TITLUL IV.

ELEMENTE DE DREPT CIVIL

CAPITOLUL XII.ACTUL JURIDIC CIVIL

12.1. NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA ACTELOR JURIDICE CIVILE

12.1.1. Noţiune
Cunoaşterea actului juridic civil este nu numai utilă, dar şi necesară pentru o
corectă aplicare a legii, întrucât actul juridic civil este un instrument principal prin care se
realizează dinamica circuitului civil şi prin aceasta a circuitului economic. Actul juridic
este un act de voinţă, o acţiune săvârşită cu intenţia precisă de a produce anumite efecte
juridice, dorite de persoana care a săvârşit actul.
Actul juridic civil poate fi definit ca fiind manifestarea de voinţă făcută cu
intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a naşte, a modifica ori stinge
raporturi juridice civile.
Din această definiţie rezultă că elementele caracteristice ale actului juridic civil sunt
următoarele:
prezenţa unei manifestări de voinţă care poate proveni de la una sau mai multe
persoane fizice sau juridice;
intenţia de a produce efecte juridice;
efectele juridice urmărite pot consta în a da naştere, a modifica sau a stinge un
raport juridic concret.
Termenul “act juridic” are o dublă semnificaţie. Într-un prim sens, acest termen
desemnează operaţiunea juridică, adică manifestarea de voinţă făcută cu scopul de a
produce efecte juridice (negotiumjuris). Într-un al doilea sens, termenul de act juridic are
semnificaţie de înscris constatator al operaţiunii juridice, adică mijlocul probator al
operaţiei juridice (instrumentumprobationis).
12.1.2. Clasificare

Clasificarea actelor juridice civile se poate face după mai multe criterii. Dintre
aceste criterii reţinem următoarele:
1. După numărul părţilor, există acte juridice civile unilaterale, bilateraleşi
multilaterale (plurilaterale).
Actul juridic unilateral este actul juridic care presupune numai manifestarea de
voinţă a autorului său (art. 1324 Cod civil). Nu trebuie pus semnul egalităţii între
noţiunile de parte a actului juridic civil şi de persoană, întrucât o parte poate fi formată şi
din două sau mai multe persoane. De exemplu, dacă doi coproprietari fac o ofertă de
vânzare suntem în prezenţa unui act juridic unilateral, deoarece deşi este vorba de două
persoane ele formează o singură parte.
Categoria actelor juridice unilaterale include: testamentul, acceptarea unei
moşteniri, renunţarea la un drept (inclusiv renunţarea la o moştenire), recunoaşterea
filiaţiei unui copil din afara căsătoriei, promisiunea publică de recompensă, denunţarea
unui contract de către una din părţi, confirmarea unui act juridic anulabil,etc.
 Actul bilateral este acel act juridic civil care reprezintă voinţa concordantă a două
părţi, adică constă în manifestarea de voinţă a două părţi (acordul de voinţe). Exemplul
tipic de act juridic civil bilateral este contractul civil (contractul de vânzare-cumpărare,
contractul de schimb, contractul de donaţie, contractul de mandat etc.).
Caracteristic pentru actele juridice civile bilaterale, deci pentru contracte este faptul
că fiecare parte urmăreşte realizarea unui scop propriu diferit de cel urmărit de cealaltă
parte. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul transmite dreptul
de proprietate asupra unui bun pentru ca în schimbul acestuia să primească preţul, iar
cumpărătorul plăteşte preţul pentru ca în schimbul acestuia să obţină de la vânzător
dreptul de proprietate asupra bunului ce constituie obiectul contractului.
Clasificarea actelor juridice civile în unilaterale şi bilaterale nu trebuie confundată
cu clasificarea contractelor unilaterale şi bilaterale (sau sinalagmatice). La actele juridice
clasificarea priveşte numărul părţilor care îşi manifestă voinţa de a încheia actul, în timp
ce la contracte, clasificarea are în vedere criteriul conţinutului lor, numărul părţilor care se
obligă. Toate contractele, deci şi cele unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice
bilaterale sau multilaterale. Contractele unilaterale presupun acordul de voinţă a ambelor
părţi, deşi se nasc obligaţii numai pentru o parte (de exemplu: contractul de donaţie,
contractul de comodat), pe când contractele bilaterale sau sinalagmatice dau naştere la
obligaţii pentru ambele părţi (de exemplu: contractul de vânzare-cumpărare, contractul
de schimb, contractul de locaţiune).
Actul juridic multilateral (plurilateral) este acel act civil care este rezultatul acordului
de voinţă a trei sau mai multe părţi (de exemplu: contractul de societate civilă).
2. După scopul urmărit de părţi la încheierea actului juridic, distingem acte cu titlu
oneros şi cu titlu gratuit.
Actul juridic cu titlu oneros este acel act juridic prin care fiecare parte urmăreşte să
îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate (art. 1172 alin. 1 Cod civil). Sunt
acte cu titlu oneros: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză, contractul
de locaţiune, contractul de schimb, contractul de transport etc.
Actul juridic cu titlu gratuit este acel act juridic prin care una dintre părţi urmăreşte
să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj (art. 1172
alin. 2 Cod civil).Astfel de acte sunt donaţia, comodatul (împrumutul de folosinţă),
legatul, mandatul gratuit etc.
La rândul lor, actele juridice civile cu titlu oneros se subclasifică în acte comutative
şi acte aleatorii.
Actele comutative sunt acele acte juridice civile cu titlu oneros în care, la momentul
încheierii lor, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora
este determinată sau determinabilă (de exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare,
vânzătorul ştie exact suma pe care o va primi drept preţ, iar cumpărătorul ştie exact ce
bunuri va primi în schimbul acelui preţ). Mai sunt comutative, spre exemplu, contractul
de antrepriză, contractul de închiriere.
Actele aleatorii sunt acele acte juridice civile care, prin natura lor sau prin voinţa
părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul
unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert (de exemplu: contractul de rentă
viageră, contractul de întreţinere, contractul de asigurare).
Actele cu titlu gratuit se subdivid în acte dezinteresate şi liberalităţi.
2
 Liberalităţile sunt acte juridice civile cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi
micşorează patrimoniul prin folosul patrimonial procurat gratificatului. Astfel de acte
sunt donaţiile şi legatele.
Actele dezinteresate sunt acele acte juridice civile cu titlu gratuit prin care se procură
un avantaj patrimonial celeilalte părţi, fără ca dispunătorul să-şi diminueze patrimoniul
(de exemplu: depozitul gratuit, mandatul gratuit, împrumutul de folosinţă).
3. După felul şi natura efectelor pe care le produc, actele juridice civile pot fi:
constitutive, translative şi declarative;
Actele constitutive sunt acele acte juridice civile care dau naştere unor drepturi
subiective civile care n-au existat anterior. Prin încheierea lor se stabilesc deci între părţi
raporturi juridice civile având în conţinut drepturi şi obligaţii noi, care nu au existat
anterior. Ca exemplu de acte juridice constitutive putem menţiona: ipoteca, instituirea
unui uzufruct, gajul, convenţia de partaj1.
Actele translative sunt acele acte prin care se strămută un drept dintr-un patrimoniu
în altul (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, donaţia, schimbul).
Actele declarative sunt acele acte juridice civile prin care părţile îşi recunosc, îşi
confirmă, îşi definitivează ori consolidează anumite drepturi care au existat anterior
momentului încheierii actului. Fac parte din această categorie: tranzacţia, actul
confirmativ.
4. După importanţa lor, distingem acte juridice civile de conservare, de
administrare şi de dispoziţie;
Actele de conservare sunt acelea prin care se urmăreşte păstrarea unui drept în
patrimoniul persoanei, preîntâmpinarea pierderii lui şi comportă cheltuieli reduse în
raport cu valoarea dreptului conservat (întreruperea prescripţiei extinctive, înscrierea
unei ipoteci, somaţia).
Actele de administrare sunt acele acte juridice civile prin care se urmăreşte să se
realizeze o normală punere în valoare a unui bun sau a unui patrimoniu, de exemplu:
închirierea unui bun, perceperea fructelor sau veniturilor sale, efectuarea unor reparaţii
de întreţinere, asigurarea unui bun.
Actele de dispoziţie sunt acele acte care au ca rezultat ieşirea unui bun din
patrimoniul părţii care încheie actul sau grevarea lui cu sarcini reale. Pot fi incluse în
această categorie contractul de vânzare-cumpărare, donaţia, constituirea unei ipoteci, a
unui gaj, uzufructul, renunţarea la un drept.
5. După modul sau forma de încheiere, actele juridice civile se împart în:
consensuale, solemne (formale) şi reale;
Actul juridic consensual este acela care se poate încheia valabil prin simpla
manifestare a voinţei părţilor, indiferent de forma ei de exprimare. Actul juridic
consensual reprezintă principiul faţă de actele solemne şi reale, care reprezintă excepţia.
Actul juridic solemn este acel act pentru care legea cere expres redactarea într-o
formă determinată, adică validitatea sa este supusă unor formalităţi prevăzute de lege.
Nerespectarea acestor formalităţi atrage nulitatea absolută a actului. Sunt acte juridice
solemne: donaţia, testamentul, convenţia matrimonială, contractul de ipotecă, etc.

1 G. Boroi, op. cit., p.111.

3
 Actul juridic real este acel act juridic civil a cărui încheiere valabilă presupune pe
lângă manifestarea de voinţă şi remiterea (predarea) efectivă a bunului. Astfel de acte
sunt: comodatul, împrumutul de consumaţie, darul manual, depozitul.
6. După modul lor de executare, actele juridice civile pot fi cu executare dintr-o
dată (unoictu) şi actecu executare succesivă.
Actele cu executare dintr-o dată se execută prin săvârşirea unei singure prestaţii, din
partea debitorului (de exemplu, contractul de donaţie, darul manual).
Actele cu executare succesivă se execută fie prin mai multe prestaţii succesive, fie
printr-o prestaţie continuă. Pot fi incluse în această categorie: contractul de locaţiune,
contractul de arendare.

12.2. CONDIŢIILE DE VALABILITATE ALE ACTULUI JURIDIC

CIVIL
Prin condiţiile de valabilitate ale actului juridic civil înţelegem elementele
structurale din care este alcătuit un asemenea act2.
Potrivit art. 1179 din Codul civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului
sunt:
- capacitatea de a contracta;
- consimţământul părţilor;
- un obiect determinat şi licit;
- o cauză licită şi morală.”
Deşi se referă expres numai la contracte, dispoziţiile art.1179 Cod civil sunt
aplicabile tuturor actelor juridice civile, inclusiv celor unilaterale.
Prin urmare, condiţiile de validitate ale actului juridic civil sunt: capacitatea,
consimţământul, obiectul şi cauza.
12.2.1. Capacitatea părţilor
Prin capacitatea de a încheia acte juridice civile înţelegem aptitudinea
subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin
încheierea actelor juridice civile.
Capacitatea de a contracta reprezintă o componentă a capacităţii civile şi priveşte
ambele aspecte ale acesteia: capacitatea de folosinţă a persoanei fizice sau juridice, precum
şi capacitatea de exerciţiu a acesteia3.
Capacitatea civilă are în componenţa sa două elemente: capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii
civile.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice începe la naşterea acesteia şi încetează
odată cu moartea ei, care poate fi fizic constatată sau declarată judecătoreşte. De la această
regulă, legea reglementează o excepţie în art. 36 din Codul civil: “Drepturile copilului
sunt recunoscute de la concepţie, însă numai dacă el se naşte viu”. Este vorba despre aşa-
zisa capacitate de folosinţă anticipată a copilului conceput.

2 Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.112.
3 Baias (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p.1235;
4
 Copilului conceput i se recunoaşte capacitatea de folosinţă anticipată dacă sunt
întrunite două condiţii cumulative:
 copilul să se nască viu- condiţia este îndeplinită în cazul în care copilul a respirat
fie şi o singură dată, ceea ce se dovedeşte prin existenţa aerului în plămâni, chiar dacă
ulteriror a decedat, nefiind necesar ca acest copil să fie şi viabil;
 să fie vorba despre drepturile copilului, nu despre obligaţiile sale civile.
Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitate de folosinţă de la
data înregistrării lor. Cu toate acestea, acestor persoane juridice li se recunoaşte o
capacitate de folosinţă anticipată, chiar de la data actului de înfiinţare, însă numai în
măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.
Celelelate persoane juridice au capacitate de folosinţă de la data actului de
înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte
cerinţe prevăzute de lege.
Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice are loc în momentul încetării
existenţei persoanelor juridice ca atare (prin dizolvare, lichidare, constatarea ori
declararea nulităţii, fuziune, divizare totală, transformare).
Capacitatea de exerciţiueste aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice
civile (art. 37 Cod civil).
Capacitatea de exerciţiu deplină a persoanelor fizice începe la data când persoana
devine majoră. Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani.
Recunoaşterea capacităţii de exerciţiu este condiţionată de existenţa
discernământului, care semnifică aptitudinea persoanei fizice de a-şi reprezenta corect
consecinţele juridice ale manifestării sale de voinţă. Legiuitorul prezumă că persoanele
ating la majorat pragul maturizării psihice, ca urmare a dobândirii discernământului
deplin, şi le recunoaşte majorilor capacitatea de exerciţiu.
Prin excepţie de la această regulă, minorul care se căsătoreşte dobândeşte, prin
căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu.
De asemenea, pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte
minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop,
vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul
consiliului de familie.
Sunt lipsiţi total de capacitate de exerciţiu minorul sub 14 ani şi interzisul
judecătoresc.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă.
În cazul persoanei juridice, aceasta dobândeşte capacitate de exerciţiu de la data
constituirii organelor de administrare.
Încetarea capacităţii de exerciţiu la persoanele fizice are loc prin moartea persoanei,
punerea sub interdicţie judecătorească.
Regula în dreptul nostru civil este dată de capacitatea de a contracta, incapacitatea
constituind excepţia. Astfel, art. 1180 din Codul civil prevede că poate contracta orice
persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite
contracte.
Capacitatea de a încheia actul juridic civil trebuie să existe în momentul încheierii
acestuia, adică în momentul exprimării consimţământului părţilor.

5
 Încălcarea normelor privind capacitatea atrage sancţiunea nulităţii actului juridic
respectiv.
Nulitatea absolută se aplică, spre exemplu, în cazul actelor juridice prin care s-ar
suprima ori îngrădi capacitatea de folosinţă sau capacitatea de exerciţiu stabilite de lege,
actele juridice încheiate cu nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă
la persoanele juridice fără scop lucrativ, etc.
Cu nulitatea relativă sunt sancţionate, spre exemplu: actele juridice civile încheiate
personal de persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, actele juridice civile făcute de
tutore fără autorizarea instanţei de tutelă.
12.2.2. Consimţământul
Consimţământul poate fi definit ca fiind exteriorizarea hotărârii de a încheia un act
juridic civil.
Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele
condiţii prevăzute de art. 1204 Cod civil:
- să fie exprimat în cunoştinţă de cauză, adică să provină de la o persoană cu
discernământ;
- să fie serios, adică exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
- să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
a) Consimţământul trebuie să fie exprimat în cunoştinţă de cauză
Pentru a produce efecte juridice valabile, este necesar ca subiectul de drept civil să
aibă puterea de a aprecia aceste efecte care se produc în baza manifestării sale de voinţă.
Această aptitudine presupune prezenţa discernământului.
Nu au discernământul necesar, şi din acest motiv nu au capacitatea de a încheia
acte juridice civile: minorii sub 14 ani, persoanele puse sub interdicţie şi persoanele care,
în drept sunt capabile (au discernământ), dar în fapt sunt lipsite temporar de
discernământ (de exemplu, persoanele aflate în următoarele cazuri: beţie, hipnoză,
somnambulism, mânie puternică).
Lipsa discernământului la încheierea unui act juridic atrage sancţiunea nulităţii
relative a actului juridic. În acest sens, art. 1205 din Codul civil prevede că este anulabil
contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie și
numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputință de a-și da seama de urmările
faptei sale.
b) Consimţământul trebuie să fie serios, adică exprimat cu intenţia de a produce
efecte juridice
Nu este îndeplinită această condiţie atunci când, spre exemplu: manifestarea de
voinţă a fost făcută în glumă, din prietenie, din simplă politeţe, manifestarea de voinţă
este prea vagă, manifestarea de voinţă s-a făcut sub o condiţie pur protestativă din partea
celui care se obligă (“Mă oblig dacă vreau”) etc.
c) Consimţământul să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de
consimţământ
Viciile de consimţământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conştient şi
liber al voinţei de a încheia un act juridic civil. Viciile de consimţământ sunt: eroarea,
dolul, violenţa şi leziunea.

6
 Eroarea este o falsă (greşită) reprezentare a realităţii cu ocazia încheierii unui act
juridic.Eroarea poate îmbrăca două forme: eroarea esenţială şi eroarea neesenţială.
Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esențială poate
cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte știa sau, după caz, trebuia să știe că faptul
asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului.
Eroarea este esențială:
1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;
2. când poartă asupra identității obiectului prestației sau asupra unei calități a
acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esențiale de către părți în absența
căreia contractul nu s-ar fi încheiat;
3. când poartă asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în
absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat.
Eroarea de drept este esențială atunci când privește o normă juridică determinantă,
potrivit voinței părților, pentru încheierea contractului. Eroarea de drept este falsa
reprezentare la încheierea actului juridic a existenţei sau conţinutului unei norme juridice.
Eroarea care privește simplele motive ale contractului nu este esențială, cu excepția
cazului în care prin voința părților asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.
Dolul constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene, în
scopul de a o determina să încheie un act juridic. În esenţă, deci, dolul este o eroare
provocată.
Potrivit art. 1214 alin. 1 Cod civil, consimțământul este viciat prin dol atunci când
partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori
când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra
unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.
Violenţaconstă în ameninţarea unei persoane cu un rău, astfel încât i se produce o
temere de natură a o face să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Încheierea actului apare astfel ca un mijloc de evitare a răului cu care a fost ameninţată.
În acest sens, art. 1216 Cod civil prevede că există violență când temerea insuflată
este de așa natură încât partea amenințată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa
consimțământului său, viața, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol
grav și iminent. Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul
unei temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terț.
Violența poate atrage anularea contractului și atunci când este îndreptată
împotriva unei persoane apropiate, precum soțul, soția, ascendenții ori descendenții părții
al cărei consimțământ a fost viciat. În toate cazurile, existența violenței se apreciază ținând
seama de vârsta, starea socială, sănătatea și caracterul celui asupra căruia s-a exercitat
violența, precum și de orice altă împrejurare ce a putut influența starea acestuia la
momentul încheierii contractului.
După natura răului cu care se ameninţă, violenţa poate să fie fizică sau morală.
Violenţa fizică există atunci când ameninţarea cu răul priveşte integritatea fizică ori
bunurile persoanei. Violenţa morală sau psihică constă în ameninţarea cu un rău de
natură nepatrimonială, care poate privi onoarea, cinstea sau sentimentele persoanei.
În funcţie de caracterul ameninţării, deosebim ameninţarea legitimă şi nelegitimă.
Din punct de vedere al acestei clasificări, numai ameninţarea nelegitimă (injustă) cu un
rău constituie viciu de consimţământ. Ameninţarea legitimă (justă) cu un rău este cea
7
făcută în condiţiile legii, în scopul realizării unui drept subiectiv (spre exemplu,
ameninţarea debitorului cu introducerea unei acţiuni civile în justiţie dacă nu-şi
îndeplineşte obligaţiile ce-i revin). Ameninţarea legitimă, nefiind viciu de consimţământ
nu afectează valabilitatea actului juridic.
Simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violență, nu atrage anularea
contractului.
Leziunea constă în prejudiciul material suferit de una din părţile contractante din
cauza disproporţiei vădite de valoare între contraprestaţii existente în chiar momentul
încheierii contractului.
Potrivit art. 1.221 din Codul civil, există leziune atunci când una dintre părți,
profitând de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte
părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare
considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei
prestații.Leziunea poate exista și atunci când minorul își asumă o obligație excesivă prin
raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obține din contract ori la
ansamblul circumstanțelor.
Din textul legal de mai sus rezultă că putem distinge două forme ale leziunii:
- Leziunea viciu de consimţământ în cazul majorilor;
- Leziunea viciu de consimţământ în cazul minorilor.
Existența leziunii se apreciază și în funcție de natura și scopul contractului.
Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa,
anularea contractului sau reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care
ar fi îndreptățită.
Dreptul la acțiunea în anulare sau în reducerea obligațiilor pentru leziune se
prescrie în termen de un an de la data încheierii contractului.
Potrivit art. 1224 Cod civil, nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii,
tranzacţia, precum şi alte contracte anume prevăzute de lege.
12.2.3. Obiectul actului juridic civil
Noul Cod civil face o distincţie foarte clară între obiectul contractului şi obiectul
obligaţiei.
Potrivit art. 1225 Cod civil, obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică,
precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părți, astfel
cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale iar potrivit art.
1226 Cod civil, obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul.
În timp ce obiectul contractului trebuie să fie în toate cazurile determinat (nu şi
determinabil) şi licit, obiectul obliogaţiei trebuie să fie determinat sau cel puţin
dweterminabil şi licit.
Condiţiile de valabilitate
Pentru a fi valabil obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească anumite
cerinţe. Aceste cerinţe trebuie să fie îndeplinite în momentul încheierii actului juridic,
neîndeplinirea lor fiind sancţionată cu nulitatea absolută a actului juridic civil.
În lumina dispoziţiilor legale, aceste condiţii sunt:
să existe;
să fie în circuitul civil;
8
 să fie determinat sau determinabil;
să fie posibil;
să fie licit.
Trebuie să observăm însă că pentru anumite acte juridice civile se cer şi anumite
condiţii speciale: obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului.
a) obiectul actului juridic civil trebuie să existe
Aceasta este condiţia primordială pentru valabilitatea actului juridic civil, întrucât
dacă obiectul lipseşte, nu se mai pune problema îndeplinirii celorlalte condiţii.
Dacă obiectul actului juridic priveşte un bun şi acesta a existat dar nu mai există la
data încheierii actului juridic, cerinţa nu este îndeplinită. Astfel, potrivit art. 1659 din
Codul civil, în materia contractului de vânzare-cumpărare, dacă în momentul vânzării
unui bun individual determinat acesta pierise în întregime, contractul nu produce nici un
efect.
Un bun viitor poate fi obiect al actului juridic civil (de exemplu, o recoltă viitoare),
cu excepţia moştenirilor nedeschise.
b) obiectul actului juridic trebuie să fie în circuitul civil
Această condiţie se referă la bunuri, ca obiect derivat al actului juridic civil, fiind
prevăzută expres în art.1229 Cod Civil: “Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot
face obiectul unei prestaţii contractuale”.
Prin urmare, bunurile inalienabile nu pot forma obiect valabil al vreunui act juridic
civil (spre exemplu, terenurile aparţinând domeniului public etc.).
c) obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat sau determinabil
Această condiţie este prevăzută în art.1225 alin.2 Cod Civil.
Obiectul actului juridic este determinat prin precizarea operaţiunii juridice
respective de către părţi, în mod expres sau prin trimitere la ansamblul drepturilor şi
obligaţiilor contractuale.
Prestaţia trebuie să fie determinată sau cel puţin determinabilă la momentul
încheierii actului juridic.În cazul bunurilor determinate generic, de gen, cerinţa este
îndeplinită prin stabilirea precisă a cantităţii şi calităţii. Dacă părţile nu stabilesc calitatea,
calitatea prestației sau a obiectului acesteia trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări,
cel puțin de nivel mediu.
d) obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil
Aceasta este o cerinţă firească căci nimeni nu se poate obliga la imposibil.
Imposibilitatea trebuie să fie absolută, în sensul că prestaţia trebuie să fie
imposibilă pentru toată lumea. Prin urmare, dacă imposibilitatea este relativă, adică
obiectul este imposibil numai pentru debitor, atunci obiectul actului juridic civil este
valabil. Imposibilitatea poate fi materială când se datorează unor împrejurări de fapt sau
juridică când rezultă din prevederile exprese ale legii.
Imposibilitatea se apreciază în raport de momentul încheierii actului juridic şi în
funcţie de progresul tehnico-ştiinţific.
e) obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit
Această cerinţă rezultă din prevederile art. 1225 alin. 2 Cod civil care prevede că
obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice
ori bunelor moravuri.
9
 f) obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului
Această condiţie se cere numai la actele juridice care implică săvârşirea unei acţiuni
de a da sau a face. Este de principiu că nimeni nu poate fi obligat decât prin voinţa sa.
Drept consecinţă, este lipsită de eficienţă juridică promisiunea faptei altuia. Această
condiţie este impusă tocmai de caracterul personal al unor acte juridice, încheiate în
consideraţia persoanei cu care se încheie actul sau a calităţilor sale speciale (contractele
intuite personae), cum sunt: mandatul, antrepriza etc.
Este însă valabil actul juridic prin care o parte se obligă să depună toată diligenţa
pentru a convinge pe o altă persoană să încheie ori să ratifice un act juridic (convenţia de
porte-fort).
12.2.4. Cauza (scopul) actului juridic civil

Cauza sau scopul actului juridic este motivul care determină fiecare parte să
încheie contractul (art. 1235 din Codul civil).
Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească următoarele condiţii, cumulativ:
să existe, să fie licită şi să fie morală.
a) cauza trebuie să existe–cauza nu există atunci când partea nu are aptitudinea de a-
şi reprezenta corect faptele sale ori consecinţele acestora. Potrivit art. 1238 alin. 1 Cod
civil, lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepția cazului în care contractul
a fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice.
b) cauza trebuie să fie licită
Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice. De asemenea, cauza
este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme
legale imperative.
c) cauza trebuie să fie morală, deci în concordanţă cu bunele moravuri (art. 1236 alin.3
Cod Civil).
 Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este
comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia
s-o cunoască.

10
 CAPITOLUL XIII.PATRIMONIUL, DREPTURILE PATRIMONIALE
ŞI BUNURILE

13.1. PATRIMONIUL
13.1.1. Noţiune
 Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care pot fi evaluate
în bani aparţinând unei persoane fizice sau juridice4
 Patrimoniul este alcătuit dintr-o latură activă ce are în vedere valoarea tuturor
drepturilor patrimoniale şi o latură pasivă ce vizează valoarea tuturor obligaţiilor
patrimoniale ale aceleiaşi persoane.
 Activul şi pasivul sunt cantităţi cu conţinut economic, cu valoare pozitivă şi
respectiv negativă, care constituie împreună patrimoniul unei persoane. Patrimoniul este o
masă mişcătoare a cărui activ şi pasiv nu pot fi disociate.
13.1.2. Caractere juridice
 Patrimoniul unei persoane prezintă anumite caractere juridice care îl
particularizează în raport cu alte entităţi juridice.
a) Patrimoniul este o universalitate juridică
 Acest caracter poate fi desprins din însăşi definiţia patrimoniului. Patrimoniul
cuprinde toate drepturile şi obligaţiile patrimoniale care aparţin unei persoane, el
prezentând o compunere globală. Fiecare drept şi fiecare obligaţie privite individual rămâne
însă distinct de universalitate astfel încât modificările care le alterează conţinutul nu aduc
atingere existenţei şi identităţii patrimoniului. Patrimoniul apare ca o entitate juridică
distinctă de elementele concrete ce intră în alcătuirea conţinutului său.
 Existenţa unei laturi pasive face din patrimoniu o universalitate juridică, cu un
regim independent faţă de cel al elementelor componente, ceea ce-l diferenţiază de
universalităţile de fapt.
b) Unicitatea patrimoniului - respectiv orice persoană fizică sau juridică poate avea şi
are un singur patrimoniu. Orice persoană are un patrimoniu, deoarece orice persoană are
drepturi şi obligaţii apreciabile în bani. Chiar atunci când o persoană nu are nici o avere
actuală, ea are totuşi un patrimoniu, deoarece este suficient să existe drepturi eventuale,
neexercitate, adică numai posibilitatea de a exercita drepturi pentru a constitui un
patrimoniu.
c) Inalienabilitatea patrimoniului
 Patrimoniul nu poate fi despărţit de persoană, ele este inerent persoanei,
însoţind-o întreaga viaţă.
 Nimeni cât timp trăieşte nu-şi poate înstrăina patrimoniul în universalitatea sa.
Referindu-ne la persoanele fizice constatăm că deşi pot înstrăina un drept, iar uneori chiar şi
o obligaţie, privite ut singuli, ele nu pot transmite altei persoane prin acte între vii, întregul
lor patrimoniu. O persoană poate înstrăina toate bunurile sale, în individualitatea lor, dar ea

4
În acelaşi sens, E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, 2000, pag.4; C. Bârsan, M. Gaiţă.
M.N. Pivnicieru, Drept civil. Drepturile reale, Institutul European, Iaşi, 1997, p. 8.
11
nu poate înstrăina cu titlu universal, cât timp este în viaţă ansamblul juridic al drepturilor şi
obligaţiilor sale care formează patrimoniul.
 În momentul morţii însă, patrimoniul se transmite în universalitatea sa chiar
moştenitorilor persoanei, deoarece în acel moment ia sfârşit şi personalitatea sa juridică. În
cazul persoanelor juridice transmisiunea întregului patrimoniu are loc doar în cazul încetării
lor în urma reorganizării prin fuziune (comasare) şi prin divizare totală.
 Prin excepţie, în cazul persoanelor juridice poate opera o transmisiune cu titlu
universal a patrimoniului prin divizarea parţială.
d) Divizibilitatea patrimoniului
 Potrivit art. 31 alin. 3 din Codul civil, patrimoniul poate face obiectul unei
diviziuni sau afectaţiuni numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
 Patrimoniul poate fi împărţit în două sau mai multe mase de drepturi şi
obligaţii, fiecare din ele având o anumită destinaţie şi respectiv un regim juridic distinct şi
determinat5.
 Dacă vorbim de persoane fizice, divizibilitatea patrimoniului este prevăzută de
lege în cazul soţilorcare optează pentru regimul comunităţii legale. În această situaţie,
oricare din soţi are patrimoniul divizat în masa bunurilor proprii şi masa bunurilor comune,
fiecare având regim juridic distinct. Astfel, creditorii unuia din soţi pot urmări numai
bunurile proprii ale acestuia şi numai în caz de neîndestulare vor putea cere împărţirea
bunurilor comune.
 Patrimoniile de afectațiune sunt masele patrimoniale fiduciare, cele afectate
exercitării unei profesii autorizate, precum și alte patrimonii determinate potrivit legii.

13.2. DREPTURILE PATRIMONIALE

13.2.1. Noţiune şi clasificare

Diversele drepturi care sunt cuprinse în patrimoniul unei persoane, fie că ele sunt
susceptibile de a se traduce în raporturi determinate (precum drepturile inerente omului şi
drepturi reale) fie că ele derivă dintr-un raport determinat anterior, născut sau încheiat
(precum drepturile de familie şi de creanţă), toate aceste drepturi sunt patrimoniale. Spunem
că sunt drepturi patrimoniale din moment ce ele reprezintă pentru subiect o valoare
bănească, un interes economic. Ele se împart în două mari categorii: reale şi de creanţă.
a) Drepturile reale sunt drepturi subiective patrimoniale ce conferă titularului lor
anumite prerogative, recunoscute de lege, asupra unui bun pe care le poate exercita în mod
direct şi nemijlocit, fără a fi necesară, în acest scop, intervenţia oricărei alte persoane.
Drepturile reale sunt drepturi absolute fiind opozabile tuturor (ergaomnes), celorlalţi
corespunzându-le obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură a le aduce
atingere. Drepturile reale sunt limitate numeric, fiind prevăzute expres de lege.
b) Drepturile de creanţă reprezintă acele drepturi patrimoniale în virtutea cărora
titularul lor sau subiectul activ, numit creditor, are posibilitatea juridică de a pretinde de la
subiectul pasiv numit debitor, persoană determinată, să dea (dare), să facă (facere) sau să nu
facă (nonfacere) ceva, sub sancţiunea constrângerii.

5C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Universitatea din Bucureşti, 1988, p. 6; I. Romoşan, Drept
civil. Drepturile reale, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1996, p. 15.
12
 Spre deosebire de drepturile reale, drepturile de creanţă sunt drepturi relative, ele
fiind opozabile doar subiectului sau subiectelor pasive determinate care au o obligaţie
concretă – să dea, să facă sau să nu facă ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi îndatorat.
Dreptul real presupune existenţa unui subiect activ determinat – titularul - şi un
subiect pasiv nedeterminat, format din toate celelalte persoane. În cazul drepturilor de
creanţă însă, atât subiectul activ cât şi subiectul pasiv (debitorul) sunt persoane determinate.
Spre deosebire de drepturile de creanţă, drepturile reale conferă titularului două
efecte speciale: dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.
Dreptul de urmărire constă în posibilitatea recunoscută titularului dreptului real de a
urmări bunul la care dreptul său real se referă, în mâinile oricărei persoane.
Dreptul de preferinţă constă în prerogativa conferită titularului dreptului real de a
avea prioritate faţă de orice alt drept, acesta putând să şi-l valorifice înaintea titularilor altor
drepturi.
Astfel, creditoriia căror creanţă este însoţită de o garanţie reală (de exemplu, ipoteca)
nu suportă concurenţa celorlalţi creditori şi pot opune acestora dreptul lor, excluzându-i şi
având facultatea de a fi plătiţi înaintea lor, asupra bunurilor faţă de care au un drept real. Ei
sunt deci preferaţi înaintea celorlalţi, acest drept numindu-se drept de preferinţă sau de
precădere.
Clasificarea drepturilor reale
După natura bunurilor asupra cărora poartă drepturile reale pot fi imobiliare şi
mobiliare. Drepturile imobiliare au ca obiect bunuri imobile iar drepturile mobiliare au ca
obiect bunuri mobile corporale sau incorporale.
 După cum au sau nu o existenţă independentă, de sine stătătoare, distingem
drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii.
Drepturile reale principale sunt acele drepturi reale care au o existenţă
independentă, de sine stătătoare, în raport cu alte drepturi reale sau de creanţă. Cel mai
important drept real principal este dreptul de proprietate, el constituind izvorul necesar şi
temeiul naşterii şi existenţei tuturor celorlalte drepturi reale.
Drepturile reale accesorii sunt acele drepturi reale care se constituie pentru a însoţi şi
garanta alte drepturi (de creanţă), fără a avea independenţă sau existenţă de sine stătătoare.
Dreptul de creanţă a cărui fiinţă o însoţesc şi a cărui realizare o garantează este dreptul
principal, de existenţa căruia depinde şi existenţa dreptului real accesoriu.
Potrivit art. 551 din Codul civil, sunt drepturi reale:
1. dreptul de proprietate;
2. dreptul de superficie;
3. dreptul de uzufruct;
4. dreptul de uz;
5. dreptul de abitație;
6. dreptul de servitute;
7. dreptul de administrare;
8. dreptul de concesiune;
9. dreptul de folosință;
10. drepturile reale de garanție;
11. alte drepturi cărora legea le recunoaște acest caracter.
Drepturile reale principale sunt dreptul de proprietate, cu cele două forme ale sale –
dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată, dezmembrămintele
13
dreptului de proprietate privată şi drepturile reale care se constituie pe temeiul dreptului de
proprietate publică.
Drepturile reale constituite pe temeiul dreptului de proprietate publică sunt:
 dreptul real de administrare asupra bunurilor proprietate publică constituit prin
acte emise de autorităţile locale sau statale, ai cărui titulari sunt regiile autonome şi
instituţiile publice de stat;
 dreptul real de concesiune asupra bunurilor din domeniul public;
 dreptul real de folosinţă, constituit cu titlu gratuit în favoarea instituţiilor de
utilitate publică.
Drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate privată sunt
dezmembrămintele dreptului de proprietate, adică acele drepturi reale care se constituie
prin dezmembrarea atributelor dreptului de proprietate. Codul civil român reglementează
următoarele dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
dreptul de uzufruct - este dreptul real, esenţialmente temporar de a folosi bunul altei
persoane și de a culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i
conserva substanța. Uzufructul în favoarea unei persoane fizice poate fi cel mult viager.
Uzufructul constituit în favoarea unei persoane juridice poate avea durata de cel mult 30 de
ani.În absența unei prevederi contrare, uzufructuarul poate ceda dreptul său unei alte
persoane fără acordul nudului proprietar, dispozițiile în materie de carte funciară fiind
aplicabile.
 dreptul de uz – estedreptul unei persoane de a folosi lucrul altuia și de a-i culege
fructele naturale și industriale numai pentru nevoile proprii și ale familiei sale.
 dreptul de abitaţie - este un drept de uz constituit asupra unei locuinţe. Titularul
dreptului de abitație are dreptul de a locui în locuința nudului proprietar împreună cu soțul
și copiii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit
abitația, precum și cu părinții ori alte persoane aflate în întreținere. Dreptul de uz ori de
abitație nu poate fi cedat, iar bunul ce face obiectul acestor drepturi nu poate fi închiriat sau,
după caz, arendat.
dreptul de servitute - Servitutea este sarcina care grevează un imobil, pentru uzul
sau utilitatea imobilului unui alt proprietar (art. 755 Cod civil). Utilitatea rezultă din
destinația economică a fondului dominant sau constă într-o sporire a confortului acestuia.
dreptul de superficie–este dreptul de a avea sau de a edifica o construcție pe terenul
altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândește un drept
de folosință. Dreptul de superficie se poate constitui pe o durată de cel mult 99 de ani.
Legislaţia specială mai reglementează două dezmembrăminte ale dreptului de
proprietate, care se constituie însă numai pe temeiul dreptului de proprietate privată al
statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale: dreptul de concesiune asupra bunurilor din
domeniul privat şi dreptul real de folosinţă asupra bunurilor din domeniul privat.

13.3. DREPTUL DE PROPRIETATE

13.3.1. Conceptul dreptului de proprietate
Fiecare subiect de drept – persoană fizică sau juridică – are un patrimoniu, adică o
totalitate de drepturi şi obligaţii cu valoare economică. Patrimoniul este o universalitate
juridică ce apare ca o masă de drepturi şi obligaţii legate între ele sau ca o grupare a mai

14
multor asemenea mase, având fiecare un regim juridic determinat. Fiecare drept şi fiecare
obligaţie rămâne însă distinctă de universalitate, aşa încât modificările aduse în privinţa lor
nu alterează identitatea acestuia.
În alcătuirea patrimoniului, dreptul de proprietate pare să îndeplinească rolul cel mai
important, căci după cum economic producţia este procesul fundamental şi iniţial care
determină conţinutul şi înfăţişarea celorlalte procese economice (circulaţiei, repartiţiei,
consumului) tot astfel tipul dreptului de proprietate, condiţie necesară în producţie, este
tipul dreptului fundamental care comandă şi determină conţinutul şi înfăţişarea tuturor
celorlalte drepturi reale şi ale raporturilor de obligaţii.
Potrivit prevederilor art. 555. din Codul civil, proprietatea privată constă îndreptul
titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu,
în limitele stabilite de lege.
Dreptul de proprietate este dreptul real cel mai deplin, fiind singurul drept subiectiv
care conferă titularului său cele trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia.
Posesia este o stare de fapt ce constă în stăpânirea materială a bunului şi posibilitatea
proprietarului de a se comporta faţă de toţi ceilalţi ca fiind titularul dreptului de proprietate.
Folosinţa conferă proprietarului facultatea de a utiliza bunul său, culegând în
proprietate toate fructele pe care le produce.
Atributul de dispoziţie este alcătuit din dreptul de dispoziţie materială şi dreptul de
dispoziţie juridică. Dreptul de dispoziţie materială conferă proprietarului posibilitatea de a
dispune de substanţa bunului, adică acesta îl poate transforma, consuma sau distruge cu
respectarea dispoziţiilor legale. Dreptul de dispoziţie juridică este posibilitatea
proprietarului de a înstrăina dreptul de proprietate, cu titlu oneros sau gratuit, prin acte
între vii sau mortis causa, şi de a-l greva cu drepturi reale derivate în favoarea altor persoane.
13.3.2. Caracterele dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate prezintă următoarele caractere: absolut şi inviolabil, deplin şi

exclusiv, perpetuu şi transmisibil.
a) Caracterul absolut şi inviolabil
Dreptul de proprietate este absolut, fiind recunoscut titularului său în raporturile
acestuia cu toţi ceilalţi, care sunt obligaţi să nu facă nimic de natură a aduce atingere
acestuia. Dacă bunul aflat în proprietatea unei persoane ajunge în deţinerea sau posesia
nelegitimă a altuia, proprietarul are dreptul să intenteze acţiunea în revendicare.
Dreptul de proprietate în virtutea caracterului său absolut, implică obligaţia
corelativă negativă şi universală a tuturor celorlalte persoane de a se abţine de la săvârşirea
oricăror acte sau fapte de natură a aduce atingere atributelor pe care el le conferă titularului
său.
Caracterul inviolabil al dreptului de proprietate decurge implicit din art. 44 alin. 2 din
Constituţie care dispune: “proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege
indiferent de titular”. Potrivit art. 136 din Constituţie, proprietatea privată este inviolabilă.
Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate nu poate fi încălcat de nimeni, nici chiar de stat.
Această regulă cunoaşte însă două excepţii:
● bunurile imobile aflate în proprietate privată pot fi expropriate în condiţiile legii,
pentru cauză de utilitate publică. În acest sens, art.44 pct.3 din Constituţie prevede: “Nimeni
nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu

15
dreaptă şi prealabilă despăgubire. Procedura de expropriere şi stabilirea despăgubirilor sunt
prevăzute în Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică.
● subsolul oricărei proprietăţi imobiliare poate fi folosit şi exploatat pentru lucrări de
interes general. Astfel, conform art.44 pct.5 din Constituţie: “Pentru lucrări de interes
general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia
de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor,
precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii”.
b) Caracterul deplin şi exclusiv
Dreptul de proprietate este un drept deplin, conferind titularului său toate cele trei
atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia.
În acelaşi timp, dreptul de proprietate este şi un drept exclusiv, în sensul că atributele
sau puterile inerente acestui drept sunt independente de orice puteri ale altei persoane
asupra bunului respectiv, cu excepţia cazurilor în care proprietatea este dezmembrată când
unele atribute se exercită de către o altă persoană.
c) Caracterul perpetuu şi transmisibil
Dreptul de proprietate este nelimitat în timp şi durează atâta timp cât există bunul
care formează obiectul său. Totodată, el nu se pierde prin neexercitare (prin neuz).
Dreptul de proprietate poate fi transmis atât prin acte între vii cât şi pentru cauză de
moarte.
Prin transmiterea dreptului de proprietate înţelegem trecerea sa din patrimoniul unei
persoane în patrimoniul altei persoane fără nici o modificare. Caracterul transmisibil al
dreptului de proprietate este legat de caracterul său perpetuu, viaţa oamenilor fiind
inevitabil limitată în timp.
Caracterul transmisibil priveşte numai dreptul de proprietate privată. În schimb,
dreptul de proprietate publică, indiferent că poartă asupra unor bunuri mobile sau imobile,
este inalienabil şi, prin urmare, este netransmisibil.
13.3.3. Dreptul de proprietate publică
În funcţie de regimul său juridic, dreptul de proprietate se prezintă sub două forme:
dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată. Aceste două forme ale
dreptului de proprietate sunt consacrate expres în art.136 pct.1 din Constituţie: “Proprietatea
este publică sau privată” şi reluate în materia dreptului civil în art. 552. În actualele condiţii
economico-sociale, se poate observa că proprietatea privată este forma dominantă a
dreptului de proprietate.
Dreptul de proprietate publică este definit în art. 858 Cod civil ca fiind dreptul de
proprietate ce aparține statului sau unei unități administrativ-teritoriale asupra bunurilor
care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiția
să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.
Constituie obiect exclusiv al proprietății publice bogățiile de interes public ale
subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național,
plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental,
precum și alte bunuri stabilite prin lege organică.
Celelalte bunuri care aparțin statului ori unităților administrativ-teritoriale fac parte,
după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost,
la rândul lor, dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.

16
 Dreptul de proprietate publică se dobândește:
a) prin achiziție publică, efectuată în condițiile legii;
b) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condițiile legii;
c) prin donație sau legat, acceptat în condițiile legii, dacă bunul, prin natura lui sau
prin voința dispunătorului, devine de uz ori de interes public;
d) prin convenție cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin voința
dobânditorului, devine de uz ori de interes public;
e) prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al
acestuia sau din domeniul privat al unei unități administrativ-teritoriale în domeniul public
al acesteia, în condițiile legii;
f) prin alte moduri stabilite de lege.
Caracterele dreptului de proprietate publică
Dreptul de proprietate publică se particularizează prin trei caractere, fiind:
inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
a) Inalienabilitatea
Conform art. 136 pct. 4 din Constituţie: “Bunurile proprietate publică sunt
inalienabile”, iar art.861 alin.3 din Codul civil prevede că bunurile publice pot fi date în
administrare sau în folosință și pot fi concesionate ori închiriate, în condiţiile legii.
Prin caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică se înţelege că bunurile
ce fac obiectul său sunt scoase din circuitul civil, adică ele nu pot fi înstrăinate pe cale
voluntară, prin acte juridice şi nici pe cale forţată, prin expropriere. Totodată este interzisă şi
dezmembrarea dreptului de proprietate prin constituirea de drepturi reale derivate, cum
sunt: uzufructul, uzul, abitaţia, servituţile propriu-zise şi superficia.
Actele juridice încheiate cu încălcarea acestui caracter sunt lovite de nulitate absolută.
b) Imprescriptibilitatea
Conform art.861 alin.2 din Codul civil, proprietatea asupra bunurilor proprietate
publică nu se stinge prin neuzși nu poate fi dobândită de terți prin uzucapiune sau, după
caz, prin posesia de bună-credință asupra bunurilor mobile.
c) Insesizabilitatea
Dreptul de proprietate publică este insesizabil, adică bunurile aflate în proprietatea
publică nu pot fi urmărite de creditorii proprietarului sau ai persoanelor care le posedă pe
temeiul dreptului real de administrare ori cu orice alt titlu.
13.3.4. Acţiunea în revendicare
Acţiunea în revendicare este un mijloc juridic specific prin intermediul căruia se apără
dreptul de proprietate. Ea poate fi definită ca fiind acea acţiune civilă reală, prin care
proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestuia de la posesorul
neproprietar. Pe calea acestei acţiuni, proprietarul cere instanţei de judecată să i se
recunoască dreptul de proprietate asupra bunului a cărui posesie efectivă a pierdut-o.
Acţiunea în revendicare prezintă următoarele caractere juridice: reală, petitorie şi
imprescriptibilă.
Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, deoarece se întemeiază direct şi
nemijlocit pe dreptul de proprietate, putând fi introdusă împotriva oricărei persoane care
încalcă dreptul de proprietate. Ea se diferenţiază astfel de acţiunile personale patrimoniale,

17
ex contractu care se întemeiază pe drepturi de creanţă şi care sunt admisibile, deci, doar
împotriva debitorului care este o persoană determinată.
Acţiunea în revendicare este, totodată, o acţiune petitorie, deoarece tinde să
stabilească existenţa dreptului de proprietate invocat de reclamant. Cu alte cuvinte, prin
această acţiune se pune în discuţie, într-un proces, însăşi existenţa dreptului de proprietate
al reclamantului, cu consecinţa că acesta este îndatorat să facă dovada dreptului său de
proprietate. Acest aspect delimitează acţiunea în revendicare de acţiunile posesorii, în cadrul
cărora nu se pune în discuţie însuşi dreptul de proprietate ci urmează a se stabili numai dacă
s-a adus o atingere posesiei ca simplă stare de fapt.
Acţiunea în revendicare este, în principiu, imprescriptibilă sub aspect extinctiv. Prin
urmare, oricât timp nu ar fi exercitată, această acţiune nu se stinge decât odată cu stingerea
însuşi a dreptului de proprietate pe care îl însoţeşte şi-l apără. Imprescriptibilitatea acţiunii
în revendicare este consecinţa caracterului perpetuu al dreptului de proprietate.

13.4. BUNURILE
13.4.1. Noţiune
Bunurile sunt obiecte materiale la care se referă raporturile juridice civile
patrimoniale.
În primul rând, trebuie să facem distincţie între noţiunea de bunuri şi noţiunea de
lucruri, care deşi sunt asemănătoare, ele nu se suprapun. Astfel, prin lucruri înţelegem tot ce
există în realitate, în lumea înconjurătoare sau ce există în imaginaţie, pe când bunurile sunt
lucrurile susceptibile de apropriere ca obiecte materiale ale dreptului de proprietate.
Prin urmare, pentru ca lucrul să devină bun, în sens juridic, trebuie să întrunească
cumulativ trei condiţii:
- să fie util pentru om, adică să-i poată satisface o nevoie materială sau spirituală;
- să aibă o valoare economică, adică să poată fi exprimat în bani;
- să fie susceptibil de apropriere sub forma unor drepturi patrimoniale
Bunurile sunt definite în art. 535 din Codul civil ca fiind lucrurile, corporale sau
incorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial.
Bunurile prezintă o importanţă deosebită în raporturile de drept civil. Astfel ele pot
determina sau influenţa natura raporturilor care se pot stabili cu privire la aceste bunuri,
regimul lor juridic sau anumite particularităţi în reglementarea relaţiilor sociale
patrimoniale, ori conţinutul drepturilor şi obligaţiilor pe care părţile le pot avea cu privire la
ele.
13.4.2. Clasificarea bunurilor
1. După natura bunurilor şi calificarea dată de lege, bunurile se împart în mobile
(mişcătoare) şi imobile (nemişcătoare). Este cea mai importantă clasificare, reglementată
expres în art. 536 Cod civil care prevede: “Bunurile sunt mobile sau imobile”.
Bunurile mobile sunt acele bunuri care nu au o aşezare fixă în spaţiu, fiind
susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fără a se aduce atingere substanţei lor.
Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixă şi stabilă, neputând fi
mutate dintr-un loc în altul fără să-şi piardă destinaţia iniţială sau identitatea.

18
 La rândul lor, bunurile mobile pot fi de două feluri: mobile prin natura lor şi mobile
prin anticipaţie.
a) Bunurile mobile prin natura lor sunt acele bunuri (corpuri) pe care legea nu le
consideră imobile, fiind adăugate acestei categorii și undele electromagnetice sau asimilate
acestora, precum și energia de orice fel produse, captate și transmise, în condițiile legii, de
orice persoană și puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a
acestora.
b) Bunurile mobile prin anticipaţie sunt reglementate în art. 540 din Codul civil, care
prevede că bogățiile de orice natură ale solului și subsolului, fructele neculese încă,
plantațiile și construcțiile încorporat în sol devin mobile prin anticipație, atunci când, prin
voința părților sunt privite în natura lor individuală în vederea detașării lor. Așadar, acestea
sunt acele bunuri care prin natura lor sunt imobile, dar părţile actului juridic le consideră ca
fiind mobile în considerarea a ceea ce vor deveni în viitor.
Bunurile imobile se subclasifică în: imobile prin natura lor, imobile prin destinaţie şi
imobile prin determinarea legii.
a) Bunurile imobile prin natura lorsunt: terenurile, izvoarele și cursurile de apă,
plantațiile prinse în rădăcini, construcțiile și orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter
permanent, platformele și alte instalații de exploatare a resurselor submarine situate pe
platoul continental, precum și tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în
acestea cu caracter permanent;
b) Imobilele prin destinaţie sunt acele bunuri care, prin natura lor sunt mobile, dar
sunt declarate de lege ca fiind imobile, datorită destinaţiei lor stabilită de proprietar. Codul
civil consideră imobile prin destinaţie materialele separate în mod provizoriu de un imobil,
pentru a fi din nou întrebuințate, atât timp cât sunt păstrate în aceeași formă, precum și
părțile integrante ale unui imobil care sunt temporar detașate de acesta, dacă sunt destinate
spre a fi reintegrate;
c) Imobilele prin determinarea legii sunt: drepturile reale imobiliare, acţiunile (în
justiţie) care tind a revendica un bun imobil.
2. După regimul juridic al circulaţiei lor, bunurile se clasifică înbunuri aflate în
circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil.
Bunurile aflate în circuitul civil sunt acele bunuri care pot fi dobândite sau
înstrăinate prin acte juridice. Regula este că bunurile sunt în circuitul civil, deci legea trebuie
să prevadă expres excepţiile. În cadrul bunurilor aflate în circuitul civil deosebim pe de o
parte, bunurile care pot circula liber de la un proprietar la altul iar pe de altă parte, bunurile
care au o circulaţie juridică restrictiv reglementată (de exemplu: regimul juridic al
produselor şi substanţelor stupefiante).
Bunurile scoase din circuitul civil sunt acele bunuri care nu pot face obiectul unui act
juridic civil translativ sau constitutiv de drepturi reale (art. 1229 Cod civil).
3. După modul în care sunt determinate, deosebim bunuri individual determinate şi
bunuri determinate generic.
Bunurile individual determinate (numite şi bunuri certe) sunt acele bunuri care, potrivit
naturii lor sau voinţei părţilor actului juridic sunt determinate prin caractere individuale şi
specifice, putând fi deosebite de orice alte lucruri. De exemplu, un autoturism individualizat
prin numărul de înmatriculare, seria motorului, un anumit tablou al unui pictor.
Bunurile determinate generic (numite şi bunuri de gen) sunt acelea privite prin prisma
caracterelor comune ale categoriei din care fac parte şi care se individualizează ulterior prin
19
numărare, măsurare, cântărire. Astfel de bunuri sunt spre exemplu, cerealele, banii,
alimentele etc.
4. După cum pot fi înlocuite sau nu unele cu altele în executarea unei obligaţii civile,
bunurile sunt fungibile şi nefungibile.
Bunurile fungibile sunt bunurile determinabile după număr, măsură sau greutate,
astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligații (de regulă, bunurile
determinate generic).
Bunurile nefungibile sunt acelea care nu pot fi înlocuite unele cu altele, în executarea
unei obligaţii (în principiu, bunurile certe).
Caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este dat însă nu numai de natura
bunului ci şi de voinţa părţilor actului juridic, părţile putând conveni ca un bun cert
(nefungibil) să fie considerat ca bun fungibil. În acest sens, art. 543 Cod civil prevede că prin
act juridic, un bun fungibil prin natura sa poate fi considerat ca nefungibil.
5. După cum sunt ori nu producătoare de fructe, bunurile se împart în frugifere şi
productive.
Bunurile frugifere sunt bunurile susceptibile de a produce periodic alte bunuri,
denumite fructe, fără consumarea substanţei lor.
Fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua
substanța acestuia.
Fructele pot fi de trei feluri: naturale, industriale și civile.
Fructele naturale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute fără
intervenția omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producția și
sporul animalelor.
Fructele industriale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute ca
rezultat al intervenției omului, cum ar fi recoltele de orice fel.
Fructele civile numite şi venituri sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de
către o altă persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul
rentelor și dividendele.
Bunurile productive sunt acelea care, prin afectarea substanţei lor, dau naştere altor
bunuri, care se numesc producte.
Productele sunt produsele obținute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea
substanței acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră și altele asemenea.
6. După cum folosirea lor implică ori nu consumarea sau înstrăinarea lor, distingem
bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile.
 Bunurile consumptibilesuntbunurile mobile a căror întrebuințare obișnuită
implică înstrăinarea sau consumarea substanței. Un bun consumptibil prin natura sa poate
deveni neconsumptibil dacă, prin act juridic, i se schimbă întrebuințarea.
 Bunurile neconsumptibile sunt acelea care pot fi folosite în mod repetat fără ca
prin aceasta să se consume substanţa lor sau să fie înstrăinate, cum sunt pământul, clădirile
etc.
În cazul împrumutului, bunurile consumptibile pot forma numai obiectul
împrumutului de consumaţie (mutuum) iar cele neconsumptibile numai obiectul
împrumutului de folosinţă (comodat).

20
21