TITLUL I.

ELEMENTE DE TEORIA GENERALĂ A

DREPTULUI

CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL

1.1. NOŢIUNEA DE NORMĂ SOCIALĂ ŞI CLASIFICAREA

NORMELOR SOCIALE
Orice comunitate umană, încă de la primele colectivităţi, a simţit nevoia unei
organizări, a unei discipline fără de care convieţuirea ar fi imposibilă. S-au format
inevitabil anumite reguli, norme, obiceiuri a căror respectare era necesară colectivităţii
respective şi care la început era asigurată de şeful familiei, apoi în gintă de capul gintei, în
trib de către şeful de trib, direct ori împreună cu sfatul bătrânilor.
Pe măsura evoluţiei organizării sociale s-a creat un organism desemnat să aplice şi
să asigure respectarea acestor norme. Acest organism care întruchipa puterea publică era
constituit ca ceva distinct de colectivitatea respectivă, purtând la început denumirea de
cetate, apoi republică sau imperiu, cu timpul a primit denumirea de stat1. Evoluţia
societăţii umane a confirmat dictonul "ubisocietasubiius" (unde este societate, acolo este
drept).
Acţiunea dreptului asupra relaţiilor sociale are loc în cadrul unui sistem de
reglementare compus dintr-o multitudine de norme (reguli) sociale. Acţiunea de
reglementare se realizează concomitent printr-o împletire şi interacţiune a diferitelor
categorii de norme.
Dreptul este cel chemat să ordoneze, să analizeze atitudinea şi comportamentul
indivizilor, să le impună o variantă de conduită, pe care îi poate apoi obliga să o respecte.
Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii sociale: în familie,
la serviciu, la şcoală, pe stradă, etc.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul „normă” provine din grecescul „nomos”
care înseamnă ordine. Norma socială este cea care reglementează conduita umană, iar
norma juridică este o normă socială care, alături de toate celelalte (morale, tehnice, etice,
religioase etc) întruneşte trăsăturile caracteristice normelor sociale, dar în acelaşi timp se şi
diferenţiază de acestea, prin trăsături particulare, proprii care îi conferă un loc aparte şi o
autonomie proprie.
Norma socială este o regulă sau standard de comportament împărtăşită de două
sau mai multe persoane cu privire la conduita ce trebuie considerată ca social
acceptabilă.
Normele sociale privesc deci raporturile dintre oameni şi sunt o creaţie a acestora, o
expresie de voinţă a oamenilor. Ele stabilesc conduita oamenilor în cele mai diferite
domenii ale vieţii sociale, varietatea lor fiind condiţionată pe de o parte de varietatea
relaţiilor sociale pe care le reglementează.

1 Statul ca principală instituţie a societăţii a determinat în decursul timpului numeroase dezbateri privind natura,
funcţiile, mecanismele şi formele sale în diferite domenii ale ştiinţei: economie, drept, filozofie, sociologie, etc.
1
 În funcţie de importanţa şi raportul lor cu dreptul, normele sociale nejuridice se
împart în obiceiuri, norme de convieţuire, norme morale şi norme ale unor organizaţii
nestatale.
a) Obiceiurile (moravuri, datini) reprezintă o categorie foarte vastă de reguli
sociale, care au apărut încă din primele începuturi ale existenţei umane. Obiceiul se
formează şi apare în mod spontan, ca urmare a aplicării repetate şi prelungite a unei
conduite, aceasta devenind treptat o regulă intrată în viaţa şi tradiţia colectivităţii
respective, pe care oamenii o respectă din obişnuinţă, ca o deprindere.
Obiceiul devine normă juridică - cutumă - în momentul în care este recunoscut de
puterea publică, de stat, în acel moment el devine obligatoriu, iar încălcarea sa atrage după
sine aplicarea sancţiunii organizate a statului. Obiceiul recunoscut ca normă juridică
devine izvor de drept.
b) Normele de convieţuiresocială- reprezintă o categorie de norme de bună
cuviinţă, norme protocolare, de politeţe, de curtoazie, foarte numeroase şi prezente în
viaţa de zi cu zi. Specificul acestor norme rezultă dintr-o anumită apreciere sau preţuire
reciprocă a persoanelor, exprimată prin "stima", "consideraţia" sau "respectul" ce şi-l aduc
una alteia. În anumite condiţii, pentru respectarea lor, poate să intervină o reglementare
printr-un act normativ, în această împrejurare norma de convieţuire socială dobândeşte
forţă juridică, devenind şi normă juridică.
c) Morala şi normele morale. Morala reprezintă un ansamblu de idei, percepte,
reguli cu privire la bine şi la rău, corect şi incorect, just şi injust. Perceptele şi normele
morale călăuzesc conduita oamenilor care-şi raportează astfel comportamentul la valorile
morale de bine sau rău, din care decurge şi definirea acestui comportament moral sau
imoral.
Normele morale sunt dotate cu sancţiuni de aceeaşi natură. Aceste sancţiuni pot fi
exterioare subiectului ( de exemplu, dispreţul sau oprobiul public) sau interioare, din sfera
conştiinţei subiectului (regrete, păreri de rău, mustrări de conştiinţă). Între drept şi morală
există o corelaţie organică, foarte strânsă, fiecare păstrându-şi însă identitatea.
Atât dreptul, cât şi morala reprezintă un ansamblu de norme de conduită. Dar,
spre deosebire de drept, normele morale dintr-o societate nu sunt neapărat unitare.
Normele morale au caracter spontan în apariţia lor, pe când normele de drept, cu excepţia
cutumei juridice, sunt rezultatul unei creaţii conştiente şi organizate.
Din punct de vedere al sancţiunii, deosebirea dintre normele morale şi juridice se
referă la faptul că normele de drept pot să fie asigurate prin forţa coercitivă a statului iar
normele morale au ca sancţiuni specifice oprobiul public, marginalizarea, desconsiderarea,
regretul, mustrarea de conştiinţă.
d) Normele organizaţiilor sociale nestatale - suntnorme de conduită, tot nejuridice,
creaţie a organizaţiilor sau organismelor sociale, economice, politice, religioase sau de altă
natură, care-şi stabilesc cadrul de organizare şi funcţionare, raporturile interne dintre
membri, prin statornicirea unor norme elaborate de ele, ce le guvernează întreaga
activitate.
Astfel de organizaţii sunt de exemplu, partidele politice, asociaţiile civice,
organizaţiile apolitice, organizaţiile fără scop lucrativ, uniunile profesionale, ligile,
asociaţiile, cluburile sportive, organizaţiile ştiinţifice, culturale etc. Toate acestea îşi
elaborează norme cu caracter statutar, instituţional, convenţional.

2
 Normele organizaţiilor sociale nestatale sunt foarte asemănătoare cu normele
juridice, ele stabilind drepturi şi obligaţii ale membrilor lor, sancţiuni pentru nerespectarea
lor dar nu sunt norme juridice pentru că le lipseşte apărarea şi garantarea lor, la nevoie, cu
ajutorul forţei publice, a forţei coercitive a statului.

1.2. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A DREPTULUI

Studiul dreptului implică cu necesitate o analiză a originilor şi evoluţiei dreptului.
În epoca comunei primitive, concomitent cu primele forme de organizare în familie,
gintă, trib, au apărut şi primele norme iniţial în forme rudimentare, care ulterior s-au
impus treptat ca deprinderi, obiceiuri, tradiţii. Toate aceste reguli exprimau interesele
comune ale colectivităţii, proprietatea comună asupra pământului, locuinţelor, relaţiile
sociale fiind de egalitate şi de solidaritate.
Aceste reguli de conduită aveau un caracter complex, fiind puternic influenţate de
aspectul mistic, religios al convieţuirii sociale din acele timpuri. Asigurarea respectării lor
era dată atât de motivaţii interne moral-religioase mistice, cât şi de măsurile sancţionatorii
luate de către colectivitate şi conducerea acesteia, respectiv şefii de familii, conducătorii
gintei şi triburilor.
Odată cu dezvoltarea societăţii, cu evoluţia şi dezvoltarea organizării sociale,
normele de conduită au evoluat şi ele, perfecţionându-se. Astfel, dacă în faza de început a
organizării sociale, pentru încălcarea gravă a normelor de convieţuire socială se aplica
sancţiunea răzbunării sângelui (legea talionului-ochi pentru ochi, dinte pentru dinte),
treptat, pe măsura dezvoltării sociale s-a trecut la sancţiunea expulzării din gintă sau trib,
pentru ca apoi odată cu apariţia unui produs suplimentar, peste nevoile de consum, să fie
introdusă pedeapsa sub forma răscumpărării materiale.
Între aceste norme, se poate aprecia că apar şi germenii dreptului, a normelor
juridice, care încep să se distingă de celelalte norme, mai ales prin natura lor deosebită, a
obligativităţii respectării lor prin recurgerea la forţa coercitivă a puterii publice, ce apare şi
ea ca ceva distinct faţă de autoritatea morală a şefului familiei, de exemplu.
Apariţia şi formarea dreptului este un proces complex, căruia nu i se poate stabili o
dată precisă de naştere, iar normele din această perioadă a începuturilor societăţii
omeneşti sunt încă destul de difuze, împletite cu multitudinea de obiceiuri, datini, practici
religioase, tradiţii etc.
Dreptul s-a format în primul rând, prin preluarea regulilor de conduită gentilice
care alcătuiau dreptul cutumiar, a cărui respectare miza pe aplicarea unor sancţiuni de
stat, iar în al doilea rând, prin crearea dreptului scris, a legilor care consacrau norme de
conduită.
Constituirea dreptului ca entitate conturată se poate spune că are loc odată cu
constituirea puterii publice ca putere de stat, în ţările orientului antic, ca şi în antichitatea
greco-romană. Atunci apare şi dreptul scris, ilustrat de anumite acte normative
considerate adevărate monumente legislative în istoria dreptului şi culturii umane, cum
au fost: Codul lui Hamurabi în Mesopotamia, Codul lui Manu în India, Legile lui Moise
(Decalogul) la evrei, Legile lui Solon la greci sau Legea celor XII table la romani. Ca
fenomen social, dreptul are o evoluţie istorică şi poartă amprenta epocilor istorice ca şi a
particularităţilor spirituale ale popoarelor.

3
 1.3. FACTORII DE CONFIGURARE A DREPTULUI. DREPTUL ŞI
VALORILE SOCIALE
1.3.1. Factorii de configurare a dreptului
Dreptul reprezintă o componentă a realităţii sociale, care îl influenţează şi îi
configurează trăsăturile principale.
Factorii de configurare a dreptului reprezintă cauzele şi forţele motrice care-l
determină, orientându-l să prevadă o reglementare sau alta.
a) Cadrul natural este constituit de mediul geografic, de factorii naturali şi de cei
demografici. Mediul geografic reprezintă un ansamblu de factori care influenţează viaţa
socială, dezvoltarea politică, economică, etc. Mediul natural şi-a manifestat influenţa, de
exemplu, prin constituirea unei legislaţii care să combată degradarea naturii. Relieful,
clima, bogăţiile subsolului influenţează reglementările juridice. Diversele evenimente
naturale pot constitui cauze care să determine naşterea, modificarea sau stingerea unor
raporturi juridice.
b) Cadrul istoric, etnic, naţional are în vedere condiţiile istorice şi particularităţile
naţionale ale populaţiei. Existenţa unei populaţii cu o structură etnică omogenă, prezenţa
minorităţilor etnice şi naţionale a populaţiei, competenţa multietnică şi naţională a
populaţiei - toate influenţează într-un fel sau altul dezvoltarea dreptului.
c) Cadrul social-politic – intră în cuprinsul acestuia domeniul economic, politic;
schimbarea regimului politic, cu toate consecinţele sale asupra tuturor ramurilor
dreptului influenţează mai ales dreptul constituţional, de pildă, reglementările privind
drepturile omului în fostele ţări socialiste după răsturnarea regimurilor totalitare
dictatoriale.
d) Cadrul cultural-ideologic (creaţia spirituală, ideologia, religia, cultura în
general) are o influenţă semnificativă asupra reglementărilor juridice. Dreptul însuşi, în
măsura în care exprimă năzuinţele poporului, este un element de cultură.
e) Factorul uman reprezintă zona centrală de interes pentru orice legiuitor. În orice
stat democratic, factorul uman este principala preocupare a activităţii legislative.
Dimensiunea umană a dreptului priveşte, înainte de toate, drepturile esenţiale ale
individului, numite şi drepturile fundamentale ale omului.
f) Factorul internaţional, respectul, situaţia internaţională a ţării respective,
raporturile cu vecinii, cu comunitatea internaţională au influenţă asupra dreptului.
Toţi aceşti factori influenţează, într-o măsură mai mare sau mai mică, elaborarea
reglementărilor juridice.
1.3.2. Valorile sociale ale dreptului
Studiul factorilor de configurare a dreptului nu poate fi complet fără cercetarea
valorilor sociale pe care le urmăreşte societatea respectivă şi în slujba cărora urmează să
acţioneze reglementările juridice. Aceste valori sociale sunt următoarele:
 Justiţia - realizarea justiţiei sociale este înscrisă ca o cerinţă a statului de drept în
documentul adoptat de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare Europeană (CSCE) la
Copenhaga în 1990;
 Democraţia- presupune necesitatea instaurării puterii libere alese a poporului în
societate, asigurarea egalităţii drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti în conformitate cu
4
prevederile documentelor internaţionale, respectul persoanei şi libera dezvoltare a
personalităţii sale, omul în centrul preocupărilor văzut ca scop şi nu ca mijloc;
 Securitatea (siguranţa) juridică - presupune respectul drepturilor şi libertăţilor
persoanei împotriva oricăror abuzuri, încrederea cetăţeanului că drepturile sale sunt
respectate;
 Statul de drept - exprimat ca valoare socială, presupune instaurarea puterii
bazate pe domnia legii, a justiţiei, a principiilor separării puterilor în stat şi a pluralismului
politic;
 Proprietatea în formele ei multiple- presupune excluderea monopolului unei
forme de proprietate, ori a dominaţiei puterii de stat, afirmarea proprietăţii private,
realizarea procesului de privatizare, făurirea economiei de piaţă ca o necesitate a
progresului societăţii noastre;
 Societatea civilă- desemnează în principal organizarea societăţii pe baze
democratice, distinctă de putere politică, înlocuirea dominaţiei politicului, a
atotputerniciei statului, care trebuie redus la dimensiunile sale fireşti. Nu statul este
centrul atenţiei şi preocupărilor, ci cetăţeanul, dispunând de drepturile sale fundamentale.
 Suveranitatea naţională - are în vedere asigurarea dreptului fundamental al
poporului de a-şi determina singur modul de organizare şi viaţă în contextul societăţii
internaţionale contemporane, cu respectarea principiilor dreptului internaţional.
Putem concluziona din cele expuse că ordinea constituţională este o sinteză a
tuturor acestor valori, exprimată în existenţa constituţiei ca lege supremă în stat, ce
consfinţeşte principiile şi trăsăturile fundamentale ale statului şi societăţii noastre, ale
orientării social politice şi economice.

1.4. DREPTUL ŞI MORALA

În orice sistem moral, unei noi ordini juridice îi corespunde o anumită ordine
morală, între ele existând o coerenţă necesară. Se poate susţine că un act social este
obligatoriu numai dacă este conform dreptului.
Procesul istoric de apariţie a dreptului arată că acesta s-a desprins treptat din
normele de morală. Prin urmare, morala precede dreptul şi continuă să-l penetreze, astfel
încât dreptul nu poate fi conceput în afara moralei.
Influenţa moralei asupra dreptului se referă atât la procesul constituirii dreptului,
prin intermediul concepţiilor etice ale legiuitorului, cât şi la procesul de aplicare a sa, prin
concepţia etică a judecătorului. Dreptatea este un ideal moral şi juridic în acelaşi timp.
Unele norme juridice au o încărcătură morală evidentă. Astfel, principiul bunei-credinţe în
materia contractelor are o aplicare generală importantă.
Cu toată afinitatea dintre drept şi morală, între ele există diferenţe clare. Sfera
moralei este mai largă decât cea a dreptului, întrucât vizează conduita oamenilor în cele
mai diverse situaţii.
Morala şi dreptul nu au aceleaşi sancţiuni. Pe teren moral acţionează opinia publică
prin dezaprobarea unei acţiuni sau prin mustrările de conştiinţă, care exprimă regretul sau
remuşcarea cauzată de înfăptuirea unei fapte reprobabile. Dreptul are la îndemână forţa
de constrângere a statului.

5
 De asemenea, morala este unilaterală, fiindcă se adresează unui singur subiect, pe
când dreptul este bilateral, întrucât opune doi subiecţi diferiţi. Totodată, dreptul este mai
bine determinat ori precizat, pe când morala este dominată de incertitudine.

1.5. DEFINIREA, CONŢINUTUL ŞI FORMA DREPTULUI

1.5.1. Conceptul de drept
Dreptul este, înainte de toate, o regulă de conduită în raporturile dintre oameni.
Existenţa şi realitatea dreptului este dată, până la urmă, de necesitatea stabilirii
unor reguli sociale, a unor norme de conduită obligatorii. Dreptul apare ca un instrument
pentru statornicirea în societate a unor reguli în conformitate cu anumite valori sociale.
Dreptul reprezintă un ansamblu unitar, un sistem de reguli de conduită, edictate de către
puterea de stat sau apărute în altă formă (ex. cutuma, obiceiul) a căror respectare
obligatorie este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Specificul cel mai elocvent al dreptului ca fenomen social îl constituie caracterul
normativ sau normativitatea juridică. Normativitatea juridică are un caracter imperativ.
Ea stabileşte nu ceea ce este, ci ceea ce trebuie să fie. Legea stabileşte ceea ce trebuie să facă
oamenii, adică ce conduită trebuie să urmeze în anumite împrejurări. Pornind de la
realităţile economico-sociale din societate, ea impune o anumită ordine de drept.
Obligativitatea dreptului, imperativul juridic, spre deosebire de cel moral, este
asigurat prin sancţiuni prevăzute de a se aplica, la nevoie, cu ajutorul forţei, a puterii
publice.
Cetăţenii nu au posibilitatea alegerii între conduita prescrisă de drept şi un alt gen
de conduită, ci sunt datori să o respecte pe prima. Într-o societate cu regim democratic,
autoritatea şi supremaţia legii sunt de necontestat iar obligativitatea dreptului este atât de
puternică încât nimeni nu poate ignora normele din lege sub pretextul necunoaşterii lor.
Nemo censetur, ignorare lege (nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii) este un
adagiu principal formulat încă din dreptul roman, a cărui consecinţă constă în faptul că
necunoaşterea legii nu poate fi o scuză pentru absolvirea de răspundere şi de sancţionare
în cazul încălcării dreptului.
Sancţiunea ce se aplică în cazul încălcării dreptului îmbracă în principiu, o formă
oficială, fiind aplicată de către organe special investite cu puterea de a judeca şi decide
prin hotărâri. Aceste hotărâri, la nevoie, se aduc la îndeplinire prin forţa de constrângere a
statului.
Sancţiunea nu se identifică întrutotul cu constrângerea, întrucât există unele
sancţiuni juridice – de exemplu, anularea unui act ilegal - care pot fi aplicate fără a se
recurge la constrângere.
1.5.2. Conţinutul şi forma dreptului
Conţinutul dreptului poate fi privit sub două aspecte: normativ şi social
Conţinutul normativ relevă însăşi conduita sau comportamentul prescris de
normele juridice subiectelor de drept, adică ce drepturi şi obligaţii concrete au oamenii în
anumite împrejurări.

6
 Conţinutul social al dreptului este dat de scopul, de voinţa şi interesele pe care
dreptul le exprimă şi le consacră. În principiu, dreptul exprimă voinţa şi interesele
deţinătorilor puterii de stat.
Dreptul este forma în care statul îşi organizează constrângerea, asigurarea
condiţiilor de viaţă ale societăţii pentru care scopul este motorul întregului drept.
În ce priveşte forma dreptului, aceasta are în vedere modul de exprimare a
normelor juridice. Forma constă în aspectul exterior al dreptului, modul de prezentare al
acestuia în exterior.
Se disting forma internă, dată de exprimarea sa în ramuri, instituţii juridice şi
forma externă, dată de felul cum sunt exprimate normele juridice, de haina pe care o
îmbracă, respectiv legi, decrete, hotărâri, acte denumite izvoare de drept.
1.5.3. Definiţia dreptului

Cuvântul “drept” (ca de altfel şi corespondentele sale în alte limbi – droit, diritto,
derecho, right, recht), derivă din latinescul “directus” care înseamnă drept, rectiliniu, în
linie dreaptă. Corespondentul termenului “directus” în plan juridic era cuvântul “jus”, care
însemna drept, dreptate, legi.
Pe parcursul existenţei sale milenare, dreptul a fost definit de către diverşi autori în
mod diferit în funcţie de poziţia şi orientarea lor filozofică, de şcoala juridică sau curentul
din care au făcut parte.
În dreptul roman, conceptul de drept a fost definit prin referiri la categorii morale:
„jus est ars boni et aequi” ceea ce înseamnă că dreptul este „arta binelui şi a echităţii”.
În doctrina noastră mai veche s-a considerat pe drept cuvânt că dreptul nu este
decât un ansamblu (un sistem) de reguli de conduită impuse de puterea publică, menite să
asigure ordinea în societate, sau un sistem de norme de acţiune socială, raţional
armonizate şi impuse de societate2. Ca o variantă a acestei definiţii, se consideră că dreptul
este un sistem deductiv de norme sociale destinate ca, printr-un maximum de justiţie
realizabilă, să asigure un maximum de socialitate într-un grup social determinat.
Dreptul a mai fost definit în doctrină ca ansamblul regulilor asigurate şi garantate
de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în
principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei
libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale.
Dreptul poate fi definit caansamblul normelor juridice instituite sau sancţionate
de stat, care exprimă voinţa şi interesele comune, generale asigurate în aplicarea lor de
forţa de constrângere a statului.

1.6. DREPTUL OBIECTIV ŞI DREPTUL SUBIECTIV

În sens juridic, conceptul de drept este utilizat în două sensuri: drept subiectiv şi
drept obiectiv.
Dreptul subiectiv reprezintă prerogativa, facultatea, posibilitatea unei persoane de
a-şi valorifica sau de a-şi apăra un anumit interes, recunoscut şi protejat de autorităţile
publice.

E. Speranţia, Principii fundamentale de filozofie juridică, Cluj, 1936, p. 8.

2

7
 Dreptul subiectiv este dreptul pe care o persoană (fizică sau juridică) îl foloseşte şi îl
exercită în mod nemijlocit, în calitate de titular.
Dreptul subiectiv, ca aspect al fenomenului juridic, indică prerogativele (facultăţile)
unui subiect de drept de a-şi valorifica sau proteja împotriva terţilor un anumit interes
apărat de dreptul obiectiv. (de exemplu, dreptul de proprietate, dreptul la moştenire etc.)
Dreptul subiectiv consacră juridiceşte acele valori ce configurează personalitatea
umană (cum ar fi : viaţa, onoarea, numele, demnitatea, proprietatea etc.) valori care,
sancţionate prin norme juridice adecvate, devin drepturi ale omului şi alcătuiesc statutul
juridic al acestuia. Exemple de drepturi subiective pot fi: dreptul la viaţă, sănătate şi
integritate corporală; dreptul la proprietate; dreptul la muncă; dreptul la căsătorie etc.
Dreptul obiectivdesemnează totalitatea regulilor juridice de conduită sau a
normelor juridice din societate. El reprezintă totalitatea normelor de conduită instituite de
organele statului şi impuse indivizilor sau colectivităţii în cadrul vieţii sociale, uneori chiar
prin forţa de constrângere a statului.
Dreptul obiectiv poate fi privit sub două aspecte:
 sub aspect static(concretizat în acte normative, jurisprudenţă, cutumă, ce
reprezintă de fapt izvoare ale dreptului)
sub aspect dinamic(concretizat în acte de realizare şi de aplicare a dreptului de
către autorităţile competente în acest sens.)
Dreptul pozitiv reprezintă componenta activă a dreptului obiectiv, fiind format din
totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat şi care se aplică într-o anumită
ţară. Se mai numeşte şi drept obiectiv în vigoare.
Deşi opuse ca semnificaţie terminologică, dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv
reprezintă două ipostaze corelate ale fenomenului unic, care este dreptul. Dreptul
subiectiv nu există în afara dreptului obiectiv: dacă dreptul obiectiv ne permite să facem
ceva, atunci dispunem de dreptul subiectiv de a-l face. Prin urmare, dreptul obiectiv
constituie fundamentul dreptului subiectiv.
La rândul său, dreptul pozitiv sau obiectiv îşi află motivaţia şi finalitatea socială
prin manifestarea concretă a dreptului subiectiv. În lucrările de specialitate, sensul cel mai
răspândit al termenului de drept este cel de drept obiectiv. Din acest motiv, ori de câte ori
se foloseşte expresia „drept”, fără alt atribut, se înţelege că este vorba de dreptul obiectiv.
Dimpotrivă, în vorbirea curentă, oamenii au în vedere în special sensul de „drept” ca
drept subiectiv (dreptul la concediu, dreptul la muncă etc).

1.7. SISTEMUL DREPTULUI

Sistemul dreptului reprezintă structura unitară a ansamblului normelor juridice
dintr-un stat, determinat de caracterul unitar al societăţii, valorile sociale ocrotite prin
drept şi principiile fundamentale ale dreptului, precum şi divizarea acestor norme pe
grupe distincte în instituţii şi ramuri de drept.
Instituţia juridică cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează o
anumită categorie de relaţii sociale (de exemplu, instituţia juridică a căsătoriei, instituţia
moştenirii, instituţia dreptului de proprietate).
Ramura de drept reprezintă o grupare mai largă de norme şi instituţii juridice care
sunt legate între ele prin obiectul lor comun, prin anumite principii comune care stau la
baza lor, potrivit intereselor din societatea respectivă.
8
 Cea mai importantă diviziune a dreptului este în drept public şi drept privat.
Deosebirea între dreptul public şi privat este foarte veche, distincţia fiind făcută
încă din antichitate, din dreptul roman. Ulpian a fost primul jurisconsult care a introdus o
diviziune a dreptului în drept public (juspublicum) şi drept privat (jusprivatum).
Dreptul privat este alcătuit din ansamblul normelor juridice care reglementează
raporturile dintre persoanele fizice şi persoanele juridice privite ca particulari şi titulari de
drepturi şi obligaţii subiective. Raporturile de drept privat se nasc prin voinţa părţilor care
întotdeauna se află pe o poziţie de egalitate juridică. În sfera dreptului privat regăsim
următoarele ramuri de drept: drept civil, drept comercial, dreptul muncii, dreptul
comerţului internaţional, dreptul familiei, dreptul mediului etc.
Normele din sfera dreptului public asigură realizarea interesului general, pe când
normele din sfera dreptului privat sunt chemate să asigure interesele proprii, particulare
ale subiecţilor de drept. Prin normele din sfera dreptului public sunt reglementate
raporturile sociale în care întâlnim o manifestare unilaterală de voinţă, pe când prin
normele din sfera dreptului privat sunt reglementate acele raporturi care au la bază
acordul de voinţă al părţilor.
Normele juridice din sfera dreptului privat sunt în principiu, norme dispozitive, de
la care părţile pot deroga prin convenţia lor.
Dreptul public reglementează conduita tuturor persoanelor, cetăţeni sau străini,
care se află în spaţiul de suveranitate al statului respectiv, pe când normele dreptului
privat vizează numai părţile raportului juridic.
 Prin dreptul public înţelegem totalitatea normelor juridice a instituţiilor şi a
ramurilor de drept care reglementează raporturile dintre stat şi persoanele fizice sau
juridice particulare. În aceste raporturi de drept public organele statului apar ca purtătoare
ale autorităţii statale, iar toate celelalte persoane se află într-o poziţie de subordonare faţă
de organele statului, deci faţă de subiecţii purtători ai autorităţii statale.
 Părţile raportului juridic de drept public se află într-o poziţie de inegalitate
juridică, iar pe de altă parte părţile raportului juridic de drept privat se află într-o poziţie
de egalitate juridică.
 Normele din sfera dreptului public sunt prin excelenţa lor imperative
(obligatorii), în sensul că nici una din părţile raportului de drept public nu poate deroga
de la prevederile normei de drept public. În sfera dreptului public sunt cuprinse
următoarele ramuri de drept: drept constituţional, drept administrativ, drept penal, drept
financiar, drept internaţional public şi altele.

1.8. FUNCŢIILE DREPTULUI

Funcţiile dreptului sunt orientări sau direcţii principale ale acţiunii mecanismului
juridic, la îndeplinirea cărora participă toate instituţiile abilitate, pe baza normelor în
vigoare. Aceste funcţii sunt următoarele:
a) instituţionalizarea organizării social-politice a societăţii. Potrivitacesteiatribuţii,
dreptul, prin Constituţie şi celelalte legi, asigură cadrul de funcţionare a întregului sistem
de organizare socială.
b) conservarea, apărarea şi garantarea valorilor fundamentale ale societăţii.
Dreptul ocroteşte şi apără securitatea socială, proprietatea individului, drepturile şi
libertăţile omului.
9
 c) funcţia de conducere a societăţii, deoarece normele juridice reprezintă mijlocul
prin care se realizează politica internă şi internaţională a unui stat.
d) o funcţie normativă, deoarece dreptul, prin normele juridice obligă individul şi
colectivităţile de indivizi la o conduită tip, socialmente utilă, baza realizării ordinii
juridice.

1.9. IZVOARELE DREPTULUI

1.9.1. Noţiunea de izvor de drept
Pentru ca voinţa socială să devină obligatorie se impune ca normele juridice să
îmbrace o anumită formă, formă care mai este denumită izvor de drept.
Izvorul de drept poate fi definit ca fiind modalitatea specifică de exprimare a
conţinutului dreptului.
Conceptul de izvor de drept poate fi privit în două sensuri: în sens material şi în
sens formal.
Prin izvoare de drept în sens material se înţeleg condiţiile materiale ale societăţii la
un moment dat (factorii de configurare a dreptului) care au stat la baza voinţei
legiuitorului de a reglementa un anumit domeniu social.
În ştiinţa juridică s-a generalizat noţiunea de izvor de drept în sens formal, care are
în vedere forma prin care se exteriorizează voinţa socială generală pentru a se impune
individului sau colectivităţilor; el este mijlocul cu ajutorul căruia se exprimă izvorul
material.
1.9.2. Actele normative
Actul normativ este cel mai important izvor de drept în sistemul dreptului, fiind
creaţia autorităţii publice investite cu putere normativă: parlament, guvern, preşedinte,
organele administraţiei publice centrale sau locale. Actele normative juridice se întâlnesc
din cele mai vechi timpuri (de exemplu, Legea celor XII Table la romani).
Legea
Locul central în sistemul actelor normative îl ocupă legea. Conceptul de lege este
folosit în mai multe accepţiuni.
În sens larg, prin lege se înţelege orice act normativ, orice act cu putere obligatorie
care provine de la un organ de stat, investit cu o anume autoritate şi competenţă.
În sens restrâns, prin lege este desemnat numai actul normativ adoptat de
Parlament potrivit unei proceduri prestabilite, care reglementează cele mai importante
relaţii sociale şi care are forţă juridică superioară faţă de toate celelalte acte normative care
se întemeiază pe aceasta.
În categoria legii, ca o varietate a ei, intră, de asemenea Constituţia ca lege
fundamentală (supremă) şi Codul ca o lege în care reglementările îmbracă o anumită
formă de sistematizare.
Legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel mai important izvor de
drept care emană de la Parlament, organul suprem al puterii de stat, exponent al puterii
suverane a poporului. Legea se distinge de celelalte acte normative atât prin poziţia ei
superioară în sistemul izvoarelor dreptului, fiind edictată de organul suprem

10
reprezentativ al puterii de stat, potrivit unei proceduri anume stabilite, cât şi prin
conţinutul normativ al reglementărilor instituite de ea.
Din punct de vedere al forţei juridice, legile se clasifică în:
 legi constituţionale sau fundamentale;
 legi organice;
 legi ordinare.
Legile constituţionale sau fundamentale sunt Constituţia şi legile de revizuire sau
modificare a legii fundamentale.
Constituţia este cea mai importantă lege în stat, fiind denumită pentru acest
considerent şi Legea fundamentală.
Constituţia reglementează principiile fundamentale ale organizării sociale şi de stat,
sistemul organelor şi separaţiei puterilor în stat, drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor. Constituţia are o poziţie deosebită în ierarhia legilor şi a
celorlalte acte normative, dispune de forţă juridică superioară faţă de toate acestea,
conţinutul acestora trebuie să fie totodată, conform prevederilor constituţiei. Aceasta
înseamnă că, pe de o parte, orice act contrar Constituţiei este lipsit de valoare juridică, iar
pe de altă parte, se poate vorbi despre neconstituţionalitatea legii.
Legile organice se adoptă în domeniile de importanţă majoră pentru drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti. Prin lege organică se reglementează, de exemplu:
- sistemul electoral;
- organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;
- partidele politice;
- organizarea şi desfăşurarea referendumului;
- organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
- infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; acordarea amnistiei sau a
graţierii colective;
- statutul funcţionarilor publici;
- contenciosul administrativ;
- organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor
judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
- regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
- organizarea generală a învăţământului;
- organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul
general privind autonomia locală; etc.
Legile organice se votează cu jumătate plus unu din membrii camerei, pe când
legile ordinare se votează cu jumătate plus unu din membrii prezenţi ai camerei.
Legile ordinare pot interveni în orice domeniu al relaţiilor sociale, cu excepţia celor
rezervate legilor constituţionale şi celor organice.
Codurile ca o formă anume sistematizată într-un domeniu dat, sunt tot legi. Ele se
prezintă sub forma unui ansamblu de norme juridice care sunt aranjate în mod sistematic
pe ramuri şi instituţii juridice.
După sfera de cuprindere şi gradul de generalitate a relaţiilor sociale reglementate,
legile se clasifică în trei categorii:

generale, care conţin dispoziţii comune pentru o categorie largă de relaţii sociale
(codurile). Legea generală este numită dreptul comun;

11

speciale, care se aplică pentru disciplinarea, reglementarea unei situaţii
particulare faţă de reglementările legii comune. În caz de concurs cu legea generală se
aplică principiul “lex speciali derogat generali”;

excepţionale. se emit în situaţii deosebite (cum ar fi: starea de necesitate, starea
de război etc.);
Iniţiativalegislativăaparţine, dupăcaz, Guvernului, deputaţilor,
senatorilorsauunuinumăr de celpuţin 100.000 de cetăţenicudrept de vot. Cetăţenii care
îşimanifestădreptul la iniţiativălegislativătrebuiesăprovinădincelpuţin un
sfertdinjudeţeleţării, iarînfiecaredinacestejudeţe, respectivînmunicipiul Bucureşti,
trebuiesă fie înregistratecelpuţin 5.000 de semnăturiînsprijinulacesteiiniţiative.
Legea se trimite, sprepromulgare, PreşedinteluiRomâniei. Promulgarealegii se face
întermen de celmult 20 de zile de la primire. Înainte de promulgare,
PreşedintelepoatecereParlamentului, o singurădată, reexaminarealegii.
Actele normative subordonate legii
1. Actele normative ale şefului statului – decrete prezidenţiale care pot fi elaborate
în situaţii prevăzute de Constituţie: instituirea stării de urgenţă, declararea de mobilizare
generală, acte individuale de numire în funcţie, etc.
2. Conform art. 108 alin. 1 din Constituţie, Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe.
Hotărârea este actul juridic potrivit căruia Guvernul îşi exercită rolul său de a
asigura conform programului de guvernare aprobat de Parlament, realizarea politicii
interne şi externe şi exercitarea conducerii generale a administraţiei publice. Aşadar, prin
hotărâre se asigură organizarea executării legilor.
Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite
ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Titlul art. 115 este „delegarea
legislativă", cu alte cuvinte ordonanţele sunt actele juridice ale Guvernului în urma
împuternicirii acestuia de către Parlament să emită norme cu caracter primar având forţa
juridică a legii.
Ordonanţele de Guvern au aceeaşi forţă juridică cu legile ordinare, Parlamentul nu
poate delega competenţa sa legislativă specifică domeniilor legilor organice sau
constituţionale. Prin urmare, în baza unor împuterniciri exprese (lege specială de abilitare)
şi pentru o durată limitată Guvernul poate adopta ordonanţe, care trebuie însă ulterior
aprobate de Parlament, prin lege.
Un regim aparte îl prezintă Ordonanţele de Urgenţă care, conform prevederilor art.
115 alin 4 din Constituţie, pot fi adoptate de Guvern numai în situaţii extraordinare a căror
reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul
acestora. Acestea pot fi emiseatâtîndomeniullegilorordinare, câtşiorganice.
3. Ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile miniştrilor şi ale organelor
centrale de specialitate ale administraţiei publice.
4. Actele normative ale organelor locale ale administraţiei publice- hotărârile
normative ale consiliilor locale, consiliilor judeţene, dispoziţiile normative ale primarilor,
ordinele prefecţilor. Aceste acte se emit în baza legii şi în scopul aplicării legilor,
hotărârilor, regulamentelor.

12
 1.9.3. Obiceiul juridic sau cutuma

Din punct de vedere istoric, obiceiul socotit ca cel mai important izvor formal al
dreptului, constituie cel mai vechi izvor de drept, prima formă în care s-au exprimat
normele juridice. El a constituit expresia unor necesităţi legate de conservarea valorilor
sociale, fiind rodul unei experienţe de viaţă a unei comunităţi, a repetării unei practici
îndelungate în credinţa că se respectă o regulă de drept.
Reprezintă numai în mod excepţional izvor de drept şi numai atunci când legea
face trimitere expresă la obicei. Se regăseşte ca izvor de drept de regulă în ramurile
dreptului privat.
Pentru sistemele de drept anglo-saxone, dreptul cutumiar continuă să fie un izvor
de drept important.
În dreptul penal român obiceiul este exclus întrucât aici funcţionează principiul
legalităţii pedepsei şi incriminării.
Cutuma este un izvor de drept subsidiar, neputând contrazice prevederile normelor
imperative.
1.9.4. Contractul normativ

Contractul normativ este izvor de drept dar are o sferă mai restrânsă de
aplicabilitate.
Contractul este un act juridic care stabileşte drepturi şi obligaţii pentru subiecte de
drept prin acordul lor de voinţă, dar privit în acest sens contractul nu poate fi izvor de
drept.
Când însă contractul conţine reguli de conduită cu aplicabilitate largă, (adică reguli
cu caracter general impersonal şi repetabil) pentru a orienta conduita părţilor, el are
valoarea de act normativ (contract normativ) şi este izvor de drept.
Există un gen de contracte care au în vedere reglementări cu caracter generic,
numite contracte normative şi care sunt izvoare de drept: în dreptul muncii – contractul
colectiv de muncă; în dreptul internaţional public - tratatele internaţionale (forma expresă
de manifestare a acordului de voinţă dintre state, prin care se crează norme noi de drept
internaţional sau se modifică ori se abrogă cele existente).
1.9.5. Practica judiciară (judecătorească) sau jurisprudenţa
Este formată din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele
judecătoreşti de toate gradele.
Nu constituie izvor de drept deoarece, potrivit principiului separaţiei puterilor în
stat şi al legalităţii, puterea judecătorească nu este competentă să legifereze (să creeze
legea) ci doar să aplice legea care este edictată de Parlament (ca putere legislativă în stat).
1.9.6. Doctrina
Cuprinde ansamblul părerilor, opiniilor, interpretărilor teoreticienilor şi
practicienilor jurişti referitoare la diferite instituţii de drept, reglementări juridice sau
cazuri concrete.
Deşi are un rol important în cunoaşterea fenomenului juridic, a relaţiilor sociale
supuse reglementării juridice, în interpretarea şi aplicarea corectă a normelor juridice, în
perfecţionarea şi dezvoltarea dreptului, doctrina nu constituie izvor de drept.
13
 CAPITOLUL II
NORMA JURIDICĂ

2.1. CONCEPTUL DE NORMĂ JURIDICĂ

Dreptul este compus din unităţi structurale, elementare, cunoscute sub denumirea
de norme de drept, juridice. Acestea sunt de fapt reguli de conduită ale oamenilor, care
trebuie respectate întocmai, încălcarea lor atrăgând sancţiuni şi uneori executarea silită
prin concursul organelor speciale ale statului. Deoarece aceste norme sunt stabilite cu
ajutorul dreptului, ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de norme de drept.
Norma juridică reprezintă o regulă de conduită obligatorie, cu caracter general şi
impersonal, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare
este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Scopul normei juridice este de a asigura convieţuirea socială, orientând conduita
oamenilor în direcţia promovării şi consolidării relaţiilor sociale potrivit idealurilor şi
valorilor ce guvernează societatea respectivă.

2.2. CARACTERELE NORMEI JURIDICE

Norma juridică are un caracter prescriptiv, ea stabileşte, fixează sau autorizează o
anumită conduită pentru destinatarii săi, adică prescrie un comportament ce constă într-o
acţiune sau inacţiune umană îndreptată într-o anumită direcţie, în vederea realizării unui
anumit scop.
Norma juridică este o regulă cu caracter general3şi impersonal, fiind o regulă tipică
menită să se aplice la un număr nelimitat de cazuri şi persoane. Norma juridică conţine un
model abstract pentru un agent posibil al acţiunii sociale. Conduita tipică,
standard,prescrisă de norma juridică stabileşte drepturile şi obligaţiile participanţilor la
viaţa juridică, ale subiecţilor raporturilor juridice în mod generic. Astfel, norma juridică
devine un criteriu unic de îndrumare şi apreciere a conduitei oamenilor, un veritabil
etalon sau standard, în funcţie de care o anumită conduită este definită ca fiind licită sau
ilicită.
Norma juridică este impersonală, adică ea nu se adresează unei sau unor persoane
anume, prestabilite şi identificate ca atare, ci vizează un număr nedeterminat de persoane.
Dar acest caracter impersonal nu înseamnă însă că fiecare normă vizează absolut pe toată
lumea. Unele norme vizează toţi cetăţenii, altele vizează numai o anumită categorie de
persoane (alegători, funcţionari publici, chiriaşi, pensionari etc).
Norma juridică are uncaracter obligatoriu. Caracterul obligatoriu este prefigurat de
principiul că în cazul nerespectării normei juridice, statul, prin organele sale coercitive
(poliţia, parchetul, instanţele judecătoreşti) asigură aplicarea dreptului şi restabilirea
ordinii de drept. Normele de drept, conţinând precepte de conduită, nu sunt simple
indicaţii sau doleanţe, ci reprezintă o poruncă, un ordin, o dispoziţie obligatorie. Fără acest
caracter obligatoriu, imperativ, esenţial pentru norma juridică, aceasta şi-ar pierde însăşi

„Lex est communaepraeceptum”-Legea este o dispoziţie generală, afirma în dreptul roman jurisconsultul Papinian.
3

14
sensul existenţei sale ca normă socială distinctă, în varietatea şi multitudinea normelor
sociale.

2.3. STRUCTURA NORMEI JURIDICE

Structura normei juridice poate fi privită sub două aspecte: structura internă şi
structura externă.
Primul aspect are în vedere structura logico-juridică a normei, iar cel de-al doilea
construcţia externă, care este modul de exprimare în cadrul unui act normativ, adică
structura tehnico-juridică.
Structura internă (logico-juridică) arată din ce elemente este compusă norma
juridică: ipoteza, dispoziţia, sancţiunea4.
Schematic, structura internă a normei juridice s-ar putea exprima sub forma: în
cazul în care, dacă (ipoteza) ...atunci trebuie (dispoziţia) ... Altfel (sancţiunea) .
Ipoteza reprezintă acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile,
împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se cere o anumită conduită, precum şi
categoria subiecţilor la care se referă prevederile dispoziţiei5.
Ipotezele, în funcţie de gradul de precizie al formulării pot fi strict determinate -
atunci când ele stabilesc exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei. De exemplu, în cazul
stabilirii dreptului la pensie pentru urmaş, în lege sunt prevăzute toate condiţiile pe care
trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a putea fi beneficiar şi pentru a i se putea
stabili cuantumul pensiei. În art. 414 din Codul civil care prevede că: „Copilul născut sau
conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei”, ipoteza este de asemenea,
absolut determinată.
În situaţia când împrejurările de aplicare a dispoziţiei, prin natura lor, nu pot fi
formulate în toate detaliile, ele se subînţeleg, rezultând din contextul reglementării,
ipoteza este relativ determinată. De exemplu, art.174 din Codul penal prevede că: “Uciderea
unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor
drepturi”. În această normă juridică, împrejurarea săvârşirii faptei şi persoana care o
săvârşeşte nu sunt indicate precis, din contextul reglementării se subînţelege că indiferent
de făptuitor şi de împrejurările în care acesta a acţionat, va fi sancţionat de lege.
Ipoteza poate fi simplă când se are în vedere o singură împrejurare în care se aplică
dispoziţia şi complexă atunci când se au în vedere o multitudine de împrejurări care toate
sau fiecare în parte pot să determine aplicarea dispoziţiei.
Un exemplu concludent, folosit frecvent în literatura de specialitate pentru a
exemplifica ipotezele complexe, alternative, este cel prevăzut în art.209 din Codul
penal:„Furtul săvârşit în următoarele împrejurări: a) de două sau mai multe persoane
împreună; b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică; c) de către o
persoană mascată, deghizată sau travestită; d) asupra unei persoane aflate în
imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra; e) într-un loc public; f) într-un
mijloc de transport în comun; g) în timpul nopţii; h) în timpul unei calamităţi; i) prin
efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei
mincinoase, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani.

S. Popescu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, 2000, p.l87.

4

I. Ceterchi, M. Luburici, Introducere în studiul dreptului, Editura All, p. 329.

5

15
 Dispoziţia - prevede conduita ce trebuie urmată, în prezenţa ipotezei date, mai
precis care sunt drepturile şi obligaţiile subiecţilor vizaţi de norma juridică respectivă.
Dispoziţia poate să prevadă fie săvârşirea unei acţiuni (obligaţia conducătorului auto de a
acorda ajutor accidentaţilor) fie abţinerea de la săvârşirea unor fapte (interdicţia construirii
fără autorizaţie). Totodată dispoziţia poate să impună o anumită conduită (a face), să
interzică o anumită comportare (a nu face) sau să lase la alegerea persoanelor un anumit
comportament.
Sancţiunea - indică urmările nerespectării dispoziţiei normei juridice. Aceste
urmări reprezintă de fapt măsurile luate împotriva persoanelor care au încălcat norma de
drept şi care sunt aduse la îndeplinire, dacă este necesar, cu ajutorul puterii de stat6.
Sancţiunile diferă şi ele din punct de vedere al naturii şi gravităţii lor. Astfel se
disting sancţiuni penale (de exemplu, închisoarea, amenda penală) administrative (de
exemplu, amenda administrativă), disciplinare (de exemplu, desfacerea contractului de
muncă) sau civile (despăgubiri, anularea unui act). După scopul lor, sancţiunile pot fi: de
anulare a actelor ilicite, reparatorii (de reparare şi dezdăunare) şi sancţiuni coercitive.
Sancţiunile mai pot fi alternative (oferă posibilitatea organului de aplicare să aleagă
între două sau mai multe sancţiuni)7 sau cumulative (prevăd mai multe sancţiuni care se
aplică împreună şi în mod obligatoriu)8.
Structura tehnico - juridică a normei juridice formează partea dinamică a normei,
se referă la forma exterioară de exprimare a ei, la redactarea ei, care trebuie să fie clară,
concisă, concretă.
Normele juridice nu sunt elaborate şi nu apar într-o formă distinctă, de sine
stătătoare ci sunt cuprinse într-un act normativ: lege, hotărâre, regulament, statut. Acest
act normativ la rândul său este structurat pe capitole, secţiuni, articole, paragrafe.

2.4. CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE

1. După natura conduitei pe care o prescriu, normele juridice se clasifică în
onerative, prohibitive şi permisive.
Normele juridice onerative sunt acelea care prescriu în mod expres obligaţia de a
săvârşi o acţiune (a face), care impun o anumită conduită. De exemplu, potrivit art. 325 din
Codul civil „soţii sunt obligaţi să îşi acorde sprijin material reciproc”.
Normele juridice prohibitive sunt acelea care interzic săvârşirea unei acţiuni, a
unei fapte (a nu face). Aceste categorii de norme juridice îi aparţin marea majoritate a
normelor de drept penal, numeroase norme de drept administrativ.
Normele onerative şi cele prohibitive poartă denumirea şi de norme imperative sau
categorice deoarece nu permit nici o derogare de la realizarea lor.
Normele juridice permisive sau dispozitive sunt acelea care, fără a obliga sau
interzice în mod categoric o acţiune, o conduită, prevăd posibilitatea ca subiectul să-şi
aleagă o conduită acţionând după propria apreciere. Astfel, dreptul de recurs al părţilor
într-un proces este o normă permisivă, pentru că lasă la aprecierea părţilor dacă vor uza

6Lidia Barac, Răspunderea şi sancţiunea juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997.
7De exemplu, potrivit art. 180 din Codul Penal, lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice se
pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
8 De exemplu, potrivit art. 174 dinCodulPenal, ucidereauneipersoane se pedepseştecuînchisoare de la 10 la 20 de

anişiinterzicereaunordrepturi.

16
sau nu de această cale de atac. Sau, de exemplu, potrivit art. 1180 din Codul civil, „poate
contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie
anumite contracte”.
Uneori normele permisive oferă subiecţilor dreptul, posibilitatea ca într-o anumită
împrejurare să-şi stabilească singuri conduita, iar dacă nu o fac, atunci vor urma conduita
prescrisă prin norma de drept. Astfel, de exemplu, Codul civil în art. 1689 prevede că
„predarea trebuie să se facă la locul unde bunul se afla în momentul încheierii
contractului, dacă nu rezultă altfel din convenţia părţilor ori, în lipsa acesteia, din uzanţe”.
Aceste norme se mai numesc şi norme supletive.
 2. Din punct de vedere tehnico-redacţional, sau după criteriul structurii
interne, există norme complete sau incomplete, care la rândul lor pot fi norme de trimitere
sau norme în alb.
 Normele complete (determinate) reprezintă acele norme dotate cu toate
elementele necesare, ipoteză, dispoziţie şi sancţiune, deci reglementarea este clară.
 Normele incomplete (nedeterminate) sunt acele norme care nu au în
structura lor toate elementele. Uneori normele incomplete trimit pentru completare la o
altă normă, împreună cu care reglementarea devine completă (norme de trimitere). Alteori
norma este incompletă pentru că urmează să apară o reglementare care să completeze
această normă - situaţie în care ne aflăm în prezenţa normelor în alb.

2.5. ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE

Coordonatele principale ale acţiunii normelor juridice sunt: timpul (durata lor),
spaţiul (teritoriul) şi persoana destinatară.
Cu alte cuvinte, normele juridice se aplică în timp şi spaţiu, adică acţionează într-o
perioadă de timp şi pe un teritoriu supus unei anumite suveranităţi, asupra cetăţenilor
statului pe teritoriul căruia acţionează.
2.5.1.Acţiunea normei juridice în timp
Aplicarea normei juridice comportă trei dimensiuni: timpul, spaţiul şi persoana. O
normă juridică produce efecte juridice în intervalul de timp în care este în vigoare. Prin
urmare, normele de drept se aplică din momentul intrării în vigoare şi până în momentul
ieşirii lor din vigoare.
Intrarea în vigoare a normei. Norma juridică, inclusă în actele normative, intră în
vigoare la trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial sau la o dată ulterioară
prevăzută în textul ei (art. 78 din Constituţia revizuită). De exemplu, Legea nr. 31/1990
privind societăţile comerciale a intrat în vigoare la 30 de zile de la publicarea ei în
Monitorul Oficial.
De la data intrării în vigoare se consideră că legea este cunoscută de toţi cetăţenii şi
se aplică principiul: "nimeni nu se poate apăra, invocând necunoaşterea legii". Acţionează
în această privinţă o prezumţie (presupunere) absolută a cunoaşterii legii, prezumţie ce nu
poate fi răsturnată prin dovada contrară. Prezumţia de cunoaştere a normei juridice are
caracter general-valabil pentru toate normele juridice indiferent de forma lor (legi, decrete,
hotărâri), iar cel obligat să o respecte nu va putea folosi nici un mijloc de probă prin care să
dovedească necunoaşterea ei.

17
 Caracterul normei. Un aspect important la care se referă aplicarea normei în timp
este cel cu privire la perioada în care norma are dreptul să acţioneze din momentul intrării
ei în vigoare. Cu alte cuvinte, problema este dacă norma se aplică în viitor sau în trecut.
Norma juridică acţionează numai pentru prezent şi viitor, ea nu-şi întinde acţiunea
nici înainte de intrarea ei în vigoare şi nici după ieşirea ei din vigoare. Deci, norma juridică
nici nu retroactivează şi nici nu ultraactivează, ea durează cu eficienţă deplină şi continuă
până la ieşirea ei din vigoare, fiind aplicabilă din momentul intrării ei în vigoare tuturor
celor cărora li se adresează.
Dacă se aplică numai în viitor, unor raporturi care se vor forma după intrarea ei în
vigoare, norma este activă. Dacă se aplică unor fapte petrecute înaintea apariţiei ei, norma
este retroactivă. Codul civil, în art.6 prevede: "Legea civilă este aplicabilă cât timp este în
vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă". Principiul este consfinţit şi de Constituţie în
art. 15 alin. 2. care prevede că „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale
sau contravenţionale mai favorabile”.
Prin urmare, norma juridică are efect neretroactiv.
Există şi unele excepţii: norma nouă prevede în mod expres că operează şi asupra
unor fapte petrecute anterior intrării ei în vigoare; norma nouă prevede o pedeapsă mai
blândă sau mai favorabilă; normele de interpretare, deoarece fac corp comun cu normele
juridice interpretate.
Ieşirea din vigoare a normei juridice. Ieşirea din vigoare anormei juridice se
realizează prin trei modalităţi:
ajungerea la termen – în cazul legilor temporare se prevede în conţinutul lor data
ieşirii din vigoare (de exemplu, Decretul –lege nr.60/1990 privind pensionarea cu reducere
de vârstă a unor salariaţi prevedea că acest decret intra în vigoare la 1 martie 1990 şi se
aplica pe o durată de 6 luni).
abrogarea - Abrogarea este scoaterea din vigoare a unei norme juridice, a unei legi
în general ca urmare a intrării în vigoare a unei norme noi.
Abrogarea poate fi de mai multe feluri:
a) expresă-directă, când legea nouă prevede expres care lege veche se abrogă (de
exemplu, la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr...privind...,
publicată în Monitorul Oficial al României nr... din data....) sau articolele care se abrogă
din anumite acte normative;
b) expresă-indirectă, când legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară
noii legi;
c) implicită (tacită), în cazul în care legea nouă reglementează astfel o anumită
situaţie, încât este evident că legea anterioară este abrogată.
Actul normativ nou poate abroga doar acte normative care au aceeaşi forţă juridică
sau o forţă juridică inferioară.
căderea în desuetudine. O lege îşi poate înceta aplicarea şi prin căderea ei în
desuetudine (perimare), adică prin schimbarea radicală a realităţilor din viaţa politică şi
economico-socială a unei ţări. Evident, unele norme juridice, apărute înainte de
evenimentele din decembrie 1989, nu se mai aplică în ţara noastră, chiar dacă ele nu au
fost abrogate expres.

18
 2.5.2.Acţiunea normei juridice în spaţiu şi asupra persoanei

Normele juridice acţionează în spaţiu, adică asupra teritoriului unui stat,

reglementând conduita tuturor persoanelor aflate pe acel teritoriu. Fiind emanaţia statului,
normele sale juridice acţionează în teritoriul asupra căruia statul respectiv îşi exercită
suveranitatea.
Principiul teritorialităţii - Potrivit suveranităţii statului, acţiunea normelor juridice
aparţinând unui stat se extinde asupra întregului său teritoriu cu excluderea, de regulă, a
aplicării normelor altor state. Acesta este principiul teritorialităţii, principiul de bază care
guvernează aplicarea normelor juridice în spaţiu.
Principiul teritorialităţii are, datorită complexităţii relaţiilor internaţionale, unele
derogări (excepţii). Astfel, pe de o parte, normele nu se aplică pe teritoriul statului
respectiv asupra anumitor persoane străine şi a bunurilor lor (cum ar fi asupra
personalului diplomatic). Pe de altă parte, normele se aplică şi pe teritoriul altui stat, în
anumite limite, consimţite de statele respective prin acorduri bilaterale sau internaţionale.
În aceste cazuri, norma are efect extrateritorial, adică urmăreşte pe cetăţenii ţării
respective, chiar dacă locuiesc în străinătate.
Aplicarea normei juridice asupra persoanelor
Are statut juridic de străin, aceea persoană fizică determinată, care se află pe
teritoriul unui stat, dar care are cetăţenia altui stat sau nu are cetăţenie.
În general, regimul juridic aplicat străinilor se poate împărţi în trei grupe: regimul
naţional, regimul special şi regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate.
Regimul naţional constă în recunoaşterea pentru străini a aceloraşi drepturi de care
se bucură proprii săi cetăţeni, cu excepţia drepturilor politice şi a ocupării de funcţii
publice.
Regimul special constă în acordarea, pentru străini, a unor drepturi nominalizate în
acordurile internaţionale sau în legislaţiile naţionale.
Clauza naţiunii celei mai favorizate este un regim consacrat în acorduri bilaterale,
în temeiul căruia un stat acordă străinilor un tratament la fel de avantajos ca acela conferit
cetăţenilor unui stat terţ, considerat ca favorizat. Clauza are o natură contractuală, ea
neexistând în lipsa convenţiei dintre părţi. Obiectul clauzei naţiunii celei mai favorizate
are domenii diverse: exporturi, importuri, tranzit, tarife vamale, acces la instanţe, drepturi
de creaţie intelectuală etc. Raţiunea aplicării acestui regim implică diverse facilităţi de
natură politică şi economică pentru părţile implicate, dar şi înlăturarea oricăror
discriminări.

19
 CAPITOLUL III
RAPORTUL JURIDIC

3.1. NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE (CARACTERELE) RAPORTULUI

JURIDIC
Analiza raportului juridic evidenţiază anumite aspecte sociologice, raporturile de
drept fiind, înainte de toate, raporturi sociale, în care oamenii intră în vederea satisfacerii
trebuinţelor lor variate, raporturi de cooperare şi existenţă.
Privite prin prisma normelor juridice, raporturile juridice apar ca o realizare a
normelor. Conduita prescrisă de normă devine realitate atunci când se concretizează într-
un raport social, stabilit între anumite persoane care dispun de drepturi şi obligaţii ce le
sunt conferite de normele juridice.
Într-o formulare lapidară se poate spune că raportul juridic este o relaţie socială
reglementată de norma juridică. Premisele fundamentale ale apariţiei raportului juridic
sunt existenţa normei juridice, subiectele de drept şi faptele juridice. Norma juridică are o
contribuţie decisivă la întruchiparea raportului juridic deoarece ea determină capacitatea
juridică a persoanelor care participă la acest raport, conţinutul acesteia, cât şi împrejurările
în care raportul juridic se declanşează.
Raportul juridic este o categorie istorică, în sensul că raporturile juridice diferă de
la o epocă istorică la alta, fiind influenţate de evoluţia societăţii şi având o fizionomie
distinctă. Raportul juridic este un raport de drept ce va urma din punct de vedere istoric,
soarta dreptului, purtând amprenta lui, el fiind mijlocul de transpunere în viaţă a
normelor juridice.
Raportul juridic este un raport social, stabilindu-se de fiecare dată între oameni.
Omul nu poate să trăiască decât în relaţie cu alţi oameni. Aceste relaţii sociale dintre
oameni sunt foarte diverse şi se pot stabili între subiecţi colectivi. Aceste relaţii multiple,
constitutive ale realităţii sociale sunt reglementate de reguli morale de convieţuire socială,
dar şi de reguli de drept constitutive ale realităţii juridice ce cuprind norme de
constrângere.
Raportul juridic este totodată un raport de voinţă. Caracterul voliţional al
raportului juridic este dat de faptul căaici intervine pe de o parte voinţa legiuitorului
(voinţa statală) exprimată în norme juridice, iar pe de altă parte voinţa subiecţilor
participanţi la raportul juridic.
Raporturile juridice de drept privat, reglementate în general prin norme
dispozitive, au caracter dublu voliţional, existând în primul rând voinţa legiuitorului
(voinţa statală) şi apoi voinţa părţilor care, în condiţiile legii, îşi pot manifesta intenţia de a
încheia acte juridice (testament, contracte). În raporturile de drept public, esenţială este
voinţa legiuitorului. De exemplu, în dreptul financiar, organul fiscal are dreptul de a
stabili un impozit în sarcina unui subiect impozabil, fără consultarea acestuia şi astfel ia
naştere în mod unilateral un raport juridic financiar.
Raportul juridic are un caracter normativ. Aceasta înseamnă că aplicarea nu are ca
obiect ceea ce există, ci cum trebuie să fie o activitate, este în acelaşi timp un

20
comandament, un ordin. Acest ordin care se dă în ultimă instanţă în numele ideii de
justiţie, implică ideea de obligaţiune, pentru că atunci când spunem că cineva nu trebuie
să facă o faptă, că ar fi nedreaptă, prin aceasta înţelegem că are o obligaţiune. Ideea de
obligaţiune consacră implicit o valoare.
Prin urmare, între drepturi şi obligaţiuni, există o corelaţie absolută, respectiv
oriunde există drept înţelegem că trebuie să fie şi o obligaţiune şi invers. Totodată, aceasta
înseamnă că există o normă generală pe baza căreia se stabilesc drepturile şi obligaţiile
între părţi, iar acestea sunt asigurate la nevoie prin intervenţia sancţiunii juridice.
Putem concluziona că raportul juridic este un raport social, istoric, voliţional,
reglementat de norma juridică, în cadrul căreia participanţii se manifestă ca titulari de
drepturi şi obligaţii, prin exercitarea cărora se materializează finalitatea normei juridice.
Raporturile juridice sunt acele relaţii sociale care sunt reglementate prin normele de
drept . Exemple de raporturi juridice: raporturile ce se nasc între vânzător şi cumpărător,
9

mandant şi mandatar, unitate şi angajaţi, raporturile de căsătorie dintre soţ şi soţie;

raporturile dintre părinţi şi copiii acestora.
În concluzie, condiţiile sau premisele necesare pentru naşterea şi existenţa
raportului juridic sunt:
să existe o normă juridică care să reglementeze raportul social respectiv;
să existe participanţi (persoane) care să-şi manifeste voinţa de a da naştere
raportului de drept sau să existe persoane cărora să li se impună conduita prescrisă în
norma juridică;
să existe împrejurările (să aibă loc un eveniment sau o acţiune) numite fapte
juridice, prevăzute în ipoteza normei de drept care reglementează acele raporturi sociale şi
de care legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea raportului juridic.

3.2. CATEGORII DE RAPORTURI JURIDICE

În funcţie de obiectul relaţiilor sociale pe care le reglementează raporturile juridice
se pot grupa în tot atâtea categorii câte ramuri de drept sunt (raporturi juridice de drept
civil, raporturi juridice de drept administrativ, raporturi juridice de drept constituţional,
raporturi juridice de drept financiar, etc.).
Privite sub raportul obligativităţii conduitei prescrise prin norma de drept
raporturile juridice pot fi:
- raporturi juridice de autoritate - sunt acele raporturi care se nasc între stat sau
organe ale sale şi cetăţenii statului, în sensul că unul dintre subiecte este purtătorul
autorităţii publice –de exemplu, raporturi de drept constituţional, de drept administrativ,
de drept financiar, de drept penal, de drept procesual penal;
- raporturi juridice cu caracter de egalitate, opus caracterului de autoritate. Acestea
se pot naşte uneori şi între organele statului şi persoanele juridice, dar în cele mai
numeroase cazuri ele se nasc între persoanele fizice şi persoanele fizice ori juridice private,
de exemplu, vânzător-cumpărător, salariat-unitate, antreprenor-beneficiar, cărăuş-
expeditor, soţ-soţie.

I. Corbeanu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p. 54.
9

21
 3.3. SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC
3.3.1. Noţiune

Prin subiecţi ai raportului juridic sau subiecţi de drept se înţeleg participanţii la

raporturile juridice care au, ca atare, calitatea de titulari ai drepturilor şi ai obligaţiilor ce
formează conţinutul raportului juridic.
Raportul juridic are cel puţin doi subiecţi, unul activ şi altul pasiv.
Subiectul activ este persoana care are facultatea de a pretinde ceva de la cealaltă
parte.
Subiectul pasiv este persoana căreia îi incumbă obligaţia corespunzătoare pretenţiei
subiectului activ (în cazul raportului juridic de plată a impozitului, subiectul activ este
organul financiar, iar subiectul pasiv este contribuabilul).
În majoritatea raporturilor juridice civile şi comerciale, aceeaşi persoană poate fi, în
acelaşi timp, şi subiect activ şi subiect pasiv (în cazul contractului de vânzare-cumpărare,
vânzătorul are dreptul să pretindă plata preţului dar şi obligaţia de a preda bunul vândut).
Subiectele raportului juridic pot fi persoane fizice (oamenii, priviţi ca titulari de
drepturi şi obligaţii) sau persoane juridice (entităţi care, îndeplinind condiţiile prevăzute
de lege, sunt titulare de drepturi şi obligaţii).
3.3.2. Persoana fizică – subiect al raportului juridic

Prin persoană fizică se desemnează omul, privit individual, ca titular de drepturi şi

obligaţii.
Capacitatea juridică a persoanei fizice
Pentru a fi subiect de drept, persoana fizică trebuie să aibă capacitate juridică.
Această capacitate juridică desemnează aptitudinea generală şi abstractă a
persoanei de a participa la un raport juridic, având anumite drepturi şi obligaţii.
Capacitatea juridică este reglementată prin norme juridice în fiecare ramură de drept,
astfel că putem deosebi capacitatea juridică civilă, penală, administrativă etc.
Persoana fizică- cetăţean român, străin, apatrid (cel fără cetăţenie) - apare în
raporturile juridice ca subiect cu o arie de participare foarte largă. Cetăţenii unui stat pot
să participe, în principiu, la toate raporturile juridice.
Capacitatea juridică este generală şi specială.
În situaţia că nu vizează un anumit domeniu, capacitatea juridică este generală, iar
atunci când se referă la un anumit domeniu, ramură, instituţie (capacitatea juridică a
militarilor, a funcţionarilor etc.) vorbim de capacitate juridică specială.
În general, capacitatea juridică este unică, însă în ramura dreptului civil îmbracă
două forme: capacitatea juridică de folosinţă şi de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţăeste aptitudinea generală şi abstractă, recunoscută persoanelor
de legea în vigoare, de a avea drepturi şi obligaţii. Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de
folosință sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și
condițiile expres prevăzute de lege; nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte, la
capacitatea de folosință sau la capacitatea de exercițiu (art. 29 din Noul Cod civil).
Aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice reprezintă capacitatea de
exerciţiu.

22
 Individualizarea persoanei fizice în raporturile juridice se realizează prin anumite
mijloace de identificare şi anume: numele, domiciliul, starea civilă.
3.3.3. Persoana juridică – subiect al raportului juridic

Persoana juridică (morală) este subiect de drept civil, penal şi comercial iar, în
această calitate ea participă la raporturi juridice, desfăşurând activităţi cu caracter
economic sau de altă natură.
a. Elemente constitutive
Persoanele juridice sunt entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii
legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc condiţiile
legale, respectiv: organizarea de sine stătătoare, un patrimoniu propriu (distinct de al
persoanelor fizice din compunerea sa ori de al altor persoane juridice) şi un scop licit,
moral, în acord cu interesul general10.
Prin urmare, persoana juridică are trei elemente constitutive:
o organizare de sine stătătoare ce reprezintă structura funcţională a persoanei
juridice, care-i permite desfăşurarea activităţilor pentru care a fost creată;
un patrimoniu distinct, propriu, care să-i asigure independenţa necesară
activităţii propuse;
un scop licit şi moral, în acord cu interesele generale ale societăţii, ce rezultă din
lege, din statut, din regulamentul de funcţionare sau din actul de înfiinţare.
b. Aria de manifestare a persoanei juridice
Persoana juridică apare ca subiect de drept cu o largă arie de răspândire în circuitul
juridic. Societăţile comerciale, regiile autonome, instituţiile de învăţământ, de ştiinţă, de
cultură, organizaţiile cooperatiste etc, apar în viaţa economică şi socială ca persoane
juridice.
Partidele politice, diferitele organizaţii politice, fundaţiile etc. se organizează şi
funcţionează pe baza personalităţii juridice. Statul însuşi, unităţile sale administrativ-
teritoriale, unele organe de stat, apar în relaţiile de drept ca persoane juridice, stabilind
raporturi de drept privat.
c. Capacitatea juridică a persoanei juridice
Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi
şi obligaţiide la data înregistrării lor. Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea
drepturi lşi obligaţii, de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor
sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.
Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care,
prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice.
În schimb, persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi
obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de
constituire sau statut.Este vorba de un principiu general, denumit principiul specialităţii
capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice. Sancţiunea încălcării acestui principiu este
nulitatea absolută, actul nu este valabil, el fiind lipsit de efectele juridice în vederea cărora
a fost încheiat11.

10
Art. 187-188 din Codul civil.
11 De exemplu, o fundaţie non profit care face acte de comerţ, deşi scopul pentru care a fost înfiinţată era nelucrativ.
23
 Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se dobândeşte în momentul
constituirii organelor de administrare, întrucât persoana juridică îşi exercită drepturile şi
îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.
Organele de administrare ale persoanei juridice sunt acele persoane fizice sau
juridice care, prin lege, act de constituire sau statut, au fost desemnate să acţioneze, în
raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.
Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele
puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi.
d. Categorii de persoane juridice
Potrivit art. 189 din Codul civil, persoanele juridice sunt de drept public sau de
drept privat. Persoanele juridice de drept public sunt: statul, organele statului, unităţile
adminitrativ-teritoriale, etc..
Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una din formele
prevăzute de lege, precum: partidele politice, sindicatele, societăţile comerciale, asociaţiile
şi fundaţiile, etc.

3.4. CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC

3.4.1. Noţiunile de drept subiectiv şi de obligaţie
Conţinutul raportului juridic este alcătuit din drepturile şi obligaţiile părţilor
participante la raportul juridic. Aceste drepturi şi obligaţii sunt prevăzute de norma
juridică.
Drepturile subiective sunt posibilităţi juridice destinate unor subiecte generice prin
prevederile generale şi abstracte ale dreptului obiectiv, în vreme ce exerciţiile lor sunt
posibilităţi juridice valorificate printr-o acţiune licită de către subiecte concrete. Ele se
deosebesc de libertăţi şi capacităţi; libertăţile sunt facultăţi acordate de lege, în principiu,
tuturor oamenilor, pe când drepturile subiective sunt prerogative care revin unor
persoane determinate.
În cadrul raportului juridic, dreptul subiectiv apare ca o posibilitate, conferită de
norma juridică titularului dreptului (persoană fizică sau juridică) de a pretinde subiectului
pasiv să dea, să facă sau să nu facă ceva, realizarea acestei posibilităţi fiind garantată de
forţa de constrângere statală la care poate recurge titularul dreptului, în caz de nevoie.
Dreptul subiectiv se caracterizează prin următoarele aspecte:
- este un drept concret ce aparţine unei anumite persoane, în limite legale;
- dă posibilitatea titularului care are acest drept să pretindă de la subiectul pasiv,
titular de obligaţii, o anumită conduită, adoptând el însuşi o atitudine corespunzătoare;
- dreptului subiectiv îi corespunde o obligaţie în anumite situaţii;
- titularul dreptului poate cere, la nevoie, în caz de încălcare, folosirea forţei de
constrângere, exercitată de stat prin organele sale speciale (justiţie, poliţie, parchet), pentru
respectarea lui.
Obligaţia este celălalt elelment al raportului juridic corelativ dreptului subiectiv şi
constă în îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită conduită faţă de subiectul
activ. Această conduită constă în săvârşirea sau abţinerea de la săvârşirea anumitor
acţiuni.

24
 Obligaţia corespunde, prin urmare, dreptului subiectiv al celuilalt participant la
raportul juridic. De exemplu, avocatul este obligat să apere interesele clientului său,
executantul să efectueze lucrarea convenită etc.
Caracterizând succint obligaţia juridică se pot reţine următoarele:
- ea constă într-o îndatorire în antiteză cu caracteristica dreptului subiectiv al
subiectului activ;
- îndatorirea subiectului pasiv rezidă într-o conduită pretinsă de subiectul activ;
- conduita subiectului pasiv se concretizează printr-o prestaţie pozitivă (dare,
facere) sau o abstinaţiune (nonfacere);
- dacă subiectul pasiv nu-şi îndeplineşte de bună voie obligaţia, subiectul activ
poate recurge la forţa coercitivă a statului.
Drepturile subiective şi obligaţiile care formează conţinutul unui raport juridic sunt
corelative, fiecărui drept îi corespunde o anumită obligaţie şi invers. De exemplu, dreptul
proprietarului unui bun pe care îl închiriază este de a primi chiria. Acestui drept îi
corespunde obligaţia chiriaşului de a plăti chiria.
Din cele prezentate se desprinde o caracteristică definitorie a conţinutului
raportului juridic şi anume faptul că drepturile şi obligaţiile nu sunt rupte unele de altele,
ele se presupun şi se condiţionează reciproc, mai mult, ceea ce poate pretinde subiectul
activ este exact ceea ce constituie îndatorirea subiectului pasiv. Deci, drepturile şi
obligaţiile în cadrul raportului juridic sunt corelative.
3.4.2. Clasificarea drepturilor subiective
A. După gradul de opozabilitate drepturile subiective sunt absolute şi relative.
Drepturile subiective absolute sunt acelea cărora le corespunde obligaţia tuturor
persoanelor de a le respecta, deci sunt opozabile ergaomnes (de exemplu, dreptul la viaţă,
dreptul la proprietate, etc.).
Drepturile relative sunt acelea cărora le corespunde obligaţia anumitor persoane,
individualizate, determinate încă de la început, de a le respecta. Ele sunt deci opozabile
numai faţă de persoana sau persoanele ce constituie subiectul determinat al raportului
juridic (de exemplu, drepturile născute din raporturile contractuale).În temeiul lor
titularul are posibilitatea de a pretinde de la alt subiect determinat să dea sau să facă sau
să nu facă un anumit lucru, iar acestui subiect îi corespunde obligaţia concretă de a da sau
de a face sau de a nu face.
B. După conţinutul lor, distingem drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale.
Drepturile patrimoniale au conţinut economic, putând fi evaluate în bani şi se
împart la rândul lor, în drepturi patrimoniale reale şi drepturi de creanţă. Drepturile
nepatrimoniale sunt acele drepturi care nu au un conţinut economic şi deci nu pot fi
evaluate în bani, fiind denumite şi drepturi personale nepatrimoniale.
Drepturile reale sunt drepturi subiective patrimoniale ce conferă titularului lor
anumite prerogative, recunoscute de lege, asupra unui bun pe care le poate exercita în
mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară, în acest scop, intervenţia oricărei alte persoane
(de exemplu, dreptul de proprietate). Drepturile reale sunt opozabile ergaomnes.
Drepturile de creanţă - acele drepturi patrimoniale în virtutea cărora titularul lor
sau subiectul activ, numit creditor, are posibilitatea juridică de a pretinde de la subiectul
pasiv numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva, sub sancţiunea constrângerii.

25
 Drepturile nepatrimoniale sunt acele drepturi care nu au un conţinut economic şi
deci nu pot fi evaluate în bani, fiind denumite şi drepturi personale nepatrimoniale.Aceste
drepturi sunt netransmisibile (nu pot fi înstrăinate), sunt drepturi absolute; sunt
imprescriptibile şi strict personale.

3.5. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC

Conduita prescrisă ce se realizează de către subiecţii raportului juridic, ca urmare a
exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor constituie obiectul raportului juridic.
Prin intermediul raportului juridic, părţile urmăresc realizarea unor obiective.
Obiectivele pot fi bunuri materiale, informaţii, servicii, creaţii intelectuale etc. Indiferent
de scopul urmărit, material sau nematerial, raportul juridic se concretizează, în ultimă
instanţă, prin conduita umană, constând într-o acţiune (a da sau a face) sau într-o
inacţiune (a nu face). Prin urmare, prin obiect al raportului juridic se înţeleg acţiunile sau
inacţiunile pe care titularul dreptului subiectiv le întreprinde sau le solicită în procesul
desfăşurării raportului juridic.

3.6. FAPTELE JURIDICE

Între regulile de drept şi faptele sociale există relaţii complexe. Dreptul se naşte cel
puţin în parte din fapte şi totodată se aplică acestora. Se instituie astfel, în mod constant un
du-te-vino între drept şi fapte, acestea având vocaţia de a fi reglementate prin drept şi
dreptul fiind destinat, prin definiţie, să reglementeze faptele.
Prin fapte juridice înţelegem acele împrejurări care potrivit normelor juridice atrag după
sine apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice şi provoacă prin aceasta anumite
consecinţe juridice (de exemplu, încheierea unei căsătorii, naşterea unui copil, etc.)
În funcţie de factorul voliţional, faptele juridice se clasifică în evenimente şi acţiuni.
Evenimentele sunt fapte juridice care se petrec independent de voinţa oamenilor
(de exemplu, un cutremur poate produce anumite pagube materiale sau chiar pierderi de
vieţi omeneşti, deci anumite consecinţe juridice).
Acţiunile umane ca fapte juridice sunt manifestări de voinţă ale oamenilor care
nasc, modifică sau sting raporturi juridice. Ele pot fi licite când respectă normele juridice
sau ilicite când le încalcă. Principalele acţiuni licite sunt acte juridice ce reprezintă
manifestări de voinţă având drept scop naştereea, modificarea sau stingerea unor situaţii
juridice. Acţiunile ilicite sunt fapte omeneşti interzise de normele juridice – infracţiuni,
contravenţii, abateri disciplinare, etc.
Un loc important în cadrul acţiunilor îl ocupă actelejuridice, ca varietate
afaptelorjuridice. Ele reprezintă manifestarea de voinţă (orală, scrisă sau în altă formă)
făcută cu intenţia de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic.

26
 CAPITOLUL IV.RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

4.1. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ, FORMĂ SPECIFICĂ A

RĂSPUNDERII SOCIALE
Conceptul de răspundere sau de responsabilitate desemnează reacţia de reprimare,
venită din partea societăţii, faţă de o anumită acţiune umană, imputabilă, în principal,
individului.
Răspunderea socială se referă la comportamentul pe care îl aleg membrii societăţii
din multiple variante posibile în cadrul determinismului social, raportat la interesele
generale ale societăţii şi cerinţele obiective ale dezvoltării sociale. Acest comportament, în
funcţie de respectarea sau nerespectarea normelor sociale, constituie temeiul antrenării
unor reacţii, a unor consecinţe pe plan social.
Răspunderea socială implică sancţionarea socială a atitudinii alese de individ în
cazul unei neconcordanţe între conduita lui şi normele sociale instituite.
Răspunderea socială îmbracă diferite forme specifice: politică, juridică, morală etc.
Una din formele răspunderii sociale este răspunderea juridică. Ea are trăsături
proprii care o delimitează de alte forme de răspundere. Specificul răspunderii juridice
constă, în primul rând, în faptul că ea se referă la obligaţia de a da socoteală pentru
încălcarea normei de drept.
Răspunderea juridică se naşte ca urmare a producerii unor fapte ilicite, adică a unei
conduite nepermise de lege.
Faptele ilicite sunt grave, pentru că afectează interese importante, stabilirea
răspunderii făcându-se de către organe de stat cu atribuţii speciale. În cazul răspunderii
morale, de exemplu, stabilirea răspunderii se realizează în interiorul individului care a
săvârşit fapta sau prin dezaprobarea faptei din partea celor din jurul său.
Răspunderea juridică presupune, ca regulă, sancţiuni mai severe decât alte forme
de răspundere socială; ea implică uneori privarea temporară de libertate. Sancţiunea
juridică este mai promptă şi mai eficace, realizarea ei fiind inevitabilă şi obligatorie.
Întâlnită în toate ramurile dreptului, noţiunea de răspundere juridică sugerează
ideea de sancţiune, pentru că ea intervine în cazul încălcării prevederilor legale şi are ca
efect aplicarea de sancţiuni legale. Elementul comun al formelor răspunderii juridice este
incompatibilitatea dintre conduita subiectului de drept şi dispoziţia normei juridice.
În concluzie, răspunderea juridică este o măsură de constrângere, necesară
respectării normelor de drept, aplicată de organe special învestite ale statului să dispună
constrângerea împotriva celor care săvârşesc fapte ilicite.
Structura răspunderii juridice relevă dreptul subiectiv al autorităţilor abilitate de a
sancţiona pe cei care au încălcat un drept subiectiv şi obligaţia acestora de a executa
sancţiunea în limitele prevăzute de lege. Temeiul noţiunii răspunderii juridice este fapta
ilicită, iar consecinţa acesteia - aplicarea sancţiunii juridice.

27
 4.2. PRINCIPIILE RĂSPUNDERII JURIDICE
Răspunderea juridică se bazează pe mai multe principii generale, valabile pentru
toate formele concrete de manifestare ale dreptului. Acestea sunt:
a) Principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie
Potrivit acestui principiu, răspunderea poate fi atrasă numai în situaţia în care
autorul a acţionat cu vinovăţie, a avut posibilitatea de a decide asupra propriului
comportament, precum şi conştiinţa încălcării normei juridice prin săvârşirea faptei ilicite.
Principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovăţie are un dublu rol:
sancţionator şi educativ. Are un rol sancţionator, deoarece persoana vinovată va fi obligată
să suporte sancţiunea prescrisă de norma juridică şi are un rol educativ deoarece o
persoană va fi sancţionată numai dacă i se poate imputa fapta ilicită, urmărindu-se
îndreptarea autorului şi reintegrarea sa în societate.

b) Legalitatea răspunderii juridice - Nu există răspundere juridică în afara legii.

Prin lege se stabilesc şi califică din punct de vedere juridic toate faptele care produc o
încălcare a normelor juridice - fie ele infracţiuni contravenţii sau abateri disciplinare.
Legea determină naşterea răspunderii, formele şi întinderea ei.
c) Principiul răspunderii personale – Potrivit acestui principiu, răspunderea revine
aceluia care a încălcat norma juridică săvârşind o faptă ilicită. Aceasta înseamnă că numai
cel care a săvârşit fapta ilicită, direct sau indirect, poate fi tras la răspundere; răspundere
personală înseamnă răspundere pentru fapta ilicită proprie, indiferent dacă este vorba de
subiect de drept individual sau persoană juridică. Excepţia de la regula răspunderii
personaleo constituie răspunderea pentru fapta altuia care este o răspundere obiectivă,
independentă de culpă.
d) Principiul justeţei sancţiunii implică existenţa unei proporţii între pedeapsă,
sancţiune şi gravitatea faptei săvârşite. Acest principiu presupune corecta alegere şi
individualizare sau proporţionalizare a sancţiunii raportat şi la pericolul social al acţiunii
ilicite, a formei vinovăţiei sau a întinderii pagubei cauzate.
e) Principiul celerităţii (promptitudinii) tragerii larăspundere pretinde aplicarea
cu celeritate (promptitudine) a sancţiunii pentru fapta ilicită săvârşită. Promptitudinea în
aplicarea şi punerea în executare a sancţiunilor juridice are valenţe socio-educative ce ţin
de recuperarea ordinii juridice.
Pentru a ocroti eficient şi util atât interesul individual cât şi pe cel general, atât
interesul imediat cât şi acela de perspectivă, statul trebuie să sancţioneze în timp cât mai
scurt pe autorii faptelor ilicite. Amânarea conduce la ivirea şi amplificarea sentimentului
de insecuritate a cetăţenilor, provoacă îngrijorarea lor privind autenticitatea actului de
justiţie, instalează neîncrederea în capacitatea factorilor instituţionali de a asigura ordinea
de drept.
Cu cât trece vremea cu atât devine mai greu ca ordinea de drept dezechilibrată să
fie reechilibrată; trecerea vremii poate să ducă la dispariţia unor probe, la alterarea altora,
la estomparea memoriei sociale etc. De aceea, prin lege, de multe ori se stabilesc termene
de prescripţie sau termene de aplicare a sancţiunii.

28
 4.3. FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE
Răspunderea juridică este determinată şi de natura normei juridice încălcate. În
principiu, fiecare ramură a dreptului cunoaşte o formă de răspundere juridică:
răspunderea penală, civilă, disciplinară, administrativă, etc. Fiecare formă de răspundere
juridică se caracterizează prin condiţii specifice de fond şi de formă.
Răspunderea civilă, ce se declanşează în temeiul condiţiilor fixate de Codul civil,
poate fi contractuală sau delictuală. Răspunderea civilă delictuală este antrenată în cazul
comiterii unui delict civil, prin încălcarea normelor dreptului obiectiv şi rezultarea unui
prejudiciu, ca urmare a lezării unui drept subiectiv sau interes legitim al acestuia.
Răspunderea civilă contractuală intervine în cazul nerespectării de către una dintre
părţi a unei obligaţii stabilite printr-un contract.
Răspunderea penală este un raport juridic penal de constrângere născut în urma
comiterii unei infracţiuni. Acest raport juridic se stabileşte între stat şi infractor, statul în
calitate de reprezentant al societăţii, având dreptul de a-l trage la răspundere pe făptuitor,
iar infractorul, fiind obligat a răspunde pentru fapta sa şi să se supună pedepsei legal
aplicate. Pot răspunde penal atât persoana fizică, cât şi persoana juridică.

4.4. CONDIŢIILE RĂSPUNDERII JURIDICE

Pentru angajarea răspunderii juridice se cer întrunite cumulativ următoarele
condiţii:
conduita ilicită a făptuitorului;
 vinovăţia autorului faptei ilicite;
rezultatul socialmente periculos;
legătura de cauzalitate între conduita ilicită şi rezultatul socialmente periculos
produs.
4.4.1. Conduita ilicită

Ilicit este orice comportament desfăşurat fără drept, potrivnic exercitării

nestingherite a unui drept subiectiv, prin intermediul căruia se încalcă ordinea juridică a
societăţii concrete.
Caracterul ilicit al conduitei se stabileşte în funcţie de cerinţa prevederii legale
încălcate.
Conduita ilicită are două modalităţi de manifestare: acţiunea (comisiunea) sau
inacţiunea (omisiunea).
Acţiunea constă într-o manifestare efectivă care presupune o succesiune de acte
materiale contrare dispoziţiilor legii; altfel spus, conduita comisivă săvârşeşte ceea ce legea
interzice.
Inacţiunea (omisiunea) constă în abţinerea de la o acţiune pe care subiectul de drept
este obligat de dispoziţiile legii să o săvârşească.Omisiunea are caracter conştient şi
voluntar, fiind o conduită orientată spre atingerea scopului propus. Ea reprezintă
atitudinea de pasivitate a persoanei faţă de norma juridică care îi impune o anumită
activitate.

29
 Neachitarea unei datorii în termenul prevăzut prin contract, omisiunea de ajutorare
a unei persoane aflată în primejdie sunt câteva exemple de fapte ilicite în modalitatea
inacţiunii.
Acţiunile umane ilicite, după gravitatea lor, se pot clasifica înmai multe categorii:
fapte juridice penale sau infracţiuni, care sunt cele mai grave fapte umane; fapte
contravenţionale, denumite contravenţii produse prin încălcarea de către o persoană a
normelor administrative-fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, care se mai numesc şi delicte
civile sau fapte ilicite civile; abateri disciplinare, care se manifestă prin încălcarea, de către
o persoană încadrată în muncă, a obligaţiilor sale ce rezultă din raportul juridic respectiv.
4.4.2. Vinovăţia
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a persoanei care săvârşeşte o faptă ilicită
faţă de acea faptă şi consecinţele ei, având în momentul executării reprezentarea acestora,
sau deşi nu a avut-o, putea să o aibă.
Vinovăţia apare sub două forme:intenţia şi culpa.
Intenţiadesemnează încălcarea dreptului cunoscând caracterul ilicit al acţiunii sau
inacţiunii, prevăzând consecinţele ilicite ale faptei sale, consecinţe pe care le-a dorit sau le-
a admis.
În funcţie de atitudinea subiectului de drept faţă de producerea rezultatului
socialmente periculos, intenţia are două modalităţi:
a) directă, care se manifestă când făptuitorul îşi reprezintă acţiunea ori inacţiunea sa,
modul de înfăptuire, anticipează urmarea socialmente periculoasă şi urmăreşte
producerea ei;
b) indirectă (eventuală), care se manifestă când subiectul de drept prevăzând
rezultatul socialmente periculos al faptei sale ilicite, acceptă posibilitatea producerii lui,
deşi nu urmăreşte această producere.
Culpa există când subiectul de drept săvârşind o faptă ilicită a prevăzut rezultatul
dăunător al faptei sale, dar nu a urmărit şi nu a acceptat posibilitatea producerii lui, însă a
acţionat, socotind, în mod nejustificat, că acel rezultat nu se va produce sau nu a prevăzut
rezultatul, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Modalităţile culpei sunt:
a) culpa cu prevedere (din uşurinţă, din imprudenţă). Aceasta se manifestă când
subiectul de drept prevede rezultatul posibil al faptei sale ilicite, dar nu-l acceptă, socotind
fără temei că el nu se va produce. Prevederea rezultatului faptei ilicite este nota comună a
culpei cu prevedere cu intenţia; iar neurmărirea producerii rezultatului ar fi nota comună
a culpei cu prevedere cu intenţia indirectă. Dar, în cazul culpei cu prevedere făptuitorul
nu numai că nu acceptă producerea rezultatului, ci chiar o exclude, fiind convins că nu se
va produce, în cazul dat. Dacă speranţa în neproducerea rezultatului se întemeiază pe un
eveniment posibil, nu ne găsim în prezenţa culpei cu prevedere, ci a intenţiei indirecte;
b) culpa simplă (din greşeală, din neglijenţă, din neatenţie, din nepricepere) se
manifestă când subiectul de drept nu prevede rezultatul faptei sale ilicite, deşi trebuia şi
putea să-l prevadă, în condiţiile concrete în care se săvârşeşte fapta ilicită.
În stabilirea culpei simple sunt antrenate două criterii: unul obiectiv, cu ajutorul
căruia urmărim să aflăm dacă subiectul de drept care a acţionat trebuia să prevadă
rezultatul a ceea ce a săvârşit şi unul subiectiv, ce constă în verificarea stării subiective a

30
subiectului de drept vizând capacitatea lui de prevedere în condiţiile săvârşirii faptei. În
cazul lipsei capacităţii de prevedere nu există culpă simplă.
Capacitatea de a răspunde juridiceste formă specifică a capacităţii juridice. Ea este
aptitudinea subiectului de drept de a evalua coerent consecinţele juridice ale faptei sale
ilicite şi de a suporta sancţiunile negative prevăzute de lege şi aplicate de organele
competente. Capacitatea de a răspunde juridic nu se confundă cu capacitatea juridică,
aceasta presupunând vocaţia de a deveni subiect al unui raport juridic.
4.4.3. Prejudiciul sau rezultatul socialmente dăunător
Prejudiciul sau rezultatul dăunător reprezintă consecinţa produsă de fapta ilicită,
constând în tulburarea produsă în desfăşurarea normală a raporturilor sociale şi a ordinii
de drept
Prejudiciul poate fi definit ca fiind rezultatul negativ suportat de către titularul
unui drept subiectiv în drepturile sale patrimoniale sau personal nepatrimoniale,
consecinţă a faptei ilicite săvârşite de către alt subiect de drept.
Titular al dreptului subiectiv prejudiciat poate fi statul, un organ al acestuia, o
persoană fizică, un cetăţean, un funcţionar, un angajat sau un angajator, un comerciant etc.
Indiferent dacă prejudiciul este de natură privată sau publică, dacă este de natură
materială sau morală, el se prezintă ca un produs al unei acţiuni/inacţiuni socialmente
periculoase, adică direct sau indirect aduce atingere ordinii de drept, echilibrului şi păcii
sociale. Atât titularul dreptului de proprietate, cât şi titularul dreptului la viaţă pot fi
împiedicaţi să-şi exercite dreptul şi atunci spunem că sunt prejudiciaţi printr-o faptă ilicită,
una de natură civilă, cealaltă de natură penală, ambele prezentând pericol social.
Prejudiciul poate consta în alterarea fie materială, a obiectului material al unui
drept subiectiv (distrugerea unui bun, neplata unei datorii în termenul prevăzut etc.) fie
morală (insulta, ultrajul etc).
În dreptul civil rezultatul dăunător produs determină măsura sancţiunii
(prejudiciatul este acoperit pentru întregul prejudiciu ce i s-a produs), în dreptul penal
rezultatul dăunător produs determină mărimea pedepsei.
Prejudiciul determină reparaţiunea dacă:
a) estecert, căci numai caracterul lui cert face posibilă măsurarea răspunderii
juridice a prejudiciatorului. Este cert nu numai prejudiciul actual, produs, dar şi cel viitor
care este sigur că se va produce şi e susceptibil de evaluare, pe când prejudiciul eventual
nu poate fi recuperat;
b) este direct, adică este consecinţa necesară şi suficientă a faptei ilicite;
c) este personal; numai subiectul de drept (statul, persoana fizică etc.) căruia i s-a
lezat un drept subiectiv poate pretinde reparaţiune. Dreptul la reparaţiune poate trece, în
dreptul civil, asupra moştenitorilor victimei, poate fi exercitat de către creditorii acesteia;
d) este rezultat al încălcării unor drepturi subiective sau unor interese legitime, a
unor interese rezultate dintr-o situaţie stabilă de fapt, iar interesele respective trebuie să
nu fie contrare regulilor de convieţuire socială; într-adevăr, drepturile subiective conferă
titularului facultatea de a acţiona pentru înfăptuirea scopurilor sale definite ca interese.
Statul acţionează pentru ocrotirea şi promovarea intereselor generale, pentru ca interesele
private să nu contravină intereselor generale.

31
 e) este nereparat încă de către autorul (autorii) faptei ilicite sau de către o terţă
persoană (de exemplu, de către asigurător, în cazul contractului de asigurare).
4.4.4. Legătura de cauzalitate între conduita ilicită şi rezultatul produs

În general, fenomenele apar ca înlănţuiri de cauze şi efecte. Conform principiului

universal al cauzalităţii, fenomenele apar ca efect al altor fenomene.
În domeniul relaţiilor sociale acest principiu se exprimă prin faptul că manifestările
oamenilor acţionează orientat şi conştient spre un anume scop. Cauzalitatea juridică
aparţine specificului relaţional al societăţii, în care toate relaţiile sociale dintre oameni sunt
interacţiuni dictate de conştiinţa lor, adică de raţiune, afectivitate şi voinţă.
Prin legătură de cauzalitate se înţelege raportul dintre două fenomene în care, un
fenomen denumit fenomen-cauză (sau cauză) precede şi generează un alt fenomen
denumit fenomen-efect (sau efect).
În cadrul răspunderii juridice cauza este atitudinea voluntară şi conştientă a
subiectului de drept, exprimată printr-o conduită acţională antisocială care are consecinţă
în starea de pericol social sau ameninţarea produsă prin atingerea, lezarea, vătămarea
unui drept subiectiv consacrat prin normele de drept în vigoare într-un sistem de drept
concret.
Uneori cauzalitatea este simplă, alteori complexă. Este simplă, atunci când efectul
este rezultatul direct şi nemijlocit al cauzei, fără apariţia altor determinări sau interpretări.
Relaţia de cauzalitate are un caracter complex, în cazul în care producerea efectelor a fost
însoţită de existenţa unor condiţii care au influenţat acţiunea cauzei.
Raportul de cauzalitate are un caracter obiectiv, aceleaşi cauze generând mereu
aceleaşi efecte.
Răspunderea juridică intervine numai atunci când între fapta ilicită şi rezultatul
dăunător există un raport de cauzalitate necesar.

32