MANAGEMENTUL RISCURILOR ÎN CADRUL UNEI SOCIETĂȚI

COMERCIALE

În orice acţiune umană există o concentraţie dintr-un anumit compus al conjuncturii proprii
acţiunii respective. Acest compus este neprevăzutul, factorul de incertitudine, care suportă mai
multe puncte de abordare. În primul rând este vorba despre surprizele care pot apărea în timpul
desfăşurării unei activităţi oarecare, surprize care pot fi plăcute sau neplăcute. Cele plăcute sunt
cel mai adesea binevenite, oamenii sperînd de multe ori să fie subiect al unui astfel de eveniment.
Cele neplăcute sunt cele de care oamenii se tem din cauza efectelor pe care le generează.
Dar să vedem ce stă la baza producerii acestor surprize plăcute sau neplăcute, ce le
determină apariţia. Majoritatea celor care şi-au îndreptat atenţia spre aceste fenomen sunt de părere
că premisele sunt două: şansa şi riscul. Aceste două noţiuni sunt complementare, în sensul că
“suma” lor este egală cu 1. Când riscurile sunt mari şansele sunt mici şi invers. Riscurile sunt
responsabile de producerea surprizelor neplăcute, în timp ce şansele stau la baza celorlalte.
Revenind la comerţul internaţional trebuie să spunem că surprizele plăcute se concretizează
cel mai adesa în reuşitele acţiunilor actorilor de pe piaţa mondială, pe când riscurile determină
apariţia efectelor nedorite, a eşecurilor.
În acest sens riscul economic este o alternativă, suma variabilelor care influenţează negativ
o tranzacţie comercială. La baza producerii evenimentelor determinate de riscuri stau o serie largă
de factori, unii cu origine concretă, obiectivă, în timp ce alţii au sorginte subiectivă cu o
componentă aleatorică bine individualizată.

Clasificarea riscurilor

Având în vedere natura imprevizibilă a riscurilor este necesar să le cunoaştem cât mai bine
pentru a putea spune că există posibilitatea să scăpăm de efectele nedorite. În momentul în care
este pusă problema încheierii unei tranzacţii economice cu cât conştientizăm mai deplin caracterul
incert al acţiunii, cu atât vom fi mai pregatiţi să limităm posibilitatea de întâmplare a evenimentelor
care ar putea determina o turnură nefavorabilă a acestei tranzacţii. Şi nu în ultimul rând să fim
pregătiţi să facem faţă efectelor negative, în cazul petrecerii evenimentelor respective. Că nu este
lucru puţin să ştii că te aşteaptă un rău pe care nu poţi să-l împiedici, astfel ca să reuşeşti să treci
peste acel rău cu daune minime.
Esenţa constă în cunoaşterea cât mai vastă a riscurilor care pot interveni in decursul unei
tranzacţii economice pentru a limita efectele negative sau a le evita cu totul, în măsura
posibilităţilor.
 În acest context devine necesară o sistematizare a riscurilor acest fapt permiţând o mai bună
recunoaştere a lor în condiţii concrete. Pentru o astfel de sistematizare există mai multe criterii de
grupare în funcţie de care putem să ordonăm riscurile şi să vedem care sunt posibilităţile eliminare
a lor sau de îndreptare a situaţiei.
Un prim criteriu este cel al naturii lor. Din acest punct de vedereexistă două cetegorii de
riscuri: cele care au conţinut economic şi cele de altă natură. În prima clasă se cuprind la rândul
lor două subcategorii: riscurile datorate evoluţiilor diferitelor pieţe compenente ale pieţei mondiale
(aici riscul de preţ şi riscul valutar), iar o a doua subcategorie este cea a riscurilor care derivă din
nerespectarea clauzelor contractuale ce revin părţilor (decalaje de livrări, întârzieri ale plăţilor sau
chiar neplata etc.). În dreptul riscurilor de altă natură putem aşeza o serie impresionantă de cauze
cu un grad de predictibilitate extrem de scăzut fapt ce face foarte grea munca de evitare acestora.
Din această clasă eterogenă putem exemplifica: calamităţi naturale, războaie, căderi de guverne,
accidente, precum şi orice alt risc care nu poate fi încadrat între cele cu conţinut economic.
Al doilea criteriu după care pot fi clasificate riscurile este cel al cauzelor care le determină
producerea. La acest capitol avem, în primul rînd, riscuri naturale categorie din care putem
menţiona: fenomene meteorologice, erupţii vulcanice, cutremure etc. Efectele pot fi catastrofale
sau nu în funcţie de amploarea evenimentului produs (de la afectarea pe mici porţiuni a recoltei
agricole pâna la calamitarea sa integrală, de la umezirea unei cantităţi mici de marfă perisabilă în
cazul unei ploi şi pâna la pierderea totală a mărfii sau întârzierea livrării ca urmare a unei inundaţii
etc.).
Riscurile politice reprezintă o altă categorie semnificativă cu efecte imprevizibile asupra
tranzacţiilor internaţionale. Loviturile de stat, schimbarea formei de guvernare, a regimului politic
al unei ţări, toate acestea pot influenţa nfavorabil activitatea economică mondială. Aceste influenţe
pot avea rezultate pe termen scurt (embargouri limitate temporal) sau pe termen lung dacă
rezultatul acţiunilor politice se concretizează în naţionalizări, repudieri ale datoriei externe etc.
Riscurile determinate de cauze administrative au ca efect deteriorarea mediului de afaceri,
cu orientare spre operaţiunile speculative, celelalte tupuri de activităţi (pe termen lung) pierzând
teren. Dintre măsurile administrative cu implicaţii la nivel de comerţ exterior putem enumera:
modificări de politică comercială, apariţia de organisme cu rol de reglementare în domeniul
comerţului internaţional, cu rezultat în creşterea birocraţiei etc. Toate aceste imixtiuni perturbă
buna desfăşurare a contractelor aflate în derulare şi le inhibă pe cele potenţiale.
O altă grupă de cauze, care pot favoriza majorarea dimensiunii riscurilor într-o activitate
economică, sunt erorile de management. Acest fapt presupune o analiză a riscurilor pornind din
interiorul organizaţiei. Dacă lucrurile stau defectuos începând de la nivelul conducerii ne putem
aştepta la ceea ce poate fi mai rău. Deficienţele în conducerea producţiei, precum şi a oricărui alt
compartiment (marketing extern, comerţ exterior etc.), gestionarea relaţiilor cu alte firme
(furnizori, clienţi, intermediari) în mod ne-economic, vor conduce la deteriorarea imaginii firmei
pe plan extern (şi nu numai), precum şi la o scădere a profiturilor.
 Riscurile contractuale au de regulă două extinderi, una se referă la erorile de negociere a
contractelor, cu implicaţie directă asupra portofoliului de comenzi şi asupra imaginii în raport cu
partenerii, iar cealaltă derivă din nerespectarea clauzelor la care partea vinovată a subscris la
încheierea contractului şi aceasta având consecinţe dintre cele mai grave asupra imaginii percepute
de terţi şi asupra rezultatelor financiare (de obicei o încălcare a clauzelor contractuale nu rămâne
nesancţionată sau nepenalizată).
Despre riscurile de preţ s-au purtat o serie de discuţii la alte discipline şi la alte capitole.
Aceste ricuri presupun o modificare a preţului de piaţă a obiectului contractului, fapt ce determină
o diminuare a profiturilor.
Riscul valutar este ultimul tip de risc enumerat la acest criteriu (dar nu cel mai puţin
important). Este datorat modificării cursului valutei de contract, modificare petrecută în perioada
dintre semnarea contractului şi realizarea acestuia. După cum ştim modificarea cursului valutar
poate avea o multitudine de cauze, de la flotarea pe piaţă până la acţiunea altor factori (inflaţie,
dobânzi etc.).
Din perspectiva locului unde riscurile se pot produce distingem două categorii de riscuri:
interne şi internaţionale. Cele interne pot fi de cele mai multe ori depistate chiar în interiorul
firmei, iar cele internaţionale se manifestă pe piaţa mondială cu rezultat direct în vicierea
rezultatelor activităţilor de comerţ exterior.

Tehnici de limitare a proporţiilor riscurilor.

Această clasificare este una standard, agreată de majoritatea celor care se preocupă de acest
domeniu al vieţii economice. Dintr-o perspectivă personală, având în vedre faptul că în cadrul
clasificării după aceste trei criterii se observă riscuri care sunt comune, aş dori să mai fac o
împărţire a riscurilor, în riscuri obiective şi riscuri subiective. Consider importantă această
delimitare din raţiuni legate de rolul autocontrulului în cadrul firmei, cu rezultat direct în
diminuarea numărului de riscuri care pot apărea în desfăşurarea activităţii. Să mă explic. Cum am
mai spus începerea analizei de risc trebuie făcută cu identificarea factorilor de risc aflaţi în firmă
şi înlăturarea lor. Rămân, oricum, destule surse de risc obiective asupra cărora greu putem exercita
influenţe.
În procesul de evitare a riscurilor sau de limitare a efectelor nefavorabile determinate de
acestea apar mai multe etape. Prima şi cea mai esenţială este cea a identificării surselor de risc. Nu
vom reuşi niciodată pe de-a-ntregul să izolăm riscurile şi să acţionăm asupra tuturor, dar trebuie
să încercăm acest lucru. La fel cum s-au studiat şi alte modele caracterizate drept idealuri, dar se
studiau pentru a se încerca apropirea realităţii de aceste deziderate, la fel trebuie acţionat şi în sfera
riscurilor.
 După identificare, un pas important este cel al asigurării împotriva riscurilor. Există agenţi
economici al căror obiect de activitate este asumarea riscurilor altora contra unui preţ numit primă
de asigurare. Dimensiunea acestui preţ depinde direct proporţional de o serie de factori, dintre care
cel mai important este probabilitatea întâmplării evenimentului ce se doreşte a fi asigurat. Cum,
de obicei, riscurile în comerţul internaţional sunt felurite şi relativ probabile, primele de asigurare
pot atinge valori însemnate ceea ce determină o creştere a costurilor cu rezultat direct în diminuarea
profitului.
Din acest motiv următoarea fază a procesului de evitare a riscurilor se axează pe tehnicile
mai puţin costisitoare. În acest context dinstingem două grupe de operaţiuni: unele care pot fi
incluse în contract sub forma unor clauze, iar altele care se pot executa în afara contractelor.
Înainte de a trece la enumerarea tehnicilor de evitare a riscurilor voi face o paranteză
spunînd că unul dintre cele mai prezente riscuri pe piaţă este cel de neplată. Nu voi insista prea
mult asupra sa din cauză că metodele de contracarare specifice au fost tratate la alte discipline.
Este vorba despre incasso-ul simplu sau documentar şi despre acreditive. Nu am făcut decît să
le enumăr dat fiind faptul că împreună cu garanţiile internaţionale aceste categorii economice
fac parte din obiectul de studiu al altor discipline.
În condiţiile afacerilor derulate în mediul extern unul dintre cele mai prezente riscuri este
cel valutar. Din această cauză în cele ce urmează mă voi referi mai mult la acesta, iar
exemplificarea tehnicilor de evitare o voi efectua pe acestă bază.

Tehnici contractuale.

Riscul valutar determină, în esenţă, o pierdere pentru acea parte din contract care a apreciat
eronat evoluţia cursului monedei de contract. Din perspectiva importatorului riscul valutar se face
simţit în momentul în care la scadenţa contractului, valuta se situează pe un nivel de curs superior
celui dim momentul încheierii tranzacţiei, adică valuta se apreciază. Pentru exportator lucrurile
stau pe dos, el pierde atunci când moneda aleasă în contract se depreciază în acel interval de timp.
Odată cu perfectarea afacerii se negociază toate clauzele care le trec prin cap părţilor, unele
dintre acestea sunt standardizate, iar altele sunt determinate de condiţiile specifice de
tranzacţionare. Ceea ce trebuie să avem în vedere este următorul fapt, părţile sunt de acord a priori
cu încheierea tranzacţiei, dar aici se termină cu interesul lor comun. Din acest punct încep
divergenţele, negocierile nu s-ar purta dacă toate treburile ar decurge consensual. Contractarea,
prin prisma negocierii este o adevarată luptă, în care fiecare aruncă în ring sau utilizează ceea ce
are mai bun la îndemînă pentru a-şi atinge scopurile. De aceea în momentul contractării părţile
trebuie să ştie foarte bine ce vor, precum şi metodele şi instrumentele prin care să ajungă acolo.
Concret, fiecare parte îşi va construi clauzele pe care le doreşte cuprinse în textul contractului, iar
apoi discută cu cealaltă parte oportunitatea acestor clauze. În anumite condiţii, cum este şi aceasta
a riscului valutar, dorinţa de protejare este comună, negociindu-se, doar, mărimea marjei care, la
depăşire, determină recalcularea sumei de plată.
Contractele internaţionale permit, prin construcţia lor, includerea, cu acordul ambelor părţi,
a mai multe clauze care să le protejeze pe acestea de riscul valutar. Clauzele valutare sunt cele
mai prezente în textele contractelor internaţionale, şi reprezintă operaţiunea de raportare a valutei
de contract la un etalon ales prin consens contractual. Acest etalon poate lua mai multe forme: o
altă valută, şi atunci avem de-a face cu o clauză valutară simplă, un coş de valute, clauza coş
valutar simplu, un coş de valute ponderat, clauza coş valutar ponderat sau o monedă
internaţională,clauza D.S.T. În momentul încheierii tranzacţiei trebuie precizate următoarele
elemente: cursul valutei de contract în raport cu etalonul, scadenţa plăţii şi marja maximă în cadrul
căreia este admisă abaterea de curs. Esenţială pentru alegerea etalonului este stabilitatea acestuia.
a.clauza valutară simplă. Se determină coeficientul de fluctuaţie pe baza formulei
prezentată într-un capitol anterior, iar apoi cu ajutorul acestui coeficient se află suma finală de
plată la scadenţa contractului.
Formula de calcul a sumei finale este simplă:

Sf=Si(1+kf)

În cazul în care coeficientul de fluctuaţie kf are o valoare rezultată din calcule negativă
atunci suma finală de plată se va diminua corespunzător cu deprecierea monedei de contract, iar
în caz contrar suma finală de plată va fi mai mare decât cea stabilită în momentul contractării.
b.clauza coş valutar simplu. Se situează pe o treptă superioară de protecţie împotriva
riscului valutar din cauza legării monedei de contract de mai multe valute concomitent, stabilitatea
coşului fiind mai mare decât cea pe care o poate asigura o valută. Valutele din coş au ponderi egale
astfel că valoarea coeficientului de fluctuaţie va fi, de data aceasta, o medie aritmetică a tuturor
coeficienţilor de fluctuaţie ai valutei de plată în raport cu cele din coş.
Formula de calcul a acestui coeficient este următoarea:

kfm=[1/n (c11/c01+c12/c02+…+c1n/c0n) -1]·100

La fel ca şi la precedentul coeficient şi acesta poate avea valori negative sau pozitive
determinate de evoluţiile valutelor din coş. Suma de plată de calculează după aceeaşi formulă ca
mai sus înlocuindu-se doar kf cu kfm.
c. clauza coş valutar ponderat. Datorită gradului diferit de stabilitate înregistrat de
diferitele valute, pentru sporirea eficienţei utilizării acestor clauze (valutare) se introduce o
ponderare a participării fiecărei valute în funcţie de gradul său de stabilitate în evoluţie.
Coeficientul de fluctuaţie este, în acest caz, o medie ponderată a tuturor valorilor abaterilor valutei
de contract faţă de valutele din coş.
Formula devine, astfel:

Kfmp= a · c11 / c01 + b · c12 / c02 + … + m · c1n / c0n – 100

unde apar în plus valorile a, b, … , m, care reprezintă ponderile pe care le au diferite valute
în constituirea coşului respectiv.
d. clauza monedă internaţională. Nu diferă foarte mult de clauza valutară simplă, dar
totuşi are particularitatea că valuta de contact este legată de o monedă internaţională, de regulă
D.S.T.
O altă tehnică contractuală folosită pentru evitarea riscurilor este alegerea monedei de
contract. Această alegere trebuie făcută astfel încât să existe o coincidenţă între moneda de
contract şi o monedă dintr-un alt contract cu scadenţă apropiată de cea a primului. Această metodă
este destul de greu de utilizat deoarece aici intervin cu deosebire interesele divergenţe ale părţilor.
Importatorul va dori să fie menţionată în contract o monedă cu tendinţe de depreciere, în timp ce
exportatorul va opta pentru contrar. De asemenea trebuie să se ţină cont de durata contractului, de
costurile conexe tranzacţiei (costurile de conversie a monedei de contract în monedă naţională).
O altă metodă frecvent utilizată este cea a includeri în preţ a unui procent asigurator în
caz de risc. Exportatorii trebuie să aibă permanent în atenţie preţul pieţei astfel ca odată cu
includerea cotei de asigurare, preţul practicat de ei să nu-şi piardă din competitivitate.
În cadrul relaţiilor economice internaţionale există o activitate deosebit de febrilă prin
prisma contractării. În acelaşi moment se încheie sau se derulează o multitudine de contracte, multe
dintre ele având comune cel puţin o parte. Acest fapt înseamnă că agenţii economici cu rol în
comerţul internaţional nu-şi sfârşesc activitatea odată cu terminarea unui contract. Ei se constituie
ca părţi în mai multe contracte, unele simultane. În acest context bogat acelaşi subiect comercial
poate avea interese diferite, cumpărător sau vânzător, în funcţie de care parte a fluxului se află.
Monedele de contract sunt şi ele diferite, astfel că agentul poate conduce negocierile în aşa fel
încât să evite expunerea la riscul valutar. Ceea ce vreau să spun aici este legat de faptul că dacă
într-un contract una dintre părţi este subiect vânzător (deci la final are de primit o sumă oarecare
de bani, într-o anumită valută), poate sincroniza scadenţa cu a unui contract în care el este
cumpărător (caz în care are de plătit o anumită sumă în aceeaşi valută în care aşteaptă să fie plătit
din contractul unde este vânzător). În cazul în care valuta de plată a două contracte de “sens”
contrar, dar cu o parte comună, este aceeaşi subiectul comun nu trebuie să-şi facă griji în raport cu
riscul valutar, scadenţa la un anumit termen neafectându-i rezultatele financiare.
 În practică internaţională contractele trebuie respectate în detaliu. Cu toate acestea, însă,
există situaţii în care una dintre părţi preferă să recurgă la încălcarea unor prevederi contractuale,
având ca scop direct protejarea sa din punct de vedere valutar. Devansarea plăţilor sau (cel mai
frecvent) amânarea acestora sunt metode uzuale prin care un subiect de contract evită să se
expună pierderilor din motive valutare. Un curs favorabil înregistrat cu câteva zile înainte de
scadenţă poate determina o plată în avans, iar dacă acest curs se înregistrează la o dată ulterioară
momentului înscris în contract pentru efectuarea plăţii, faptul conduce la o amânare a plăţii. Aici
trebuie avute în vedere următoarele fapte: amânarea plăţii se poate constitui ca izvor de pierderi
din penalităţi, iar devansarea momentului plăţii poate face parte din categoria momentelor în care
ţi-ai subutilizat resursele. Astflel, decizia de nerespectare a scadenţei trebuie luată astfel încât să
se prevadă absolut toate efectele acestei măsuri pentru ca patrimoniul celui care ia decizia să nu
fie afectat de aceasta.
În esenţă trebuie avut în vedere ca orice activitate de natură a subînţelege nişte riscuri,
trebuie astfel concepută încît să se realizeze în condiţii de informare cât mai apropiată de
perfecţiune, negocierea să se facă de persoane calificate, totul să fie supus unei analize cost-
beneficii care să ne ferească de efectele nedorite.
Un alt risc major în contextul pieţei mondiale este cel de preţ. Mişcările de valori de pe
această piaţă o fac extrem de riscantă pentru actorii săi. Din aceste motive acest risc este necesar
să fie contracarat printr-o serie de măsuri. Clauzele de indexare a preţului, hedging-ul cu mărfuri,
clauzele marfă, toate au fost studiate în cadrul unor discipline anterioare astfel că nu voi insista
asupra lor. Doar operaţiunea de hedging, dar cu specificul său valutar, va face obiectul unui
paragraf ulterior.
În continuare mă voi opri asupra a trei clauze des folosite pentru a evita riscul de preţ: o
clauză de actualizare în raport cu dobînda, clauza CEE-ONU de recalculare a valorii contractelor
şi clauza de consolidare a valorii ( în contractele de tip buy-back).
Clauza de actualizare a preţului în contractele internaţionale este o prevedere care trebuie
inclusă în textul contractelor stipulând recalcularea sumei de plată în funcţie de modificarea ratei
dobînzii. Acest tip de clauză se utilizează cu precădere în cazul contractelor al căror obiect necesită
un timp mai îndelungat de realizare sau în cazul cărora plata se face eşalonat (o speţă a creditului
comercial). Formula de calcul a sumei actualizate este următoarea:

Sf=Si (1+d)n

Unde Sf reprezintă suma recalculată, Si este suma stabilită iniţial, d este rata dobânzii, iar
n este numărul anilor de la contractare pâna la scadenţă. Dacă în această perioadă îşi face simţită
prezenţa inflaţia paranteza va include pe lângă rata dobânzii şi pe cea a inflaţiei.
 Dacă în postura de obiect al contractului părţile au convenit asupra unei lucrări de
amploare, a unei instalaţii complexe, caz în care termenul de dare în folosinţă poate fi relativ
îndelungat, iar în acest timp să apară modificări de esenţă în cadrul pieţei mondiale, privită în
structura sa, cea mai potrivită clauză pentru a preveni acest risc complex de preţ este cea CEE-
ONU (Comisia economică pentru Europa a ONU), prin care se realizează recalcularea obligaţiilor
clienţilor faţă de furnizorii de echipamente, utilaje şi instalaţii de infrastructură.
Formula utilizată în acest sens este:

Sf=Si (a+b·M1/M0+c·L1/L0)

Unde: a- ponderea cheltuielilor fixe (nu se recalculează);

b- ponderea cheltuielilor materiale;
c- ponderea cheltuielilor cu manopera;
M1/M0- indicele preţurilor la materiale;
L1/L0- indicele preţurilor la manoperă.
a+b+c=1.
În cadrul tranzacţiilor comerciale internaţionale există un tip aparte de contract: contractul
de tip buy-back. Acest contract presupune lichidarea obligaţiilor clientului faţă de furnizor prin
livrarea de produse obţinute cu ajutorul unui utilaj livrat de furnizor. Livrarea se execută pe tranşe,
astfel că avem din nou de-a face cu un tip de credit comercial. Pentru a preveni pierderile de valoare
din acest mod de tranzacţionare se foloseşte o clauză de consolidare a valorii, specifică acestui
tip de contract. Elementele utilizate sunt: preţul iniţial stabilit prin contract, numărul tranşelor,
cantitatea de livrat aferentă unei tranşe (preţ iniţial supra cantitatea totală corespunzătoare acestui
preţ), precum şi preţurile efective de pe piaţa reprezentativă aferente tranşelor. În acest context se
procedează la calcularea valorii efective a fiecărei tranşe, cu excepţia ultimei în cazul căreia se va
face regularizarea.
Tehnici extra-contractuale de prevenire a riscului valutar în tranzacţiile comerciale
internaţionale.
Protecţia împotriva riscului valutar este necesară şi în context extra-contractual. Cu toate
prevederile pe care o persoană este capabilă să şi le asume, riscurile pot să determine efecte
nefavorabile asupra derulării unui contract sau asupre activităţii firmei în ansamblu. Această
protecţie se poate realiza prin diferite metode. Dintre acestea: operaţiunile pe piaţa valutară şi
operaţiuni cu alt specific.
A.Piaţa valutară şi operaţiunile sale obişnuite
 Piaţa valutară este locul unde cei care manifestă interes din punct de vedere valutar îşi pot
îndeplini scopurile propuse. Disponibilul, din perspectivă valutară, îşi află debuşeu în cererea de
valută. Valutele pot fi diverse, dar operaţiunile care sunt larg utilizate, pentru evitarea riscului
valutar, în cadrula acestei pieţe sunt următoarele: tranzacţiile la vedere, tranzacţiile la termen,
hedging-ul valutar, precum şi arbitrajul de valute.
Operaţiunile la vedere au, pe lângă rolul de protecţie împotriva riscului valutar,
următoarele scopuri: obţinerea de lichidităţi valutare pentru efectuarea unor plăţi scadente,
modificarea structurii disponibilităţilor valutare, obţinerea de câştiguri viitoare prin temporizare.
În condiţiile unei deprecieri a valutelor disponibile în raport cu moneda de contract, cu ajutorul
tranzacţiilor la vedere subiectul contractului poate schimba în termen scurt valuta cu probleme
într-o alta aflată pe un curs ascendent sau măcar stabil.
Operaţiunile la termen sunt consacrat speculative, dar pe lângă prezumtivele câştiguri se
pot obţine efecte deosebite în protejarea faţă de riscul valutar. O informare optimă asupra
tendinţelor valutei de contract coroborată cu sincronizarea unei tranzacţii valutare la termen în
raport cu contractul de bază oferă un plus de siguranţă în abordarea contractelor internaţionale.
Având în vedere cele afirmate putem clasifica tranzactiile la termen în două categorii: simple şi
complexe. Cele mai simple se referă la iniţierea unei tranzacţii la termen printun ordin dat unui
interpus (de regulă o bancă, dar poate fi şi un broker)de a cumpăra cantitatea necesară de valută la
un termen determinat, pe baza unui curs convenit, astfel că la data scadenţei contractului de bază,
valuta să existe în cont, fără bătăi majore de cap şi în condiţii optime de cantitate şi cost.
Operaţiunile complexe sunt ilustrate în cele ce urmează. O firmă are de efectuat o pltă la vedere,
dar într-o valută pe care n-o are în cont (euro), iar peste un anumit timp are de făcut o plată, la
termen, de data aceasta, în valuta disponibilă (dolari) la momentul plăţii la vedere, termen
sincronizat cu o încasare într-o altă valută (să zicem euro). Firma va da ordin interpusului să vândă
dolarii la vedere pe euro, să achite datoria la vedere, iar apoi să iniţieze o operaţiune la termen,
pentru obţinere de dolari, pe baza cantităţii de euro pe care o avea de încasat la termenul
determinat.
Hedging-ul cu valute reprezintă, la fel ca orice tip de hedging un transfer al riscului valutar
(în speţă) de la hedger la speculator. Speculatorul poate fi orice operator pe piaţa valutară care este
dispus să-şi asume riscul tranzacţiei. Speculatorul desfăşoară operaţiunea în numele clientului
(hedgerul), dar pe socoteala sa, angajându-se să obţină pentru client sumele convenite la datele
convenite, acesta din urmă fiind liniştit că un specialist lucrează pentru el în acele momente.
Arbitrajul este în esenţă speculativ, dar efectuat în condiţii optime poate furniza o
protecţie valutară. De reţinut este faptul că protecţia se bucură de o pondere inferioară în raport cu
natura speculativă a operaţiunilor de arbitraj.

B.Operaţiuni cu alt specific. În această categorie intră toate celelate operaţiuni de pe alte
pieţe şi care concură la obţinerea unei protecţii împotriva riscului valutar.
 Forfetarea reprezintă, în esenţă, obţinerea de disponibilităţi, în cazul nostru valutare, înaite
de termen, prin transferul riscului de neplată sau al celui valutar, în schimbul unui comision către
cel care este dispus la aşa ceva. Trebuie să reiterăm faptul că cel care este dispus deţine, de obicei,
informaţii suplimentare faţă de cel care nu doreşte să-şi asume riscul sau nu are aceeaşi apetenţă
pentru risc. Bineînţeles că poate fi pur şi simplu un jucător, dar asta contează mai puţin în raport
cu rezultatul operaţiunii.
Swap-ul este un contract prin care se poate schimba o valută de pe o piaţă cu alta de pe
altă piaţă, de la un termen la altul. Fiind optim informat cu privire la tendinţele diferitelor valute
pe diferite pieţe, la momente diferite, cal care doreşte să transfere de la sine riscul valutar poate
alege varianta de schimb care-i convine, cu risc minim şi avantaje maxime.
Contractele de opţiuni pe valute sunt un alt mijloc eficient de îndepărtare a riscului
valutar. Prin plata unei sume denumite specific primă (preţul opţiunii), cel care doreşte protecţia
valutară, poate obţine dreptul, dar nu şi obligaţia, de a executa un contract futures pe valute la o
scadenţă determinată, în cazul în care varianta este optimă din punctul său de vedere. Avînd în
vedere specificul tranzacţiilor cu opţiuni, în condiţiile în care cursul valutei-activ de bază în
opţiune este favorabil se exercită opţiunea se realizează contractul de bază şi se obţin sumele
necesare de valută. Dacă nu avem de-a face cu un curs favorabil opţiunea nu se exercită urmînd să
se obţină cantitatea de valută necesară de pe piaţa la vedere. Astfel, s-a pierdut doar suma avansată
drept primă a opţiunii, limitîndu-se pierderea.