ACTUL JURIDIC CIVIL

1. Noţiunea, caracterele şi clasificarea

actului juridic civil
1.1. Precizări
Raportul juridic concret, poate avea ca izvor
fie un eveniment juridic (împrejurări, fapte care
se produc independent de voinţa omului şi de
care legea leagă naşterea, modificarea ori
stingerea de raporturi juridice), fie o acţiune
omenească. Aceasta din urmă poate fi
săvârşită cu intenţia de a produce efecte
juridice (de a crea, modifica, transmite sau
stinge un raport juridic civil) sau fără o
asemenea intenţie, efecte care se produc,
totuşi, în anumite condiţii, în puterea legii.
Acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţia de a
produce efecte juridice sunt numite "acte
juridice", iar cele săvârşite fără o asemenea
intenţie, dar care produc efecte juridice, sunt
numite "fapte juridice" (licite sau ilicite, după
cum sunt admise sau nu de lege).
1.2. Noţiune şi caractere
În doctrină, actul juridic civil a fost definit ca
manifestare de voinţă făcută cu intenţia de
a produce efecte juridice, respectiv, de a
naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil
Actul juridic civil prezintă următoarele
caractere:
- actul juridic este o manifestare de
voinţă liberă, conştientă şi exteriorizată spre a
fi cunoscută;
- manifestarea de voinţă este făcută cu
intenţia de a produce efecte juridice specifice
- efectele actului juridic constau în naşterea,
modifica ori stingerea unui raportjundic civil
concret.
Actul juridic civil constituie unul din cele mai
importante izvoare de drepturi şi obligaţii, fiind
şi instrumentul care permite persoanei să
participe la viaţa juridică.
1.3. Terminologie
Termenul de "act juridic" este utilizat în
doctrină jurisprudenţă şi legislaţie în două
sensuri:
- de manifestare de voinţă făcută cu intenţia
de a produce efecte juridice civile (cu
semnificaţia de operaţiune juridică -negotium
juris);
- de înscris constatator al manifestării de
voinţă, suportul material care consemnează
manifestarea de voinţă (instnimentum
probationes; instrumentum).
1.4. Clasificarea actelor juridice civile
După criteriul numărului părţilor,
distingem între acte unilaterale şi acte
bilaterale (multilaterale).
Actul juridic unilateral este acela pentru
a cărui valabilă formare este suficientă şi
necesară manifestarea de voinţă a unei
singure părţi'. Sunt asemenea acte:
testamentul, recunoaşterea uni copil din afara
căsătoriei, acceptarea moştenirii, renunţarea la
o moştenire.
Actul juridic bilateral este acela pentru a
cărui valabilă formare este necesară
manifestarea de voinţă a celor doua părţi sub
forma consimţământului (acord de voinţă).
Sunt asemenea acte: contractul de vânzare-
cumpărare, donaţia, împrumutul, mandatul,
depozitul etc.4
Când actele juridice implică acordul de
voinţă a mai mult de două părţi, se numesc
multilaterale. Sunt astfel de acte: contractul de
societate civilă reglementat de art. 1491 Cod
Civil, asocierile de familii reglementate de
Legea nr. 36 din 1992 etc.
Trebuie subliniat că actul unilateral nu se
confundă cu contractul'unilateral. Acesta din
urmă este un act bilateral care dă naştere la
obligaţii numai în sarcina uneia din părţi,
precum în cazul contractului de depozit
(restituirea depozitului) sau a contractului de
împrumut (restituirea împrumutului de către
împrumutat), în timp ce actul unilateral este
opera voinţei unei singure părţi.
Importanţa juridică a acestei clasificări
constă în regimul juridic diferenţiat al viciilor de
consimţământ (eroare, doi, violenţă şi leziune)
în cadrul fiecărei categorii de acte, precum şi al
criteriilor de apreciere a valabilităţii actului (în
cazul actului unilateral se cercetează o singură
voinţă, în cazul actului bilateral, ambele
voinţe)6.
După criteriul scopului urmărit de părţi la
încheierea actului, distingem între acte juridice
cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit.
Actele cu titlu oneros sunt acelea prin care
una din părţi procură celeilalte un folos
patrimonial în schimbul unui echivalent. Este
un asemenea act contractul de vânzare-
cumpărare (vânzătorul primeşte plata în
schimbul bunului vândut), contractul de
locaţiune, schimbul etc.
Actele cu titlu oneros se subdivid în
comutative şi aleatorii .
- Actele comutative sunt acelea în care
părţile cunosc din momentul încheierii lor
existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le
revin, precum în cazul contractului de
locaţiune, al contractului de vânzare-
cumpărare, al contractului de antrepriză.
- Actele aleatorii sunt acele acte cu titlu
oneros la a căror încheiere părţile nu
cunosc întinderea obligaţiilor lor ori
posibilitatea unui câştig sau riscul unei
pierderi, datorită unei împrejurări viitoare
incerte. Este aleatoriu, spre exemplu:
contractul de rentă viageră, contractul de
 vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere,
jocul şi prinsoarea, diferitele forme de
loterii.
Actul juridic cu titlu gratuit este acel
act prin care se procură cuiva un folos
patrimonial fără a se urmări obţinerea a ceva
în schimb. Din această categorie de acte
juridice fac parte: donaţia, comodatul mandatul
gratuit, legatul.
Actele cu titlu gratuit se subdivid în: liberalităţi
şi acte dezinteresate.
- Liberalităţile sunt acele acte cu titlu gratuit
prin care dispunătorul îşi micşorează
patrimoniul fără a urmări să primească în
schimb un echivalent. Sunt liheralităti:
donaţiile, legatele;
- Actele dezinteresate sunt acele acte cu
titlu gratuit prin care dispunătorul procură un
avantaj patrimonial fără ajj micşora
patrimoniul. Sunt acte dezinteresate rpanHntiil
1

gratuit, depozitul neremunerat, comodatul etc.

Această clasificare a actelor juridice civile
în acte cu titlu oneros şi cu titlu gratuit prezintă
importanţă juridică în ceea ce priveşte
diferenţa de regim juridic între aceste acte.
Astfel, la actele cu titlu gratuit, legea civilă este
mai pretenţioasă cu privire la capacitatea de a
încheia actul. Referitor la viciile de
consimţământ, leziunea nu priveşte actele cu
titlu gratuit.
 După criteriul efectelor produse,
actele civile se împart în: constitutive,
translative şi declarative.
Actele constitutive sunt acele acte care
dau naştere unui drept subiectiv civil care nu a
existat anterior şi care se stabileşte, de regulă,
la data încheierii actului juridic, hste uri
asemenea act ipoteca convenţională (care dă
naştere dreptului real accesoriu numit ipotecă),
amanetul ori gajul etc.
Actele translative sunt acele acte prin
care se strămută un drept din cuprinsul unui
patrimoniu în alt patrimoniu. Sunt acte
translative contractele de vânzare-cumpărare,
donaţia etc.
Actele declarative sunt acele acte care
au ca efect consolidarea ori definitivarea unui
drept subiectiv care a existat anterior încheierii
actului. Sunt declarative: partajul (împărţeala),
tranzacţia.,.
O specie a actului declarativ este actul
confirmativ, prin care o persoană renunţă la
dreptul său de a ataca un act juridic cu
arţinnga_ în am 1 labilitate (nulitate relativă),
confirmând sau consolidând actul juridic
anulabil.
Această clasificare prezintă interes din
minatoarele motive:
- actul constitutiv produce efecte numai
pentru viitor (ex nune), pe când actul
declarativ produce efecte atât pentru trecut
(ex tune), cât şi pentru viitor (ex nune);
- numai dobânditorul unui drept sau bun
printr-un act translativ are calitatea de "având
cauză", nu şi cel parte a unui act declarativ;
- numai actele translative de proprietate pot
constitui just titlu pentru uzucapant, nu şi
actele declarative;
- numai actele constitutive şi cele translative
sunt supuse publicităţii imobiliare, nu şi cele
declarative.
După criteriul importantei lor,
distingem între actele juridic civile de
conservare, de administrare şi de dispoziţie^
Actul juridic de conservare, este acel act
care are ca efect preîntâmpinarea pierderii
unui drept subiectiv civil. Sunt considerate acte
de conservare toate actele juridice care au ca
scop salvarea de la pierie, cu cheltuieli minime,
a unui bun sau a unui drept patrimonial.
Sunt socotite acte de conservare:
întreruperea unei prescripţii prin acţiune în
justiţie, înscrierea unei ipoteci sau a unui
privilegiu, somaţia.
Actul de administrare este acel act juridic
civil prin care se realizează o normală punere
în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu.
Sunt acte de administrare: culegerea
fructelor, reparaţiile de întreţinere, asigurarea
unui bun, închirierea unui bun etc.
 Actul de dispoziţie este acel act juridic
civil care are ca rezultat ieşirea unui drept sau
bun din patrimoniu sau grevare sa cu o sarcină
reală (ipotecă, gaj). Sunt acte de dispoziţie:
vânzarea-cumpărarea, donaţia, renunţarea la
un drept etc.
Această clasificare prezintă interes în
materia capacităţii de a încheia acte juridice, în
materia reprezentării şi în aceea acceptării
moştenirii.
După criteriul conţinutului lor, actele
juridice civile se împart în: patrimoniale şi
nepatrimoniale.
Sunt patrimoniale actele juridice care
au un conţinut susceptibil de evaluare în bani,
precum actele juridice ce privesc drepturile
reale şi de creanţă, cum sunt contractul de
vânzare-cumpărare, schimbul, locatiunea etc.
Sunt nepatrimoniale actele juridice al
căror conţinti nu este susceptibil de evaluare în
bani, precum convenţia părţilor cu privire la
încredinţarea copiilor după divorţ.
Această împărţire a actelor juridice
civile prezintă importanţă juridică în materia
ocrotirii incapabilului si a efectelor nulităţii
actelor juridice (nu se pune problema restituirii
în cazul actelor nepatrimoniale).
După criteriul formei cerute pentru
valabila încheiere, distingem între actele
consensuale, solemne şi reale.
 Actul juridic consensual este acela care se
încheie, iau naştere, prin simpla manifestare
de voinţă a părţii sau părţilor fără nici o altă
formalitate. Această categorie reprezintă
regula, din punct de vedere al formei în care se
încheie actele juridice civile în sistemul nostru
de drept, în timp ce actele solemne şi reale
reprezintă excepţia. Sunt acte consensuale:
schimbul, mandatul etc.
Actul juridic solemn este acel act juridic la
a cărui încheiere voinţa părţilor trebuie să
îmbrace o anumită formă specială. Forma
specială, solemnă, este cerută de lege pentru
însăşi validitatea actelor juridice respective
(forma cerută ad validitatem ori ad
solemnitatem). Sunt acte solemne: donaţia,
testamentul, ipoteca convenţională .
Actul juridic real este acela pentru a cărui
valabilă încheiere, manifestarea de voinţă a
părţilor trebuie însoţită de predarea
(remiterea) bunului. Sunt astfel de acte:
imprumutul, depozitul, gajul, darul manual .
Importanţa acestei clasificări constă în
aprecierea valabilităţii actelor după forma
încheierii lor.
După criteriul momentului producerii
efectelor, actele civile se împart în: acte între
vii (inter vivos) şi acte pentru cauză de moarte
(mortis causa).
 Actele între vii sunt făcute, de regulă,
pentru ca efectele lor să se producă în timpul
vieţii (existenţei) subiectelor de drept care le
încheie. Sunt asemenea acte: contractul de
vânzare -cumpărare, contractul de mandat,
contractul de transport, contractul de
împrumut, contractul de depozit.
Actele pentru cauză de moarte (mortis
causa) sunt actele juridic, civile încheiate
spre a produce efecte la moartea
autorului.Sunt asemenea acte: testamentul,
asigurarea vieţii.
Importanţa juridică a acestei clasificări
constă în condiţiile diferite privitoare la
capacitatea de a încheia acte juridice şi forma
acestor acte.
După rolul voinţei părţilor în stabilirea
conţinutului lor, distingem între: acte
subiective şi acte-condiţie.
Actul subiectiv este acel act juridic al cărui
conţinut este determinat prin voinţa autorului
ori a autorilor lor.
Actul-condiţie este acel act juridic la a cărui
încheiere părţile îşi exprimă voinţa doar în
privinţa naşteii actului, conţinutul lui fiind
predeterminat de norme de la care părţile nu
pot deroga,, Sunt asemenea acte: contractul
de închiriere tip. căsătoria, adopţia,
recunoaşterea unui copil.
 Această clasificare prezintă interes în ce
priveşte condiţiile de valabilitate.
După cum cuprinde sau nu modalităţi
(termen, condiţie), actele juridice se împart în
acte pure si simple şi acte afectate de
modalităţi.
Actul pur si simplu este actul juridic civil
lipsit de modalitate (termen, condiţie, sarcină).
Unele acte juridice civile sunt incompatibile cu
modalităţile: este cazul actului de opţiune
succesorală (acceptarea şi renunţarea la
moştenire) ori actul de recunoaşterea a filiaţiei.
Actul afectat de modalităţi este acela
care cuprinde o modalitate, precum:
contractul de împrumut, contractul de
vânzare cu clauză de întreţinere (în care este
prezentat termenul), contractul de asigurare
(în care este prezentată condiţia contractul
de donaţie cu sarcină etc.
Această clasificare prezintă interes în ce
priveşte condiţiile de valabilitate şi efectele
acestora.
După criteriul raportului dintre ele,
distingem între acte principale şi acte
accesorii.
Actul principal este actul juridic civil care
are o existentă de sine stătătoare, soarta sa
nedepinzând de soarta juridică a afini act
juridic.
 Actul accesoriu este cel a cărui soartă
juridică depinde de situaţia unui act juridic
principal. Sunt asemenea acte: clauza penală,
fidejusiunea, gajul, ipoteca convenţională,
arvuna.
După criteriul legăturii cu cauza
(scopul), distingem între acte cauzale şi acte
abstracte.
Actul cauzal este actul a cărui valabilitate
se determină prin analiza cauzei ori scopului
său. Dacă scopul este imoral, ilicitori lipseşte,
însuşi actul juridic este lovit de nulitate.
Actul abstract (necauzal) este actul juridic
civil care este detaşat de elementul cauză
(scop), valabilitatea sa neimplicând analiza
acestui element.
După criteriul modalităţii încheierii lor,
actele juridic civile se împartîn acte strict
personale şi acte care pot fi încheiate si prin
reprezentare.
Este strict personal actul juridic civil care
poate fi tăcut numai personal, nu si prin
reprezentare (testamentul). Majoritatea actelor
juridice civile pot fi încheiate si prin
reprezentare.
După criteriul denumirii lor legale,
distingem între acte tipice (numite) si acte
atipice (nenumite) .
Este numit (tiyic) actul juridic civil care are
o denumire stabilită de legea civilă, precum şi
o reglementare proprie (contractele civile si
actele unilaterale).
Este nenumit (atipic) actul juridic civil care
nu se bucură de o reglementare si de o
denumire proprie (contractul de vânzare-
cumpărare cu clauză, prestările de servicii etc).
După modul lor de executare, actele
juridice civile se divid în; acte cu executare
dintr-o dată (uno ictu) şi acte cu. executare
succesivă.
Actul cu executare dintr-o dată (uno ictu)
este acel act a
cărui executare presupune o singură prestaţie
din partea debitorului, Acest act se mai
numeşte şi act cu executare instantanee
(vânzarea, spre exemplu).
Actul cu executare succesivă este acel act a
cărui executare presupune mai multe prestaţii
eşalonate în timp, precum: contractul de
închiriere, contractul de rentă-viageră,
contractul de furnizare a energiei electrice.
Această clasificare prezintă interes in ce
priveşte consecinţele neexecutării lor culpabile,
efectele nulităţii şi prescripţia extinctivă.
2. Condiţiile actului juridic civil 2.1.
Definiţie. Terminologie
Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem
elementele din care este alcătuit un asemenea
act.
 Art. 948 Cod civil dispune: "'Condiţiile
esenţiale pentru validitatea unei convenţii
sunt:
1. Capacitatea de a contracta;
2. Consimţământul valabil al pârtii ce se
obligă;
3. Un obiect determinat;
4. O cauză licită.
În acelaşi sens, Legea nr. 105/1992 cu
privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat foloseşte constant
expresiile ""Condiţiile de fond" şi ""Condiţiile
de forma'.
Aceste condiţii se deduc din cuprinsul unor
dispoziţii ale Codului civil, precum:
- art. 948, care prevede "un obiect
determinat";
- art. 963, care dispune: "numai lucrurile ce
sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract";
- art. 964: "obligaţia trebuie să aibă de obiect
un lucru determinat, cel puţin în specia sa.
Cantitatea obiectului poate fi certă de este
posibilă determinarea sa".
art. 965: "Lucrurile viitoare nu pot fi obiectul
obligaţiei-Nu se poate face renunţare la o
succesiune ce nu este deschisă, mei nu se pot
face învoiri asupra unei astfel de succesiuni,
chiar de s-ar da consimţământul celui a cărui
succesiune este în chestiune.
 2.2. Clasificarea condiţiilor actului
juridic civil
Condiţiile actului juridic civil pot fi clasificate în
funcţie de mai multe criterii:
După aspectul la care se referă,
distingem între:
a) condiţii de fond, cele care privesc conţinutul
actului
jundic_cjviU
b) condiţii de formă, cele care se referă la
modul de exteriorizare a voinţei..
După obligativitatea sau
neobligativitatea respectării lor la
încheierea actului juridic civil, distingem
între:
a) condiţii esenţiale, cerute pentru valabilitatea
actului;
b) condiţii neesenţiale sau întâmplătoare, cele
care pot fî prezente ori pot lipsi, fără a afecta
valabilitatea actului.
După sancţiunea nerespectării lor,
distingem între:
a) condiţii de validitate, a căror
nerespectare se sancţionează cu nulitatea
actului juridic civil;
b) condiţii de eficacitate, a căror nerespectare
nu atra.ee nulitatea actului juridic civil, ci
alte consecinţe: neputinţa dovedirii actului
cu alte mijloace de probă; inopozabilitatea iată
de terţi etc.
 2.3. Caracterizarea condiţiilor actului
juridic civil
Aşa cum precizează art. 948 Cod
civil. "Condiţiile esenţiale pentru validitatea
unei convenţii sunt:
1- Capacitatea de a contracta;
2- Consimţământul valabil al părţii ce se oblică;
3. Un obiect determinat:
4. O cauză licita."
Aceste patru condiţii de fond sunt considerate
esemiule. şi_ aiuo; caracter general, fiind
cerute la orice act juridic civil.
Forma ad validitatem este cerută numai la
încheierea actelor juridice solemne. Prin
urmare, ad validitatem este o condiţie
esenţială, dar cu aplicaţie specială.
3. Capacitatea de a încheia acte
juridice civile
A. Noţiune
Prin capacitatea de a încheia actul juridic
civil se întelege acea condiţie de fond şi
esenţială care constă în aptitudinea,
subiectului de drept civil de a încheia actul
juridic, adică de a dobândi drepturi şi a-şi
asuma obligaţii prin încheierea acestui act.
Această aptitudine face parte din
capacitatea de folosinţă care desemnează
prerogativa omului sau a colectivului de
oameni de a avea drepturi si obligaţii civile, un
drept fiind şi dreptul de a încheia acte juridice.
 Dar capacitatea de a încheia actul juridic civil
este şi expresia capacităţii de exerciţiu, pentru
că exprimă aptitudinea omului de a dobândi
drepturi şi a-şi asuma obligaţii prin încheierea
de acte juridice civile.
Codul civil reglementează această
condiţie de fond, esenţială şi generală, pe
categorii de acte juridice, astfel:
- art. 948, punctul 1, prevede că o condiţie
esenţială "pentru validitatea unei
convenţii''' este capacitatea de a
contracta:
- art. 949 dispune: "Poate contracta orice
persoană ce nu este declarată necapabilă de
lege";
- art. 950 precizează: "Necapabili de a
contracta sunt: 1) minorii; 2) interzişii; 3)
abrogat prin decretul nr. 1412/1932: 4)în
genere, toţi acei cărora legea le-a prohibit
oarecare contracte":
-art. 807 arată că: "Minorul de 16 poate
dispune prin testament şi numai pentru
jumătate din bunurile de care după lege poate
dispune majorele";
-art. 808 dispune: „Este caapbil de a primi prin
donaţie între vii oricine este conceput în
momentul donaţiunii.
Este capabil de primi prin testament oricine
este conceput la epoca morţii testatorului”;
- art. 856 prevede: "Orice persoană este
capabila testament, dacă nu este oprităde
lege";
-art 1306: "Pot cumpăra şi vinde toţi cei cărora
nu le este oprit de lege".
Codul familiei, Decretul nr. 31/1954 privitor la
persoanele fizice şi juridice, precum şi alte
izvoare de drept civil, conţin şi alte dispoziţii
referitoare la capacitatea de a încheia acte
juridice.
B. Principiul capacităţii şi excepţia de
la acest principiu
În materia încheierii actelor juridice civile a
fost instituit principiul existenţei capacităţii de
a încheia actul juridic civil (excepţia fiind
incapacitatea). Altfel spus, în principiu,
subiectele de drept civil, persoana fizică şi
juridică, au capacitatea să încheie actul juridic
civil.
Această regulă se desprinde din dispoziţia
art. 6 alin 1 din Decretul nr. 31/1954: "Nimeni
nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă
şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea
de exerciţiu, decât în cazurile si în condiţiile
stabilite de lege." Pentru persoanele juridice,
regula capacităţii de a încheia acte juridice
civile este subordonată principiului specialităţii
capacităţii, consacrat de art. 34 din Decretul
nr. 31/19561'.
 Principiul existenţei capacităţii se întemeiază
pe ideea că, în timp ce capacitatea este o stare
de drept - de jure -, discernământul este o
stare de fapt - de facto - ce poate exista izolat,
chiar la o persoană incapabilă, după cum o
persoană deplin capabilă se poate găsi într-o
situaţie în care, temporar, să nu aibă
discernământ.
De la_principiul capaciţătii există
următoarele excepţii prevăzute de art. 950 Cod
civil: 1) minorii 2) interzişii;3) în genere, "toti
acei cărora legea le-a prohibit oarecare
contracte", precum: soţii cărora art. 1307 le
interzice vânzarea între ei; medicii şi
farmaciştii, cărora legea le interzice a primi
donaţii de la cei ce au murit de boala pe care
au trata-o; judecătorii, cărora legea le interzice
cumpărarea de drepturi litigioase etc.
4. Consimţământul
A. Principiul libertăţii actelor civile
Consimţământul este o manifestare de
voinţă ce exprimă hotărârea părţilor de a
încheia actul juridic. El are natura unui proces
psihologic complex declanşat de anumite nevoi
pe care subiectul tinde să le satisfacă printr-un
mijloc reprezentat de un fapt sau un act juridic
asupra căruia subiectul deliberează si. în
temeiul unui motiv ia hotărârea de a încheia un
anumit act, pe care o exteriorizează spre a fi
cunoscută de cealaltă parte.
 Motivul care determină subiectul de drept
să încheie actul juridic civil se numeşte scopul
sau cauza actului juridic civil şi este primul
element al voinţei juridice, iar hotărârea de a
încheia actul juridic civil, exteriorizată, se
numeşte consimţământ şi constituie cel de al
doilea element.
Voinţa juridică este guvernată de două
principii: 1) principiul libertăţii, numit şi
prinncipiul autonomie de voinţă; 2) principiul
voinţei reale, numit şi principiul voinţei interne.
Principiul libertăţii actelor civile consacră
regula de drept potrivit căreia subiectele de
drept civil pot să încheie oricare acte juridice
civile, în limitele legii.
Acest principiu este consacrat, indiferent,
de Cod civil în art. 969 alin.1 („Convenţiile
legal făcute au putere de lege între părţile
contractante”) şi art. 5 ('Nu se poate deroga
prin convenţii sau dispoziţii particulare de la
legile care interesează ordinea publică şi
bunele moravuri").
Din interpretarea acestor dispoziţii, rezultă că
părţile:
a) sunt libere să încheie convenţii ori
să facă acte unilaterale, potrivit legii;
b) sunt libere să stabilească, aşa cum doresc,
conţinutul (clauzele) actului juridic civil;
c) sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice
ori să revoce actul juridic civil pe care l-au
încheiat. Voinţa părţilor este supusă
minatoarelor limite:
- ordinea publică (adică normele care
reglementează ordinea economică, socială şi
politică din stat);
- morala;
- normele imperative civile de la care nu se
poate deroga.
Principiul voinţei reale (interne) exprimă
regula potrivit
căreia în ipoteza neconcordanţei între voinţa
internă a părţilor "(reală) şi manifestarea sa
exterioară se va da întâietate voinţei interne
(reale). Acest principiu este consacrat de art.
977 Cod civil, potrivit căruia "interpretarea
contractelor se face după intenţia comună a
părţilor contractante, iar nu după sensul literal
al termenilor" şi de art. 953 Cod civil:
"Consimţământul nu este valabil când este dat
prin eroare, smuls prin violenţă, sau surprins
prin doF.
Prin excepţie, voinţa declarată este admisă:
a) în materia simulaţiei (produce efecte faţă
de terţi actul public mincinos care nu
corespunde voinţei reale a părţilor, întrucât
acesta poate fi cunoscut şi de alte persoane
decât părtile contractante - art. 1175);
b) în materie de probe (se admite, potrivit art.
1191 alin. 2, că: "Nu se va primi niciodată o
dovadă prin martori în contra sau peste ceea
ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se
pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în
urma confecţionării actului, chiar cu privire la o
sumă ce nu depăşeşte 250 lei").
B. Noţiunea consimţământului şi
condiţiile cerute pentru valabilitatea
acestuia
Consimţământul este acea condiţie esenţiala,
de fond generală a actului juridic civil care
constă în hotărârea de a încheia un act juridic
civil, manifestată în exterior .
Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să
întrunească următoarele condiţii:
A. Consimţământul trebuie să provină de la
o persoană cu discernământ. Întrucât actul
juridic produce efecte juridice, "persoana care
îl încheie trebuie să aibă puterea de a le
aprecia, să aibă discernământ, pentru a
delibera în cunoştinţă de cauză.
Persoana fizică cu deplină capacitate de
exerciţiu este prezumată că are discernământ
juridic necesar pentru încheia juridice civile.
Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu
(minorul sub 14 ani ori cel pus subinterdicţie
judecătorească) sunt prezumate a nu avea
discernământ, fie datorită vârstei fragede, fie
stării de sănătate mintală.
Minorul între 14-18 ani are discernământ
juridic în curs de formare.
 În cazul persoanei juridice, reprezentantul
ei legal este, întotdeauna, o persoană fizică cu
capacitatc de exerciţiu, astfel că nu se pune
problema discernământului.
B. Consimţământul trebuie exprimat cu
intenţia de a produce efecte juridice.
Manifestarea de voinţă trebuie făcută ed
autorul ei cu intenţia de a se obliga juridiceşte,
adică cu intenţia de a da naştere, modifica ori
stinge un raport juridic civil concret.
Această condiţie de valabilitate a
consimţământului nu este îndeplinită în
următoarele cazuri:
a) când manifestarea de voinţă a fost făcută în
glumă ( jocandi causa);
b) când manifestarea de voinţă s-a facut sub
condiţie pur potestativă, "din partea celui care
se obligă" (art. 1010 Cod civil);
c) când manifestarea de voinţă este
d) când manifestarea de voinţă a fost făcută
cu o rezervă mintală, cunoscută de destinatarul
acesteia ( actul public în operaţiunea de
simulaţie).
C. Consimţământul trebuie să fie
exteriorizat, spre a fi cunoscut. în scris, verbal
si prin gesturi ori fapte concludente.
neechivoce.
Totuşi, prin excepţie, tăcerea poate valora
consimţământ, (acceptarea sau neacceptarea)
în următoarele cazuri:
 a) când legea prevede expres aceasta (art.
1437 Cod civil şi art. 52 din Legea nr. 31/1990);
b) când prin voinţa expresă a părţilor, se
atribuie o anumită semnificaţie juridică tăcerii;
c) când tăcerea are valoare de
consimţământ potrivit obiceiului.
D. Consimţământul trebuie, să. nu fie alterat
printr-un viciu de consimţământ. Art. 953
Cod civil prevede: "Consimţământul nu este
valabil când este dat prin eroare, smuls
prin violenţă sau surprins prin dol'.
4.1. Viciile de consimţământ
A. Noţiunea şi enumerarea viciilor
Viciile de consimţământ sunt împrejurări care
afectează caracterul conştient si liber al voinţei
de a face un act iuridic. Specific viciilor de
consimţământ este faptul că: există
manifestare de voinţă (consimţământ). însă,
aceasta este viciată, fie în conţinutul său
intelectual, conştient - cum e cazul erorii şi al
dolului (vicleniei), fie în caracterul său liber -
precum în_cazul violenţei şi, cu precizările ce
vor fi făcute, al leziunii.
Sunt vicii de consimţământ: eroarea,
dolul, violenţa, leziunea.
B.Eroarea
Eroarea este falsa reprezentare a realităţii
la încheierea unui act civil''. Consecinţele erorii
sunt prezentate în art. 953 Cod civil
^Consimţământul nu este valabil când este dat
prin eroare..") şi art. 954 Cod civil ("Eroarea nu
produce nulitate decât când cade asupra
substanţei obiectului convenţiei. Eroarea nu
produce nuliţate când cade asupra persoanei
cu care s-a contractat, afară numai când
consideraţia persoanei este cauza principală
pentru care s-a făcut convenţia").
Din textul art. 954 Cod civil, se poate
deduce.că eroarea este de mai multe feluri.
Astfel, după gavitatea şi consecinţele pe
care le produce, eroarea poate fi: eroare-
obstacol, eroare - viciu de consimţământ,
eroare indiferenţă.
Eroarea-obstacol este acea eroare care,
datorită gravităţii sale deosebite, împiedică
formarea actului juridic, falsa reprezentare
căzând fie asupra naturii actului ce se încheie
(una din părţi crede că încheie o vânzare, iar
cealaltă crede că a încheiat o locaţiune), fie
asupra identităţii obiectului (una din părţi are
în vedere că actul juridic are un anumit obiect,
iar cealaltă parte un altul). Acest viciu de
consimţământ atrage nulitatea absolută a
actului.
Eroarea - viciu de consimţământ se
manifestă în două forme:
- eroarea asupra substanţei (însuşirilor
suhstanţinje) obiectului actului juridic (error in
substantiam), care constituie viciu de
consimţământ numai când se referă la calităţile
esenţiale ale obiectului (deoarece partea care
a încheiat actul juridic si-a manifestat voinţa
numai în considerarea acestor calităţi), pe care
în mod eronat le-a crezut adevărate:
- eroarea asupra persoanei (error in
personam), care constituie vierul de
consimţământ în acele acte juridice în care
consideraţia persoanei contractantului sau
calităţile sale esenţiale sunt determinante la
încheierea actului juridic.
Eroarea - viciu de consimţământ (atât
ca error in substantiam, cât si ca error in
personam) atrage sanctiunea nulităţii relative
a actului.
Eroarea indiferentă este falsa
reprezentare a unor împrejurări mai puţin
importante la încheierea actului juridic civil _si
care nu afectează valabilitatea actului, ci poate
atrage doar o diminuare valorică a prestaţiei.
După natura realităţii fals reprezentată,
eroarea poate fi:
a) eroarea de fapt (falsa reprezentare a unei
situaţii faptice, la încheierea actului juridic -
care priveşte obiectul actului, valoarea etc):
b) eroarea de drept, care constă în falsa
reprezentare a existenţei ori conţinutului unui
act normativ.
Pentru admisibilitatea erorii ca viciu de
consimţământ se cer următoarele condiţii:
 1. Elementul asupra căruia cade falsa
reprezentare să fi fost hotărător la încheierea
actului juridic, astfel încât, dacă ar fi
fost_cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi
încheiat.
Aprecierea caracterului determinant al
elementului fals reprezentat se face după un
criteriu subiectiv, de la caz la caz, şi numai
prin excepţie se poate aplica un criteriu
obiectiv,
abstract20.
2. Cealaltă parte să fi ştiut_sau să fi trebuit
să ştie că elemenul asupra căruia cade falsa
reprezentare este hotărâtor pentru încheierea
actului juridic de către partea aflată în eroare.,
Această cerinţă este impusă de nevoia
asigurării stabilităţii operaţiunilor juridice în
circuitul civil. Condiţia nu se cere actelor
unilaterale cu titlu oneros, lipsind "cealaltă
parte" .
În cazul actelor bilaterale nu se cere
condiţia ca fiecare parte să se afle în eroare,
pentru existenţa viciului erorii. Daca totuşi
ipoteza ca fiecare parte să se afle în eroare se
întruneşte, atunci fiecare parte are dreptul să
ceară anularea actului pentru eroarea căreia îi
este victimă"2.
C. Dolul (viclenia)
 Dolul constă în inducerea în eroare a unei
persoane, prin mjjlaace viclene, pentru a o
determina să încheie un act juridic .
Efectele dolului sunt prevăzute de art. 953 Cod
civil {"Consimţământul nu este valahii când
este... surprins prin dol") şi art. 960 Cod civil
("Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei
când mijloacele viclene întrebuinţate de una
din părti sunt astfel încât este evident că fără
aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi
contractat").
Dolul nu se presupune şi; prin urmare, trebuie
probat.
După consecinţele pe_care le produce
asupra actului juridic, dolul poate, fi:
1) dol principal (numit şi dolus dans c.ausam
contractus). care este acela ce cade, asupra
nnnr elemente determinate la încheierea
actului juridic civil, astfel că atrage anul
abilitatea actului juridic;
2) dol incident (dolus incidens), care este
acela ce cade asupra unor elemente
nedeterminate la încheierea actul juridic.
Acesta nu atrage anulabilitatea actului, ci dă
naştere numai unei acţiuni în despăgubire!
Dolul, ca viciu de consimţământ, este
alcătuit, structural, din două elemente:
a) un element obiectiv, material, ce constă în
utilizarea de mijloace viclene (rnaşinaţiuni,
şiretenii, manopere dolosive) pentru a induce
în eroare.
Elementul obiectiv se poate prezenţa
fie ca acţiune pozitivă (sugestie, capţăţie).
fie ca inacţiune (dol prin reticenţă) concretizată
în ascunderea ori necomunicarea celeilate părţi
a unei împrejurări ce trebuia să-i fie cunoscută.
Dacă însă această împrejurare era cunoscută,
nu suntem în prezenţa dolului prin reticenţă.
b) un element subiectiv intenţional, ce constă
în intenţia de a induce în eroare o persoană,
pentru a o determina să încheie un act juridic
civil.
Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul
trebuie să îndeplinească, cumulativ,
următoarele două condiţii:
-să fie determinant pentru încheierea actului
juridic
Această condiţie este menţionată de art. 960
Cod civil care precizează: "mijloacele viclene
sunt astfel încât este evident că, fără aceste
maşinaţii, cealaltă parte nu ar fi contractat".
Caracterul determinant al actelor dolosive
se apreciază de la caz la caz (in concreto),
după un criteriu subiectiv, ce ţine seama de
experienţa, gradul de instruire, sensibilitatea
victimei dolului.
- să provină de la cealaltă parte ori de la un
terţ sau reprezentant al celeilalte părţi.
Această condiţie se deduce din cuprinsul art.
960 Cod civil: "mijloacele viclene întrebuinţate
de una din părţi".
Deşi din formularea art. 960 se înţelege că
dolul este aplicabil numai actelor bilaterale,
doctrina si practica admit că:
- dolul poate fî prezent si în actele unilaterale
precum testamentul (sub forma sugestiei sau
captatiei):
- dolul poate fi cauzat în actele bilaterale nu
numai de "cealaltă parte", ci şi de un terţ (cu
condiţia ca actele sale dolosive să fie
cunoscute de cealaltă parte) ori de
reprezentantul
legal al "celeilalte părţi".
Nu se cere condiţia ca dolul să fie comun (să
existe pentru fiecare parte a actului bilateral),
dar dacă acest lucru se întâmpla, atunci fiecare
parte are dreptul, să exercite acţiuni in anulare
pentru dolul a cărui victimă este".
Potrivit art. 960 alin. 2, "dolul nu se
presupune", astfel că partea care invocă dolul
ca viciu de consimţământ trebuie să-1
dovedească, prin orice mijloc de probă, inclusiv
martori şi prezumţii, după regulile aplicabile
probaţiunii faptului juridic.

D. Violenţa
 Violenta - viciu de consimţământ constă în
ameninţarea unei persoane cu un rău de
natură să-i insufle o temere ce o determină să
încheie un actul juridic, pe care altfel nu l-ar fi
încheiat.
Efectele violenţei sunt prevăzute de art. 953
Cod civil ("Consimţământul nu este valabil
când este... smuls prin violenţă"); art. 955
("Violenţa în contra celui ce s-a obligat este
cauză de nulitate, chiar când este exercitată de
altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a
făcut convenţia"); art. 956 ("Este violenţă
întotdeauna când, spre a face o persoană a
contracta, i s-a insuflat temerea raţională după
dânsa, că va fi expusă, persoana sau averea
sa, unui rău considerabil şi prezent. Se ţine
cont în această materie de etate, de sex şi de
condiţia persoanelor"); art.957 ("Violenţa este
cauză de nulitate şi când s-a exercitat asupra
soţului sau soţiei, asupra descendenţilor şi
ascendenţilor"); art.958 ("Simpla temere
reverenţiară, fără violenţă, nu poate anula
convenţia").
După natura răului cu care se ameninţă,
violenta poate fi: violentă fizică sau violentă
morală.
Violenţa fizică constă în faptul reducerii
victimei la un rol de simplu instrument la
încheierea actului. Ameninţarea cu un rău
priveşte atât integritatea fizică a persoanei, cât
şi situaţia bunurilor acesteia;
Violenţa morală constă în ameninţarea cu
un rău moral, de natură să provoace o teamă
care duce la încheierea unui act Juridic care
altfel nu s-ar fi încheiat. Ameninţarea cu un rău
se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele
persoanei.
După caracterul ameninţării, violenta
poate fi:justă sau injustă
Violenţa justă, legitimă, este făcută în
exercitarea unui drept şi nu determină
anulabilitatea actului juridic astfel încheiat
( spre exemplu, creditorul îl ameninţă pe
debitor cu darea în judecată în cazul în care nu-
şi îndeplineşte îndatorirea pe care o are).
Violenta injustă este făcută fără drept si
determină anulabilitatea actului încheiat sub
imperiul unei temeri insuflate de o asemenea
ameninţare.
Violenta - viciu de consimţământ
presupune întrunirea a două elemente
constitutive:
- un element obiectiv, exterior, care constă în
ameninţarea
cu un rău;
- un. element subiectiv, de natură psihologică,
care constă în insuflarea uei temeri persoanei
ameninţate, ceea ce alterează
consimţământul.
 Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa
trebuie să întrunească următoarele condiţii:
a) să fie determinată prin încheierea actului
juridic. Această condiţie rezultă din art. 956
Cod civil şi se apreciază după criterii
subiective, de la caz la caz, ţinând seama de
însuşirile persoanei supuse violenţei (vârsta,
sexul, gradul de instruire etc). Ameninţarea cu
un rău poate privi atât persoana contractantă,
soţul, soţia, descendenţii ori ascendenţii,
persoanele de care cel ameninţat este legat
pnntr-o solidă afecţiune, cat şi bunurile
acestora.
b) să fie injustă, nelrgitimă.Simpla temere
reverenţioasă, fără violentă nu este viciu de
consimţământ.
Ameninţarea cu un rău poate proveni atât de
la cealaltă parte, cât şi de la un terţ.
Este asimilată violenţei şi starea de
necesitate în care se află o persoană, stare
care o determină să încheie un contract pe
care altfel nu l-ar fi încheiat27.

E. Leziunea
Leziunea este acel viciu de consimţământ
care constă în disproporţia vădită de valoare
între două prestaţii.
Consecinţele leziunii sunt precizate de art.
951 Cod civil ("Minorele nu poate ataca
angajamentul său pentru cauză de
necapacitate decât în caz de leziune"); art.
1157 ("Minorul poate exercita acţiunea în
resciziune pentru simpla leziune în contra
oricărei convenţii"); art. 1158 ("Când leziunea
rezultă dintr-un eveniment cauzal şi
neaşteptat, minorul nu are acţiunea în
resciziune"); art. 1159 ("Minorul ce face o
simplă declaraţie că este major are acţiunea în
resciziune"); art. 1160 ("Minorul comerciant,
bancher sau artizan, nu are acţiunea în
resciziune contra angajamentelor ce a luat
pentru comerţul sau arta sa"); art. 1162
("Minorul nu are acţiunea în resciziune contra
obligaţiilor ce rezultă din delictele sau cvasi-
delictele sale"); art. 1163 ("Minorul nu mai
poate exercita acţiune în resciziune în contra
angajamentului făcut în minoritate, dacă 1-a
ratificat după ce a devenit major, şi aceasta şi
în cazul când angajamentul este nul în forma
sa, şi în acela când produce numai leziune");
art. 1164 ("Când minorii, interzişii (sau femeile
măritate - abrogat) sunt admişi, în această
calitate, a exercita acţiune în resciziune în
contra angajamentelor lor, ei nu întorc ceea ce
au primit, în urmarea acestor angajamente, în
timpul minorităţii, interdicţiei (sau mariajului),
decât dacă se probează că au profitat de ceea
ce li s-a dat"); art. 1165 ("Majorul nu poate să
exercite acţiunea în resciziune pentru
leziune").
Dispoziţiile arătate trebuie coroborate la
prevederile art. 25 din Decretul nr. 32/1954,
potrivit cu care: "De la data intrării în vigoare a
decretului privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice, aplicarea dispoziţiilor
legale referitoare la acţiunea în anulare pentru
leziune se restrânge la minorii care, având
vârsta de paisprezece ani împliniţi, încheie
singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau a
tutorelui, acte juridice pentru a căror validitate
nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a
autorităţii tutelare, decât dacă aceste acte le
pricinuiesc vreo vătămare.
Actele juridice ce se încheie de minorii care
nu au împlinit vârsta de paisprezece ani sunt
anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu
este leziune.
Minorii care nu au împlinit vârsta de
paisprezece ani nu răspund pentru fapta lor
ilicită decât dacă se dovedeşte că au lucrat cu
discernământ "
Aşadar, leziunea are un domeniu restrâns
de aplicare, limitându-se numai la anumite
acte şi putând fi invocată numai de anumite
persoane.
Leziunea determină numai nulitatea actelor
juridice care îndeplinesc cumulativ următoarele
condiţii: a) să aibă natura unui act de
administrare: b) actul să fi fost încheiat de
minorul între 14-18 ani, fără încuviinţarea
nr.rotitonilui legal; c) actul să fie act cu titlu
oneros: d) actul să fie păgubitor pentru minor.
Pot provoca leziunea numai minorii între 14-
18 ani.
Leziunea are un singur element structural:
paguba egală cu disproporţia de valoare între
contraprestaţii.
În consecinţă, cel ce invocă leziunea urmează
a dovedi disproporţia vădită de valoare între
contraprestaţii.
Sancţiunea pentru leziune este anularea
actului, dacă sunt întrunite următoarele
condiţii:
- leziunea să fie o consecinţă directă si
nemijlocită a actului respectiv. Dacă.
leziunea rezultă dintr-un eveniment
cauzal şi neaşteptat, minorul nu are acţiune
în resciziune (art.1158 Cod civil);
- leziunea să existe în momentul încheierii
actului juridic;
- disproporţia de valoare între contraprestaţii
trebuie să fie vădită.
Când o parte profită de starea de nevoie în
care se află celălalt contractant în momentul
încheierii actului juridic, se poate cere nulitatea
actului pentru cauză imorala.

5.Obiectu actului iuridi civil

 5.1. Noţiune
Prin obiect al actului juridic civil se
înţelege conduita părţilor stabilită prin acel act
juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la
care suni îndreptăţite sau de care sunt ţinute.
În acest sens, art. 962 Cod civil prevede, cu
referire la obiectul convenţiilor: "obiectul
conventiilor este acela la care părţile sau
numai una din părţi se obligă".
Când convenţia părţilor se referă la un
lucru, acesta este obiect determinat al actului
juridic (art. 963 Cod civil dispune: "numai
lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui
contract"). în doctrina juridică, obiectul actului
juridic s-a considerat a fi şi:
- naşterea,, modificarea, transmiterea sau
stingerea unui raport juridic, opinie criticată
pentru confundarea obiectului cu efectele
actului;
- interesele reglementate de părţi prin
mijlocirea actului juridic, opinie criticată pentru
că interesul ţine de cauza actului juridic şi nu
de obiectul său.
5.2. Condiţii de valabilitate
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil
trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii generale;
a) Obiectul trebuie să existe. Aceasta
este condiţia primordială pentru validitatea
obiectului actului juridic, întrucît, dacă obiectul
lipseşte nu se pune problema existenţei
celorlalte condiţii.
Când obiectul actului juridic priveşte un bun
ori un lucru, existenţa obiectului se apreciază
după următoarele reguli:
- dacă bunul a existat, dar nu mai exista la
momentul încheierii actului juridic, condiţia nu
este îndeplinită, iar actul nu este valabil;
- dacă bunul există în momentul încheierii
actului, condiţia este îndeplinită;
- bunul viitor poate forma obiect valabil al
actului juridic civil cu excepţia succesiunii
viitoare (nedeschisă încă).
b) Obiectul trebuie să fie în circuitul civil
Această condiţie este expres prevăzută de art.
963 Cod civil. Prin bunuri aflate în circuitul civil
înţelegem bunurile susceptibile să facă obiectul
unor acte translative sau constatative, ori,
altfel spus, bunuri care pot fi dobândite sau
înstrăinate prin actele juridice civile32. Aceste
bunuri sunt alienabile şi formează regula,
excepţia fiind bunurile inalienabile, scoase din
circuitul civil.
Circulaţia bunurilor aflate în comerţ poate fi
liberă, neîngrădită, ori supusă unor restricţii.
c) Obiectul să fie determinat sau
determinabil. Această condiţie rezultă din
dispoziţiile art. 964 Cod civil şi este
.îndeplinită prin ipoteză în cazul
bunurilor certe şi prin determinare (a
cantităţii, calităţii etc.) în cazul bunurilor de
gen.
d) Obiectul să fie posibil_Această condiţie
să_expresie regulii de drept potrivit căreia
nimeni nu poate fi obligaţia imposibil. întrucât
"ad imposibilum, nulla obligatio".
Condiţia nu se îndeplineşte atunci când
imposibilitatea este absolută (pentru oricine).
Dacă imposibilitatea este relativă (numai
pentru un anumit debitor), obiectul actului este
valabil, iar în caz de neexecutare culpabilă este
angajată răspunderea civilă.
Imposibilitatea poate fi de ordin material sau
juridic şi se apreciază în funcţie de de
progresul tehnico- ştiinţific.
e) Obiectul să fie licit şi moral. Condiţia nu este
îndeplinită când obiectul actului juridic este
contrar legii sau moralei.
Pentru anumite acte juridice civile se cer
următoarele condiţii speciale:
- în actele translative sau constitutive de
drepturi, se cere ca transmiţătorul să fie
titularul acelui drept. Această condiţie este
impusă de principiul potrivit căruia nimeni nu
se poate obliga la ceva ce nu are sau la mai
mult decât are; exprimat şi în adagiul: "nemo
dat quod non habet" ori "nemo plus juris ad
alium transfere potest, quam ipse habet";
- în actele intuiţii persone se cere ca obiectul
să constea într-un fapt personal al debitorului.
Condiţia este impusă de caracterul personal al
unor acte juridice (antrepriza, mandatul), în
care însuşirile debitorului sunt esenţiale pentru
executare;
- în actele autorizate se mai cere să se fi
obţinut autorizaţia administrativă, precum în
cazul împrumutului sau înstrăinării armelor sau
muniţiilor.
6. Cauza (scopul) actului juridic civil
6.1. Noţiune şi reglementare
Cauza sau scopul este elementul esenţial de
validitate si de fond pentru actul juridic civil,
care constă în motivul pentru care cicţul juridic
civil s-a încheiat.
împreună cu consimţământul, cauza formează
voinţa juridică, iar, ca element esenţial al
actului juridic civil, nu se confundă nici cu
consimţământul şi nici cu obiectul unui
asemenea act, fiind un element independent,
de sine stătător.
Cauza este un element specific fiecărei
manifestări de voinţă în parte, astfel că în
materia contractului obligaţia fiecărei părţi are
o cauză proprie, neexistând o cauză comună
contractului.
Principalele dispoziţii legale privind cauza
sunt cuprinse în art. 948 pct. 4 Cod civil, care
se referă la "o cauză licită" ca o condiţie
esenţială a convenţiei; art. 966 Cod civil
("Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză
falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un
efect"); art. 967 Cod civil ("Convenţia este
valabilă, cu toate că, cauza nu este expresă").
6.2. Structura cauzei
Structura cauzei actului juridic civil cuprinde
două elemente: scopuTlmediaTşi scopul
mediat.
Scopul imediat(causa proxima), numit si
scopul obligaţiei. este un element abstract şi
invariabil, în cadrul unei anumite categorii de
acte juridice. Astfel, în contractele
sinalagmatice, cauza (scopul) obligaţiei
fiecăreia dintre cele două părţi constă în
reprezentarea (prefigurarea mintală)
a_conţraprestaţiei (o parte se obligă ştiind că şi
cealaltă parte şe obligă, la rândul ei).
In actele cu tiţlu gratuit elementul invariabil
(scopul imediat) constă în intenţia de a
gratifica (animus donandi), indiferent că este
donaţie, sponsorizare etc.
In actele reale, scopul imediat constă în
prefigurarea remiterii lucrului. Spre exemplu,
depozitarul se obligă să restituie bunul
deponentului, pentru că ştie că i s-a predat
bunul spre depozit cu obligaţia de a-1 restitui.
În actele aleatorii, scopul imediat constă în
elementul risc, adică prefigurarea unei
împrejurări viitoare şi incerte de care depinde
şansa câştigului, respectiv riscul pierderii.
 Scopul mediat (causa remata), numit şi
scopul actului juridic, constă în motivul
principal ce a determinat încheierea unui act
juridic civil. Acest motiv priveşte fie însuşirile
unei prestaţii, fie calităţile unei persoane.
Scopul mediat este concret şi variabil, de la o
categorie la alta de acte juridice civile, şi chiar
în cadrul aceleiaşi categorii de acte de drept
civil.
Astfel, în contractul de vânzare-cumpărare,
scopul mediat constă în destinaţia concretă în
vederea căreia bunul a fost cumpărat, element
subiectiv care variază de la un cumpărător la
altul (pentru consum, relaxare, exercitarea
unei profesii etc).
6.3. Condiţiile cauzei
Pentru valabilitatea cauzei - luată global - secer
întrunite, cumulativ, următoarele condiţii:
A.) Cauza trebuie să existe.
Această condiţie este menţionată expres de
art. 966 Cod civil, care precizează: "Obligaţia
fără cauză... nu are nici un efect".
în doctrină şi practică, constatarea lipsei cauzei
presupune o dublă distincţie:
- identificarea scopului imediat şi a scopului
mediat;
- identificarea cauzelor lipsei cauzei.
Astfel, când lipsa cauzei se datorează lipsei
de discernământ, atât scopul imediat, cât şi cel
mediat, lipsesc (deoarece ambele elemente
presupun existenţa discernământului). în
consecinţă, lipsa cauzei va atrage nulitatea
relativă a actului juridic civil.
Când lipsa cauzei se datorează lipsei
contraprestaţiei, lipsei predării bunului în
actele reale, lipsei riscului în actele aleatorii,
lipsei intenţiei de a gratifica în actele cu titlu
gratuit, sancţiunea aplicată va fi nulitatea
absolută.
B) Cauza să fie reală
Această condiţie este expres prevăzută de
art. 966 Cod civil, care precizează: "Obligaţia...
fondată pe cauză falsă... nu poate avea nici un
efect".
Cauza nu este reală când este falsă; cauza
este falsă când există eroare asupra motivului
determinant (scopul mediat).
Falsitatea cauzei atrage nulitatea relativă a
actului juridic civil.
C. Cauza să fie licită şi morală
Această condiţie este prevăzută de art. 966
("Obligaţia nelicită... nu poate avea nici un
efect") şi art. 968 Cod civil ("Cauza este nelicită
când este prohibită de lege, când este
contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice").
În ce priveşte dovedirea cauzei, art. 967 Cod
civil dispune: "Convenţia este valabilă, cu toate
că, cauza nu este expresă. Cauza este
prezumată prin dovada contrarie".
 Prin această dispoziţie se instituie două
prezumţii:
- prezumţia existenţei cauzei;
- prezumţia valabilităţii cauzei.
Deci, cauza nu trebuie probată, existenţa şi
valabilitatea cauzei sunt prezumate, de aici
consecinţa: numai cine pretinde că lipseşte
cauza, ori că aceasta nu este valabilă, trebuie
să dovedească. Fiind un fapt juridic, cauza
poate fi dovedită prin orice mijloc de probă,
inclusiv proba cu martori şi prezumţii.
7. Forma actului juridic civil
7.1. Noţiune
Forma actului juridic civil a fost definită
ca fiind acea condiţie a actului juridic civil care
constă în modalitatea de exteriorizare a
manifestării de voinţă cu intenţia de a naşte,
modifica sau stinge un raport juridic concret
Terminologic, noţiunea de forma a actului
juridic este susceptibilă de două înţelesuri:
a) In sens restrîns , forma actului iuridic_este
înţeleasă ca modalitate de exteriorizare a
voinţei juridice.
b) în sens larg, forma actului juridic
esteînţeleasă în sensul de "condiţia de formă
cerută actului juridic, respectiv
- forma cerută pentru valabilitatea actului
juridi|c (forma ad validitatem.)
- forma cerută pentru probarea actului juridic
(forma, ad probationem).
- forma cerută pentru opozabilitate faţă de
terţi.
7.2. Corelaţia dintre principiul
consensualismului şi forma actului juridic
În materia modului de exteriorizare a voinţei
părţilor de a încheia actul juridic, forma este
dominată de principiul libertăţii alegerii
modului de exteriorizare a voinţei juridice.
Altfel spus, părţile au libertatea de a încheia
actul juridic exteriorizându-şi voinţa lor prin
orice formă susceptibilă de a face cunoscută
această voinţă celeilalte părţi (verbal, în scris,
prin gesturi şi atitudini, expres sau tacit etc).
Înscriindu-se în limitele acestei libertăţi de
exprimare a voinţei juridice, principiul
consensualismului este regula potrivit căreia,
din punct de vedere al formei sale, actul juridic
civil se încheie prin simpla manifestare de
voinţă, fără ca această voinţă să îmbrace o
formă specială.
Altfel spus, simpla manifestare de voinţă
este nu numai necesară, ci şi suficientă, pentru
ca un act juridic civil să ia naştere şi să
producă efecte juridice. Manifestarea de voinţă
nu trebuie să îmbrace o formă specială.
Deşi Codul civil nu reglementează acest
principiu, face aplicaţie a acestuia în materia
vânzării (art. 1295) şi reglementează excepţiile
de la acesta (forma cerută pentru validitate,
forma cerută pentru probaţiune, forma cerută
pentru opozabilitatea actului).
7.3. Clasificarea condiţiilor de formă
ale actului juridic civil
După criteriul izvorului care cere o
anumită formă actului juridic concret,
distingem între:
-forma legală, impusă de legea_civilă;
- forma convenţională, impusă de acordul
pârtilor _de_a exterioriza manifestarea de
voinţă într-o anumită formă.
După criteriul consecinţelor juridice ale
nerespectării condiţiilor de formă,
distingem între:
- forma cerută pentru valabilitatea actului civil
fforma ad validitatem), a cărei nerespectare
atrage nulitatea actului.
- forma cerută pentru probarea actului
(forma ad probationem), a cărei nerespectare
atrage imposibilitatea dovedirii cu alt mijloc
dejprobă;
- forma cerută pentru opozabilitate faţă de
terţi, a cărei nerespectare atrage
inopozabilitatea actului (posibilitatea terţilor de
a-1 ignora, de a face abstracţie de existenţa şi
efectele sale).
7.4. Forma cerută ad validitatem
7.4 Noţiune, reglementare şi caractere
Forma cerută ad validitatem este acea
condiţie esenţială cerută de lege pentru
valabila încheiere a unui act juridic şi care
constă în exteriorizrea manifestării de voinţă a
părţilor cu o anumită solemnitate, de obicei
forma scrisă autentică, sub sancţiunea nulităţii
absolute.
Art. 1171 Cod civil dispune că "actul
autentic este acela care s-a făcut cu
solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar
public care are drept de a funcţiona în locul
unde actul s-a făcut.
Forma ad validitatem prezintă următoarele
caractere:
- este un element constitutiv esenţial al actului
juridic a cărui absentă este sancţionată cu
nulitatea absolută; ,
- este incompatibilă cu manifestarea tacită a
voinţei;
- este exclusivă, părţile neavând posibilitatea
să adopţe o altă modalitete_de exteriorizare a
voinţei lor, ci numai pe aceea prevăzuţă de
legea.
Instituirea formei autentice urmăreşte:
- atenţionarea părţilor asupra consecinţelor
patrimoniale ale încheierii unor acte (donaţie,
ipotecă, adopţie, căsătorie etc;
- asigurarea unei depline libertăţi şi a
certitudinii consjmţărnântuiui părţilor:
- asigurarea controlului societăţii, prin
organele statului, asuprajinor categorii de acte
ce depăşeşte interesulpărţilor; '
- realizarea unej_publicităţi de natură să
ocrotească interesele creditorilor şi ale terţilor.
"
7.4.2. Condiţii cerute formei ad
validitatem
Pentru realizarea formei ad validitatem, se
cer întrunite următoarele condiţii:
a) întregul conţinut al actului juridic (toate
clauzele actului juridic civil, esenţiale si
neesenţiale) trebuie să îmbrace forma cerută
pentru validitatea sa:
b) actul aflat în interdependenţă cu actul
solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă;
c) uneori actul care determină ineficacitatea
actului solemn trebuie, în principiu, să îmbrace
şi el forma solemnă (excepţie face legatul, care
poate fi revocat şi tacit).
7.43. Aplicaţii ale formei cerute ad
validitatem
În dreptul nostru civil sunt acte solemne
următoarele: donaţia (art. 813 Cod civil
dispune: "Toate donaţiunile se fac prin act
autentic"), testamentul (art. 858 Cod civil
prevede: "Un testament poate fi sau olograf,
sau făcut prin act autentic, sau în formă
mistică"); ipoteca, convenţională (art. 1772
Cod civil dispune: "Ipoteca convenţională nu va
putea fi constituită decât prin act autentic");
contractul.de societate comercială(Legea nr.
31/1990); actele între vii având ca_ obiect
terenuri (art. 46 din Legea nr. 18/1991);
căsătoria (art. 3 şi 16 din Codul familiei);
accepţarea succesiunii sub benefiu de inventar
(art. 704 Cod civil şi art. 76 alin. 4 din Legea nr.
36/1995); renunţarea.expresă la succesiune
(art. 76 alin. 4 din Legea nr. 36/1995);
contractul de arendare (art. 6 din
Legea nr. 16/1994", prin derogare de la
principiul consensualismului, consacrat de
Codul civil, prevede forma scrisă şi
înregistrarea ad validitatem, deci, sub
sancţiunea nulităţii absolute - a se vedea şi art.
24 alin. 1).
7.5. Forma ad probationem
7.5.1. Noţiune şi caractere
Prin „ forma cerută pentru probarea actului
juridic civil” se înţelege acea cerinţă care
constă în întocmirea unui înscris care să
probeze actul juridic civil.
Sancţiunea nerespectării formei cerute ad
probationem nu constă în nevalabilitatea
actului, ci în imposibilitatea dovedirii actului cu
alt mijloc de probă.
Forma cerută ad probationem prezintă
următoarele caractere:
- este obligatorie (iar nu facultativă);
- nerespectarea ei aţrage sancţiunea
inadmisibilităţii dovedirii actului (negotium) cu
alt mijloc de probă;
- reprezintă o exceptie de la principiul
consensualismului.
7.5.2. Aplicaţii ale formei cerute ad
probationem
Cele mai importante acte pentru care legea
cere forma scrisă ad probationem sunt
următoarele:
- contractul de locaţiune, reglementat de art.
1416 alin. 1 Cod civil: "Dacă contractul (de
locaţiune) făcut verbal n-a primit nici o punere
în lucrare, şi una din părţi îl neagă, nu se poate
primi proba fără martori, oricât de mic ar fi
preţul şi chiar dacă s-ar zice să s-a dat arvună";
-tranzacţia, reglementată de art. 1705 Cod
civil: "Tranzacţia trebuie să fie consacrată prin
act scris";
- depozitul voluntar, reglementat de art. 1597
Cod civil: "Depozitul voluntar nu se poate face
decât prin înscris";
- contractul de sponsorizare, reglementat de
Legea nr. 32/1994;
- acordul petrolier, reglementat de art. 13 alin.
4 din Legea nr. 134/1995;
- contractul de cesiune a drepturilor
patrimoniale de autor, reglementat de art. 43
şi 68 alin. 2 din Legea nr. 8/1996 privind
dreptul de autor şi drepturile conexe;
- contractul de reprezentare teatrală sau
de execuţie muzicală, reglementat de art. alin
1 din Legea nr. 8/1996 etc.
 7.6. Forma cerută pentru opozabilitatea
faţă de terţi
7.6.1. Noţiune şi caractere
Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de
terţi constă în acele formalităţi care sunt
necesare, potrivit legii, pentru a face actul
juridic opozabil şi persoanelor care n-au
participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii
drepturilor ori intereselor Ior1.
Forma cerută pentru opozabilitatea actului
prezintă următoarele caractere:
- se justifică în ideea de protecţie a terţilor;
- este obligatorie şi nu facultativă;
- nerespectarea acestei forme atrage
sancţiunea inopozabilităţii actului juridic. Actul
produce efecte între părţi, dar este ineficace
faţă de terţi, ceea ce înseamnă că părţile nu
vor putea invoca în faţa terţilor drepturile
izvorâte din acel act.
7.6.2. Aplicaţii ale formei cerute pentru
opozabilitatea faţă de terţi
în legislaţia civila sunt aplicaţii ale formei
cerute pentru opozabilitatea faţă de terţi:
- publicitatea imobiliară, prin sistemul cărţilor
funciare prevăzut de art. 21 din Legea
Cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.
7/1996;
- publicitatea constituirii gajului, potrivit art.
1686 Cod civil;
- notificarea cesiunii de creanţă, potrivit art.
1393 Cod civil;
- înregistrarea, prevăzută de lege, în materia
invenţiilor, desenelor şi modelelor industriale
(Legea nr. 64/1991 şi Legea nr. 129/1992);
- înregistrările şi publicitatea prevăzute de
Legea nr. 31/1990 la Registrul Comerţului etc.

8. Nulitatea actului juridic civil

8.1. Noţiune, caractere, reglementare,
funcţii
8.1.1. Noţiune şi caractere
Nulitatea este sancţiunea de drept civil
care constă în lipsirea actului juridic civil de
acele efecte care sunt contrare normelor
edictatepentru încheierea valabilă a actului
juridic civil.
Nulitatea prezintă următoarele trăsături:
- este o sancţiune de drept civil;
- această sancţiune constă în lipsirea actului
juridic de efecte;
- această sancţiune intervine numai atunci
când se încalcă acele norme de drept civil care
sunt edictate pentru încheierea valabilă_a
actului juridic civil;
- aceasţăjncălcare se raportează la "data
încheierii actului juridic civil".
Normele care formează instituţia juridică a
nulităţii sunt dispersate în Codul civil (art. 5,
790, 803, 822, 823, 839, 910, 953, 961, 965-
966, 1008, 1010 etc.) şi alte norme, precum
Decretul nr. 31/1954, Legea nr. 18/1991, Codul
familiei, Legea nr. 16/1994, O.G. nr. 68/1994
etc.
8.1.2. Funcţiile nulităţii actului juridic
civil
Ca sancţiune specifică de drept civil,
nulitatea realizează următoarele funcţii:
- funcţia preventivă, care constă în acţiunea
inhibitorie pe care cunoaşterea instituţiei
nulităţii o exercită asupra subiectelor de drept
civil tentate să nesocotească respectarea
condiţiilor de validitate cerute la încheierea
actelor juridice, ştiind că un act încheiat în
această ipoteză este lipsit de efecte;
- funcţia sancţionatorie, care constă în
înlăturarea efectivă a efectelor actului civil
încheiat cu_încălcarea normelor privind
conditiile sale de validitate;
-funcţia de garantare a principiului legalităţii în
domeniul actelor juridice civile, care se
realizează prin aplicarea primelor două funcţii.
Doctrina şi practica juridică susţin că nulitatea
constituie un mijloc juridic important şi eficient
în asigrarea respectării ordinii publice şi a
bunelor moravuri38.
În concluzie, nulitatea îndeplineşte atât o
funcţie preventiv-educativă (părţile sunt
avizate să nu încalce normele privind
încheierea actului), o funcţie sancţionatorie
(anularea actului), cât şi o funcţie de garantare
a legalităţii.
8.2. Delimitarea nulităţii de alte
sancţiuni juridice civile
Nulitatea se distinge de alte sancţiuni civile
precum rezoluţiunea, rezilierea, caducitatea,
revocarea, inopozabilitatea.
Astfel, dacă nulitatea constă în lipsa de
efecte a unui act juridic încheiat cu
nerespectarea normelor privind condiţiile sale
de validitate, rezoluţiunea constă în
desfiinţarea unui contract sinalagmatic, pentru
neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către
una din părţi; efectele se produc numai pentru
viitor (ex nunc).
Rezilierea constă în încetarea - desfacerea -
unui contract sinalagmatic, cu executarea
succesivă, pentru neexecutarea culpabilă a
obligaţiilor de către una din părţi; efectele se
produc numai pentru viitor (ex nunc).
Caducitatea este cauza de ineficacitate
constând în lipsirea actului juridic civil de orice
efecte datorită apariţiei unor cauze ulterioare
încheierii sale şi independent de voinţa
autorului (pierderea bunului).
Revocarea este acea sancţiune civilă care
constă în înlăturarea efectelor actului juridic
civil datorită ingratitudinii gratificatului ori
neexecutării culpabile a sarcinii.
Inopozabilitatea este sancţiunea aplicabilă în
cazul nesocotirii unor cerinţe de publicitate
faţă de terţi sau a lipsei ori depăşirii puterii de
a reprezenta.
În esenţă, toate aceste sancţiuni -
rezoluţiunea, rezilierea, caducitatea,
revocarea, inopozabilitatea - se deosebesc de
nulitate prin aceea că numai nulitatea
presupune încheierea actului cu încălcarea
dispoziţiilor legale, în toate celelalte ipoteze
fiind vorba de acte valabil încheiate şi nu
privesc încheierea actului.
8.3. Clasificarea nulităţii actului
juridic civil
După natura interesului ocrotit în
dispoziţia legală încălcată la data
încheierii actului, deosebim între nulitatea
absolută şi nulitatea relativă:
Nulitatea absolută este acea nulitate care
intervine în cazul în care la încheierea actului
se încalcă o dispoziţie ce ocroteşte un interes
general, obştesc, public.
 Dimpoţrivă, dacă interesul ocrotit este unul
individual. particular, privat, nulitatea este
relativă.
După întinderea efectelor nulităţii,
distingem înţre nulitaţea totală, adică
înlăturarea tuturor efectelor actului juridic civil,
şi nuliţaţea parţială, la care numai unele clauze
sunt contrare legii.
După aspectul la care se referă,
distingem între nulitatea de fond şi nulitatea de
formă. De fond, este acea nulitate ce poate fi
aplicată în caz de lipsă ori nevalabilitate a unei
condiţii de fond aactului juridic civil. De formă,
este acea nulitate ce intervine în cazul
nerespectării formei cerute ad validitatem.
După modul cum este prevăzută în
legislaţie nulitatea, distingem între nulitatea
textuală şi nulitatea virtuală său" implicită,
deci, care este neîndoielnică, _dar nu_eşte
prevăzuţă ca atare în lege.
După criteriul procedeului în care
valorificăm nulitatea, distingem între
nulitatea amiabilă (recunoscută de părţi) şi
nulitatea jurisdicţională (stabilită de instanţă).
8.4. Cauzele de nulitate a actului juridic
civil
Cauzele de nulitate sunt împrejurări ce apar
la încheierea actului juridic civil prin care se
încalcă legea ce reglementează condiţiile de
valabilitate.
 Sunt cauze de nulitate a actului juridic:
- încălcarea dispoziţiilor legale privind
capacitatea de a face actul;
- lipsa ori nevalabilitatea consimţământului;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic;
- nevalabilitatea cauzei (scopului) actului
juridic;
- nevalabilitatea formei cerute ad validitatem;
- nesocotirea limitelor libertăţii actelor juridice
(normele imperative, ordinea publică si bunele
moravuri);
- lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei
administrative;
- nerespectarea dreptului de preempţiune (art.
19 din Legea nr. 18/1991);
- frauda legii (folosirea unui actcu scopul de a
încălca o dispoziţie care instituie o prohibiţie).
Nulitatea absoluta operează în toate cazurile
în care lipseşte" una din condiţiile de
valabilitate ale actului jurridic, şi anume:
- încălcare regulilor privind capacitatea
civilă a persoanelor , în cazurile privind:
1) nerespectarea unei incapacităţi speciale,
cerută pentru ocrotirea unui interes obştesc,
cum este cea prevăzută de art. 1308 Cod civil;
2) lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei
juridice şi nerespectarea principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă, aşa cum
prevede art. 34 din Decretul nr. 31/1954;
- lipsa consimtământului datorită unei erori
obstacol (error in negatio şi error in corpore);
- nevalabilitatea obiectului;
- nevalabilitatea cauzei;
- lipsa formei impusă ad validitatem;
- lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei
administrative;
- când actul juridic s-a încheiat cu încălcarea
unei norme imperative sau a ordinii publice;
- când actul juridic s-a încheiat în frauda legii.
Nulitatea relativă (anulabilitatea) are drept
scop apărarea unui interes particular şi
intervine în următoarele cazuri:
- când consimţământul dat la încheierea
actului juridic a fost viciat prin eroare, dol,
violentă şi leziune;
- lipsa discernământului la încheierea actului
juridic civil;
- nerespectarea regulilor privind capacitatea
de exerciţiu a persoanei în următoarele cazuri:
a) când actul este încheiat de persoana
lipsită de capacitatea de exerciţiu;
b) când actul este încheiat de minorul cu
capacitate de exerciţiu restrânsă dacă; 1) este
lezionar pentru minor; 2) actul trebuia
încuviinţat de ocrotitorul legal, nefîind
necesară, potrivit legii, şi încuviinţarea
autorităţii tutelare;
c) când actul s-a încheiat fără încuviinţarea
autorităţii tutelare
d) când actul s-a încheiat în lipsa ori cu
depăşirea puterilor, pentru persoana juridică;
e) când nu s-a respectat dreptul de
preempţiune, conform art. 49 din Legea
nr.18/1991.
8.5. Regimul juridic al nulităţii
Prin regim juridic al nulităţii înţelegem
regulile care guvernează nulitatea absolută şi
nulitatea relativă.
Regimul juridic al nulităţii priveşte tei
aspecte: cine poate invoca nulitatea, cât timp
poate fi invocată nulitatea, posibilitatea de
acoperire a nulităţii prin confirmare.
Aceste aspecte sunt diferite, după cum
suntem în prezenţa nulităţii absolute sau a
celei relative.
Nulitatea absolută:
a) poate fi invocată de oricine are interes,
aceasta însemnând că pot invoca nulitatea
absolută părţile actului juridic, avânzii-cauză ai
părţilor, procurorul, instanţa;
b)este imprescriptibilă, adică nulitatea absolută
poate fi intentată oricând;
c) nu poate fi acoperită prin confirmare,
expresă sau tacită.
Nulitatea relativă:
a) poate fi invocată doar de persoana al cărei
interes a fost nesocotit la încheierea actului
juridic; invocarea poate fi făcută personal şi
prin reprezentant;
b) este prescriptibilă, ceea ce înseamnă că
nulitatea relativă trebuie invocată în termenul
de prescripţie extinctivă.
c) poate fi acoperită prin confirmare, expresă
sau tacită.
Confirmarea este manifestarea de voinţă a
celui în drept să invoce nulitatea relativă, prin
care se renunţă la actul astfel încheiat.

8.6. Efectelejiulitătii
8.6.1. Noţiune şi reglementare
Prin efectele nulităţii înţelegem consecinţele
juridice ale aplicării sancţiuni nulităţii, şi anume
lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii
normelor edictate pentru încheierea sa
valabilă.
Altfel spus, efectul nulităţii constă în
desfiinţarea raportului juridic general de_actul
juridic lovit de nulitate şi prin aceasta
restabilirea legalităţii.
Aceste efecte sunt mai restrânse sau mai
întinse, după cum nulitatea este parţială sau
totală.
Totodată, efectele nulităţii sunt nuanţate şi
în raport cu ceea ce s-a întâmplat după
încheierea actului juridic, fiind posibile
următoarele ipoteze:
1) actul juridic nu a fost executat încă:
aplicarea nuliţătii va însemna că acel act, fiind
desfiinţat, nu mai poate fi executat, deci părţile
se găsesc în situaţia egală aceleia în care n-ar
fi încheiat actul;
2) actul a fost executaţ total sau parţial, până
la hotărârea de anulare; în această ipoteză,
efectele nulităţii vor consta în: a) desfiinţarea
retroactivă a actului; b) restituirea
prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat;
3) actul a fost executat, iar dobânditorul de
drepturi le-a transmis, la rândul său, unor
terţi subdobânditori (act subsecvent) până
la intervenirea hotărârii de anulare a actului. În
această ipoteză, efectele nulităti presupun: a)
desfiinţarea acţuiui executat: b) restituirea
prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat:
c) desfiinţarea şi a actului subsecvent.
Cu toată diversitatea ipotezelor arătate, este
evident că, în esenţă, efectul nulităţii este bine
conturat de adagiul: quod nullum est, nullum
producit effectum (ceea ce este nimic, nu
produce nimic). La acesta se adaugă şi
următoarele principii specifice: principiul
retroactivităţii, principiul repunerii în situaţia
anterioară, principiul anulării actului
subsecvent.
Totodată, trebuie reţinut că, în anumite
situaţii, efectele nulităţii sunt înlăturate cu
scopul de a da satisfacţie altor reguli de drept.
8.6.2. Principiul retroactivităţii
A. Noţiune
 Principiul retroactivităţii exprimă regula
potrivit căreia nulitatea înlătură efectele
actului juridic produse între momentul
încheiereii lui şi cel al anulării efective spre se
ajunge în situaţia în care s-ar fi aflat părţile
dacă nu s-ar fi încheiat actul.
Doctrina consideră că acest principiu
decurge din principiul general al legalităţii, în
sensul că restabilirea legalităţii încălcate la
încheierea actului juridic impune înlăturarea
efectelor produse în temeiul unui asemenea
act. Efectul nulităţii -desfiinţarea actului -
retroactivează până la momentul încheierii
actului anulat.
Nulitatea produce, deci, efecte pentru
trecut (ex tunc). Este însă evident că,
desfiinţând actul încheiat cu încălcarea
dispoziţiilor privitoare la încheierea sa valabilă,
nulitatea produce efecte şi pentru viitor, în
sensul că se înlătură efectele viitoare ale
actului anulat (ex nunc).
Prin urmare, restabilirea ordinii de drept este
asigurată în materia nulităţii prin aplicarea
principiului retroactivităţii efectelor nulităţii.

B. Excepţii de la principiul
retroactivităţii nulităţii
 Sunt excepţii de la principiul retroactivităţii
nulităţii situaţiile în care, pentru anumite
raţiuni, efectele produse de actul juridic civil de
la încheiere până la anularea sa sunt păstrate
şi nu desfiinţate. în aceste ipoteze, nulitatea
produce efecte numai pentru viitor (ex nunc)
nu şi pentru trecut (ex tunc).
Constituie astfel de excepţii:
- menţinerea efectelor deja produse de un
contract cu executare succesivă, de la
încheiere până la anularea sa.
Neadmiterea acestei excepţii ar antrena
dificultăţi majore, cum ar fi justificarea
restituirii prestaţiilor reciproce cât timp părţile
au executat obligaţiile lor reciproce şi
interdependente până la exercitarea acţiunii în
nulitate;
- păstrarea fructelor culese anterior anulării
contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul
art. 485 Cod civil. Această excepţie de la
regula potrivit căreia fructele lucrului se cuvin
proprietarului se explică prin necesitatea de se
da satisfacţie principiului bunei-credinţe, în
speţă cumpărătorului care a crezut de bună-
credinţă că este proprietarul lucrului ale cărui
fructe le-a cules. Cumpărătorul va datora
restituirea fructelor vânzătorului numai din
momentul în care a devenit de rea-credinţă,
adică din momentul exercitării acţiunii în
nulitate când a aflat că nu este proprietar, prin
anularea titlului în temeiul căruia a dobândit
lucrul.
8.6.3. Principiul repunerii în situaţia
anterioară. Excepţii
A. Noţiune
Principiul repunerii în situaţia
anterioară (restitutio in integrum) este regula
de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în
temeiul unui act lovit de nulitate trebuie
restituit, astfel încât părţile raportului juridic
trebuie să ajungă în situaţia în care s-arfi aflat
dacă acel act nu s-ar fi încheiat.
Doctrina şi practica apreciază acest principiu
ca mijloc de asigurare a eficienţei principiului
retroactivităţii, cu aplicaţie numai asupra
efectelor actului juridic între părţi, nu şi faţă de
terţi.
B. Excepţii de la principiul repunerii în
situaţia anterioară
Excepţiile de la principiul repunerii în situaţia
anterioară sunt acele situaţii în care, pentru
anumite raţiuni, prestaţiile efectuate în_
temeiul actului anulat, se menţin, nefiind
supuse restituirii. Aceste excepţii sunt şi
excepţii de la principiul retroactivităţii efectelor
nulităţii.
Sunt astfel de excepţii:
- restituirea prestaţiei primite de incapabil
numai în limita îmbogăţirii în acţiunea în
resciziune înaintea angajamentelor lor (art.
1164 Cod civil). Excepţia se justifică prin
principiul ocrotirii minorului prin susţinerea
lipsei sale de experienţă în rapoartele de drept
civil;
- aplicarea principiului nemo auditur proprium
turpitudinem allegans (nimănui nu îi este
îngăduit să se prevaleze de propria
incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine
protecţia unui drept).
Astfel, deşi, în principiu, potrivit art. 966-969
Cod civil, nulitatea actelor juridice ilicite şi
imorale impune desfiinţarea lor retroactivă,
acţiunea în restituire nu este admisibilă în
cazul în care reclamantul a urmărit un scop
vădit ilegal prin încheierea contractului.
Neadmiterea acestei excepţii ar da
posibilitate reclamantului să motiveze acţiunea
în justiţie prin propria sa turpitudine, ceea ce
este de neadmis.

8.6.4. Principiul anulării actului

subsecvent ca urmare a anulării actului
iniţial (resolutio jure dantis, resolvitur jus
accipientis). Excepţii
A. Noţiune. Domeniul de aplicaţie
Acest principiu poate fi definit ca acea regulă
de drept în virtutea căreia anularea actului
iniţial, primar, atrage anularea şj a actului
subsecvent (următor) datorită legăturii sale
cu primul.
Principiul anulării actului subsecvent ca
urmare a anulării actului iniţial priveşte
efectele nulităţii faţă de terţi. El se întemeiază
atât pe principiile specifice materiei nulităţii
(retroactivităţii şi repunerii în situaţia
aterioară), cât şi pe un principiu de largă
aplicare expus în adagiul: nemo dat quad non
habet sau nemo plus juris ad alium transffere
potest, quam ipse habet (dacă se dovedeşte că
transmiţătorul nu putea să transmită un drept
datorită desfiinţării titlului său, prin anularea
actului, nici subdobân di torul nu putea
dobândi mai mult).
De cele mai multe ori, principiul anulării
actului subsecvent se aplică actului juridic care
a operat transmisiunea dreptului de proprietate
sau a altui drept real când nulitatea actului, pe
lângă împrejurarea că a creat între părţi
obligaţii reciproce de restituire a prestaţiilor
efectuate, are consecinţe asupra terţilor, căci
drepturile consimţite de dobânditor în favoarea
acestora (terţilor) vor fi anulate o dată cu
drepul dobânditorului .
Domeniul de aplicaţie al principiului anulării
actului subsecvent ca urmare a anulăriiactului
iniţial îl formează următoarele situaţii:
- în cazul actelor "autorizate" a căror anulare
atrage si anularea actului civil care
sejntemeiază pe acea autorizaţie;
- în cazul a două acte, dintre care unul principal
şi celălalt accesoriu; anularea actului principal
atrage şi anularea actului accesoriu prin
aplicarea regulii: accesorium sequitatur
principiale.
Acest principiu nu este consacrat expres
într-un text legal. Cod civil face aplicaţia
acestui principiu în materia ipotecii. Art. 1770
prevede: "Acei care au asupra unui imobil un
drept suspens prin condiţie, sau rezolubil în
oarecare cazuri, sau supus la o acţiune de
resciziune, nu pot consimţi decât o ipotecă
supusă aceloraşi condiţii sau aceloraşi
resciziuni".
B. Excepţii de la principiul anulării
actului subsecvent ca urmare a anulării
actului iniţial
Excepţiile de la acest principiu privesc
situaţiile juridice în care, deşi actul juridic este
declarat nul anulat, actul subsecvent al terţilor
subdobânditori se menţine datorită interesului
ocrotirii acestor principii.
Menţinerea actului subsecvent, deşi actul
iniţial a fost desfiinţat, poate fi motivată de
interesul ocrotirii bunei-credinţe a
subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, ori
de necesitatea asigurării stabilirii circuitului
civil.
Sunt astfel de excepţii.
- valabila dobândire a unui bun imobil
de către subdobânditorul de bună-credinţă, în
temeiul unui act cu titlu oneros, încheiat, cu un
detentor precar pe care îl crede adevărat
proprietar, deşi acesta dobândise bunul
de la adevăratul proprietar în temeiul unui
titlu lovit de o cauză de nulitate;
- subdobânditorul cu titlu oneros al bunului
unei persoane declarate judecătoreşte moartă
nu este obligat să le înapoieze persoanei care a
cerut anularea hotărârii declarative de moarte
şi înapoierea bunurilor sale;
- subdobânditorul de bună-credinţă şi cu titlu
oneros al unui imobil nu suportă desfiinţarea
actului său de dobândire, chiar dacă titlul
transmiţătorului a fost anulat, cu excepţia
situaţiei când a cunoscut nevalabilitatea titlului
de proprietate al înstrăinătorului.
8.7. Reguli de drept care înlătură
principiul quod nullum est, nullum
producit effectum (ceea ce este; nimic nu
produce nici un efect)
8.7.1. Enumerare
Regula quod nullum est, nullum producit
effectum poate fi anihilată atunci când vine în
concurs sau în conflict cu alte principii de drept
precum: principiul conversiunii actului juridic,
principiul validităţii aparenţei de drept şi
principiul răspunderii civile delictuale.
8.7.2. Principiul conversiunii actului
juridic
Prin conversiunea actului juridic înţelegem
principiul potrivit căruia manifestarea de voinţă
în cadrul unui act real poate valora
independent de soarta acelui act, ca alt act
juridic.Astfel spus, conversia actului juridic
înseamnă înlocuirea actului nul cu un alt act
juridic valabi.
Conversia actului juridic este permisă de
dispoziţiile art. 978 Cod civil, care precizează:
"Când o clauză este primitoarejle două
înţelesuri, ea se interpretează în sensul în ce
poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar
putea produce nici unul".
Spre exemplu, actul de vânzare-cumpărare a
unui teren, lovit de nulitate pentru absenţa
formei autentice cerute pentru validitate, este
valabil ca antecontract, ca promisiune de
vânzare-cumpărare, prin conversiune.
Tot astfel, actul de înstrăinare lovit de
nulitate este valabil ca revocare a legatului ce
avea ca obiect bunul ce forma obiectul actului
de înstrăinare anulat (art. 923 Cod civil).
Pentru a opera conversiunea, se cer
întrunite următoarele condiţii:
-să existe un element de diferenţă între actul
nul şi cel .valabil;
- unul din acte să fie anulat efectiv şi total;
- actul socotit valabil să întrunească toate
condiţiile cerute de lege şi care să se
regăsească în cuprinsul său;
- din manifestarea de voinţă a părţilor să nu
rezulte inadmisibilitatea conversiunii.
8.7.3. Principiul "error communis facit
jus" (eroarea obştească, comună,
generală, este născătoare de drept).
Acest principiu, denumit şi principiul
aparenţei de drept, exprimă regula potrivit
căreia eroarea obştească existentă la
momentul încheierii unui act juridic civil
înlătură nulitatea acestui act când faptul
aparenţei este izvor de drept.
O aplicaţie a acestei reguli este consacrată
de art. 7 din Legea nr. 119/1966 cu privire la
actele de stare civilă, care dispune: "actele de
stare civilă întocmite de o persoană care a
exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de
stare civil cu respectarea prezentei legi, sunt
valabile, chiar dacă acea persoană nu avea
această calitate".
8.7.4. Principiul răspunderii civile
delictuale
Acest principiu exprimă regula de drept
conform căreia răspunderea civilă delictuală
are ascendent şi înlătură nulitatea actului
pentru încălcarea de către minorul parte la act
a regulilor privind capacitatea civilă, încheierea
actului şi conduita permisă părţilor.
Acest principiu îşi găseşte aplicaţie în
materia ocrotirii minorului. Astfel, art. 1595
Cod civil precizează: "minorul ce face o simplă
declaraţie că este major are acţiune de
resciziune'', Tot astfel, art. 1162 Cod civil
dispune: "minorul nu are acţiune în resciziune
contra obligaţiilor ce. rezultă din delictele sau
cvasi-delictele sale". Această excepţie este
jusţificată de ideea că rnenţinerea actului
anulabil este cea mai bună repararea
prejudiciului ce s-ar produce cocontractantului
prin fapta ilicită a minorului.