aflaţi pe teritoriul unui stat pot avea unul din următoarele regimuri juridice care le sunt
aplicabile:

- regimul naţional, caz în care au, în general, aceleaşi drepturi civile (fundamentale şi ordinare) ca şi
cetăţenii statului de reşedinţă, mai puţin categoria drepturilor politice, cum sunt cele electorale sau
de acces la funcţiile şi demnităţile publice;
- regimul special, de regulă bazat pe reciprocitate, când beneficiază de drepturile stabilite prin legi
sau tratate, uneori cu caracter favorabil sau restrictiv;

- regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, când cetăţenilor străini aflat pe teritoriul unui stat
acesta le acordă drepturi egale cu cele de care beneficiază cetăţenii oricărui alt stat terţ aflaţi pe
acelaşi teritoriu, fără nici o discriminare, fiind, în realitate un regim de egalitate sau tratament juridic
egal, cu avantaje pe planul drepturilor civile, în materie fiscală, vamală, comercială, etc.

CAPITOLUL VIII RAPORTURILE JURIDICE

Noţiunea şi definiţia raporturilor juridice

Normele juridice, deşi sunt reguli de conduită abstracte, sunt totuşi create în scopul respectării lor în
relaţiile concrete dintre subiecte de drept determinate.

Imensa majoritate a acestor reguli îşi ating scopul prin conduita conformă a participanţilor din
raporturile sociale, fie că sunt obligaţi la aceasta într-un mod activ, cum este cazul normelor
onerative, (plata impozitului), fie că au facultatea de a intra într-o relaţie juridică având posibilitatea
de a opta pentru o anumită conduită, cazul normelor permisive de împuternicire (contractuale,
electorale).

În situaţia normelor prohibitive (cazul majorităţii celor penale, contravenţionale, disciplinare),

eficienţa lor socială este conferită de o conduită pasivă determinată a subiectului care respectă
interdicţiile legale, întrucât o conduită activă, contrară declanşează raportul juridic de răspundere.

În toate aceste ipoteze, şi de cele mai multe ori, pentru ca raportul juridic să se formeze, să se
modifice ori să înceteze, trebuie să intervină un fapt juridic concret declanşator al incidenţei regulii
de drept, şi care alăturat acesteia din urmă, precum şi în prezenţa subiectului (subiectelor) vizat(e)
constituie condiţii [1] ale (declanşării) raportului juridic[2].

Raporturile juridice se definesc[3] ca o categorie a raporturilor sociale reglementate juridic, a căror

formare, modificare şi desfiinţare se produce, de regulă, prin intervenţia unui fapt consacrat juridic şi
în cadrul cărora părţile apar ca titulare de drepturi şi obligaţii a căror realizare este asigurată, la
nevoie, prin constrângerea de stat.

Privitor la premizele (condiţiile) raportului juridic se impun câteva precizări.

În primul rând, existenţa normei, cuprinsă în actele de reglementare, obiceiuri, formulată de practica
judiciară, etc., este absolut necesară întrucât ea indică ipotezele faptice în care trebuie să se găsească
subiectul pentru ca relaţia socială să fie juridică, inclusiv ce conduită trebuie să adopte, cel aflat într-o
astfel de împrejurare, pentru a nu fi, în caz contrar, sancţionat.

În al doilea rând, faptul juridic este împrejurarea concretă , concordantă cu cea legal şi abstract
formulată în normă, prin a cărui producere, dependentă de voinţa subiectului, (la contract, la furt, de
exemplu) sau independentă de ea ( la naştere sau deces, în caz de calamitare a unor bunuri asigurate
prin efectul legii), în acord sau în dezacord cu legea, care va declanşa, modifica sau desfiinţa relaţia
juridică, respectiv consecinţele constând din drepturile şi obligaţiile părţilor.
În al treilea rând, subiectul sau subiectele (părţile) raportului juridic, deşi elemente constitutive ale
relaţiei de drept, sunt premiză a acesteia deoarece calitatea sau conduita acestora sunt
determinante, sub aspectul împrejurării în care se află, pentru relaţia juridică concretă, legea
neputându-se aplica în absenţa unui subiect chiar dacă avem reglementarea şi împrejurarea
concretă.

IX.2. Trăsăturile (caracteristicile) raportului juridic

Trăsăturile raportului juridic reprezintă ansamblul însuşirilor caracteristice acestuia, în conformitate

cu care respectiva relaţie are caracter social, valoric, voliţional şi ideologic.[4]

a). Raporturile juridice sunt o categorie a raporturilor sociale (genul proxim), reprezentând relaţii sau
legături stabilite exclusiv între oameni, fie luaţi individual, persoane fizice, fie organizat, persoane
juridice, neputându-se forma în afara societăţii, a căror conţinut este reglementat prin norme
juridice.

Rezultă că relaţiile juridice nu se stabilesc între obiecte, între diferitele vieţuitoare din regnul animal
(cum afirmă reprezentanţii şcolii dreptului natural), nici între oameni şi lucruri, chiar dacă între toate
acestea, inclusiv diferite alte fenomene, relaţiile pot fi naturale, biologice, fizice, chimice, mecanice,
etc.

Caracterul social al raportului juridic nu este alterat de faptul că unele dintre aceste relaţii pot viza
bunuri materiale sau obiecte[5], efectuarea unor lucrări, fenomene naturale, mediul înconjurător,
etc., întrucât respectivele relaţii de proprietate, de prestaţii, de asigurare ori de ocrotire a mediului
(ecologice), nu se stabilesc între titularul dreptului de proprietate şi bunul stăpânit de el, nici între
beneficiarul prestaţiei şi activitatea desfăşurată, nici între asiguratul unui bun şi evenimentul care l-a
calamitat şi nici între titularul obligaţiei de protecţie a mediului biologic şi natură, ci aceste relaţii se
stabilesc între indivizii umani în legătură sau cu privire la toate aceste valori ocrotite legal.

Raportul juridic se suprapune celui social prin corelaţia dialectică dintre conţinutul social al relaţiei şi
forma juridică pe care o îmbracă şi sub care se manifestă, de aceea un raport social transformat în
raport juridic nu încetează, prin aceasta, să-şi piardă calitatea socială, continuând să fiinţeze cu
păstrarea acestui conţinut social[6].

Pe de altă parte, în societate vor continua să existe şi să se manifeste multe alte raporturi sociale de
ordin moral, religios, politic, artistic, etc., care nu au şi caracter juridic fiind de o importanţă socială
mai scăzută.

De aici şi concluzia că nu orice relaţie socială reprezintă concomitent şi un raport juridic, dar orice
raport juridic este întotdeauna şi o relaţie socială.

În societate mai există anumite raporturi cu caracter exclusiv juridic, formal, cum sunt cele
procedurale şi, mai ales, procesuale formate în procesul de elaborare a actelor juridice sau de
soluţionare a unor conflicte juridice, vizând aspecte tehnice de creare şi aplicare a dreptului, care nu
decurg direct şi nu au un corespondent în viaţa socială.

Dacă avem însă în vedere interesele sociale cărora le corespund actele juridice şi cele de sancţionare
elaborate astfel, faptul că aceste raporturi speciale contribuie la eficienţa practică a realizării
dreptului material (de conţinut), inclusiv atunci când acesta este încălcat (prin abateri contractuale,
infracţionale, etc.), apar, indirect, şi aspectele social – juridice evidente la care se adaugă
reprezentativitatea celor care adoptă sau aplică dreptul , drepturile şi obligaţiile lor decizionale sau
deliberative, scopul sancţiunii, felul, limitele şi modul de executare a acesteia (reeducarea şi
reintegrarea socială, avertisment, amendă, închisoare, executare prin muncă, suspendarea,
amânarea, întreruperea executării, etc.)

b). Raportul juridic are un caracter valoric (axiologic), deoarece prin normativitatea juridică se
consacră, se promovează şi se apără anumite valori aparţinând individului uman (viaţa, libertatea,
demnitatea, etc.) sau legate de el (proprietatea, creativitatea, etc.) ori ale colectivităţii în care se
integrează , şi care se pun în evidenţă în procesul de creare şi de recunoaştere a apartenenţei lor, în
cel de difuzare şi receptare ori cel de sancţionare a încălcării lor în diferite forme.

De fapt, dreptul nu apăra valoarea în sine ci relaţiile ce se constituie în jurul acestora sancţionând
încălcarea (transgresarea) lor. Oricum, recunoaşterea acestor valori şi sancţionarea acţiunilor
vătămătoare sau prejudiciante care le pot afecta se pun în evidenţă cu prilejul exercitării unor
drepturi sau îndeplinirii unor obligaţii ori a suportării unor consecinţe, ceea ce se poate evidenţia în
cazuri legate de achiziţionarea unui bun, editarea unei opere literare, condamnarea pentru
vătămarea corporală, etc., când se formează şi raporturile juridice corespunzătoare de drept material
şi de drept procesual care concretizează abstractul normativităţii la nivelul relaţiei ce dă vigoare
regulii aplicate.

c). Raporturile juridice au un caracter ideologic sau ideatic, întrucât, înaintea formării lor, trec prin
conştiinţa umană, concretizându-se în voinţa individului, de care depind, având un caracter subiectiv,
întocmai ca şi relaţiile morale, politice, religioase, etc., cu toată determinarea lor obiectivă, prin
prisma necesităţilor ce le condiţionează şi a intereselor prin care acestea se regăsesc.

De aici şi demarcaţia netă faţă de raporturile materiale formate în societate, cum sunt, de exemplu,
relaţiile economice, care deşi se concretizează în legături interumane stabilite pe baza unor necesităţi
existenţiale totuşi acestea se formează independent de voinţa individului care fiind purtătorul lor,
dorind să producă, să vândă, să câştige, nu poate, totuşi, influenţa nici legea cererii şi ofertei, nici
legea valorii sau concurenţei, ca legităţi sociale obiective ce vor determina preţul din contractul de
vânzare – cumpărare, rentabilitatea producţiei sau falimentul producătorului, comerciantului,
transportatorului, etc.

Caracterul ideologic al relaţiilor juridice, faţă de toate celelalte raporturi sociale, rezidă şi din faptul
că legile juridice sunt expresia voinţei de stat, prin mijlocirea regulii de drept, care, la rândul ei,
exprimă o ideologie socială (sau conţinut elaborat de idei) majoritară, adică interesul social general,
promovat în mod organizat şi filtrat prin conştiinţa politică şi juridică a legiuitorului.

Acelaşi caracter este evidenţiat şi în procesul de realizare (executare) a prevederilor legale, inclusiv
de către autorităţile publice, atunci când acestea caută să stabilească voinţa reală, cuprinsă în actul
normativ, şi să o utilizeze în sens adecvat modului de soluţionare a cauzei, pe cea din acţiunile şi
actele aparţinând subiectelor de drept, printr-o interpretare juridică corespunzătoare sensului legii.

Raporturile juridice reflectă şi definesc, într-o măsură mult mai mare chiar decât regula de drept pe
care se întemeiază, tipul istoric de drept, caracterul democratic sau nu al sistemului juridic aplicat de
o societate la un moment dat, pentru că, spre deosebire de norma juridică şi de reglementarea care
o conţine, care, aparent poate fi progresistă, dar fictivă, relaţia juridică concretă şi modul ei de
derulare ne poate dezvălui esenţa reală a dreptului, caracterul declarativ şi pur formal al drepturilor,
libertăţilor şi inviolabilităţilor proclamate, contradicţia flagrantă dintre litera (formularea) şi spiritul
legii.

De aceea, raporturile juridice concrete, care reprezintă modul practic de aplicare a legii, pot influenţa
în mod hotărâtor dezvoltarea socială în măsura în care reglementarea este în acord cu legităţile şi
nevoile sociale, dar, totodată, pot deveni o frână în calea progresului când există un dezacord de
conţinut între realitate şi expresia ei juridică abstractă, din normă, şi mai ales, concretă, cea din
raportul juridic practic format.

d). Raporturile juridice au un caracter dublu voliţional[7], întrucât sunt relaţii bazate pe lege, care
decurg în desfăşurarea lor din voinţa legiuitorului, dar şi din voinţa părţii sau părţilor aflate în relaţia
juridică concretă, formată, modificată sau desfiinţată.

În primul rând, această voinţă aparţine statului, respectiv autorităţilor publice ori emitentului
reglementării, prefigurând, în abstract, viitoare raporturi juridice posibile sau virtuale, în care vor
putea să se găsească părţile, voinţă ce lipseşte în cazul legităţilor sociale, economice, etc., izvorâte
din nevoi şi interese sociale obiective.

În al doilea rând, cele mai multe raporturi juridice apar ca urmare a voinţei părţilor între care se
stabileşte relaţia, contractuală, de exemplu.

În al treilea rând, acelaşi dublu caracter voliţional este prezent şi în cazul actelor juridice unilaterale,
formate ca urmare a voinţei exclusive a unei singure părţi din relaţia juridică, chiar dacă, cum este
cazul testamentului, naşterea raportului este condiţionată de acceptarea (consimţământul) celeilalte
părţi, a unor acte de autoritate, de genul celor de impozitare sau de sancţionare (contravenţională,
disciplinară, etc.), unde actul s-a format fără consimţământul celeilalte părţi sau chiar împotriva
acestuia, fiind cât se poate de evident că autorul faptei ilicite nu a urmărit, ba chiar a evitat formarea
raportului, dar acţionând cu vinovăţie (din intenţie sau culpă), în temeiul propriei sale voinţe libere
(pe baza hotărârii sau rezoluţiei sale) a declanşat incidenţa legii prin intervenţia autorităţii ce
urmează să-l sancţioneze, exprimându-şi voinţa prin actul de autoritate întemeiat pe lege.

În al patrulea rând, există şi raporturi juridice, aparent lipsite de prezenţa celor două voinţe, mai ales
cele a căror declanşare sau desfiinţare este ocazionată de cauze sau evenimente naturale, cum sunt,
de exemplu, decesul neviolent al omului sau producerea unor calamităţi ce afectează bunurile
proprietatea cuiva, şi care beneficiază de asigurare.

Într-adevăr, în aceste situaţii raporturile de succesiune şi cele generate de asigurarea obligatorie a

bunurilor, prin efectul legii, nu se formează ca urmare a unei voinţe (acord) implicite sau exprese a
unor părţi din raportul juridic format ci ca urmare a voinţei exclusive a legiuitorului care atribuie,
unor astfel de împrejurări, o anumită semnificaţie juridică.

Totuşi voinţa concretă a beneficiarului unor bunuri moştenite sau a unor despăgubiri primite se
manifestă cu prilejul acceptării succesiunii sau solicitării reparaţiei daunelor suportate, deci cu prilejul
exercitării drepturilor subiective şi îndeplinirii obligaţiilor corelative care formează conţinutul
respectivelor raporturi concrete.
În concluzie caracterul dublu voliţional al raporturilor juridice nu trebuie confundat cu caracterul
bilateral sau contractual al unor categorii de raporturi juridice concrete, în care apar două părţi cu
interese proprii (la vânzare – cumpărare, la împrumut, la închiriere, etc.), având drepturi şi obligaţii
opuse , deoarece, aşa după cum s-a arătat, acelaşi dublu caracter este prezent şi în raportul juridic
format unilateral, prin voinţa unei părţi sau ca urmare a incidenţei legii constatate de autoritatea
competentă.

IX.3. Elementele (structura) raportului juridic

Elementele raporturilor juridice sunt componentele structurale fără de care relaţia în cauză nu s-ar
putea forma, exista ori derula sau desfiinţa, respectiv subiectele sau părţile, conţinutul şi obiectul
acesteia.

A. PĂRŢILE (subiectele) raportului juridic

a). Noţiune şi poziţie

Întrucât raportul juridic reprezintă o relaţie socială rezultă că subiectele acestuia sunt indivizii umani
luaţi în mod separat sau organizat, ca titulari de drepturi şi / sau obligaţii în cadrul raportului la care
participă.

Pentru formarea unui raport juridic este necesară, de regulă, prezenţa a minimum două subiecte
între care se stabileşte relaţia juridică, cu drepturi şi obligaţii diametral sau reciproc opuse,
constituite în părţi ale raportului juridic.

Prezenţa a două părţi este vizibilă nu numai în materia contractelor formate prin acordul părţilor, dar
şi în cazul acceptării succesiunii, legale sau testamentare, a actelor de autoritate, inclusiv de
impozitare sau sancţionare, a raporturilor de asigurare prin efectul legii (statul şi asiguratul), etc.

Trebuie făcută cuvenita distincţie dintre subiectele şi părţile raportului juridic, pentru că, de exemplu,
dacă la un contract de împrumut avem, de obicei, un creditor (titular al dreptului) şi un debitor
(titular al obligaţiei), distingându-se, astfel, două părţi, una activă şi alta pasivă, acelaşi număr de
părţi rămâne neschimbat şi în ipoteza în care mai multe subiecte, prin acelaşi act juridic, ar
împrumuta o sumă de bani determinată ori ar accepta moştenirea vizând patrimoniul celui decedat.

Situaţia este similară şi dacă mai multe persoane, ca proprietare ale aceluiaşi bun, îl vând altui grup
de persoane, distingându-se tot două părţi ale raportului juridic, respectiv vânzător şi cumpărător,
deşi fiecare parte este formată, la rândul ei, din mai multe subiecte, dintre care fiecare, luat în mod
individual, poate încheia un asemenea contract în nume propriu, în mod separat.

În alte raporturi juridice, mai ales în cadrul celor formate prin contracte bilaterale sinalagmatice, cum
este vânzarea – cumpărarea, fiecare dintre participanţi este atât subiect activ, cât şi subiect pasiv,
deci titular concomitent de drepturi cât şi de obligaţii diametral şi reciproc opuse.

Astfel, vânzătorul are dreptul de a primi preţul şi obligaţia de a preda bunul, iar cumpărătorul are
dreptul de a primi bunul şi obligaţia de a plăti preţul.

În raportul juridic penal, dimpotrivă, sub aspect terminologic, făptuitorul – titular sau autor al
răspunderii penale care suportă sancţiuni şi îndeplineşte obligaţii – este subiect activ prin
comportamentul său vătămător, iar victima este subiect pasiv, întrucât asupra ei s-a acţionat, putând
fi îndreptăţită şi la dezdăunare ori la reparaţii (morale).

În evoluţia poziţiei unui subiect sau parte dintr-un raport juridic pot interveni schimbări (substituiri)
semnificative, de la situaţia sa într-un raport de drept material, la alta în cadrul unui raport procesual,
când de exemplu, una din părţi nu-şi îndeplineşte obligaţia, devenind pârâtă în litigiul civil, ca debitor,
în vreme ce creditorul devine reclamant, sau, când vânzătorul primind preţul şi nepredând bunul ori
cumpărătorul primind bunul, dar neplătind preţul se pun în postură de debitori ce vor ajunge pârâţi
în viitorul proces , iar cealaltă, parte neonorată, prin neefectuarea prestaţiei, ajunge în postura de
creditor reclamant.

Tot astfel, făptuitorul din raportul penal va deveni inculpatul din procesul penal, iar victima, după caz,
devine reclamantă prin plângerea formulată, putând ridica pretenţii de natură reparatorie, daune
morale, etc., în calitate de parte vătămată anume constituită în acest sens.

În mod similar, în evoluţia unui proces judiciar şi în exercitarea căilor de atac, după caz, de exemplu,
reclamantul şi pârâtul pot fi recurenţi sau intimaţi.

În drept, alături de părţile unui raport juridic concret, mai pot fi implicate şi terţe persoane, faţă de
care actele încheiate pot produce efecte, fiindu-le opozabile, cazul contractului de închiriere al
fostului proprietar opozabil celui nou, donarea unui bun este opozabilă moştenitorilor, ori terţele
persoane participante în proces, chemate în garanţie, de exemplu.

De obicei, subiectele sau părţile raporturilor juridice sunt individualizate din chiar momentul formării
raportului juridic, de la bun început, precum este cazul raporturilor contractuale, ale celor de
autorizare administrativă, etc.

În alte cazuri avem doar o individualizare a titularului dreptului de proprietate sau a celui vizând
valoarea ocrotită (viaţa, sănătatea, demnitatea) toate celelalte subiecte, terţii, nefiind determinaţi,
având doar obligaţia negativă generală şi nediferenţiată de respectare a dreptului titularului, urmând
a se individualiza doar prin încălcarea dreptului subiectiv sau lezarea valorii ocrotite când se naşte
raportul de răspundere juridică constând în repararea prejudiciului, cauzat bunului altuia, sau de
suportare a sancţiunii pentru vătămarea produsă.

Trebuie să mai facem o distincţie între formarea reală a raportului juridic şi concretizarea legală a
acestuia prin suportul conferit de actul juridic. În acest sens, de exemplu, cel ce posedă bunuri sau
realizează venituri impozabile, ca şi cel ce încalcă legea, virtual, prin starea sau fapta lor se pun sub
incidenţa ei, odată cu noul an fiscal sau cu comiterea faptei, iar, ulterior, somaţia fiscală sau actul de
sancţionare nu fac altceva decât să concretizeze o stare preexistentă căruia îi conferă o situaţie
juridică proprie.

Uneori are loc o modificare în raportul juridic prin schimbarea (subrogarea sau înlocuirea) părţilor,
mai ales în relaţiile cu conţinut material, de exemplu, succesorul bunurilor moştenite se substituie în
drepturile şi obligaţiile defunctului din raporturile acestuia cu terţii, pe care le poate exercita şi,
respectiv, trebuie să le îndeplinească (cum ar fi încasarea chiriei de pe imobilul dobândit, plata
impozitelor pentru acesta şi pe veniturile realizate de defunct şi neimpozitate) ori persoana juridică
nou înfiinţată, prin fuziunea mai multora, se subrogă în drepturile şi obligaţiile subiectelor anterioare
(antecesoare) din care a rezultat noua entitate juridică.
Dacă subrogarea este posibilă în materie patrimonială sau materială, inclusiv în răspunderea juridică
de acelaşi gen, în alte cazuri, precum cel al actelor juridice emise, având în vedere calitatea persoanei
(„intuitu personae”), de exemplu, autorizaţiile privind exercitarea unei meserii sau activităţi,
paşapoartele, diplomele de studii, etc., ca şi în cazul răspunderii sancţionatorii sau represive (penală,
contravenţională, disciplinară) nu există posibilitatea subrogării moştenitorilor pentru antecesorii lor,
a părinţilor pentru copii, a patronului pentru angajat, neexistând o răspundere pentru altul în materie
coercitivă sau punitivă.

Poziţia părţilor, înainte şi după formarea raportului juridic, este şi ea diferită, putând consta în
egalitatea sau inegalitatea acestora.

În dreptul privat (civil, comercial, muncii) există egalitatea juridică a participanţilor la raportul juridic
respectiv, adică lipsa oricărei subordonări a uneia faţă de alta, înainte de formarea relaţiei, operând
principiul libertăţii contractuale sau autonomiei de voinţă la stabilirea relaţiei juridice.

Prin intrarea în respectivele raporturi în mod liber nu mai operează egalitatea părţilor deoarece ele
vor dobândi poziţia determinată de drepturile (creditorului) şi obligaţiile (debitorului) cu caracter
concret pe care le dobândesc sau şi le asumă, ori în care ajung pe parcurs, nefiind identică şi
constantă , după cum şi-au onorat sau nu (de pildă, vânzătorul a primit preţul dar n-a predat bunul)
obligaţiile.

În alte raporturi juridice subordonarea unui subiect faţă de altul este preexistentă, de drept, înaintea
derulării raportului propriu-zis, ca, de exemplu, în raporturile de drept public, cum sunt cele
financiare, când prin intrarea în noul an fiscal deja se datorează impozitul pe bunurile mobile şi
imobile impozabile, în vreme ce în raporturile de răspundere juridică sancţionatoare (penală,
contravenţională, disciplinară) subordonarea apare prin formarea relaţiei ca urmare a săvârşirii faptei
ilicite şi declanşării, ulterior, a procedurii tragerii la răspundere a celui vinovat, concretizată în actul
sancţionator.

b). Capacitatea şi calitatea juridică; statutul juridic

Pentru a putea participa într-un raport juridic subiectele de drept trebuie să dispună de capacitate
juridică adică de aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii proprii în cadrul relaţiei în care se află.

Existenţa mai multor categorii de raporturi juridice, diferenţiate după ramura de drept aparţinătoare,
face să existe, în mod corespunzător, mai multor categorii de subiecte de drept cu capacităţi juridice
proprii sau specifice precum capacitatea juridică civilă, penală, administrativă, procesuală, etc.

După sfera de cuprindere a drepturilor şi obligaţiilor ce alcătuiesc această capacitate ea poate să fie
generală şi specială.

Capacitatea juridică generală reprezintă posibilitatea subiectelor de drept de a avea drepturi şi

obligaţii de orice fel, în general nedeterminate şi nelimitate, cu excepţiile prevăzute de lege în mod
expres sau tacit.

Ea este conferită persoanelor fizice, în dreptul intern, şi statului în dreptul internaţional, fără nici o
îngrădire, decât dacă rezultă din lege ca, de exemplu, interdicţia dobândirii, prin cumpărare, a
bunurilor din domeniul public sau imposibilitatea exercitării funcţiei publice de către cel condamnat.
Dimpotrivă, capacitatea specială reprezintă posibilitatea subiectelor de drept de a dobândi numai
drepturi şi obligaţii strict determinate legal, aşa cum este cazul persoanelor juridice, a autorităţilor
publice, a organizaţiilor internaţionale specializate.

Consecinţa practică a acestei departajări rezidă în faptul că orice act sau fapt juridic, încheiat sau
emis ori săvârşit în afara acestei capacităţi este nevalabil sau nul ori ilicit, ca sancţiune a încălcării
prevederilor legale în materie.

În dreptul civil se face distincţie, în cazul persoanelor fizice, între capacitatea de folosinţă, aptitudinea
generală de a dobândi drepturi şi obligaţii civile recunoscută oricărei persoane fizice, şi capacitatea
de exerciţiu, aptitudinea de a-şi exercita personal drepturile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile
prin acte şi fapte proprii (sau aptitudinea de a încheia singură acte juridice civile).

Capacitatea de folosinţă se dobândeşte de la naştere sau chiar înainte de aceasta, din perioada
concepţiei, cu condiţia ca copilul să se nască viu, dar nu viabil, menţinându-se pe toată perioada
vieţii, şi se pierde la moartea persoanei fizice.

Capacitatea de exerciţiu se dobândeşte, în mod deplin, la majoratul persoanei fizice când are
discernământul necesar de a cunoaşte semnificaţia şi efectele actelor şi faptelor sale, sub aspect
juridic.

Delimitarea celor două capacităţi are în vedere datele obiective ale persoanei fizice, cele biologice şi
psihologice, sub aspectul maturizării sale depline recunoscute pe planul dreptului.

De aceea minorul, alienatul sau debilul mintal, ca persoane puse sub interdicţie, prin hotărâre
judecătorească definitivă, irevocabilă şi executorie, nu dispun de capacitatea de exerciţiu deşi au
capacitate de folosinţă beneficiind de unele drepturi (cum sunt, de exemplu, cele de moştenire,
primirea de donaţii, rente viagere, etc.), dar neputând asuma şi îndeplini obligaţii (de genul
împrumutului, întreţinerii, etc.), şi nici nu răspund pentru actele şi faptele lor ilicite cu efecte
vătămătoare pentru alţii.

Delimitând cele două capacităţi, de folosinţă şi de exerciţiu, prin prisma absenţei sau prezenţei
discernământului, raportată la vârsta împlinită, absenţa acestuia fiind absolut prezumată (presupusă)
sub 14 ani, iar prezenţa lui este prezumată (relativ, dacă nu o infirmă o expertiză medicală) de la 18
ani pentru tot restul vieţii, dacă, între timp, nu se pierde, vom constata, totuşi, consacrarea legală a
unui discernământ relativ, recunoscut sau, după caz care trebuie dovedit existent, până la proba
contrară, de la vârsta de 14 ani, care conferă, după caz, capacitate de exerciţiu restrânsă sau
nedeplină (limitată), iar pentru încheierea căsătoriei capacitatea deplină este de 16 ani împliniţi.

Această extindere a capacităţii respective poate fi integrală între 14-16 ani în cazul dreptului penal,
dacă fapta a fost săvârşită cu discernământ dovedit prin expertiză medicală, urmând ca de la 16 ani
să opereze răspunderea penală deplină, existând un majorat special (art. 99 C. pen.). În mod similar,
în dreptul familiei, căsătoria se poate încheia de la 16 ani de către viitorii soţi care împlinesc această
vârstă, efectele actului lor sunt tot atât de depline ca şi în cazul majorilor de 18 ani, inclusiv pentru
actelor civile ale acestora.

Pe de altă parte, în dreptul civil operează o capacitate de exerciţiu restrânsă sau limitată, iar nu
deplină, pentru cei cuprinşi între 14 ani până la 18 ani neîmpliniţi când pot încheia acte juridice, dar
fiind prezumaţi că nu au discernământul suficient de maturizat, trebuie asistaţi la operaţiunea
juridică în care participă.

În alte ramuri de drept, ca, de pildă, dreptul muncii, unde nu se face distincţie între cele două
capacităţi, ca şi în dreptul civil, ea fiind unică, deoarece folosinţa este identică cu exerciţiul ei, fără să
se poată separa, pot fi încheiate contracte de muncă de la vârsta de 16 ani, când se dobândeşte
capacitatea de muncă, legislaţia anterioară permiţând, în condiţii speciale, coborârea acestei limite
până la 15 ani împliniţi.

Rezultă că în persoana aceluiaşi subiect de drept, individ uman, se pot reuni mai multe capacităţi
juridice, de regulă, de exerciţiu, civile, penale, contravenţionale, de muncă, depline sau restrânse,
după caz, care îi conferă calităţi de subiect multiplu în diferitele ramuri de drept, inclusiv capacitatea
de a răspunde.

În virtutea acestei situaţii un subiect poate deveni parte în raporturile de drept material şi procesual,
ca titular de drepturi subiective şi interese legitime, poate dobândi calităţi procesuale (de reclamant,
pârât, inculpat, parte vătămată) ori poate fi simplu participant într-o anumită relaţie juridică
jurisdicţională ori procesuală dovedind un interes în calitate de terţ.

Dacă persoana fizică are şi calitate de cetăţean (iar nu de străin, lipsit de cetăţenia română, chiar
dacă are sau nu o altă cetăţenie), i se vor recunoaşte, în plus, şi o serie de drepturi, de natură politică
(electorale, de acces la funcţii publice, etc.) ceea ce va determina lărgirea considerabilă a capacităţii
sale juridice, la care se mai pot adăuga drepturi şi obligaţii specifice condiţiei de cetăţean al unui stat
membru în Uniunea Europeană, toate la un loc formând statutul juridic al acestuia, expresia deplină a
celei mai mari sau depline capacităţi juridice posibil a fi exercitate de o persoană fizică într-un sistem
de drept în vigoare la un moment dat.

În cazul autorităţilor publice, aparţinând celor trei puteri în stat, legislativă, executivă şi
judecătorească, capacitatea lor juridică este specială, strict determinată legal, în limitele atribuţiilor şi
competenţelor încredinţate.

La rândul ei calitatea specială a acestora le conferă personalitatea juridică de drept public fiind
subiecte în raporturile de drept public, legislative (constituţionale), administrative şi judiciare în
cadrul cărora emit sau adoptă acte de putere, administrând bunuri aparţinând statului sau unităţilor
administrativ – teritoriale (judeţ sau localitate) din domeniul lor public, încheind și contracte
aferente, administrative, iar datorită bunurilor din domeniul privat, deţinute sau administrate, pot
dobândi şi calitatea de persoane juridice civile (private) conform legislaţiei în vigoare, calitatea de
angajator când încheie contracte de muncă cu viitorii angajaţi proprii şi chiar de parte în raporturile
comerciale.

Cele mai multe persoane juridice sunt societăţile comerciale cu scop lucrativ a căror capacitate
specială, este determinată de principiul specializării acestora (bancare, agricole, miniere, de
transport), trebuind să reunească trei condiţii esenţiale care vizează organizarea proprie, un
patrimoniu distinct de al membrilor care le compun şi un scop determinat în acord cu legea, putând
fi, la rândul lor, subiecte de drept civil, comercial, de dreptul muncii, chiar în mod simultan.

Capacitatea juridică a persoanelor juridice se dobândeşte din momentul înfiinţării acestora prin lege,
statute proprii, etc., şi se menţine până la desfiinţarea lor în urma dizolvării, a fuziunii, absorbţiei,
când încetează, ori a desfiinţării autorităţilor publice ori a reorganizării lor. Noul Cod Civil (art.205,
209) recunoaşte şi persoanelor juridice atât capacitatea de folosinţă cât şi cea de exerciţiu.

c). Clasificarea subiectelor de drept

După natura dreptului sau obligaţiei revenite titularului, distingem subiectul activ sau creditor, titular
al dreptului, şi subiect pasiv sau debitor, titular al obligaţiei (în dreptul civil, comercial, financiar, etc.),
în vreme ce în alte ramuri, ca în dreptul penal, dimpotrivă, subiectul activ este făptuitorul care a
comis fapta, obligat să răspundă, şi subiectul pasiv victima, persoana vătămată, prejudiciată,
îndreptăţită la repararea sau / şi despăgubire.

După prezenţa condiţiilor necesare a fi întrunite în persoana subiectului din raportul juridic,
distingem subiecte calificate (cetăţeanul, funcţionarul public, autorităţile publice în raporturile
constituţionale, penale, administrative) şi necalificate, cum este cazul majorităţii raporturilor civile.

După numărul subiectelor participante în raportul juridic, distingem subiecte unice (persoana fizică,
individul uman privit izolat, ca titular de drepturi şi obligaţii) şi subiecte colective sau organizate (în
care titularul de drepturi şi obligaţii apare prin reunirea mai multor elemente individuale), cazul
persoanei juridice alcătuită din mai multe persoane fizice, deşi fiecare component al grupării poate fi,
la rândul său, un subiect distinct într-un raport juridic.

Persoanele fizice sunt oamenii, membrii ai societăţii, care apar în raporturile juridice ca entităţi
proprii şi distincte, indiferent că au calitatea de cetăţean sau de străin (persoane cu altă cetăţenie sau
fără cetăţenie).

Persoanele juridice sunt organizaţii cu o anumită structură, un patrimoniu propriu, distinct de cel al
membrilor care le compun şi un scop determinat în acord cu legea şi morala comună.

Ele sunt alcătuite din mai multe persoane fizice sau din alte persoane juridice (cazul monopolurilor
sau trusturilor), fiind subiecte de drept civil, comercial, dreptul muncii, de drept public (autorităţile)
sau de drept privat (societăţile comerciale), având naţionalitatea statului pe a cărui teritoriu îşi au
sediul principal.

Persoanele juridice reprezintă numai o categorie, e drept deosebit de importantă, a subiectelor de

drept colective, în care se cuprind[8] :

- statul, apare în mod direct ca subiect de drept calificat, autoritate publică, în raporturile interne, de
drept constituţional şi în cele externe, de drept internaţional public, ca titular al suveranităţii sau
puterii publice ori al domeniului public, dar şi în raporturile de drept privat, civile, prin intermediul
autorităţilor financiare, în cazul preluării bunurilor fără stăpân sau abandonate, a succesiunilor
vacante, în calitatea sa de titular al bunurilor din domeniul privat care îi aparţin, în calitatea de autor
al despăgubirilor patrimoniale solicitate, în cazul condamnării pe nedrept şi ulterior a achitării penale
a celui în cauză;

- autorităţile publice, apar ca subiecte de drept, în nume propriu şi distinct de stat, mai ales în
raporturile lor de autoritate aparţinând puterii legislative, executive şi judecătoreşti, în cadrul
raporturilor de drept constituţional, administrativ precum şi de drept procesual civil sau penal, dar şi
în numeroase raporturi civile şi de dreptul muncii când se manifestă, concomitent, şi prin capacităţile
juridice respective, încheind contractele corelative, precum şi în alte raporturi financiare, fiscale,
funciare, etc.

- unităţile administrativ – teritoriale, precum judeţul, municipiul, oraşul şi comuna, sunt persoane
juridice de drept public sau privat, potrivit bunurilor care le aparţin, ale căror drepturi şi obligaţii sunt
exercitate sau îndeplinite de către autorităţile administraţiei publice locale, consiliile locale şi
judeţene, reprezentate de primari şi preşedinţii acestora din urmă, subiecte calificate de drept
administrativ ce exercită puterea publică locală;

- serviciile publice deconcentrate sau descentralizate din teritoriu ale ministerelor şi altor autorităţi
centrale constituite la nivelul judeţelor, precum şi prefectul, reprezentant al guvernului în teritoriu,
care exercită conducerea lor, ca persoane de drept public dar care au calitatea şi persoane juridice
civile;

- instituţiile publice sunt organizaţii prestatoare de servicii publice din învăţământ, sănătate, cultură,
etc., aparţinând statului sau autorităţilor locale, finanţate de la bugetul de stat sau local, având scop
nelucrativ, incluzând universităţi, şcoli, teatre, muzee, clinici şi spitale, etc.;

- societăţile comerciale, băncile comerciale, organizaţiile cooperatiste, regiile autonome naţionale şi

locale, aparţinând statului sau comunităţilor locale, toate cu scop lucrativ sau patrimonial
desfăşurând activităţi productive industriale, agricole, de comerţ, bancare, meşteşugăreşti, prestări
servicii, etc.;

- partidele politice, sindicatele, diferitele asociaţii şi organizaţii (ecologice, culturale, pacifiste, privind
protecţia drepturilor omului, etc.), cu scop nelucrativ, constituite în acord cu legea, funcţionând în
baza propriilor statute, având caracter neguvernamental sau nestatal;

- subiecte colective atipice precum fundaţiile, cultele religioase, uniunile de creaţie artistică, literară,
ştiinţifică, cele cu caracter profesional reunind scriitori, arhitecţi, medici, jurişti, avocaţi (barourile),
fără scop lucrativ care urmăresc promovarea intereselor profesionale ale membrilor lor, fiind
constituite în condiţiile legii.

B. Conţinutul raportului juridic

Legătura între subiectele unui raport juridic rezidă în drepturile şi obligaţiile părţilor aflate în acea
relaţie socială.

Drepturile şi obligaţiile privite în strânsa lor conexiune şi interdependenţă în cadrul unei relaţii
juridice determinate alcătuiesc conţinutul respectivului raport juridic.

Există raporturi juridice simple (de exemplu, cel de împrumut), în care o parte este titulara dreptului,
iar cealaltă titulara obligaţiei, şi raporturi juridice complexe (de exemplu, vânzarea – cumpărarea), în
care fiecare parte este atât titulară de drepturi, cât şi de obligaţii, diametral şi reciproc opuse
(sinalagmatice).

Întrucât raportul juridic este o relaţie socială reglementată prin norme de drept putem considera că
acesta are un conţinut material[9], social, care dobândeşte şi o semnificaţie juridică prin forma
normativă de consacrare[10].
Drepturile subiective (personale) şi obligaţiile corelative, ca elemente ce alcătuiesc conţinutul
raporturilor juridice, se intercondiţionează reciproc atât sub aspectul naturii şi a existenţei, cât şi al
întinderii lor.

Într-adevăr, pe de o parte, nu există drept subiectiv fără obligaţie corelativă (şi nici invers), iar pe de
altă parte, felul şi întinderea dreptului subiectiv determină, în mod corespunzător, - deşi într-un fel
opus reflectat – felul, mărimea sau întinderea îndatoririi juridice concrete corelative.

Aşa, de exemplu, dreptului de creanţă al creditorului îi corespunde obligaţia bănească a debitorului

împrumutat, dreptului la întreţinere a donatorului, îi corespunde obligaţia (în bani sau în natură) a
întreţinătorului, beneficiar al donaţiei cu o asemenea clauză, etc.

a. Dreptul subiectiv

Dreptul recunoscut unei părţi din cadrul unui raport juridic virtual ori posibil a se forma sau dintr-un
raport juridic existent în mod concret se numeşte drept subiectiv, deoarece formarea, exercitarea, şi
încetarea lui se leagă strâns de titularul său, respectiv subiectul de drept.

Noţiunea de „subiectiv” sau personal îl distinge de dreptul „obiectiv”, fără a-l contrapune în mod
absolut, adică de totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat (dreptul pozitiv) şi care
există independent, obiectiv, de voinţa oricărui subiect participant la raporturile juridice concrete,
dar care consacră, promovează şi apără drepturile subiective recunoscute de lege.

Deşi dreptul este subiectiv el nu poate fi exercitat arbitrar de către titularul său, după bunul plac al
acestuia, ci numai în conformitate cu şi în limitele recunoscute de lege.

Exercitarea drepturilor subiective peste limitele legii sau în contradicţie cu scopurile acesteia
reprezintă un abuz de drept sancţionat de lege care recunoaşte exercitarea drepturilor subiective[11]
în scopul satisfacerii intereselor personale, materiale şi culturale în acord cu interesul general şi cu
bunele moravuri (art.11 C. civ.).

Dreptul subiectiv se poate defini[12] ca o facultate recunoscută de lege titularului său, întemeiată pe
existenţa unui interes legitim ocrotit juridic, permiţând manifestarea unei conduite determinate
bazate pe existenţa unei puteri în temeiul căreia poate pretinde titularului obligaţiei corelative o
comportare conformă interesului apărat şi care, la nevoie, poate fi impusă prin constrângerea de
stat[13].

Această definiţie impune mai multe precizări necesare.

În primul rând, dreptul subiectiv reprezintă o stare de recunoaştere legală a unui interes legitim
ocrotit juridic spre deosebire de orice alte interese oricât de justificate ar putea fi ele, dar
neconsacrate prin drept.

Interesul legitim se poate defini ca o vocaţie ori un avantaj sau folos existent sau consacrat ori posibil
în persoana titularului, decurgând dintr-o nevoie firească a acestuia şi care se doreşte consolidat prin
recunoaşterea sa de către ceilalţi, iar împiedicarea exercitării lui ori negarea sau nerecunoaşterea
acestuia pot constitui temei pentru declanşarea unei acţiuni juridice (administrative sau judiciare) în
acest scop[14], prin care se impune recunoaşterii celorlalţi.
De aici concluzia că deşi există o multitudine de interese legitime, publice sau private, nu toate sunt
ridicate la rangul de drepturi subiective, ci doar cele mai importante, legal consacrate, deşi unele pot
fi protejate prin acţiuni judiciare[15] (de exemplu, de contencios administrativ).

În al doilea rând, rezultă legătura indisolubilă dintre dreptul subiectiv şi obligaţia respectivă, în sensul
că nu există drept fără îndatorirea corelativă, ca, de exemplu, dreptului creditorului îi corespunde
obligaţia debitorului de a restitui bunul, banii sau de a repara prejudiciul provocat; dreptului la salar
al angajatului îi corespunde obligaţia de plată a angajatorului pentru munca prestată; dreptului la
învăţătură îi corespunde îndatorirea de a crea toate condiţiile necesare exercitării lui, etc.

În al treilea rând, dreptul subiectiv reprezintă o facultate sau o posibilitate, ceea ce înseamnă că
titularul său nu poate fi obligat la exercitarea lui (spre deosebire de titularul obligaţiei care poate fi
constrâns la realizarea îndatoririlor sale), putând renunţa, modifica sau chiar tranzacţiona cu privire
la el.

În acest sens, de exemplu, proprietarul nu poate fi obligat să-şi înstrăineze bunul nici cu privire la
preţul de vânzare al acestuia, creditorul nu poate fi constrâns să primească plata datoriei sau
debitului, putând eşalona, amâna, diminua sau chiar ierta de datorie.

Pe de altă parte, unele categorii de drepturi, de regulă, cele fundamentale cetăţeneşti (de exemplu,
drepturile electorale), cele personale nepatrimoniale decurgând din statutul civil al persoanei fizice
(dreptul la nume, de exemplu) ori drepturi derivând din contractul colectiv şi individual de muncă,
bazate pe legislaţia muncii (dreptul la salar, la protecţie socială), nu pot forma obiectul unei renunţări
sau tranzacţionări cu privire la ele, sub sancţiunea nulităţii (nevalabilităţii) unor asemenea acte.

În sfârşit, unele drepturi conferite autorităţilor publice sau funcţionarilor acestora, aparţinând
funcţiei publice , potrivit competenţelor legale, deşi apar ca atare în raporturile de autoritate faţă de
celălalt subiect al relaţiei juridice, de pildă, contribuabil sau contravenient, cum este dreptul de
impozitare, pe bunuri sau venituri, dreptul de sancţionare cu amendă a celui vinovat, sunt totuşi
adevărate obligaţii faţă de lege, neavând caracter subiectiv, ci obiectiv iar neexercitarea lor este
sancţionată ca o încălcare a îndatoririlor (atribuţiilor) de serviciu, sub forma abuzului ori neglijenţei.

În al patrulea rând, deşi numeroase drepturi derivă din raporturile juridice nou formate, totuşi unele
pot preexista relaţiei juridice în cadrul cărora se exercită (de exemplu, drepturile electorale, dreptul
la învăţătură, etc.), motiv pentru care din definirea lor trebuie exclusă relaţia juridică deoarece dacă
este adevărat că orice raport juridic incumbă un drept (subiectiv), nu orice drept se formează numai
prin raport, doar punerea acestuia în valoare se realizează prin intrarea titularului său în relaţia
juridică respectivă (cu prilejul votării, a înscrierii la şcoală, etc.).

În al cincilea rând, trebuie făcută şi cuvenita distincţie între existenţa dreptului subiectiv, ca
posibilitate recunoscută şi garantată legal, de exercitarea lui efectivă, respectiv întregirea facultăţii
legale cu posibilitatea de a putea pretinde celuilalt subiect al raportului juridic, titular al obligaţiei, de
a avea un anumit comportament, conform interesului subiectului activ şi prin care are loc
satisfacerea nevoilor acestuia din urmă (de exemplu, cumpărătorul are dreptul, odată contractul
încheiat, să primească bunul, vânzătorul să primească preţul, ori creditorul este îndreptăţit, la
împlinirea scadenţei, să ceară restituirea împrumutului).
Desigur, această exercitare a dreptului trebuie făcută cu bună credinţă şi în limitele legii, în caz
contrar, de rea – credinţă sau de depăşire a cadrului legal, reprezintă un abuz de drept sancţionabil.

În al şaselea rând, mai trebuie să distingem între existenţa şi exerciţiul dreptului subiectiv, pe de o
parte, şi apărarea lui juridică (procedurală sau procesuală), pe de altă parte, adică în această ultimă
situaţie intervenţia, la nevoie, a forţei de constrângere a statului, în temeiul puterii conferite
titularului dreptului, ca o garanţie a exercitării nestânjenite, în caz de neîndeplinire a obligaţiei sau a
împiedicării (opoziţiei) ori a limitării unei prerogative legal recunoscute.

b. Obligaţia

Obligaţia este cealaltă componentă a conţinutului raportului juridic, corelativă dreptului subiectiv,
reprezentând îndatorirea legal stabilită titularului ei de a avea o conduită determinată pe care este
nevoit să o urmeze corespunzător interesului titularului dreptului subiectiv şi care îi poate fi impusă,
la nevoie, în mod forţat prin constrângere de stat.

Noţiunea de „obligaţie” mai desemnează, în dreptul civil, înscrisul constatator al unei îndatoriri,
respectiv titlul de credit (de exemplu, obligaţiune bancară sau C.E.C.), dar şi o categorie a raporturilor
juridice civile, cum sunt raporturile de creanţă, dintre creditor şi debitor.

În primul rând, deşi obligaţia nu este şi ea denumită „subiectivă” ca şi dreptul corelativ, totuşi aceasta
are tot un caracter personal, revenind, de regulă, numai subiectului îndatorat sau obligat, exceptând
cazul transmiterii ei asupra altora, ca, de exemplu, cazul moştenirii bunurilor, răspunderii părinţilor
pentru pagubele cauzate de copiii lor minori, etc.

În al doilea rând, obligaţia constă dintr-o îndatorire, nefiind o facultate sau posibilitate, ceea ce
înseamnă că titularul acesteia poate fi supus, inclusiv forţat, la îndeplinirea ei, trebuind să aibă o
conduită corespunzătoare interesului subiectului activ din raportul juridic, de exemplu, restituind
împrumutul, plătind chiria, etc.

În al treilea rând, de regulă, obligaţia corespunde unui drept subiectiv corelativ, fiind indisolubil
legată de acesta, în sensul că nu există îndatorire în afara unui drept corelativ, mai ales în raporturile
patrimoniale civile, comerciale, funciare, fiscale, în vreme ce în raporturile juridice formale sau
procesuale obligaţia de a suporta sancţiunea se grefează pe dreptul autorităţii, victimei, celui
vătămat de a declanşa procedura şi de a determina tragerea la răspundere, inclusiv stabilirea şi
individualizarea sancţiunii legale.

În al patrulea rând, obligaţia este, ca şi dreptul corelativ, reglementată juridic şi în acest caz ea
trebuie să fie în acord cu legea şi îndeplinită conform ei, nefiind de conceput şi de realizat îndatoriri
ilegale sau imorale, titularul dreptului neputând pretinde un alt conţinut al obligaţiei decât cel
consacrat juridic şi nici o altă modalitate de executare a acesteia.

Conţinutul obligaţiei constă în îndatorirea de a da, de a face (conduite active, prin acţiune) şi de a nu
face ceva, în general (care să atingă dreptul de proprietate al cuiva), şi ceva determinat (care să nu
afecteze dreptul creditorului, privind natura monedei în care se restituie), adică conduite pasive, prin
inacţiune.
Astfel, de exemplu, contribuabilul are obligaţia de a plăti impozitul, debitorul de a restitui suma
împrumutată, deţinătorul de autovehicul de a efectua verificarea tehnică anuală a maşinii, cel care a
cauzat un prejudiciu are obligaţia de a repara bunul altuia pe care l-a degradat, prin hotărâre
judecătorească se poate institui interdicţia de a mai exercita o anumită servitute de trecere peste un
teren învecinat, ori contractul de cooperare dintre doi constructori de maşini să interzică exportul
acestora pe anumite terţe pieţe, în anumite perioade, etc.

În al cincilea rând, izvorul obligaţiilor rezidă ca urmare a formării unor raporturi în temeiul actelor
juridice unilaterale (autorizaţiile) sau bilaterale (contractuale), altele direct în temeiul legii (fiscale)
sau prin încălcarea acesteia (în caz de contravenţii), chiar dacă prevederile nu consacră, uneori,
expres, protejarea şi unor drepturi subiective corelative, declanşându-se raporturile juridice de
răspundere (penală, contravenţională, disciplinară, etc.) cu caracter represiv, sancţionator, pentru
simpla încălcare a dreptului obiectiv, în condiţiile legii.

Desigur, în alte cazuri de răspundere, mai ales reparatorie, obligaţia de a dezdăuna apare pe fondul
prejudicierii unor drepturi (de proprietate, de creanţă, contractuale, etc.), dar şi răspunderea penală
poate fi declanşată de fapte ilicite precum furtul, vătămarea corporală, etc., care, în mod evident,
afectează şi drepturi subiective.

În al şaselea rând, trebuie să facem distincţie între existenţa obligaţiei şi modul ei de îndeplinire sau
de executare, în sensul că îndatorirea poate fi executată benevol (restituind debitul la termen,
plătind pe loc sau în 48 de ore jumătate din minimul legal al amenzii contravenţionale) sau prin
constrângere, executând silit debitorul bancar, fiscal sau contravenţional.

c. Clasificarea drepturilor subiective şi a obligaţiilor se face după mai multe criterii.

După importanţa modului lor de consacrare, drepturile şi îndatoririle pot fi fundamentale (acestea, la
rândul lor, putând fi clasificate, după mai multe criterii), respectiv de natură constituţională, cum este
cazul celor electorale, sociale, educative, etc., prevăzute de Constituţie, şi nefundamentale sau
ordinare, consacrate prin diferite acte normative, vizând, de exemplu, dreptul la bursă de studii, în
învăţământul public, scutiri de taxe şi impozite, etc., în acord cu prevederile legii fundamentale.

Facem precizarea că prevederile dezvoltatoare sau aplicative ale reglementărilor constituţionale, de

pildă, în materie electorală, de proprietate sau de protecţie socială ori medicală, nu decad rangul
fundamental al dreptului sau îndatoririi respective, într-unul obişnuit sau ordinar, mai ales în privinţa
protecţiei acestora, raportat la autorităţi, de unde şi posibilitatea Avocatului Poporului şi a altor
autorităţi, după caz, de a interveni procesual pentru protejarea lor în caz de încălcare.

După natura lor juridică, drepturile şi obligaţiile se clasifică în funcţie de ramura de drept care le
consacră (civile, financiare, comerciale, administrative, procesuale, etc.), supuse regimului juridic al
ramurii respective.

După natura interesului promovat, drepturile şi obligaţiile pot fi de natură publică, vizând interesul
general (dreptul penal, administrativ, financiar, etc.), sau de natură privată, vizând interesul personal
(dreptul civil, comercial, muncii, etc.), de unde se determină nu numai regimul ramurii de drept
aparţinătoare, dar şi condiţiile emiterii sau încheierii actelor juridice, cel al derulării şi încetării
raporturilor juridice sau al nevalabilităţii (sancţiunii) actelor respective.
După conţinutul lor, drepturile şi obligaţiile pot fi materiale (substanţiale sau de conţinut) şi
procedurale (procesuale) de formă, acestea din urmă fiind cadrul juridic de promovare, realizare sau
restabilire a celor dintâi, cum ar fi, de exemplu, dreptul de proprietate, dreptul la învăţătură,
drepturile sociale, respectiv dreptul de petiţionare, accesul liber la justiţie, etc.

După obiectul lor, drepturile şi obligaţiile pot fi patrimoniale, adică economice sau evaluabile în bani
(pecuniar), cum sunt, de exemplu, dreptul de proprietate, drepturile de creanţă (de împrumut,
salariale, sociale, etc.), şi drepturi personale nepatrimoniale, neevaluabile material, strâns legate de
persoana umană, servind individualizării şi ocrotirii acesteia, promovării unor interese strict
personale, pe care numai titularul lor, iar nu un altul le poate exercita (de exemplu, dreptul la nume,
la integritate fizică şi morală, drepturile electorale, etc.).

La rândul lor, drepturile patrimoniale se împart, după modul lor de exercitare în drepturi reale,
exercitate în mod propriu fără concursul altora, cărora le corespunde obligaţia generală şi
nediferenţiată de a nu face ceva împotriva lor, cum este cazul dreptului de proprietate, şi drepturi de
creanţă, care se exercită cu participarea celeilalte părţi din raportul juridic căreia îi revine obligaţia de
a da, a face sau a nu face ceva determinat, cazul dreptului creditorului rezultând din contractul de
împrumut.

După gradul lor de opozabilitate drepturile subiective se împart în drepturi absolute şi drepturi
relative. Drepturile absolute au ca şi corespondent obligaţia generală negativă şi nediferenţiată, care
revine tuturor, constând în îndatorirea de a le respecta, prin abţinerea de la încălcarea lor, fiind
opozabile tuturor („erga omnes”), cum este cazul dreptului de proprietate, drepturile personale
nepatrimoniale, ce ţin de starea civilă a persoanei, etc.

Drepturile relative, produc efecte numai între părţile raportului juridic concret, sunt opozabile în mod
limitat doar între acestea („inter partes”), subiectul activ putând pretinde numai subiectului pasiv o
anumită conduită determinată(de exemplu, dreptul de creanţă al creditorului, dreptul la salar al
angajatului, dreptul la ocrotire al minorului, etc.).

Între drepturile absolute şi cele relative există o strânsă legătură, în sensul că încălcarea unui drept
absolut (de exemplu, a celui de proprietate, a celui la demnitate, etc.) dă naştere unui drept relativ
(de despăgubire, de reparaţie morală, etc.), la care este îndreptăţit cel prejudiciat faţă de autorul
abaterii ilicite, care a încălcat o obligaţie generală negativă de a nu face, fiind, ulterior, îndatorat, să
dea, să facă sau să nu mai facă ceva determinat.

După sursa (izvorul) de consacrare, distingem în drepturi şi obligaţii legale, provenite din
reglementări, începând cu Constituţia, şi cu caracter individual juridic sau nenormativ, rezultând din
acte şi fapte juridice, precum autorizaţia, contractul, faptul ilicit civil, penal, etc., ultimele având,
totuşi, o bază normativă, primele producând efecte de drept (în materie electorală, fiscală, etc.),
ultimele presupunând producerea unor împrejurări concrete pentru a se putea forma.

Într-un sistem de drept democratic, a unei societăţi pluraliste, bazate pe statul de drept, drepturile şi
obligaţiile pot reveni în mod egal tuturor cetăţenilor.

Existenţa egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice (administraţie, justiţie) nu înseamnă nici
egalitate în privinţa volumului de drepturi şi obligaţii pe care le are fiecare subiect şi nici identitate de
poziţie juridică între părţile unui raport juridic determinat.
Într-adevăr, în relaţia juridică concretă există o diferenţiere netă de poziţie juridică între titularul
dreptului şi cel al obligaţiei (cum este cazul raportului de împrumut, a celui fiscal), fie că a fost voinţa
părţilor, fie voinţa legii.

Egalitatea în drepturi şi îndatoriri reprezintă poziţia similară a tuturor atât faţă de dobândirea cât şi
faţă de exercitarea, inclusiv asumarea, aceloraşi drepturi şi îndatoriri fundamentale, pe de o parte,
dar şi posibilitatea, egală şi nediferenţiată a tuturor, de a putea intra în orice raport juridic,
dobândind aceleaşi drepturi şi asuma aceleaşi obligaţii (civile, fiscale, administrative) fără nici o
discriminare, nefiind cazul unei egalităţi aritmetice concrete pentru toţi titularii doritori sau
nedoritori de a intra în raporturi juridice şi fără considerarea poziţiei lor juridice concrete.

Dreptul subiectiv nu se confundă cu capacitatea juridică[16] a persoanei fizice, deoarece primul

reprezintă o facultate recunoscută, concretă şi actuală în beneficiul titularului său, în timp ce cea de a
doua este aptitudinea recunoscută şi abstractă de a dobândi o sferă determinată de drepturi şi
obligaţii, adică premiza necesară pentru a deveni subiect de drept, respectiv titular de drepturi şi
obligaţii.

Capacitatea juridică cuprinde în mod potenţial şi abstract drepturi şi obligaţii posibile, dar care se
concretizează numai în măsura în care subiectul intră în raporturi juridice concrete. În acest sens, de
exemplu, orice persoană fizică poate dobândi un drept de proprietate asupra unui bun aflat în
circuitul civil, având, în acest sens, capacitatea recunoscută de lege pentru a deveni titularul acestuia,
dar dreptul subiectiv respectiv apare numai prin dobândirea efectivă a unui bun determinat, concret
în urma încheierii unui contract de vânzare – cumpărare, care îi conferă calitatea de cumpărător
devenit proprietar.

Capacitatea juridică este rezultatul însumării tuturor drepturilor şi obligaţiilor posibile a fi dobândite
sau asumate, în timp ce drepturile subiective şi obligaţiile reprezintă componentele efective ale
acestei capacităţi.

Uneori noţiunea de capacitate este utilizată în sens restrictiv desemnând numai condiţiile necesare a
fi întrunite în vederea exercitării sau dobândirii unui drept sau îndeplinirii unei obligaţii (de exemplu,
capacitatea de a dona, de a contracta) ori a unui complex special de drepturi şi obligaţii (capacitatea
de a moşteni) ori de a putea răspunde juridic (capacitatea penală).

În unele cazuri subiectele de drept se pot afla în raporturi juridice complexe, prin multitudinea
drepturilor şi obligaţiilor aferente care devin incidente în persoana lor, astfel încât se creează o
situaţie juridică, ca, de exemplu, cea formată prin căsătorie ori cea conferită prin numirea într-o
funcţie publică, etc.

Situaţia juridică este un complex unitar de drepturi şi obligaţii predeterminate normativ sau prin acte
individuale care conferă celui aflat într-o astfel de poziţie sau titularului ori deţinătorului ei derularea
unor raporturi specifice numai în temeiul acestei calităţi prin care se manifestă, după caz, exerciţiul
relaţiilor conjugale, a relaţiilor de putere publică, a relaţiilor de muncă, etc.

Dreptul subiectiv se distinge şi de statutul juridic[17] al persoanei fizice sau juridice.

Într-adevăr, statutul juridic reprezintă un ansamblu unitar de norme ce reglementează cu caracter
general o anumită funcţie sau profesie, o activitate determinată ori un anumit domeniu de relaţii
juridice, constituind dreptul comun în materie.

În acest sens distingem statutele profesionale (ale funcţionarilor, avocaţilor, notarilor, judecătorilor,
profesorilor, etc.) statutul (starea civilă) a persoanei fizice, statutul societăţii comerciale (persoană
juridică), statutul cetăţeanului sau cel al străinului.

Dacă prin capacitatea juridică a persoanei fizice se pune în evidenţă calitatea de subiect de drept a
individului uman, iar sub acest aspect toţi oamenii sunt identici, constituind premiza necesară sau
condiţia prealabilă intrării în raporturi juridice prin dobândirea şi exercitarea drepturilor ca şi a
asumării şi îndeplinirii obligaţiilor, statutul juridic al persoanei ne dă dimensiunea reală şi efectivă a
acestei capacităţi, deoarece statutul de cetăţean, incumbă în plus drepturi şi îndatoriri fundamentale
specifice numai acestei calităţi, în vreme ce statutul de străin (persoană fără cetăţenie română) este
mult diminuat prin chiar absenţa unor drepturi şi obligaţii constituţionale la care se mai pot adăuga
alte limitări şi interdicţii ţinând, de pildă de neaccesul la unele funcţii publice ori imposibilitatea
dobândirii proprietăţii imobiliare, funciare,etc.

Oricum, statutul juridic de cetăţean conferă deplinătatea capacităţii juridice prin lipsa îngrădirilor
impuse străinilor, eventual celor cu dublă cetăţenie, el putând comporta şi alte dimensiuni juridice
care pot ţine de regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate când subiectul se află în străinătate, de
condiţia de cetăţean comunitar prin apartenenţa statului său de Uniunea Europeană, etc.

D. Obiectul raportului juridic

Drepturile şi obligaţiile din raporturile juridice determină atitudinea pe care părţile trebuie să o aibă
sau la care pot fi obligate în cadrul raportului juridic dat.

În funcţie de felul sau specificul acestor componente se va manifesta şi conduita adoptată de

subiecte sau părţi în derularea relaţiei juridice în care se află. Astfel, de exemplu, cel care are intenţia
de a înstrăina (vinde), de a dona sau de a împrumuta trebuie să se manifeste (exteriorizeze) în acest
sens oferind valorile respective spre transmitere în anumite condiţii, iar cealaltă parte, prin
acceptarea ofertei, intră în relaţia juridică respectivă.

Din acest moment, al stabilirii raportului juridic, comportamentul părţilor este determinat, în mod
esenţial, de poziţia pe care le-o conferă prerogativele sau îndatoririle rezultate. Cum raporturile
juridice sunt şi raporturi sociale, adică relaţii între conduite umane, obiectul acestora îl reprezintă
acţiunile şi inacţiunile pe care părţile le întreprind sau le pot întreprinde ori la care sunt obligaţi a le
săvârşi, după cum sunt subiecte active sau pasive.[18]

Aşadar, obiectul raportului juridic se defineşte ca fiind conduita (acţiunea sau inacţiunea) pe care
titularul dreptului subiectiv o întreprinde sau pe care o poate pretinde şi pe care celălalt subiect,
titular al obligaţiei, are îndatorirea a o săvârşi sau de a se abţine de la săvârşirea ei.

Conduita poate consta dintr-o atitudine activă sau comisivă (acţiunea de a da, de a face) sau dintr-
una pasivă (inacţiunea sau atitudinea de a nu face ceva determinat).
Considerarea obiectului raportului juridic ca fiind însăşi conduita părţilor derivă din legătura
dialectică dintre raportul concret şi dreptul subiectiv aferent cu norma juridică sau cu dreptul obiectiv
pe care se întemeiază, conţinând dispoziţia ce stabileşte un comportament determinat pentru părţile
aflate într-o împrejurare dată (ipoteza legală), sub sancţiunea acestora în caz de neconformare.

Prin raportul juridic concret se urmăreşte realizarea prevederilor normei juridice, stabilindu-se
legătura dintre relaţia concretă şi regulă, respectiv conformitatea sau neconformitatea dintre ele,
dată tocmai de comportamentul părţilor faţă de starea concretă în care se află, implicit faţă de regula
incidentă, şi dispoziţia ei, ceea ce determină interdependenţa dreptului subiectiv cu cel obiectiv.

Drepturile şi obligaţiile părţilor din raportul juridic prind viaţă tocmai prin conduita acestora, iar
nederularea corespunzătoare a conduitei determină încălcarea drepturilor şi neîndeplinirea
obligaţiilor antrenând răspunderea juridică.

Dacă subiectele, cu drepturile şi obligaţiile lor, reprezintă elementele statice ale raportului juridic,
obiectul sau conduita constituie elementul dinamic, deoarece dacă primele două elemente , alăturat
normei şi faptului declanşator (actul sau acţiunea juridică), constituie premize sau condiţii ale intrării
în relaţia juridică, cel din urmă, respectiv conduita de urmat, asigură derularea relaţiei juridice însăşi
(de exemplu, la vânzare – cumpărare predarea bunului şi plata preţului, la împrumut predarea
lucrului sau banilor urmată de restituirea acestora, etc.).

Conduita părţilor, constituind obiectul raportului juridic, vizează cele mai diferite valori pe care
norma le consacră, le promovează şi le apără faţă de care conduita umană se manifestă într-un fel
sau altul, respectiv printr-un comportament corespunzător sau necorespunzător.

Uneori aceste valori sunt nemateriale cum este cazul integrităţii fizice sau morale a omului, puse în
evidenţă în raporturile penale în cadrul cărora sunt restabilite, dacă au fost vătămate, raporturile
dintre cel ales (deputat, senator, consilier) şi alegătorii săi, inclusiv dacă alegerile au fost fraudate,
sau dintre inculpat şi instanţa de judecată.

Alteori anumite valori, care ţin de creaţia intelectuală, literar – artistică, tehnică, industrială se
materializează în drepturile de autor, inventator, în mărcile de fabrică, de serviciu, de comerţ,
protejate prin lege, înregistrate, transmisibile, determinând efecte patrimoniale.

În sfârşit, alte valori au şi o expresie materială (pecuniară), ca în raporturile patrimoniale (de vânzare
– cumpărare, împrumut, financiare, etc.) existând, în acest caz, şi un obiect secundar, material al
raportului juridic, respectiv bunul, suma de bani, serviciul prestat, etc.

Cu toate acestea conduita părţilor cu privire la bunul în cauză nu se confundă cu însăşi bunul,
deoarece relaţia se stabileşte între subiecte cu privire la un lucru sau la o prestaţie determinată.

Totuşi existenţa unui bun material determinat, cuantificabil cu privire la care se stabileşte relaţia
juridică uşurează identificarea conduitei întreprinse sau pe care trebuiau să o urmeze părţile, fără a
se ajunge la o identitate între bun şi conduită.(fetişism juridic).

Mai mult, în cazul unor abateri juridice materiale sau de rezultat (infracţiuni contra patrimoniului,
delicte civile), conduita trebuie să afecteze valori materiale cu consecinţe păgubitoare iar aceste
rezultate, dimensiunea lor, antrenează răspunderea celor care au diminuat în mod ilicit patrimoniul
cuiva.

În cazul raporturilor juridice de răspundere[19] obiectul acestora constă în repararea prejudiciului

provocat altuia sau suportarea sancţiunii aplicate, conduita fiind o conformare corespunzătoare de
comportament ce afectează drepturile şi libertăţile celui vinovat (patrimoniu, libertatea de mişcare,
pierderea unor drepturi, etc.), iar dacă derularea acestora se face şi prin constrângere asistăm şi la
anihilarea libertăţii de voinţă prin modul silit de derulare a raportului de răspundere şi modalitate
concretă de realizare a obligaţiei.

În diferitele ramuri de drept sunt stabilite în mod specific trăsăturile pe care trebuie să le întrunească
obiectul raportului juridic.

Astfel, de exemplu, în dreptul civil obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil, posibil, moral
şi licit, precum şi un fapt personal al celui care se obligă (debitorului).

Uneori raportul juridic are un singur obiect, aşa cum este cazul actelor unilaterale civile (testamentul)
sau a celor de autoritate (fiscale, contravenţionale), acestea din urmă fiind impuse de lege – cu un
obiect strict determinat, nenegociabil, - emise atât fără consimţământul părţii destinatare şi chiar
împotriva voinţei acestuia.

În cazul contractelor sinalagmatice (vânzarea – cumpărarea) există un dublu obiect, predarea bunului
şi plata preţului, iar conduita sau prestaţia unei părţi constituie cauza determinantă a
contraprestaţiei celeilalte părţi şi invers (dau ca să dai, vând pentru că se cumpără, cumpăr pentru că
se vinde – „do ut des”).

Cunoaşterea obiectului raportului juridic are o importanţă teoretică ajutând la stabilirea naturii
juridice şi a ramurii juridice aparţinătoare pentru relaţia respectivă, dar şi a specificului concret al
acesteia, iar sub aspect practic ea permite stabilirea exactă a conduitei efective prestate de părţi, a
celei pe care trebuiau să o aibă, în final a modului în care şi-au îndeplinit sau nu obligaţiile şi realizat
sau nu drepturile.

În procesul realizării, benevole sau silite, a dreptului se urmăreşte tocmai asigurarea conformării
comportamentului părţilor la conduita prescrisă prin dispoziţia normei, adică tocmai determinarea şi
realizarea exactă a obiectului raportului juridic, printr-o stabilire riguroasă şi a existenţei sau
inexistenţei relaţiei juridice, de care depinde, în ultimă instanţă, şi stabilirea răspunderii juridice.

Obiectul raporturilor juridice dintr-un sistem de drept democratic nu poate viza conduite care
urmăresc oprimarea sau dominarea ori reprimarea economică, socială sau politică a persoanelor,
conduite imorale, ilegale sau amorale, lezând onoarea şi demnitatea umană, patrimoniul cuiva.

De aceea obiectul raporturilor juridice dintr-un astfel de sistem de drept trebuie să fie nu numai strict
legal, ci şi concordant cu interesele sociale legitime şi cele personale de acelaşi gen ale părţilor din
relaţia juridică.

Raportul juridic al cărui obiect nu se încadrează în aceste cerinţe va trebui desfiinţat de autorităţile
publice competente sub a căror jurisdicţie se află cenzurarea respectivelor relaţii, iar dacă la baza lor
au stat acte juridice acestea din urmă trebuie declarate nevalabile, iar dacă s-au întemeiat pe fapte
ilicite autorii lor trebuie sancţionaţi.

IX.4. Clasificarea raporturilor juridice

După natura lor sau ramura de drept aparţinătoare, raporturile juridice se clasifică în mod
corespunzător în funcţie de apartenenţa lor juridică, respectiv constituţionale, administrative,
financiare, civile, penale, etc., existând o strânsă legătură, intrinsecă, între natura normei juridice
(legea civilă, penală, administrativă, etc.) şi natura sau felul raporturilor generate de regula de
conduită.

Uneori există chiar o identitate de natură juridică între natura izvorului de drept şi natura raportului
juridic generat în temeiul său. În acest sens, de exemplu, legea, care întotdeauna este un act de drept
constituţional, conţine norme de acelaşi gen ce stau la baza unor raporturi constituţionale, cum ar fi
cele electorale vizând alegerea parlamentarilor, a şefului statului, ori cele vizând sesiunile
legislativului.

Tot astfel, o hotărâre de guvern, care este un act administrativ, poate reglementa raporturi
administrative vizând autorizarea unor construcţii, sancţionarea contravenţională, etc.

Pe de altă parte, de foarte multe ori nu există o identitate juridică formală între natura (forma)
exprimării izvorului de drept sau a situaţiei juridice concrete generate şi raportul concret apărat în
temeiul acesteia.

De aceea, deşi legea este un act normativ aparţinând dreptului constituţional, ca regim juridic, poate
fi izvor pentru oricare din ramurile dreptului constituţional, civil, penal, etc., după cum şi o hotărâre
de guvern, aparţinătoare dreptului administrativ, ca regim juridic, poate reglementa raporturi civile,
vizând contractul de închiriere, de dreptul muncii, vizând contractul de muncă, etc.

În mod similar un raport juridic concret poate fi generat şi de acte juridice care nu aparţin ramurii
respective, deşi, ca regulă, un contract civil, de muncă, comercial, va genera raporturi similare.

Astfel, de exemplu, un act administrativ de instituire a tutelei de către o autoritate publică stă la baza
unor raporturi civile, de dreptul familiei, după cum titlul de proprietate în materie funciară emis de
prefect în baza legii fondului funciar nr.18/1991, va conferi dreptul de proprietate reconstituit în
beneficiul titularului actului respectiv, nu pe cale civilă (prin acord) ci executivă, în mod unilateral.

Raportul juridic concret are, spre deosebire de norma care-l reglementează, avantajul de a releva,
într-o măsură mai exactă decât norma, natura sau forma ramurii de drept căreia îi aparţine, şi,
implicit, identificarea naturii normei de bază.

O asemenea identificare este posibilă prin determinarea modului de formare, modificare sau
desfiinţare a raportului (unilaterală sau bilaterală), a poziţiei părţilor din raportul dat, de egalitate sau
subordonare (prima specifică dreptului privat, civil, comercial, cea de a doua raporturilor de putere
administrative, financiare, etc.), precum şi a drepturilor şi obligaţiilor generate sau conţinute.

După conţinutul lor raporturile juridice pot fi de drept material, vizând raporturi de substanţă
(patrimoniale şi nepatrimoniale), marcând drepturile şi obligaţiile părţilor din relaţia concretă, şi
raporturi procedurale sau procesuale, vizând forma pe care o îmbracă o anumită activitate juridică de
conţinut pentru a produce efecte juridice prin prisma actului rezultat, cum este cazul procedurii
legislative, executive, judiciare, ultima legată de tragerea la răspundere (civilă, penală, etc.) a celor
vinovaţi de încălcarea legii.

IX.5. Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice (actele şi faptele juridice)

a. Noţiunea faptelor juridice

Evenimentele din natură şi societate, precum şi diversele acţiuni umane care vizează viaţa socială,
comunitatea şi relaţiile dintre oameni sunt împrejurări reale cunoscute sub termenul generic de
fapte.[20]

Atunci când o anumită categorie de fapte se repetă în mod constant, având o existenţă proprie, de
sine stătătoare şi distinctă, dobândind consistenţă şi o permanenţă, ca mod de manifestare, suntem
în prezenţa unui fenomen, natural, social, psihologic, etc., cu relevanţă într-un domeniu sau altul al
existenţei materiale şi sociale, pe care îl influenţează în mod hotărâtor, formând obiectul de
cercetare a diverselor ştiinţe.

Privite prin prisma dreptului există numeroase fapte şi fenomene nesemnificative sau indiferente
reglementării juridice sau fapte ori fenomene nejuridice care nu produc efecte juridice întrucât, prin
lipsa importanţei lor sociale, nu cad sub incidenţa reglementărilor şi nu generează drepturi şi
obligaţii.

Alăturat lor există însă şi numeroase fapte, cu fenomenele lor corelative, cărora normele de drept le
conferă, dată fiind importanţa lor socială, o anumită valoare juridică tocmai prin efectele generate de
ele, constând în apariţia, modificarea şi desfiinţarea drepturilor şi obligaţiilor susceptibile de
realizare, la nevoie, prin constrângerea de stat.

Într-adevăr, norma juridică, privită în mod izolat, deşi reglementează un fenomen, nu este suficientă
singură să declanşeze raportul juridic concret deoarece se menţine la nivelul abstractului şi
generalului ca şi fenomenul vizat care, şi el, este tot o viziune abstractă dedusă din fapte sau
împrejurări concrete, de unde şi necesitatea intervenţiei unei anumite fapte sau împrejurări de acest
gen pentru apariţia relaţiei particularizate căzute sub incidenţa regulii de drept corelative acesteia.

Respectivele împrejurări sunt prevăzute şi descrise în ipoteza normei iar producerea lor determină
intrarea sau ieşirea din relaţia juridică concretă motiv pentru care ele (împrejurările) sunt
considerate, împreună cu normele aplicabile şi subiectele vizate, adevărate premize sau condiţii
prealabile raporturilor juridice fără de care acestea nu pot exista.

Astfel, de exemplu, deşi în reglementarea instituţiei vânzării – cumpărării, definită legal, se prevede
că vânzătorul are obligaţia predării lucrului şi dreptul la primirea preţului, iar cumpărătorul are
obligaţia achitării preţului şi dreptul la primirea bunului, totuşi raportul juridic nu se formează până la
intervenţia contractului de vânzare – cumpărare încheiat, ca urmare a manifestării de voinţă sau a
consimţământului părţilor (chiar dacă lucrul nu a fost predat iar preţul nu s-a numărat, cum plastic se
exprimă legiuitorul), deşi cele două subiecte preexistă, având chiar intenţia, nemanifestă, de a vinde
şi de a cumpăra, iar norma din reglementare este în vigoare.
Tot astfel, sancţiunea cu amendă contravenţională nu poate interveni până când nu s-a comis
abaterea administrativă, prevăzută de lege şi constatată de agentul competent, iar succesiunea nu se
poate deschide, chiar dacă avem un testament valabil, şi nici dreptul la moştenire nu se naşte dacă
nu intervine faptul morţii titularului de bunuri sau de patrimoniu, iar, ulterior acceptarea succesiunii
de către beneficiarul ei.

După cum s-a arătat anterior nu toate evenimentele naturale sau faptele sociale produc efecte
juridice, respectiv generează, modifică şi desfiinţează raporturi juridice, adică drepturi şi obligaţii, ci
numai împrejurările determinate de lege.

De aceea unele evenimente sau activităţi pot avea semnificaţie juridică sau nu, ori pot dobândi ori
pierde acest atribut de-a lungul timpului sau pot diferi de la un sistem de drept la altul.

În acest sens, de exemplu, eclipsele solare sau de lună nu produc efecte juridice, în schimb mareele
(fluxul şi refluxul) deşi, în general nu au asemenea consecinţe, dată fiind lipsa lor de relevanţă fizică
pentru mările închise sau mici, ele dobândesc semnificaţie juridică pentru navigaţie în cazul celor
specifice oceanelor şi mărilor deschise.

Tot astfel decesul neviolent al unei persoane nu are semnificaţie pe planul dreptului penal, dar în
materia succesiunii operează transmiterea bunurilor, iar dacă are o cauză violentă datorată altuia,
intervine răspunderea juridică penală a făptuitorului, care va fi înlăturat şi de la succesiune dacă a
săvârşit fapta în acest scop deoarece avea şi calitatea de moştenitor.

În sfârşit, dacă prin căsătorie se produc multiple efecte juridice pe planul dreptului familiei şi a celui
civil, logodna nu producea nici un efect juridic, anterior noului Cod Civil, în vreme ce, în dreptul
englez, neurmarea ei de încheierea căsătoriei obligă partenerii la restituirea cadourilor făcute tocmai
în vederea acestei ultime împrejurări (sancțiune suportată conform art.268 din noul Cod civil).

Producerea efectului juridic nu este un rezultat decurgând din natura intrinsecă a unui fapt sau
fenomen ci expresia voinţei legiuitorului motiv pentru care unul şi acelaşi fapt poate avea sau nu
semnificaţie juridică.

În acest sens, de exemplu, distrugerea naturală sau fizică a unui lucru (obiect) nu produce nici un
efect juridic, dar dacă acesta este proprietatea cuiva, faptul are ca şi consecinţă încetarea dreptului
de proprietate al titularului. Dacă distrugerea vizează un bun asigurat mai operează şi dreptul la
despăgubire al asiguratului, iar dacă împrejurarea este urmarea unei fapte ilicite intervine şi
răspunderea juridică a autorului pe planul dreptului civil, penal, etc.

În mod similar, activitatea în comun a mai multor persoane este, în general, lipsită de efecte juridice,
dar dacă ea se finalizează într-o lucrare de artă, ştiinţifică sau într-un bun nou creat, dobândeşte
semnificaţie juridică deoarece dă naştere la dreptul de coautor sau de coproprietate.

Faptele juridice se definesc ca reprezentând împrejurările care, potrivit normelor juridice, determină
apariţia, modificarea şi desfiinţarea raporturilor juridice, respectiv a drepturilor şi obligaţiilor
(aparţinând subiectelor) care le alcătuiesc conţinutul.

Deşi faptul juridic poate avea o determinare subiectivă (umană) ca origine ori obiectivă (naturală) ca
şi cauzalitate, odată produs are o existenţă obiectivă similară dreptului obiectiv care îl
reglementează, indiferent de cauzalitatea sa, producând aceleaşi consecinţe juridice legal prevăzute,
ori de câte ori împrejurarea surprinsă normativ s-a produs.

În acest context putem considera că întregul sistem de drept nu este altceva decât un ansamblu de
reglementări ce urmăreşte, după caz, promovarea, stimularea sau prohibirea de fapte devenite
juridice, în funcţie de sistemul de valori consacrate şi apărate.

Deşi faptul juridic concret devine declanşatorul raportului juridic uneori, în mod excepţional, norma
juridică poate determina efecte juridice directe dând naştere unui raport, de exemplu, de cetăţenie
când conferă de drept această calitate acelor indivizi temporar aflaţi (strămutaţi, emigraţi, deportaţi)
pe teritoriul unui stat, deşi au o altă cetăţenie (străină) ori prin suprimarea unui raport juridic, în
urma desfiinţării unui impozit, taxe, etc., când poate conferi chiar dreptul la restituirea celor deja
plătite.

b. Clasificarea faptelor juridice

a). Faptele juridice – în sensul larg al noţiunii – se pot clasifica după prezenţa sau absenţa manifestării
de voinţă a omului în producerea (iar nu în recunoaşterea) lor,[21] în evenimente şi acţiuni, criteriu
uzitat în mod frecvent mai ales în dreptul civil.

Evenimentele sunt acele împrejurări naturale care se produc independent de voinţa omului, dar
cărora legea le conferă efecte juridice în urma declanşării lor, precum decesul în materia succesiunii,
trecerea timpului în materia prescripţiei, degradarea sau distrugerea naturală a unui bun asigurat,
etc.

Acţiunile sunt acele împrejurări voliţionale rezultat al activităţii umane, cărora legea le atribuie efecte
juridice, şi care în funcţie de acordul sau dezacordul lor cu legea se împart în licite şi ilicite.

Acţiunile licite – în acord cu legea – sunt permise de cadrul legal, uneori chiar obligatorii de îndeplinit,
se divid, la rândul lor, în acte juridice şi fapte juridice licite.

Actele juridice sunt manifestări de voinţă săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice în acord
cu legea (actul normativ, contractul, hotărârea judecătorească), garantate, la nevoie, prin
constrângerea de stat, dar, de regulă, numai actul juridic individual este producător de efecte
juridice, respectiv de raporturi juridice.

Faptele licite sunt activităţi umane săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar nefiind în
contradicţie cu legea sunt permise, producând consecinţe valabil recunoscute pe planul dreptului, ca,
de exemplu, sub aspectul dreptului financiar, construirea unui imobil susceptibil de impozitare,
gestiunea de afaceri (conform Codului Civil, art.1330).

Acţiunile ilicite (ilegale) sunt fapte ale omului săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice , dar
întrucât sunt interzise de lege, comiterea lor este sancţionată ca atare (infracţiunea în dreptul penal,
contravenţia în dreptul administrativ, delictul civil).

Se impun unele constatări.

În primul rând, evenimentele fiind de factură naturală, nedepinzând de voinţa umană, nu pot fi
clasificate în licite sau ilicite, deşi li se pot recunoaşte consecinţe juridice, în temeiul actelor juridice
care le prevăd.

În al doilea rând, legiuitorul poate schimba criteriul voinţei ca element de departajare între
evenimente şi fapte, ca, de exemplu, în materie de tehnică legislativă, unde a considerat ca
evenimente legislative, care pot interveni pe durata existenţei unui act normativ, după intrarea sa în
vigoare, următoarele împrejurări: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea şi suspendarea
(ca evenimente tacite), iar ca evenimente implicite abrogarea implicită şi rectificarea (art. 58 şi 67 din
Legea nr. 24/2000 republicată în 2010, cu modificările ulterioare).

În al treilea rând, faptele licite şi ilicite se pot reuni în categoria faptelor juridice în sens restrâns
deoarece, spre deosebire de actele juridice, deşi se întemeiază pe o voinţă juridică ea nu este
intenţionată.

Faptele juridice pot consta din acţiuni (comisive) ca, de exemplu, gestiunea de afaceri, sau furtul, ori
din inacţiuni (omisive) ca, de exemplu, neîndeplinirea obligaţiei de plată a impozitului sau refuzul de
plată a debitului prescris.

b). O altă clasificare a faptelor juridice, în sens larg, se face[22] în acte juridice şi fapte material –
juridice (în sens restrâns) având în vedere prezenţa sau absenţa intenţiei de a produce efecte
juridice, ultima categorie divizându-se în evenimente naturale şi acţiuni (ale omului) care, la rândul
lor, pot fi licite sau ilicite.

Această clasificare se justifică, mai ales, în ramurile dreptului public (constituţional, administrativ,
financiar, etc.), în care, spre deosebire de dreptul privat (civil, comercial, etc.), evenimentele ocupă
un loc mai puţin important, faţă de actele juridice de autoritate promotoare ale intereselor sociale
generale şi mai puţin ale celor personale, private.

c). După natura lor juridică faptele juridice se pot clasifica în funcţie de ramura de drept care le
reglementează în fapte civile (contracte, delicte), fapte administrative (acte de autorizare şi
contravenţii), fapte penale (infracţiuni).

d). După criteriul influenţei lor asupra raportului juridic distingem fapte constitutive, modificatoare şi
extinctive de drepturi şi obligaţii.

Astfel, săvârşirea unei infracţiuni dă naştere raportului penal cu multiple obligaţii pentru autorul
faptei, faţă de legea încălcată şi faţă de victimă sau partea vătămată.

În categoria faptelor modificatoare de raporturi juridice putem exemplifica prin cesiunea de creanţă,
în urma căreia apare un nou creditor în locul celui anterior care şi-a transmis titlul în temeiul căruia îi
erau consacrate drepturile, sau, în cazul dreptului penal, circumstanţele atenuante şi cele agravante
care pot diminua sau mări limitele concrete ale sancţiunii aplicate ( de exemplu, starea provocării sau
scopul josnic urmărit prin comiterea infracţiunii).

În categoria faptelor extinctive de drepturi şi obligaţii amintim termenul de prescripţie care duce la
înlăturarea răspunderii juridice sau faptul morţii autorului faptei ilicite care are aceeaşi consecinţă în
materia sancţiunii coercitive.
Concomitent există şi împrejurări care pot avea efecte multiple amintim, de pildă, prescripţia, dar
achizitivă, care conduce la dobândirea unor drepturi prin uzucapiune, spre deosebire de cea
extinctivă, care conduce la pierderea unor drepturi, sau faptul morţii constitutiv pe plan succesoral,
dând naştere la drepturi şi obligaţii în persoana moştenitorului, modificator, prin subrogarea
(înlocuirea) personală a defunctului şi reală în materia drepturilor şi obligaţiilor care îi reveneau
(drept de autor, obligaţii fiscale) acestuia, precum şi extinctiv, în plan familial, conducând la încetarea
unor raporturi specifice (de căsătorie, de întreţinere, etc.).

e). După gradul lor de complexitate, distingem fapte juridice simple şi fapte juridice complexe.

În cazul faptelor simple, prin producerea lor decurg consecinţele juridice, fără nici o altă condiţionare
ca, de exemplu, acceptarea pură şi simplă a moştenirii legale sau de şi din faptul naşterii se leagă
dobândirea capacităţii juridice şi calitatea de subiect de drept ori calitatea de cetăţean.

Faptele complexe necesită întrunirea cumulativă a mai multor condiţii şi / sau împrejurări pentru
producerea integrală şi valabilă a efectelor juridice.

Aşa este, de exemplu, cazul moştenirii testamentare care, pentru a deveni operantă, trebuie, printre
altele, să aibă la bază un testament, să intervină decesul testatorului, să existe bunul, bunurile sau
patrimoniul transmis şi să se producă acceptarea succesiunii de către beneficiar.

c. Actele juridice: noţiune, sensuri, elemente

Într-un prim sens, juridico – ştiinţific, actele juridice sunt manifestări de voinţă făcute cu intenţia de a
produce efecte juridice în acord cu legea, garantate, la nevoie, prin constrângerea de stat
(„instrumentum negotii”).[23]

Într-un al doilea sens, actul juridic desemnează înscrisul constatator al manifestării de voinţă, deci
materialul care încorporează actul juridic sau elementul de probă materială („ instrumentum
probationes”), prin expresii de genul actul „se semnează”, „se comunică părţilor”, „se redactează în
exemplare corespunzătoare numărului părţilor”, „se datează”, „se înregistrează”, „se ştampilează”,
„se păstrează”, etc.

Din definiţia actului juridic rezultă că , întrucât el cuprinde o voinţă în acord cu legea, actul juridic nu
poate să fie decât legal, iar nu şi ilegal, ca şi în cazul unei fapte ilicite a omului, iar dacă, totuşi el
încalcă legea, iar abaterea nu se poate remedia sau confirma pentru a-i conferi valabilitatea, atunci
suntem în prezenţa unei simple împrejurări, care, dacă, totuşi, produce efecte juridice, echivalează cu
un simplu fapt juridic, devenind ilicit dacă încalcă legea, prejudiciază drepturi subiective, interese
legitime, putând constitui, astfel, obiectul unor pretenţii, cauzate de el, a unor reparaţii, etc.

În sfârşit, mai este de subliniat că în materie de fapte ilicite (penale, precum sustragerile de bunuri,
disciplinare precum neglijenţa în serviciu, etc.,) prin act se înţelege o acţiune ilicită care se multiplică
în contextul unei activităţi de acelaşi gen, fiind o componentă a acesteia, iar prin repetarea şi
consumarea ei oferă consistenţă faptului ilicit, ca, de exemplu, mai multe acte de delapidare, de
neglijenţă, etc.
Pornind de la definiţia generală a actelor juridice ajungem la concluzia firească şi anume că,
indiferent de ramura de drept aparţinătoare, toate actele juridice au o serie de trăsături comune,
cărora li se adaugă trăsăturile specifice fiecărei categorii în care se încadrează.

Trăsăturile comune sunt acele elemente esenţiale fără de care nu se pot constitui actele juridice şi
anume:

- subiectul sau autorul de la care provine actul;

- voinţa cuprinsă în actul juridic, intenţionată, prin efectele previzibile şi urmărite, precum şi
manifestă, prin exteriorizarea sa, necesară cunoaşterii ei de către subiectele vizate şi interesate;

- obiectul actului juridic , adică al reglementării în cazul actelor normative, şi al raportului juridic
generat, în cazul celor individuale, iar mai precis, conduita de urmat în respectiva relaţie;

- motivul sau cauza determinantă, care stă la baza actului şi scopul urmărit prin el.

Toate aceste elemente trebuie să fie în acord cu prevederile legale în vigoare.

La nivelul ramurilor de drept au fost elaborate teorii unitare privind respectiva categorie de acte
juridice[24] şi în cadrul cărora elementele premenţionate au primit particularizări specifice, la care s-
au mai adăugat, după caz, şi alte cerinţe proprii ramurilor juridice respective.

Astfel, în cazul actelor civile voinţa devine consimţământ, pentru că în această ramură operează
acordul de voinţă al părţilor având interese personale, în vreme ce în actul administrativ voinţa este
unilaterală, fără acordul destinatarului actului (fiscal), uneori chiar împotriva voinţei acestuia
(procesul verbal de sancţionare contravenţională), întrucât actul este emis în temeiul şi pentru
realizarea specifică a puterii publice, fiind un act de autoritate sau de putere.

Alături de elementele esenţiale sau de fond actele juridice trebuie să îndeplinească şi anumite
condiţii de formă care ţin fie de aspectul exterior al acestuia, cum este înscrisul, fie de cel interior, ce
ţine de modul de redactare şi structurare, precum şi formele procedurale ce pot viza avizarea,
aprobarea, confirmarea sau aducerea la cunoştinţă a actului prin comunicare, cazul celui individual
sau publicare, cazul celui normativ, în dreptul civil mai existând şi aşa numitele modalităţi ale actelor
civile, respectiv condiţia, sarcina şi termenul, care pot afecta, după caz, existenţa şi / sau executarea
acestora.

d. Clasificarea actelor juridice

Actele juridice se pot clasifica după numeroase şi variate criterii, dintre care unele sunt comune
întregului sistem de drept, iar altele specifice numai anumitor ramuri juridice care le abordează în
mod detaliat şi propriu.

Un prim criteriu de clasificare al actelor juridice se face după natura raporturilor juridice generate,
modificate sau desfiinţate, cărora aceste relaţii le aparţin, în care sens distingem în acte de drept
constituţional, acte de drept civil, acte de drept administrativ, financiar şi fiscal, etc., corespunzător
ramurilor de drept în care se includ.

Această clasificare permite cunoaşterea regimului juridic care guvernează respectivele acte, a
cerinţelor necesare pentru valabilitatea lor, sub aspectul emiterii / adoptării sau încheierii, a
modificării sau desfiinţării lor, conform principiului simetriei juridice („contrarius actus”), în sensul că
regulile de la crearea actului guvernează şi celelalte operaţiuni, vizând situaţia lor, precum şi a
efectelor juridice specifice pe care le produc.

O primă precizare este de ordin terminologic, în sensul utilizării adagiului „de drept” în denumirea
actului pentru a evidenţia natura sau apartenenţa juridică a acestuia, neconfundându-l cu înscrisurile
constatatoare ale unor operaţiuni administrative, de stare civilă, de muncă (adeverinţe, certificate,
somaţii sau înştiinţări) care nu cuprind manifestări de voinţă intenţionate producătoare de efecte
juridice, chiar dacă conţin elemente intelective.

A doua precizare ţine de faptul că practic fiecare ramură de drept are propriile sale acte juridice (mai
puţin dreptul penal care este un drept al faptelor şi nu al actelor), de unde şi identitatea, aproape
absolută, între natura actului (civilă, administrativă, procesuală, etc.) şi natura (felul) identică a
raporturilor de acelaşi gen pe care le creează, deşi, uneori, pot să (mai) apară şi relaţii aparţinând
altor ramuri juridice cum este, de exemplu, cazul numirii administrative, într-o funcţie urmată de
încheierea contractului de muncă, a reconstituirii dreptului de proprietate, prin titlul eliberat de
prefect, sau al recuperării prejudiciului civil prin ordin sau decizie de imputare, având o natură
administrativă, emise de conducerea instituţiei păgubite.

După întinderea efectelor juridice, putem distinge acte normative şi acte individuale, primele sunt de
aplicabilitate repetată, fără a-şi epuiza conţinutul, fiind opozabile tuturor („erga omnes”), în timp ce
ultimele, întemeiate pe reglementare, îşi încetează, de regulă, existenţa prin aplicare sau executare
într-un caz dat fiind opozabile doar părţilor implicate („inter partes”).

Există acte juridice care nu pot fi decât normative (legea, regulamentul) iar altele numai individuale
(contractele civile, hotărârile judecătoreşti), în vreme ce altele pot aparţine ambelor categorii
(hotărârile de guvern şi cele ale autorităţilor locale, dispoziţiile şi ordinele, etc.).

Între normă şi actul individual există o strânsă legătură.

În primul rând, actul individual se întemeiază pe actul normativ care reprezintă baza sa de referinţă.

În al doilea rând, dacă reglementarea poate exista independent de actul individual, acesta din urmă
este dependent de cel dintâi.

În al treilea rând, valabilitatea unui act individual se apreciază numai în raport de actul normativ pe
care se întemeiază, motiv pentru care cel dintâi nu poate deroga de la regulă, chiar dacă ambele acte
provin de la acelaşi emitent.

În al patrulea rând, eficienţa actului normativ este conferită de actul individual de aplicare în care se
regăsesc în mod concret condiţiile din reglementare.

În al cincilea rând, datorită acestor multiple diferenţieri între cele două categorii de acte un act
determinat nu poate conţine, de regulă, atât prevederi normative cât şi dispoziţii individuale, cu titlu
de excepţie, exemplificăm actele anuale bugetare care au caracter normativ şi care conţin o singură
dispoziţie individuală privind contul general de încheiere a exerciţiului bugetar pentru anul financiar
precedent (diferenţa dintre venituri şi cheltuieli fiind unică pentru o situaţie dată).

După caracterul voinţei pe care o conţin, actele juridice se clasifică în acte uni, bi şi multilaterale.
Sunt unilaterale actele care conţin o singură voinţă provenind de la o singură parte (actele de
reglementare legislativă sau administrativă) a raportului juridic fără a mai fi necesar acordul sau
consimţământul celeilalte părţi (cazul actelor de autoritate administrativă, fiscală, unele acte civile
precum testamentul), uneori chiar împotriva voinţei acesteia (hotărârea judecătorească, procesul –
verbal contravenţional).

Sunt acte bi şi multilaterale cele rezultând din acordul de voinţă a ambelor sau a tuturor părţilor
implicate, cum este cazul contractelor (colective şi individuale civile, comerciale, de muncă ) ori a
tratatelor internaţionale.

Semnificaţia practică a acestei clasificări rezidă în aceea că, de regulă, aceeaşi procedură va guverna
şi modificarea sau încetarea actului juridic, identică cu cea de la formarea lui, în sensul că va opera fie
voinţa exclusivă a singurului autor, în cazul actelor unilaterale, fie acordul de voinţă sau
consimţământul tuturor părţilor implicate, sau, în lipsa lui, hotărârea instanţei judecătoreşti care
suplineşte voinţa părţii recalcitrante la desfacerea (rezilierea) actelor.

Facem precizarea că prezenţa mai multor voinţe într-un act juridic nu-i conferă, de drept, acestuia
calitatea de bilateral, mai ales în cazul actelor de autoritate publică, cum ar fi reglementări
(instrucţiuni) comune, a două ministere, sau, acte individuale aprobate de organe superioare,
întrucât efectele concrete nu se produc între autorităţile emitente ci faţă de destinatarii acestor acte
pe care le putem considera complexe, după cum nici semnarea, de luare la cunoştinţă, a unui act
sancţionator nu îi conferă acestuia caracter bilateral.

După situaţia juridică generată, actele pot fi:

- acte constitutive (creatoare sau generatoare) de drepturi şi obligaţii, când ele însele sunt izvorul
unei situaţii juridice noi, inexistente anterior, cum este, de exemplu, cazul autorizaţiilor
administrative (comerciale, de construcţie, etc.), a hotărârilor judecătoreşti de adopţie, de divorţ, a
actelor de sancţionare contravenţională sau a actului de constituire a unei ipoteci, hotărârile
judecătoreşti de condamnare penală, etc.;

- acte translative care transmit drepturi şi obligaţii, precum contractul de vânzare – cumpărare,
testamentul;

- acte declarative (constatatoare sau recognitive) de drepturi şi obligaţii preexistente actului juridic
care nu face altceva decât să le recunoască, cum este, de pildă cazul, actului de partajare a bunului
moştenit între coproprietari cu ocazia ieşirii din indiviziune, hotărârile judecătoreşti pronunţate în
litigiile contractuale, etc.

Interesul practic al acestei distincţii rezidă în faptul că actele constitutive şi cele translative produc
efecte din momentul formării lor şi pentru viitor („ex nunc”), pe când cele declarative produc efecte
pentru trecut („ex tunc”) începând cu formarea raportului juridic care le-a generat indiferent de
intervenţia, ulterioară, a recunoaşterii lor, de exemplu, pe cale judecătorească.

După conţinutul lor actele juridice pot fi de drept material şi de drept procedural sau procesual.

Actele de drept material dau expresie drepturilor şi obligaţiilor pe care le au părţile dintr-un raport
juridic substanţial (contractele, listele electorale, autorizaţiile, actele fiscale, etc.), în vreme ce ultima
categorie sunt acte formale care, de cele mai multe ori, garantează realizarea raportului juridic
material în cazul nerespectării unor drepturi şi obligaţii legale sau contractuale, de regulă, în cadrul
răspunderii juridice (cazul hotărârilor judecătoreşti, a hotărârilor jurisdicţiilor administrative speciale
în materie funciară, electorală, etc).

După obiectul lor, actele juridice pot fi patrimoniale, evaluabile pecuniar, cu titlu oneros (contractele)
sau gratuit (testamentele, donaţiile), acte nepatrimoniale (actul de dobândire a cetăţeniei, de
schimbare a numelui sau prenumelui pe cale administrativă, actele de sancţionare contravenţională
cu avertisment sau disciplinară cu mustrare), şi acte cu caracter mixt, patrimonial şi nepatrimonial
(de exemplu, retrogradarea disciplinară care afectează poziţia profesională şi salariul).

După modul lor de executare distingem acte cu execuţie instantanee, cele mai multe, unde printr-o
singură operaţiune, de plată a impozitului sau amenzii, de predare a bunului vândut urmată de plata
pe loc a preţului, de preluare a lucrului confiscat, actul îşi încetează existenţa, şi acte cu execuţie
succesivă unde trebuie efectuate sau pot fi efectuate mai multe operaţiuni de realizare a obligaţiilor
şi drepturilor decurgând din actul în cauză, cazul vânzării – cumpărării cu plata în rate sau în leasing,
donaţia cu clauză de întreţinere, contractul de închiriere, autorizaţia de construcţie, situaţii în care
efectele actelor se întind în timp până la ultima acţiune de realizare care stinge raportul juridic.

După modul lor de realizare distingem:

- acte pure şi simple, manifestări de voinţă producătoare de efecte juridice prin simpla intenţie a
autorului lor, fără nici o altă condiţionare deosebită care să ţină de forma sau conţinutul actului, cum
este cazul opţiunii de acceptare pură şi simplă a moştenirii, actul de impozitare fiscală, etc.;

- acte complexe, care pentru a putea produce efecte juridice trebuie să întrunească mai multe
condiţii de fond şi / sau de formă deosebite, care pot consta în complexitatea procedurii de emitere
sau elaborare (actul administrativ de instituire a tutelei, hotărârea judecătorească) sau concursul mai
multor manifestări de voinţă (actele administrative emise în comun, cele aprobate etc.);

- actele afectate de modalităţi, reprezintă categoria a cărei existenţă şi executare este determinată
de condiţie, eveniment viitor şi nesigur, independent de voinţa părţilor de care depinde existenţa
actului, sarcina, modalitate ce afectează existenţa şi / sau executarea actului, reprezentând o
obligaţie asumată de una sau de părţile din contract a cărei realizare depinde de acestea , iar în caz
de neîndeplinire încetează existenţa sau executarea actului şi termenul, eveniment viitor şi sigur de
care depinde executarea actului. Pentru prima categorie putem exemplifica renta viageră, pentru a
doua donaţia cu clauză de întreţinere şi pentru ultima vânzarea – cumpărarea cu plata în rate