TEMA 1.

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND

DREPTUL

Obiective educaţionale

 înţelegerea conceptelor fundamentale din domeniul apariţiei statului şi dreptului;

 cunoaşterea normelor sociale, cum acţionează ele asupra convieţuirii umane, precum şi
categoriile de norme sociale;
 cunoaşterea rolului şi importanţa dreptului în viaţa cotidiană;

Cuvinte cheie:

 drept
 normă socială
 norma juridica

Cuprins:
1.1. Noţiunea de normă socială şi clasificarea normelor sociale
1.2. Apariţia şi evoluţia istorică a dreptului
1.3. Factorii de configurare a dreptului. Dreptul şi valorile sociale
1.3.1. Factorii de configurare a dreptului
1.3.2. Valorile sociale ale dreptului
1.4. Dreptul şi morala
1.5. Definirea, conţinutul şi forma dreptului
1.5.1. Conceptul de drept
1.5.2. Conţinutul şi forma dreptului
1.5.3. Definiţia dreptului
1.6. Dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv
1.7. Sistemul dreptului
1.8. Funcţiile dreptului
1.9. Izvoarele dreptului
1.10. Întrebări de autoevaluare
1.11. Rezumat
1.12. Bibliografie

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

1.1. NOŢIUNEA DE NORMĂ SOCIALĂ ŞI CLASIFICAREA

NORMELOR SOCIALE
Orice comunitate umană, încă de la primele colectivităţi, a simţit nevoia unei organizări, a
unei discipline fără de care convieţuirea ar fi imposibilă. S-au format inevitabil anumite reguli,
norme, obiceiuri a căror respectare era necesară colectivităţii respective şi care la început era
asigurată de şeful familiei, apoi în gintă de capul gintei, în trib de către şeful de trib, direct ori
împreună cu sfatul bătrânilor.
Pe măsura evoluţiei organizării sociale s-a creat un organism desemnat să aplice şi să
asigure respectarea acestor norme. Acest organism care întruchipa puterea publică era constituit
ca ceva distinct de colectivitatea respectivă, purtând la început denumirea de cetate, apoi
republică sau imperiu, cu timpul a primit denumirea de stat. Evoluţia societăţii umane a confirmat
dictonul "ubi societas ubi ius" (unde este societate, acolo este drept).
Acţiunea dreptului asupra relaţiilor sociale are loc în cadrul unui sistem de reglementare
compus dintr-o multitudine de norme (reguli) sociale. Acţiunea de reglementare se realizează
concomitent printr-o împletire şi interacţiune a diferitelor categorii de norme.
Dreptul este cel chemat să ordoneze, să analizeze atitudinea şi comportamentul
indivizilor, să le impună o variantă de conduită, pe care îi poate apoi obliga să o respecte.
Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii sociale: în familie, la
serviciu, la şcoală, pe stradă, etc.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul „normă” provine din grecescul „nomos” care
înseamnă ordinea. Norma socială este cea care reglementează conduita umană, iar norma juridică
este o normă socială care, alături de toate celelalte (morale, tehnice, etice, religioase etc)
întruneşte trăsăturile caracteristice normelor sociale, dar în acelaşi timp se şi diferenţiază de
acestea, prin trăsături particulare, proprii care îi conferă un loc aparte şi o autonomie proprie.
Norma socială este o regulă sau standard de comportament împărtăşită de două sau
mai multe persoane cu privire la conduita ce trebuie considerată ca socială acceptabilă.
Normele sociale privesc deci raporturile dintre oameni şi sunt o creaţie a acestora, o expresie de
voinţă a oamenilor. Ele sunt create de oameni şi stabilesc conduita oamenilor în cele mai diferite
domenii ale vieţii sociale, varietatea lor fiind condiţionată pe de o parte de varietatea relaţiilor
sociale pe care le reglementează.
În funcţie de importanţa şi raportul lor cu dreptul, normele sociale nejuridice se împart în
obiceiuri, norme de convieţuire, norme morale şi norme ale unor organizaţii nestatale.
a) Obiceiurile (moravuri, datini) reprezintă o categorie foarte vastă de reguli sociale,
care au apărut încă din primele începuturi ale existenţei umane. Obiceiul se formează şi apare în
mod spontan, ca urmare a aplicării repetate şi prelungite a unei conduite, aceasta devenind treptat
o regulă intrată în viaţa şi tradiţia colectivităţii respective, pe care oamenii o respectă din
obişnuinţă, ca o deprindere.
Obiceiul devine normă juridică - cutumă - în momentul în care este recunoscut de puterea
publică, de stat, în acel moment el devine obligatoriu, iar încălcarea sa atrage după sine aplicarea
sancţiunii organizate a statului. Obiceiul recunoscut ca normă juridică devine izvor de drept.
b) Normele de convieţuire - reprezintă o categorie de norme de bună cuviinţă, norme
protocolare, de politeţe, de curtoazie, foarte numeroase şi prezente în viaţa de zi cu zi. Specificul
acestor norme rezultă dintr-o anumită apreciere sau preţuire reciprocă a persoanelor, exprimată
prin "stima", "consideraţia" sau "respectul" ce şi-l aduc una alteia. În anumite condiţii, pentru
respectarea lor, poate să intervină o reglementare printr-un act normativ, în această împrejurare
norma de convieţuire socială dobândeşte forţă juridică, devenind şi normă juridică.
c) Morala şi normele morale. Morala reprezintă un ansamblu de idei, percepte, reguli cu
privire la bine şi la rău, corect şi incorect, just şi injust. Perceptele şi normele morale călăuzesc
conduita oamenilor care-şi raportează astfel comportamentul la valorile morale de bine sau rău,
din care decurge şi definirea acestui comportament moral sau imoral.
Normele morale sunt dotate cu sancţiuni de aceeaşi natură. Aceste sancţiuni pot fi
exterioare subiectului ( de exemplu, dispreţul sau oprobiul public) sau interioare, din sfera
conştiinţei subiectului (regrete, păreri de rău, mustrări de conştiinţă). Între drept şi morală există o
corelaţie organică, foarte strânsă, fiecare păstrându-şi însă identitatea.
Atât dreptul, cât şi morala reprezintă un ansamblu de norme de conduită. Dar, spre
deosebire de drept, normele morale dintr-o societate nu sunt neapărat unitare. Normele morale au
caracter spontan în apariţia lor, pe când normele de drept, cu excepţia cutumei juridice, sunt
rezultatul unei creaţii conştiente şi organizate.
Din punct de vedere al sancţiunii, deosebirea dintre normele morale şi juridice se referă la
faptul că normele de drept pot să fie asigurate prin forţa coercitivă a statului iar normele morale
au ca sancţiuni specifice oprobiul public, marginalizarea, desconsiderarea, regretul, mustrarea de
conştiinţă.
d) Normele organizaţiilor sociale nestatale - sunt norme de conduită, tot nejuridice,
creaţie a organizaţiilor sau organismelor sociale, economice, politice, religioase sau de altă
natură, care-şi stabilesc cadrul de organizare şi funcţionare, raporturile interne dintre membri,
prin statornicirea unor norme elaborate de ele, ce le guvernează întreaga activitate.
Astfel de organizaţii sunt de exemplu, partidele politice, asociaţiile civice, organizaţiile
apolitice, organizaţiile fără scop lucrativ, uniunile profesionale, ligile, asociaţiile, cluburile
sportive, organizaţiile ştiinţifice, culturale etc. Toate acestea îşi elaborează norme cu caracter
statutar, instituţional, convenţional.
Normele organizaţiilor sociale nestatale sunt foarte asemănătoare cu normele juridice, ele
stabilind drepturi şi obligaţii ale membrilor lor, sancţiuni pentru nerespectarea lor dar nu sunt
norme juridice pentru că le lipseşte apărarea şi garantarea lor, la nevoie, cu ajutorul forţei publice,
a forţei coercitive a statului.

1.2. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A DREPTULUI

Studiul dreptului implică cu necesitate o analiză a originilor şi evoluţiei dreptului.
În epoca comunei primitive, concomitent cu primele forme de organizare în familie, gintă,
trib, au apărut şi primele norme iniţial în forme rudimentare, care ulterior s-au impus treptat ca
deprinderi, obiceiuri, tradiţii. Toate aceste reguli exprimau interesele comune ale colectivităţii,
proprietatea comună asupra pământului, locuinţelor, relaţiile sociale fiind de egalitate şi de
solidaritate.
Aceste reguli de conduită aveau un caracter complex, fiind puternic influenţate de
aspectul mistic, religios al convieţuirii sociale din acele timpuri. Asigurarea respectării lor era
dată atât de motivaţii interne moral-religioase mistice, cât şi de măsurile sancţionatorii luate de
către colectivitate şi conducerea acesteia, respectiv şefii de familii, conducătorii gintei şi
triburilor.
Odată cu dezvoltarea societăţii, cu evoluţia şi dezvoltarea organizării sociale, normele de
conduită au evoluat şi ele, perfecţionându-se. Astfel, dacă în faza de început a organizării sociale,
pentru încălcarea gravă a normelor de convieţuire socială se aplica sancţiunea răzbunării
sângelui, treptat, pe măsura dezvoltării sociale s-a trecut la sancţiunea expulzării din gintă sau
trib, pentru ca apoi odată cu apariţia unui produs suplimentar, peste nevoile de consum, să fie
introdusă pedeapsa sub forma răscumpărării materiale.
Între aceste norme, se poate aprecia că apar şi germenii dreptului, a normelor juridice,
care încep să se distingă de celelalte norme, mai ales prin natura lor deosebită, a obligativităţii
respectării lor prin recurgerea la forţa coercitivă a puterii publice, ce apare şi ea ca ceva distinct
faţă de autoritatea morală a şefului familiei, de exemplu.
Apariţia şi formarea dreptului este un proces complex, căruia nu i se poate stabili o dată
precisă de naştere, iar normele din această perioadă a începuturilor societăţii omeneşti sunt încă
destul de difuze, împletite cu multitudinea de obiceiuri, datini, practici religioase, tradiţii etc.
Dreptul s-a format în primul rând, prin preluarea regulilor de conduită gentilice care
alcătuiau dreptul cutumiar, a cărui respectare miza pe aplicarea unor sancţiuni de stat, iar în al
doilea rând, prin crearea dreptului scris, a legilor care consacrau norme de conduită.
Constituirea dreptului ca entitate conturată se poate spune că are loc odată cu constituirea
puterii publice ca putere de stat, în ţările orientului antic, ca şi în antichitatea greco-romană.
Atunci apare şi dreptul scris, ilustrat de anumite acte normative considerate adevărate monumente
legislative în istoria dreptului şi culturii umane, cum au fost: Codul lui Hamurabi în
Mesopotamia, Codul lui Manu în India, Legile lui Moise (Decalogul) la evrei, Legile lui Solon la
greci sau Legea celor XII table la romani. Ca fenomen social, dreptul are o evoluţie istorică şi
poartă amprenta epocilor istorice ca şi a particularităţilor spirituale ale popoarelor.
1.3. FACTORII DE CONFIGURARE A DREPTULUI. DREPTUL
ŞI VALORILE SOCIALE
1.3.1. Factorii de configurare a dreptului
Dreptul reprezintă o componentă a realităţii sociale, care îl influenţează şi îi configurează
trăsăturile esenţiale.
Factorii de configurare a dreptului reprezintă cauzele şi forţele motrice care-l determină,
orientându-l să prevadă o reglementare sau alta.
a) Cadrul natural este constituit de mediul geografic, de factorii naturali şi de cei
demografici. Mediul geografic reprezintă un ansamblu de factori care influenţează viaţa socială,
dezvoltarea politică, economică, etc. Mediul natural şi-a manifestat influenţa, de exemplu, prin
constituirea unei legislaţii care să combată degradarea naturii. Diversele evenimente naturale pot
constitui cauze care să determine naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice.
b) Cadrul istoric, etnic, naţional are în vedere condiţiile istorice şi particularităţile
naţionale ale populaţiei. Existenţa unei populaţii cu o structură etnică omogenă, prezenţa
minorităţilor etnice şi naţionale a populaţiei, competenţa multietnică şi naţională a populaţiei -
toate influenţează într-un fel sau altul dezvoltarea dreptului.
c) Sistemul politic - schimbarea regimului politic, cu toate consecinţele sale asupra
tuturor ramurilor dreptului influenţează mai ales dreptul constituţional, de pildă, reglementările
privind drepturile omului în fostele ţări socialiste după răsturnarea regimurilor totalitare
dictatoriale.
d) Cadrul cultural-ideologic (creaţia spirituală, ideologia, religia, cultura în general) are
o influenţă semnificativă asupra reglementărilor juridice. Dreptul însuşi, în măsura în care
exprimă năzuinţele poporului, este un element de cultură.
e) Factorul uman reprezintă zona centrală de interes pentru orice legiuitor. Dimensiunea
umană a dreptului priveşte, înainte de toate, drepturile esenţiale ale individului, numite şi
drepturile fundamentale ale omului.
f) Factorul internaţional, respectul, situaţia internaţională a ţării respective, raporturile
cu vecinii, cu comunitatea internaţională au influenţă asupra dreptului.
Toţi aceşti factori influenţează, într-o măsură mai mare sau mai mică, elaborarea
reglementărilor juridice.
1.3.2. Valorile sociale ale dreptului
Studiul factorilor de configurare a dreptului nu poate fi complet fără cercetarea valorilor
sociale pe care le urmăreşte societatea respectivă şi în slujba cărora urmează să acţioneze
reglementările juridice. Aceste valori sociale sunt următoarele:
 Justiţia - realizarea justiţiei sociale este înscrisă ca o cerinţă a statului de drept în
documentul adoptat de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare Europeană (CSCE) la
Copenhaga în 1990.
 Democraţia - presupune necesitatea instaurării puterii libere alese a poporului în
societate, asigurarea egalităţii drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti în conformitate cu prevederile
documentelor internaţionale, respectul persoanei şi libera dezvoltare a personalităţii sale, omul în
centrul preocupărilor văzut ca scop şi nu ca mijloc.
 Securitatea (siguranţa) juridică - presupune respectul dar şi libertăţile persoanei
împotriva oricăror abuzuri, încrederea cetăţeanului că drepturile sale sunt respectate;
 Statul de drept - exprimat ca valoare socială, presupune instaurarea puterii bazate pe
domnia legii, a justiţiei, a principiilor separării puterilor în stat şi a pluralismului politic;
 Proprietatea în formele ei multiple - presupune excluderea monopolului unei forme de
proprietate, ori a dominaţiei puterii de stat, afirmarea proprietăţii private, realizarea procesului de
privatizare, făurirea economiei de piaţă ca o necesitate a progresului societăţii noastre;
 Societatea civilă - desemnează în principal organizarea societăţii pe baze democratice,
distinctă de putere politică, înlocuirea dominaţiei politicului, a atotputerniciei statului, care
trebuie redus la dimensiunile sale fireşti. Nu statul este centrul atenţiei şi preocupărilor, ci
cetăţeanul, dispunând de drepturile sale fundamentale.
 Suveranitatea naţională - are în vedere asigurarea dreptului fundamental al poporului
de a-şi determina singur modul de organizare şi viaţă în contextul societăţii internaţionale
contemporane, cu respectarea principiilor dreptului internaţional.
Putem concluziona din cele expuse că ordinea constituţională este o sinteză a tuturor acestor
valori, exprimată în existenţa constituţiei ca lege supremă în stat, ce consfinţeşte principiile şi
trăsăturile fundamentale ale statului şi societăţii noastre, ale orientării social politice şi
economice.
1.4. DREPTUL ŞI MORALA
În orice sistem moral, unei noi ordini juridice îi corespunde o anumită ordine morală, între
ele existând o coerenţă necesară. Se poate susţine că un act social este obligatoriu numai dacă
este conform dreptului.
Procesul istoric de apariţie a dreptului arată că acesta s-a desprins treptat din normele de
morală. Prin urmare, morala precede dreptul si continuă să-l penetreze, astfel încât dreptul nu
poate fi conceput în afara moralei.
Influenţa moralei asupra dreptului se referă atât la procesul constituirii dreptului, prin
intermediul concepţiilor etice ale legiuitorului, cât şi la procesul de aplicare a sa, prin concepţia
etică a judecătorului. Dreptatea este un ideal moral şi juridic în acelaşi timp.
Unele norme juridice au o încărcătură morală evidentă. Astfel, principiul bunei-credinţe în
materia contractelor, enunţat de art. 970 C. civ., are o aplicare generală importantă.
Cu toată afinitatea dintre drept şi morală, între ele există diferenţe clare. Sfera moralei
este mai largă decât cea a dreptului, întrucât vizează conduita oamenilor în cele mai diverse
situaţii.
Morala şi dreptul nu au aceleaşi sancţiuni. Pe teren moral acţionează opinia publică prin
dezaprobarea unei acţiuni sau prin mustrările de conştiinţă, care exprimă regretul sau remuşcarea
cauzată de înfăptuirea unei fapte reprobabile. Dreptul are la îndemână forţa de constrângere a
statului.
De asemenea, morala este unilaterală, fiindcă se adresează unui singur subiect, pe când
dreptul este bilateral, întrucât opune doi subiecţi diferiţi. Totodată, dreptul este mai bine
determinat ori precizat, pe când morala este dominată de incertitudine.

1.5. DEFINIREA, CONŢINUTUL ŞI FORMA DREPTULUI

1.5.1. Conceptul de drept
Dreptul este, înainte de toate, o regulă de conduită în raporturile dintre oameni.
Existenţa şi realitatea dreptului este dată, până la urmă, de necesitatea stabilirii unor reguli
sociale, a unor norme de conduită obligatorii. Dreptul apare ca un instrument pentru statornicirea
în societate a unor reguli în conformitate cu anumite valori sociale.Dreptul reprezintă un
ansamblu unitar, un sistem de reguli de conduită, edictate de către puterea de stat sau apărute în
altă formă (ex. cutuma, obiceiul) a căror respectare obligatorie este asigurată, la nevoie, prin forţa
coercitivă a statului.
Specificul cel mai elocvent al dreptului ca fenomen social îl constituie caracterul normativ
sau normativitatea juridică. Normativitatea juridică are un caracter imperativ. Ea stabileşte nu
ceea ce este, ci ceea ce trebuie să fie. Legea stabileşte ceea ce trebuie să facă oamenii, adică ce
conduită trebuie să urmeze în anumite împrejurări. Pornind de la realităţile economico-sociale din
societate, ea impune o anumită ordine de drept.
Obligativitatea dreptului, imperativul juridic, spre deosebire de cel moral, este asigurat
prin sancţiuni prevăzute de a se aplica, la nevoie, cu ajutorul forţei, a puterii publice.
Cetăţenii nu au posibilitatea alegerii între conduita prescrisă de drept şi un alt gen de
conduită, ci sunt datori să o respecte pe prima. Într-o societate cu regim democratic, autoritatea şi
supremaţia legii sunt de necontestat iar obligativitatea dreptului este atât de puternică încât
nimeni nu poate ignora normele din lege sub pretextul necunoaşterii lor.
Nemo censetur, ignorare lege (nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii) este un adagiu
principal formulat încă din dreptul roman, a cărui consecinţă constă în faptul că necunoaşterea
legii nu poate fi o scuză pentru absolvirea de răspundere şi de sancţionare în cazul încălcării
dreptului.
Sancţiunea ce se aplică în cazul încălcării dreptului îmbracă în principiu, o formă oficială,
fiind aplicată de către organe special investite cu puterea de a judeca şi decide prin hotărâri.
Aceste hotărâri, la nevoie, se aduc la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului.
Sancţiunea nu se identifică întrutotul cu constrângerea, întrucât există unele sancţiuni
juridice – de exemplu, anularea unui act ilegal - care pot fi aplicate fără a se recurge la
constrângere.

1.5.2. Conţinutul şi forma dreptului

Conţinutul dreptului poate fi privit sub două aspecte: normativ şi social
Conţinutul normativ relevă însăşi conduita sau comportamentul prescris de normele
juridice, adică ce drepturi şi obligaţii concrete au oamenii în anumite împrejurări.
Conţinutul social al dreptului este dat de scopul, de voinţa şi interesele pe care dreptul le
exprimă şi le consacră. În principiu, dreptul exprimă voinţa şi interesele deţinătorilor puterii de
stat.
Dreptul este forma în care statul îşi organizează constrângerea, asigurarea condiţiilor de
viaţă ale societăţii pentru care scopul este motorul întregului drept.
 În ce priveşte forma dreptului, aceasta are în vedere modul de exprimare a normelor
juridice. Forma desemnează aspectul exterior al dreptului, modul de prezentare al acestuia.
Se disting forma internă, dată de exprimarea sa în ramuri, instituţii juridice şi forma
externă, dată de felul cum sunt exprimate normele juridice, de haina pe care o îmbracă, respectiv
legi, decrete, hotărâri, acte denumite izvoare de drept.

1.5.3. Definiţia dreptului

În folosirea cuvântului "drept" se impun nişte explicaţii terminologice. Cuvântul drept
(droit, diritto, derita) derivă din latinescul directus care evocă sensul de direct, rectiliniu, adică o
regulă de conduită fără specificarea conţinutului acesteia.
În dreptul roman, conceptul de drept a fost definit prin referiri la categorii morale: „jus est
ars boni et aequi” ceea ce înseamnă că dreptul este „arta binelui şi a echităţii”.
În doctrina noastră mai veche s-a considerat pe drept cuvânt că dreptul nu este decât un
ansamblu (un sistem) de reguli de conduită impuse de puterea publică, menite să asigure ordinea
în societate, sau un sistem de norme de acţiune socială, raţional armonizate şi impuse de
societate. Ca o variantă a acestei definiţii, se consideră că dreptul este un sistem deductiv de
norme sociale destinate ca, printr-un maximum de justiţie realizabilă, să asigure un maximum de
socialitate într-un grup social determinat.
Dreptul a mai fost definit în doctrină ca ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către
stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii
din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor
esenţiale ale omului şi justiţiei sociale.
Dreptul poate fi definit ca ansamblul normelor juridice instituite sau sancţionate de
stat, care exprimă voinţa şi interesele comune, generale asigurate în aplicarea lor de forţa
de constrângere a statului.

1.6. DREPTUL OBIECTIV ŞI DREPTUL SUBIECTIV

În sens juridic, conceptul de drept este utilizat în două sensuri: drept subiectiv şi drept
obiectiv.
Dreptul subiectiv reprezintă prerogativa, posibilitatea unei persoane de a-şi valorifica sau
de a-şi apăra un anumit interes, recunoscut şi protejat de autorităţile publice. Exemple: dreptul la
viaţă, accesul liber la justiţie, dreptul de proprietate si de a contracta etc.
 Dreptul obiectiv este format din totalitatea regulilor de conduită generale, obligatorii şi
susceptibile de a fi puse în aplicare prin forţa de constrângere a statului. Normele juridice, dreptul
obiectiv, cuprind norme impersonale şi abstracte.
Dreptul pozitiv cuprinde totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat şi care
se aplică într-o anumită ţară. Se mai numeşte şi drept obiectiv în vigoare.
Deşi opuse ca semnificaţie terminologică, dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv reprezintă
două ipostaze corelate ale fenomenului unic, care este dreptul. Dreptul subiectiv nu există în afara
dreptului obiectiv: dacă dreptul obiectiv ne permite să facem ceva, atunci dispunem de dreptul
subiectiv de a-l face. Prin urmare, dreptul obiectiv constituie fundamentul dreptului subiectiv.
La rândul său, dreptul pozitiv sau obiectiv îşi află motivaţia şi finalitatea socială prin
manifestarea concretă a dreptului subiectiv. În lucrările de specialitate, sensul cel mai răspândit al
termenului de drept este cel de drept obiectiv. Din acest motiv, ori de câte ori se foloseşte
expresia „drept”, fără alt atribut, se înţelege că este vorba de dreptul obiectiv. Dimpotrivă, în
vorbirea curentă oamenii au în vedere în special sensul de „drept” ca drept subiectiv (dreptul la
concediu, dreptul la respectarea programului de lucru etc).

1.7. SISTEMUL DREPTULUI

Sistemul dreptului reprezintă structura unitară a ansamblului normelor juridice dintr-un
stat, determinat de caracterul unitar al societăţii, valorile sociale ocrotite prin drept şi principiile
fundamentale ale dreptului, precum şi divizarea acestor norme pe grupe distincte în instituţii şi
ramuri de drept.
Instituţia juridică cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită
categorie de relaţii sociale (de exemplu, instituţia juridică a căsătoriei, instituţia dreptului de
proprietate)
Ramura de drept reprezintă o grupare mai largă de norme şi instituţii juridice care sunt
legate între ele prin obiectul lor comun, prin anumite principii comune care stau la baza lor,
potrivit intereselor din societatea respectivă.
Cea mai importantă diviziune a dreptului este în drept public şi drept privat.
Deosebirea între dreptul public şi privat este foarte veche, distincţia fiind făcută încă din
antichitate, din dreptul roman. Ulpian a fost primul jurisconsult care a introdus o diviziune a
dreptului în drept public (jus publicum) şi drept privat (jus privatum).
 Dreptul privat este alcătuit din ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile
dintre persoanele fizice şi persoanele juridice privite ca particulari şi titulari de drepturi şi
obligaţii subiective. Raporturile de drept privat se nasc prin voinţa părţilor care întotdeauna se
află pe o poziţie de egalitate juridică. În sfera dreptului privat regăsim următoarele ramuri de
drept: drept civil, drept comercial, dreptul muncii, dreptul comerţului internaţional, de familie,
dreptul mediului etc.
Normele din sfera dreptului public asigură realizarea interesului general, pe când normele
din sfera dreptului privat sunt chemate să asigure interesele proprii, particulare ale subiecţilor de
drept. Prin normele din sfera dreptului public sunt reglementate raporturile sociale în care
întâlnim o manifestare unilaterală de voinţă, pe când prin normele din sfera dreptului privat sunt
reglementate acele raporturi care au la bază acordul de voinţă al părţilor.
Dreptul public reglementează conduita tuturor persoanelor, cetăţenii sau străini, care se
află în spaţiul de suveranitate al statului respectiv, pe când normele dreptului privat vizează
numai părţile raportului juridic.
Prin dreptul public înţelegem totalitatea normelor juridice a instituţiilor şi a ramurilor de
drept care reglementează raporturile dintre stat şi persoanele fizice sau juridice particulare. În
aceste raporturi de drept public organele statului apar ca purtătoare ale autorităţii statale, iar toate
celelalte persoane se află într-o poziţie de subordonare faţă de organele statului, deci faţă de
subiecţii purtători ai autorităţii statale.
Normele din sfera dreptului public sunt prin excelenţa lor imperative (obligatorii), în
sensul că nici una din părţile raportului de drept public nu se poate abate de la prevederile normei
de drept public. În sfera dreptului public sunt cuprinse următoarele ramuri de drept: drept
constituţional, administrativ, penal, financiar, internaţional public şi altele.

1.8. FUNCŢIILE DREPTULUI

Funcţiile dreptului sunt orientări sau direcţii principale ale acţiunii mecanismului juridic,
la îndeplinirea cărora participă toate instituţiile abilitate, pe baza normelor în vigoare.
a) instituţionalizarea organizării social-politice a societăţii. Potrivit acestei atribuţii,
dreptul, prin Constituţie şi celelalte legi, asigură cadrul de funcţionare a întregului sisitem
organizatoric social
b) conservarea, apărarea şi garantarea valorilor fundamentale ale societăţii. Dreptul
ocroteşte şi apără securitatea socială, proprietatea individului, drepturile şi libertăţile omului.
c) funcţia de conducere a societăţii, deoarece normele juridice reprezintă mijlocul prin
care se realizează politica internă şi internaţională a unui stat.
d) o funcţie normativă, deoarece dreptul, prin normele juridice obligă individul şi
colectivităţile de indivizi la o conduită tip, socialmente utilă, baza realizării ordinii juridice.

1.9. IZVOARELE DREPTULUI

1.9.1. Noţiunea de izvor de drept
Pentru ca voinţa socială să devină obligatorie se impune ca normele juridice să îmbrace o
anumită formă, formă care mai este denumită izvor de drept.
Izvorul de drept poate fi definit ca fiind modalitatea specifică de exprimare a
conţinutului dreptului.
Conceptul de izvor de drept poate fi privit în două sensuri: în sens material şi în sens
formal
Prin izvoare de drept în sens material se înţeleg factorii care configurează dreptul
În ştiinţa juridică s-a generalizat noţiunea de izvor de drept în sens formal care are în
vedere forma prin care se exteriorizează voinţa socială generală pentru a se impune individului
sau colectivităţilor; el este mijlocul cu ajutorul căruia se exprimă izvorul material

1.9.2. Actele normative

Actul normativ este cel mai important izvor de drept în sistemul dreptului, fiind creaţia
autorităţii publice investite cu putere normativă: parlament, guvern, preşedinte, organele
administraţiei publice centrale sau locale.
Actele normative juridice se întâlnesc din cele mai vechi timpuri (de exemplu, Legea
celor XII Table la romani).
Legea
Locul central în sistemul actelor normative îl ocupă legile. Conceptul de lege este folosit
în mai multe accepţiuni.
În sens larg, prin lege se înţelege orice act normativ, orice act cu putere obligatorie care
provine de la un organ de stat, investit cu o anume autoritate şi competenţă.
În sens restrâns, prin lege este desemnat actul normativ adoptat de Parlament potrivit unei
proceduri dinainte stabilită, care reglementează cele mai importante relaţii sociale şi care are forţă
juridică superioară faţă de toate celelalte acte normative care se întemeiază pe aceasta.
În categoria legii, ca o varietate a ei, intră, de asemenea Constituţia ca lege fundamentală
(supremă) şi Codul ca o lege în care reglementările îmbracă o anumită formă de sistematizare.
Legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel mai important izvor de drept
care emană de la Parlament, organul suprem al puterii de stat, exponent al puterii suverane a
poporului. Legea se distinge de celelalte acte normative atât prin poziţia ei superioară în sistemul
izvoarelor dreptului, fiind edictată de organul suprem reprezentativ al puterii de stat, potrivit unei
proceduri anume stabilite, cât şi prin conţinutul normativ al reglementărilor instituite de ea.
Din punct de vedere al forţei juridice, legile se clasifică în:
 legi constituţionale sau fundamentale;
 legi organice;
 legi ordinare.
Legile constituţionale sau fundamentale sunt Constituţia şi legile de revizuire sau
modificare a legii fundamentale.
Constituţia reglementează principiile fundamentale ale organizării sociale şi de stat,
sistemul organelor şi separaţiei puterilor în stat, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale
ale cetăţenilor Constituţia are o poziţie deosebită în ierarhia legilor şi a celorlalte acte normative,
dispune de forţă juridică superioară faţă de toate acestea, conţinutul acestora trebuie să fie
totodată, conform prevederilor constituţiei. Aceasta înseamnă că pe de o parte orice act contrar
Constituţiei este lipsit de valoare juridică, iar pe de altă parte se poate vorbi despre
neconstituţionalitatea legii.
Prin lege organică se reglementează, de exemplu: sistemul electoral; organizarea şi
funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente; partidele politice; organizarea şi desfăşurarea
referendumului; organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; infracţiunile,
pedepsele şi regimul executării acestora; acordarea amnistiei sau a graţierii colective; statutul
funcţionarilor publici; contenciosul administrativ; organizarea şi funcţionarea Consiliului
Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; organizarea generală a învăţământului;
organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind
autonomia locală; etc.
Legile organice se votează cu jumătate plus unu din membrii camerei, pe când legile
ordinare se votează cu jumătate plus unu din membrii prezenţi ai camerei.
Legile ordinare pot interveni în orice domeniu al relaţiilor sociale, cu excepţia celor
rezervate legilor constituţionale şi celor organice.
Codurile ca o formă anume sistematizată într-un domeniu dat, sunt tot legi. Ele se prezintă
sub forma unui ansamblu de norme juridice care sunt aranjate în mod sistematic pe ramuri şi
instituţii publice.
După sfera de cuprindere şi gradul de generalitate al reglementărilor juridice, legile se
clasifică întrei categorii:
 generale;
 speciale;
 excepţionale.
Legea specială conţine o reglementare aparte, particulară, iar în caz de concurs cu legea
generală se aplică legea specială, conform principiului “lex speciali derogat generali”- legea
specială derogă de la legea generală. În măsura în care legea specială nu a dispus altfel, se aplică
dispoziţiile legii generale, dreptul comun.
Legile excepţionale se dau în situaţii deosebite, cum ar fi, de exemplu cele prin care se
instituie starea de necesitate.
Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui
număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la
iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din
aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de
semnături în sprijinul acestei iniţiative.
Legea se trimite, spre promulgare, Preşedintelui României. Promulgarea legii se face în
termen de cel mult 20 de zile de la primire. Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere
Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii.
Actele normative subordonate legii
1. Actele normative ale şefului statului – decrete care pot fi elaborate în situaţii prevăzute
de Constituţie: instituirea stării de urgenţă, declararea de mobilizare generală, acte individuale de
numire în funcţie, etc.
2. Conform art. 108 alin. 1 din Constituţie, Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe.
Hotărârea este actul juridic potrivit căruia Guvernul îşi exercită rolul său de a asigura
conform programului de guvernare aprobat de Parlament, realizarea politicii interne şi externe şi
exercitarea conducerii generale a administraţiei publice. Aşadar, prin hotărâre se asigură
organizarea executării legilor.
Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite
ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Titlul art. 115 este „delegarea
legislativă", cu alte cuvinte ordonanţele sunt actele juridice ale Guvernului în urma împuternicirii
acestuia de către Parlament să emită norme cu caracter primar având forţa juridică a legii.
Parlamentul nu poate delega competenţa sa legislativă specifică domeniilor legilor
organice. Prin urmare, în baza unor împuterniciri exprese (lege specială de abilitare) şi pentru o
durată limitată Guvernul poate adopta ordonanţe, care trebuie însă ulterior aprobate de Parlament,
prin lege.
Un regim aparte îl prezintă Ordonanţele de Urgenţă care, conform prevederilor art. 115
alin 4 din Constituţie, pot fi adoptate de Guvern numai în situaţii extraordinare a căror
reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.
3. Ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile miniştrilor şi ale organelor centrale de
specialitate ale administraţiei publice
4. Actele normative ale organelor locale ale administraţiei publice- hotărârile normative
ale consiliilor locale, consiliilor judeţene, dispoziţiile normative ale primarilor, ordinele
prefecţilor. Aceste acte se emit în baza legii şi în scopul aplicării legilor, hotărârilor,
regulamentelor.

1.9.3. Obiceiul juridic sau cutuma

Este cel mai vechi izvor de drept, alcătuit din reguli de conduită aplicate timp îndelungat
Reprezintă numai în mod excepţional izvor de drept şi numai atunci când legea face
trimitere expresă la obicei.
În dreptul penal român obiceiul este exclus întrucât aici funcţionează principiul legalităţii
pedepsei şi incriminării.

1.9.4. Contractul normativ

Contractul normativ este izvor de drept dar având o sferă mai restrânsă de aplicabilitate.
Contractul este un act juridic care stabileşte drepturi şi obligaţii pentru subiecte de drept
prin acordul lor de voinţă, dar în acest sens contractul nu poate fi izvor de drept.
 Există un gen de contracte care au în vedere reglementări cu caracter generic, numite
contracte normative şi care sunt izvoare de drept: în dreptul muncii – contractul colectiv de
muncă; în dreptul internaţional public - tratatele internaţionale (forma expresă de manifestare a
acordului de voinţă dintre state, prin care se crează norme noi de drept internaţional sau se
modifică ori se abrogă cele existente)

1.9.5. Practica judiciară (judecătorească) sau jurisprudenţa

Este formată din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele
judecătoreşti de toate gradele.
Nu constituie izvor de drept.

1.9.6. Doctrina
Cuprinde ansamblul părerilor, opiniilor, interpretărilor teoreticienilor şi practicienilor
jurişti referitoare la diferite instituţii de drept, reglementări juridice sau cazuri concrete.
Nu constituie izvor de drept, dar joacă un rol important în formarea dreptului.

Autoevaluare:

1. Ce reprezintă norma socială şi care sunt categoriile de norme sociale care acţionează în
viaţa cotidiană?
2. Care este relaţia normă juridică - normă de convieţuire socială?
3. Care sunt factorii de configurare a dreptului?
4. Care sunt valorile sociale pe care dreptul le consacră şi le apără?
5. Ce este dreptul subiectiv?
6. Ce este dreptul obiectiv şi corelaţia lui cu dreptul subiectiv?
7. Care este diferenţa dintre dreptul public şi dreptul privat?
8. Pot fi asigurate la nevoie prin forţa coercitivă a statului:
a) normele organizaţiilor sociale nestatale
b) normele morale
c) normele de convieţuire socială reglementate printr-un act normativ
 9. Obiceiul devine cutumă:
a) prin recunoaştere de către puterea publică
b) prin impunere de către biserică
c) prin impunere de către colectivitatea în care se aplică
10. Normele morale sunt:
a) obiceiuri
b) norme juridice
c) norme sociale
11. Valorile sociale ale dreptului sunt:
a) securitatea juridică
b) nivelul de trai
c) siguranţa locului de muncă
12. Dreptul subiectiv reprezintă:
a) totalitatea normelor juridice dintr-o societate
b) totalitatea normelor morale dintr-o societate
c) facultatea ce aparţine unei persoane fizice sau juridice în temeiul normei juridice

Rezumat
 Norma socială este o regulă sau standard de comportament împărtăşită de două sau mai
multe persoane cu privire la conduita ce trebuie considerată ca socială acceptabilă;
 Normele sociale nejuridice se clasifică în: obiceiuri, norme de convieţuire, norme
morale şi norme ale organizaţiilor sociale nestatale;
 Constituirea dreptului ca entitate conturată se poate spune că are loc odată cu
constituirea puterii publice ca putere de stat;
 Factorii de configurare a dreptului: cadrul natural; cadrul istoric, etnic, naţional;
sistemul politic; cadrul cultural-ideologic; factorul uman; factorul internaţional.
  Valorile sociale ale dreptului: justiţia; democraţia; securitatea (siguranţa) juridică; statul
de drept; proprietatea; societatea civilă; suveranitatea naţională.
 Drept obiectiv şi subiectiv
- Dreptul obiectiv ( pozitiv) reprezintă totalitatea regulilor de conduită generale,
obligatorii şi susceptibile de a fi puse în aplicare prin forţa de constrângere a statului;
- Dreptul subiectiv desemnează prerogativa, posibilitatea unei persoane de a-şi
valorifica sau de a-şi apăra un anumit interes, recunoscut şi protejat de autorităţile publice.
 Drept public şi drept privat
- Dreptul public = totalitatea normelor juridice, a instituţiilor şi a ramurilor de drept
care reglementează raporturile dintre stat şi persoanele fizice sau juridice particulare;
- Dreptul privat = ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile dintre
persoanele fizice şi persoanele juridice privite ca particulari şi titulari de drepturi şi obligaţii
subiective.

Bibliografie obligatorie

1. Popa Carmen-Teodora, Drept, Editura Universităţii din Oradea, 2012;

2. Popa Carmen-Teodora, Cârmaciu Diana, Caiet de seminar. Teste grilă, Editura
Universităţii din Oradea, 2012;
3. Rădulescu Marian-Dragoş, Elemente fundamentale de drept, Editura Universul Juridic,
4. Carmen Ardeleanu-Popa, Drept, Editura Universităţii din Oradea, 2010;
5. I. Craiovan, Teoria generală a dreptului, Editura Militară Bucureşti, 1997;
6. I. Santai, Introducere în Teoria generală a dreptului, Ed.Risoprint, Cluj Napoca, 2000;
7. C. Voicu, Teoria generală a dreptului, Editura Sylvi, 2000;
8. N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1996.
 TEMA 2. NORMA JURIDICĂ

Obiective educaţionale

În urma parcurgerii acestui modul veţi cunoaşte:

 noţiunea de normă juridică şi distinţia faţă de conceptul de normă socială;
 clasificarea după mai multe criterii a normelor juridice;

Cuvinte cheie:

 ipoteza
 retroactivitate
 norme onerative
 regula de conduita

Cuprins:
2.1. Conceptul de normă juridică
2.2. Caracterele normei juridice
2.3. Structura normei juridice
2.4. Clasificarea normelor juridice
2.5. Acţiunea normei juridice
2.6.Întrebări de autoevaluare
2.7 Rezumat
2.8.Bibliografie
EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

2.1. CONCEPTUL DE NORMĂ JURIDICĂ

Dreptul este compus din unităţi structurale, elementare, cunoscute sub denumirea de
norme de drept, juridice. Acestea sunt de fapt reguli de conduită ale oamenilor, care trebuie
respectate întocmai, încălcarea lor atrăgând sancţiuni şi uneori executarea silită prin concursul
organelor speciale ale statului. Deoarece aceste norme sunt stabilite cu ajutorul dreptului, ele
mai sunt cunoscute şi sub denumirea de norme de drept.
Norma juridică reprezintă o regulă de conduită obligatorie, cu caracter general şi
impersonal, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare
este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Scopul normei juridice este de a asigura convieţuirea socială, orientând conduita
oamenilor în direcţia promovării şi consolidării relaţiilor sociale potrivit idealurilor şi valorilor
ce guvernează societatea respectivă.

2.2. CARACTERELE NORMEI JURIDICE

Norma juridică are un caracter prescriptiv, ea stabileşte, fixează sau autorizează o
anumită conduită pentru destinatarii săi, adică prescrie un comportament ce constă într-o
acţiune sau inacţiune umană îndreptată într-o anumită direcţie, în vederea realizării unui
anumit scop.
Norma juridică este o regulă cu caracter general şi impersonal, fiind o regulă tipică
menită să se aplice la un număr nelimitat de cazuri şi persoane. Norma juridică conţine un
model abstract pentru un agent posibil al acţiunii sociale. Conduita tipică, standard, prescrisă
de norma juridică stabileşte drepturile şi obligaţiile participanţilor la viaţa juridică, ale
subiecţilor raporturilor juridice în mod generic. Astfel, norma juridică devine un criteriu unic
de îndrumare şi apreciere a conduitei oamenilor, un veritabil etalon sau standard, în funcţie de
care o anumită conduită este definită ca fiind licită sau ilicită.
Norma juridică este impersonală, adică ea nu se adresează unei sau unor persoane
anume, prestabilite şi identificate ca atare, ci vizează un număr nedeterminat de persoane. Dar
acest caracter impersonal nu înseamnă însă că fiecare normă vizează absolut pe toată lumea.
Unele norme vizează toţi cetăţenii, altele vizează numai o anumită categorie de persoane
(alegători, funcţionari publici, chiriaşi, pensionari etc).
Norma juridică are un caracter obligatoriu. Caracterul obligatoriu este prefigurat de
principiul că în cazul nerespectării normei juridice, statul, prin organele sale coercitive
(poliţia, parchetul, instanţele judecătoreşti) asigură aplicarea dreptului şi restabilirea ordinii de
drept. Normele de drept, conţinând precepte de conduită, nu sunt simple indicaţii sau doleanţe,
ci reprezintă o poruncă, un ordin, o dispoziţie obligatorie. Fără acest caracter obligatoriu,
imperativ, esenţial pentru norma juridică, aceasta şi-ar pierde însăşi sensul existenţei sale ca
normă socială distinctă, în varietatea şi multitudinea normelor sociale.

2.3. STRUCTURA NORMEI JURIDICE

Structura normei juridice poate fi privită sub două aspecte: structura internă şi
structura externă.
Primul aspect are în vedere structura logico-juridică a normei, iar cel de-al doilea
construcţia externă, care este modul de exprimare în cadrul unui act normativ, adică structura
tehnico-juridică.
Structura internă (logico-juridică) arată din ce elemente este compusă norma
juridică: ipoteza, dispoziţia, sancţiunea.
Schematic, structura internă a normei juridice s-ar putea exprima sub forma: în cazul
în care, dacă (ipoteza) ...atunci trebuie (dispoziţia) ... Altfel (sancţiunea) .
Ipoteza reprezintă acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile, împrejurările
sau faptele în prezenţa cărora se cere o anumită conduită, precum şi categoria subiecţilor la
care se referă prevederile dispoziţiei.
Ipotezele, în funcţie de gradul de precizie al formulării pot fi strict determinate - atunci
când ele stabilesc exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei. De exemplu, în cazul stabilirii
dreptului la pensie pentru urmaş, în lege sunt prevăzute toate condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească o persoană pentru a putea fi beneficiar şi pentru a i se putea stabili cuantumul
pensiei. În art. 414 din Codul civil care prevede că: „Copilul născut sau conceput în timpul
căsătoriei are ca tată pe soţul mamei”, ipoteza este de asemenea, absolut determinată.
În situaţia când împrejurările de aplicare a dispoziţiei, prin natura lor, nu pot fi
formulate în toate detaliile, ele se subînţeleg, rezultând din contextul reglementării, ipoteza
este relativ determinată. De exemplu, art.174 din Codul penal prevede că: “Uciderea unei
persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”. În
această normă juridică, împrejurarea săvârşirii faptei şi persoana care o săvârşeşte nu sunt
indicate precis, din contextul reglementării se subînţelege că indiferent de făptuitor şi de
împrejurările în care acesta a acţionat, va fi sancţionat de lege.
 Ipoteza poate fi simplă când se are în vedere o singură împrejurare în care se aplică
dispoziţia şi complexă atunci când se au în vedere o multitudine de împrejurări care toate sau
fiecare în parte pot să determine aplicarea dispoziţiei.
Un exemplu concludent, folosit frecvent în literatura de specialitate pentru a
exemplifica ipotezele complexe, alternative, este cel prevăzut în art.209 din Codul penal:
„Furtul săvârşit în următoarele împrejurări: a) de două sau mai multe persoane împreună; b)
de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică; c) de către o persoană
mascată, deghizată sau travestită; d) asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a-şi
exprima voinţa sau de a se apăra; e) într-un loc public; f) într-un mijloc de transport în comun;
g) în timpul nopţii; h) în timpul unei calamităţi; i) prin efracţie, escaladare sau prin folosirea
fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase, se pedepseşte cu închisoare de la 3
la 15 ani.
Dispoziţia - prevede conduita ce trebuie urmată, în prezenţa ipotezei date, mai precis
care sunt drepturile şi obligaţiile subiecţilor vizaţi de norma juridică respectivă. Dispoziţia
poate să prevadă fie săvârşirea unei acţiuni (obligaţia conducătorului auto de a acorda ajutor
accidentaţilor) fie abţinerea de la săvârşirea unor fapte (interdicţia construirii fără autorizaţie).
Totodată dispoziţia poate să impună o anumită conduită (a face), să interzică o anumită
comportare (a nu face) sau să lase la alegerea persoanelor un anumit comportament.
Sancţiunea - indică urmările nerespectării dispoziţiei normei juridice. Aceste urmări
reprezintă de fapt măsurile luate împotriva persoanelor care au încălcat norma de drept şi care
sunt aduse la îndeplinire, dacă este necesar, cu ajutorul puterii de stat.
Sancţiunile diferă şi ele din punct de vedere al naturii şi gravităţii lor. Astfel se disting
sancţiuni penale (de exemplu, închisoarea, amenda penală) administrative (de exemplu,
amenda administrativă), disciplinare (de exemplu, desfacerea contractului de muncă) sau
civile (despăgubiri, anularea unui act). După scopul lor, sancţiunile pot fi: de anulare a actelor
ilicite, reparatorii (de reparare şi dezdăunare) şi sancţiuni coercitive.
Sancţiunile mai pot fi alternative (oferă posibilitatea organului de aplicare să aleagă
între două sau mai multe sancţiuni) sau cumulative (prevăd mai multe sancţiuni care se aplică
împreună şi în mod obligatoriu).
Structura tehnico - juridică a normei juridice formează partea dinamică a normei, se
referă la forma exterioară de exprimare a ei, la redactarea ei, care trebuie să fie clară, concisă,
concretă.
Normele juridice nu sunt elaborate şi nu apar într-o formă distinctă, de sine stătătoare
ci sunt cuprinse într-un act normativ: lege, hotărâre, regulament, statut. Acest act normativ la
rândul său este structurat pe capitole, secţiuni, articole, paragrafe.

2.4. CLASIFICAREA NORMEI JURIDICE

1. După natura conduitei pe care o prescriu, normele juridice se clasifică în onerative,
prohibitive şi permisive.
Normele juridice onerative sunt acelea care prescriu în mod expres obligaţia de a
săvârşi o acţiune (a face), care impun o anumită conduită. De exemplu, potrivit art. 325 din
Codul civil „soţii sunt obligaţi să îşi acorde sprijin material reciproc”.
Normele juridice prohibitive sunt acelea care interzic săvârşirea unei acţiuni, a unei
fapte (a nu face). Aceste categorii de norme juridice îi aparţin marea majoritate a normelor de
drept penal, numeroase norme de drept administrativ.
Normele onerative şi cele prohibitive poartă denumirea şi de norme imperative sau
categorice deoarece nu permit nici o derogare de la realizarea lor.
Normele juridice permisive sau dispozitive sunt acelea care, fără a obliga sau
interzice în mod categoric o acţiune, o conduită, prevăd posibilitatea ca subiectul să-şi aleagă
o conduită acţionând după propria apreciere. Astfel, dreptul de recurs al părţilor într-un proces
este o normă permisivă, pentru că lasă la aprecierea părţilor dacă vor uza sau nu de această
cale de atac. Sau, de exemplu, potrivit art. 1180 din Codul civil, „poate contracta orice
persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte”.
Uneori normele permisive oferă subiecţilor dreptul, posibilitatea ca într-o anumită
împrejurare să-şi stabilească singuri conduita, iar dacă nu o fac, atunci vor urma conduita
prescrisă prin norma de drept. Astfel, de exemplu, Codul civil în art. 1689 prevede că
„predarea trebuie să se facă la locul unde bunul se afla în momentul încheierii contractului,
dacă nu rezultă altfel din convenţia părţilor ori, în lipsa acesteia, din uzanţe”. Aceste norme
se mai numesc şi norme supletive.
2. Din punct de vedere tehnico-redacţional, sau după criteriul structurii interne, există
norme complete sau incomplete, care la rândul lor pot fi norme de trimitere sau norme în alb.
Normele complete (determinate) reprezintă acele norme dotate cu toate elementele
necesare, ipoteză, dispoziţie şi sancţiune, deci reglementarea este clară.
Normele incomplete (nedeterminate) sunt acele norme care nu au în structura lor toate
elementele. Uneori normele incomplete trimit pentru completare la o altă normă, împreună cu
care reglementarea devine completă (norme de trimitere). Alteori norma este incompletă
pentru că urmează să apară o reglementare care să completeze această normă - situaţie în care
ne aflăm în prezenţa normelor în alb.
2.5. ACȚIUNEA NORMEI JURIDICE
Coordonatele principale ale acţiunii normelor juridice sunt: timpul (durata lor), spaţiul
(teritoriul) şi persoana destinatară.
Cu alte cuvinte, normele juridice se aplică în timp şi spaţiu, adică acţionează într-o
perioadă de timp şi pe un teritoriu supus unei anumite suveranităţi, asupra cetăţenilor statului
pe teritoriul căruia acţionează.
2.5.1. Acţiunea normei juridice în timp
Aplicarea normei juridice comportă trei dimensiuni: timpul, spaţiul şi persoana. O
normă juridică produce efecte juridice în intervalul de timp în care este în vigoare. Prin
urmare, normele de drept se aplică din momentul intrării în vigoare şi până în momentul ieşirii
lor din vigoare.
Intrarea în vigoare a normei. Norma juridică, inclusă în actele normative, intră în
vigoare la trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial sau la o dată ulterioară prevăzută
în textul ei (art. 78 din Constituţia revizuită). De exemplu, Legea nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale a intrat în vigoare la 30 de zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial.
De la data intrării în vigoare se consideră că legea este cunoscută de toţi cetăţenii şi se
aplică principiul: "nimeni nu se poate apăra, invocând necunoaşterea legii". Acţionează în
această privinţă o prezumţie (presupunere) absolută a cunoaşterii legii, prezumţie ce nu poate
fi răsturnată prin dovada contrară. Prezumţia de cunoaştere a normei juridice are caracter
general-valabil pentru toate normele juridice indiferent de forma lor (legi, decrete, hotărâri),
iar cel obligat să o respecte nu va putea folosi nici un mijloc de probă prin care să dovedească
necunoaşterea ei.
Caracterul normei. Un aspect important la care se referă aplicarea normei în timp
este cel cu privire la perioada în care norma are dreptul să acţioneze din momentul intrării ei
în vigoare. Cu alte cuvinte, problema este dacă norma se aplică în viitor sau în trecut.
Norma juridică acţionează numai pentru prezent şi viitor, ea nu-şi întinde acţiunea nici
înainte de intrarea ei în vigoare şi nici după ieşirea ei din vigoare. Deci, norma juridică nici nu
retroactivează şi nici nu ultraactivează, ea durează cu eficienţă deplină şi continuă până la
ieşirea ei din vigoare, fiind aplicabilă din momentul intrării ei în vigoare tuturor celor cărora li
se adresează.
Dacă se aplică numai în viitor, unor raporturi care se vor forma după intrarea ei în
vigoare, norma este activă. Dacă se aplică unor fapte petrecute înaintea apariţiei ei, norma este
retroactivă. Codul civil, în art.6 prevede: "Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare.
Aceasta nu are putere retroactivă". Principiul este consfinţit şi de Constituţie în art. 15 alin. 2.
care prevede că „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile”.
Prin urmare, norma juridică are efect neretroactiv.
Există şi unele excepţii: norma nouă prevede în mod expres că operează şi asupra unor
fapte petrecute anterior intrării ei în vigoare; norma nouă prevede o pedeapsă mai blândă sau
mai favorabilă; normele de interpretare, deoarece fac corp comun cu normele juridice
interpretate.
Ieşirea din vigoare a normei juridice. Ieşirea din vigoare anormei juridice se
realizează prin trei modalităţi:
 ajungerea la termen – în cazul legilor temporare se prevede în conţinutul lor data
ieşirii din vigoare (de exemplu, Decretul –lege nr.60/1990 privind pensionarea cu reducere de
vârstă a unor salariaţi prevedea că acest decret intra în vigoare la 1 martie 1990 şi se aplica pe
o durată de 6 luni).
 abrogarea - Abrogarea este scoaterea din vigoare a unei norme juridice, a unei legi
în general ca urmare a intrării în vigoare a unei norme noi.
Abrogarea poate fi de mai multe feluri:
a) expresă-directă, când legea nouă prevede expres care lege veche se abrogă (de
exemplu, la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr...privind..., publicată în
Monitorul Oficial al României nr... din data....) sau articolele care se abrogă din anumite acte
normative;
b) expresă-indirectă, când legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară
noii legi;
c) implicită (tacită), în cazul în care legea nouă reglementează astfel o anumită
situaţie, încât este evident că legea anterioară este abrogată.
Actul normativ nou poate abroga doar acte normative care au aceeaşi forţă juridică sau
o forţă juridică inferioară.
 căderea în desuetudine. O lege îşi poate înceta aplicarea şi prin căderea ei în
desuetudine (perimare), adică prin schimbarea radicală a realităţilor din viaţa politică şi
economico-socială a unei ţări. Evident, unele norme juridice, apărute înainte de evenimentele
din decembrie 1989, nu se mai aplică în ţara noastră, chiar dacă ele nu au fost abrogate expres.
 2.5.2. Acţiunea normei juridice în spaţiu şi asupra persoanei
Normele juridice acţionează în spaţiu, adică asupra teritoriului unui stat, reglementând
conduita tuturor persoanelor aflate pe acel teritoriu. Fiind emanaţia statului, normele sale
juridice acţionează în teritoriul asupra căruia statul respectiv îşi exercită suveranitatea.
Principiul teritorialităţii - Potrivit suveranităţii statului, acţiunea normelor juridice
aparţinând unui stat se extinde asupra întregului său teritoriu cu excluderea, de regulă, a
aplicării normelor altor state. Acesta este principiul teritorialităţii, principiul de bază care
guvernează aplicarea normelor juridice în spaţiu.
Principiul teritorialităţii are, datorită complexităţii relaţiilor internaţionale, unele
derogări (excepţii). Astfel, pe de o parte, normele nu se aplică pe teritoriul statului respectiv
asupra anumitor persoane străine şi a bunurilor lor (cum ar fi asupra personalului diplomatic).
Pe de altă parte, normele se aplică şi pe teritoriul altui stat, în anumite limite, consimţite de
statele respective prin acorduri bilaterale sau internaţionale. În aceste cazuri, norma are efect
extrateritorial, adică urmăreşte pe cetăţenii ţării respective, chiar dacă locuiesc în străinătate.
Aplicarea normei juridice asupra persoanelor
Are statut juridic de străin, aceea persoană fizică determinată, care se află pe teritoriul
unui stat, dar care are cetăţenia altui stat sau nu are cetăţenie.
În general, regimul juridic aplicat străinilor se poate împărţi în trei grupe: regimul
naţional, regimul special şi regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate.
Regimul naţional constă în recunoaşterea pentru străini a aceloraşi drepturi de care se
bucură proprii săi cetăţeni, cu excepţia drepturilor politice şi a ocupării de funcţii publice.
Regimul special constă în acordarea, pentru străini, a unor drepturi nominalizate în
acordurile internaţionale sau în legislaţiile naţionale.
Clauza naţiunii celei mai favorizate este un regim consacrat în acorduri bilaterale, în
temeiul căruia un stat acordă străinilor un tratament la fel de avantajos ca acela conferit
cetăţenilor unui stat terţ, considerat ca favorizat. Clauza are o natură contractuală, ea
neexistând în lipsa convenţiei dintre părţi. Obiectul clauzei naţiunii celei mai favorizate are
domenii diverse: exporturi, importuri, tranzit, tarife vamale, acces la instanţe, drepturi de
creaţie intelectuală etc. Raţiunea aplicării acestui regim implică diverse facilităţi de natură
politică şi economică pentru părţile implicate, dar şi înlăturarea oricăror discriminări.
 Rezumatul acestei sectiuni:
 Norma juridică este o regulă de conduită obligatorie, cu caracter general şi
impersonal, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este
asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului;
 Din punct de vedere al structurii interne (logico-juridică), orice normă juridică are
trei elemente: ipoteza; dispoziţia; sancţiunea.
 Momentul intrării în vigoare: la trei zile de la data publicării sau la o dată ulterioară
prevăzută în textul ei;
 Momentul ieşirii din vigoare: momentul abrogării;
 Principiul teritorialităţii - acţiunea normelor juridice aparţinând unui stat se extinde
asupra întregului său teritoriu cu excluderea, de regulă, a aplicării normelor altor state;
 Regimul juridic aplicat străinilor se poate împărţi în trei grupe: regimul naţional,
regimul special şi regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate.

Întrebări de autoevaluare:
1. Definiţi norma juridică
2. Ce este ipoteza?
3. În ce constă principiul teritorialităţii legii?
4. Ce se înţelege prin clauza naţiunii celei mai favorizate?
5. Norma juridică iese din vigoare:
a) în momentul publicării în Monitorul Oficial al României;
b) în momentul abrogării;
c) în momentul publicării în mass-media.
6. Partea normei juridice ce stabileşte subiecţii la care se aplică este:
a) ipoteza;
b) dispoziţia;
c) sancţiunea.
 Bibliografie obligatorie

1. Popa Carmen-Teodora, Drept, Editura Universităţii din Oradea, 2012;

2. Popa Carmen-Teodora, Cârmaciu Diana, Caiet de seminar. Teste grilă, Editura
Universităţii din Oradea, 2012;
3. Rădulescu Marian-Dragoş, Elemente fundamentale de drept, Editura Universul Juridic,
4. Carmen Ardeleanu-Popa, Drept, Editura Universităţii din Oradea, 2010;
5. I. Craiovan, Teoria generală a dreptului, Editura Militară Bucureşti, 1997;
6. I. Santai, Introducere în Teoria generală a dreptului, Ed.Risoprint, Cluj Napoca, 2000;
7. C. Voicu, Teoria generală a dreptului, Editura Sylvi, 2000;
 TEMA 3. RAPORTUL JURIDIC

Obiective educaţionale

 înţelegerea rolului raportului juridic în cadrul vieţii sociale;

 cunoaşterea criteriilor de clasificare a raporturilor juridice şi a categoriilor de
raporturi juridice;
 înţelegerea noţiunilor de persoană fizică, persoană juridică;
 identificarea conţinutului raportului juridic, respectiv a drepturilor subiective şi
a obligaţiilor juridice

Cuvinte cheie:

 persoană fizică
 persoană juridică
 drept patrimonial
 raport social

Cuprins:
3.1. Noţiunea şi trăsăturile (caracterele) raportului juridic
3.2. Categorii de raporturi juridice
3.3. Subiectele raportului juridic
3.3.1. Noţiune
3.3.2. Persoana fizică-subiect al raportului juridic
3.3.3. Persoana juridică-subiect al raportului juridic
3.4. Conţinutul raportului juridic
3.4.1. Noţiunile de drept subiectiv şi de obligaţie
3.4.2. Clasificarea drepturilor subiective
3.5. Obiectul raportului juridic
3.6. Faptele juridice
3.7. Întrebări de autoevaluare
3.8. Rezumat
3.9.Bibliografie

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

3.1. Noțiunea și trăsăturile (caracterele) raportului juridic

Analiza raportului juridic evidenţiază anumite aspecte sociologice, raporturile de drept
fiind, înainte de toate, raporturi sociale, în care oamenii intră în vederea satisfacerii
trebuinţelor lor variate, raporturi de cooperare şi existenţă.
Privite prin prisma normelor juridice, raporturile juridice apar ca o realizare a
normelor. Conduita prescrisă de normă devine realitate atunci când se concretizează într-un
raport social, stabilit între anumite persoane care dispun de drepturi şi obligaţii ce le sunt
conferite de normele juridice.
Într-o formulare lapidară se poate spune că raportul juridic este o relaţie socială
reglementată de norma juridică. Premisele fundamentale ale apariţiei raportului juridic sunt
existenţa normei juridice, subiectele de drept şi faptele juridice. Norma juridică are o
contribuţie decisivă la întruchiparea raportului juridic deoarece ea determină capacitatea
juridică a persoanelor care participă la acest raport, conţinutul acesteia, cât şi împrejurările în
care raportul juridic se declanşează.
Raportul juridic este o categorie istorică, în sensul că raporturile juridice diferă de la
o epocă istorică la alta, fiind influenţate de evoluţia societăţii şi având o fizionomie distinctă.
Raportul juridic este un raport de drept ce va urma din punct de vedere istoric, soarta
dreptului, purtând amprenta lui, el fiind mijlocul de transpunere în viaţă a normelor juridice.
Raportul juridic este un raport social, stabilindu-se de fiecare dată între oameni.
Omul nu poate să trăiască decât în relaţie cu alţi oameni. Aceste relaţii sociale dintre oameni
sunt foarte diverse şi se pot stabili între subiecţi colectivi. Aceste relaţii multiple, constitutive
ale realităţii sociale sunt reglementate de reguli morale de convieţuire socială, dar şi de reguli
de drept constitutive ale realităţii juridice ce cuprind norme de constrângere.
Raportul juridic este totodată un raport de voinţă. Caracterul voliţional al raportului
juridic este dat de faptul că aici intervine pe de o parte voinţa legiuitorului (voinţa statală)
exprimată în norme juridice, iar pe de altă parte voinţa subiecţilor participanţi la raportul
juridic.
Raporturile juridice de drept privat, reglementate în general prin norme dispozitive, au
caracter dublu voliţional, existând în primul rând voinţa legiuitorului (voinţa statală) şi apoi
voinţa părţilor care, în condiţiile legii, îşi pot manifesta intenţia de a încheia acte juridice
(testament, contracte). În raporturile de drept public, esenţială este voinţa legiuitorului. De
exemplu, în dreptul financiar, organul fiscal are dreptul de a stabili un impozit în sarcina unui
subiect impozabil, fără consultarea acestuia şi astfel ia naştere în mod unilateral un raport
juridic financiar.
Raportul juridic are un caracter normativ. Aceasta înseamnă că aplicarea nu are ca
obiect ceea ce există, ci cum trebuie să fie o activitate, este în acelaşi timp un comandament,
un ordin. Acest ordin care se dă în ultimă instanţă în numele ideii de justiţie, implică ideea de
obligaţiune, pentru că atunci când spunem că cineva nu trebuie să facă o faptă, că ar fi
nedreaptă, prin aceasta înţelegem că are o obligaţiune. Ideea de obligaţiune consacră implicit
o valoare.
Prin urmare, între drepturi şi obligaţiuni, există o corelaţie absolută, respectiv oriunde
există drept înţelegem că trebuie să fie şi o obligaţiune şi invers. Totodată, aceasta înseamnă
că există o normă generală pe baza căreia se stabilesc drepturile şi obligaţiile între părţi, iar
acestea sunt asigurate la nevoie prin intervenţia sancţiunii juridice.
Putem concluziona că raportul juridic este un raport social, istoric, voliţional,
reglementat de norma juridică, în cadrul căreia participanţii se manifestă ca titulari de
drepturi şi obligaţii, prin exercitarea cărora se materializează finalitatea normei
juridice.
Raporturile juridice sunt acele relaţii sociale care sunt reglementate prin normele de
drept. Exemple de raporturi juridice: raporturile ce se nasc între vânzător şi cumpărător,
mandant şi mandatar, unitate şi angajaţi, raporturile de căsătorie dintre soţ şi soţie; raporturile
dintre părinţi şi copiii acestora.
În concluzie, condiţiile sau premisele necesare pentru naşterea şi existenţa raportului
juridic sunt:
 să existe o normă juridică care să reglementeze raportul social respectiv;
 să existe participanţi (persoane) care să-şi manifeste voinţa de a da naştere
raportului de drept sau să existe persoane cărora să li se impună conduita prescrisă în norma
juridică;
  să existe împrejurările (să aibă loc un eveniment sau o acţiune) numite fapte
juridice, prevăzute în ipoteza normei de drept care reglementează acele raporturi sociale şi de
care legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea raportului juridic.

3.2. Categorii de raporturi juridice

În funcţie de obiectul relaţiilor sociale pe care le reglementează raporturile juridice se
pot grupa în tot atâtea categorii câte ramuri de drept sunt (raporturi juridice de drept civil,
raporturi juridice de drept administrativ, raporturi juridice de drept constituţional, etc.).
Privite sub raportul obligativităţii conduitei prescrise prin norma de drept raporturile
juridice pot fi:
- raporturi juridice de autoritate - sunt acele raporturi care se nasc între stat sau organe
ale sale şi cetăţenii statului, în sensul că unul dintre subiecte este purtătorul autorităţii publice
– de exemplu, raporturi de drept constituţional, de drept administrativ, de drept financiar, de
drept penal, de drept procesual penal;
- raporturi juridice cu caracter de egalitate, opus caracterului de autoritate. Acestea se
pot naşte uneori şi între organele statului şi persoanele juridice, dar în cele mai numeroase
cazuri ele se nasc între persoanele fizice şi persoanele fizice ori juridice private, de exemplu,
vânzător-cumpărător, salariat-unitate, antreprenor-beneficiar, cărăuş-expeditor, soţ-soţie.

3.3. Subiectele raportului juridic

3.3.1. Noţiune
Prin subiecţi ai raportului juridic sau subiecţi de drept se înţeleg participanţii la
raporturile juridice care au, ca atare, calitatea de titulari ai drepturilor şi ai obligaţiilor ce
formează conţinutul raportului juridic.
Raportul juridic are cel puţin doi subiecţi, unul activ şi altul pasiv.
Subiectul activ este persoana care are facultatea de a pretinde ceva de la cealaltă parte.
Subiectul pasiv este persoana căreia îi incumbă obligaţia corespunzătoare pretenţiei
subiectului activ (în cazul raportului juridic de plată a impozitului, subiectul activ este secţia
financiară, iar subiectul pasiv este contribuabilul).
În majoritatea raporturilor juridice civile şi comerciale, aceeaşi persoană poate fi, în
acelaşi timp, şi subiect activ şi subiect pasiv (în cazul contractului de vânzare-cumpărare,
vânzătorul are dreptul să pretindă plata preţului dar şi obligaţia de a preda bunul vândut).
3.3.2. Persoana fizică-subiect al raportului juridic
Prin persoană fizică se desemnează omul, privit individual, ca titular de drepturi şi
obligaţii.
Capacitatea juridică a persoanei fizice
Pentru a fi subiect de drept, persoana fizică trebuie să aibă capacitate juridică.
Această capacitate juridică desemnează aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de
a participa la un raport juridic, având anumite drepturi şi obligaţii. Capacitatea juridică este
reglementată prin norme juridice în fiecare ramură de drept, astfel că putem deosebi
capacitatea juridică civilă, penală, administrativă etc.
Persoana fizică- cetăţean român, străin, apatrid (cel fără cetăţenie) - apare în
raporturile juridice ca subiect cu o arie de participare foarte largă. Cetăţenii unui stat pot să
participe, în principiu, la toate raporturile juridice.
Capacitatea juridică este generală şi specială.
În situaţia că nu vizează un anumit domeniu, capacitatea juridică este generală, iar
atunci când se referă la un anumit domeniu, ramură, instituţie (capacitatea juridică a
militarilor, a funcţionarilor etc.) vorbim de capacitate juridică specială.
În general, capacitatea juridică este unică, însă în ramura dreptului civil îmbracă două
forme: capacitatea juridică de folosinţă şi de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea generală şi abstractă, recunoscută
persoanelor de legea în vigoare, de a avea drepturi şi obligaţii. Nimeni nu poate fi îngrădit în
capacitatea de folosință sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în
cazurile și condițiile expres prevăzute de lege; nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte, la
capacitatea de folosință sau la capacitatea de exercițiu (art. 29 din Noul Cod civil).
Aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice reprezintă capacitatea de
exerciţiu.
Individualizarea persoanei fizice în raporturile juridice se realizează prin anumite
mijloace de identificare şi anume: numele, domiciliul, starea civilă.
3.3.3. Persoana juridică-subiect al raportului juridic
Persoana juridică (morală) este subiect de drept civil, penal şi comercial iar, în această
calitate ea participă la raporturi juridice, desfăşurând activităţi cu caracter economic sau de
altă natură.
a. Elemente constitutive
Persoanele juridice sunt entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii
legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc condiţiile
legale, respectiv: organizarea de sine stătătoare, un patrimoniu propriu (distinct de al
persoanelor fizice din compunerea sa ori de al altor persoane juridice) şi un scop licit, moral,
în acord cu interesul general.
Prin urmare, persoana juridică are trei elemente constitutive:
 o organizare de sine stătătoare ce reprezintă structura funcţională a persoanei
juridice, care-i permite desfăşurarea activităţilor pentru care a fost creată;
 un patrimoniu distinct, propriu, care să-i asigure independenţa necesară activităţii
propuse;
 un scop licit şi moral, în acord cu interesele generale ale societăţii, ce rezultă din
lege, din statut, din regulamentul de funcţionare sau din actul de înfiinţare.
b. Aria de manifestare a persoanei juridice
Persoana juridică apare ca subiect de drept cu o largă arie de răspândire în circuitul
juridic. Societăţile comerciale, regiile autonome, instituţiile de învăţământ, de ştiinţă, de
cultură, organizaţiile cooperatiste etc, apar în viaţa economică şi socială ca persoane juridice.
Partidele politice, diferitele organizaţii politice, fundaţiile etc. se organizează şi
funcţionează pe baza personalităţii juridice. Statul însuşi, unităţile sale administrativ-
teritoriale, unele organe de stat, apar în relaţiile de drept ca persoane juridice, stabilind
raporturi de drept privat.
c. Capacitatea juridică a persoanei juridice
 Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi
şi obligaţii de la data înregistrării lor. Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea
drepturi lşi obligaţii, de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de
la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.
 Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care,
prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice.
 În schimb, persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi
obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de
constituire sau statut. Este vorba de un principiu general, denumit principiul specialităţii
capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice. Sancţiunea încălcării acestui principiu este
nulitatea absolută, actul nu este valabil, el fiind lipsit de efectele juridice în vederea cărora a
fost încheiat.
  Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se dobândeşte în momentul
constituirii organelor de administrare, întrucât persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi
îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.
 Organele de administrare ale persoanei juridice sunt acele persoane fizice sau
juridice care, prin lege, act de constituire sau statut, au fost desemnate să acţioneze, în
raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.
 Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele
puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi.
d. Categorii de persoane juridice
Potrivit art. 189 din Codul civil, persoanele juridice sunt de drept public sau de drept
privat. Persoanele juridice de drept public sunt: statul, organele statului, unităţile adminitrativ-
teritoriale, etc..
1. Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una din formele
prevăzute de lege, precum: partidele politice, sindicatele, societăţile comerciale, asociaţiile şi
fundaţiile, etc.

3.4. Conţinutul raportului juridic

3.4.1. Noţiunile de drept subiectiv şi de obligaţie

Conţinutul raportului juridic este alcătuit din drepturile şi obligaţiile părţilor
participante la raportul juridic. Aceste drepturi şi obligaţii sunt prevăzute de norma juridică.
Drepturile subiective sunt posibilităţi juridice destinate unor subiecte generice prin
prevederile generale şi abstracte ale dreptului obiectiv, în vreme ce exerciţiile lor sunt
posibilităţi juridice valorificate printr-o acţiune licită de către subiecte concrete. Ele se
deosebesc de libertăţi şi capacităţi; libertăţile sunt facultăţi acordate de lege, în principiu,
tuturor oamenilor, pe când drepturile subiective sunt prerogative care revin unor persoane
determinate.
În cadrul raportului juridic, dreptul subiectiv apare ca o posibilitate, conferită de
norma juridică titularului dreptului (persoană fizică sau juridică) de a pretinde subiectului
pasiv să dea, să facă sau să nu facă ceva, realizarea acestei posibilităţi fiind garantată de forţa
de constrângere statală la care poate recurge titularul dreptului, în caz de nevoie.
Dreptul subiectiv se caracterizează prin următoarele aspecte:
- este un drept concret ce aparţine unei anumite persoane, în limite legale;
- dă posibilitatea titularului care are acest drept să pretindă de la subiectul pasiv, titular
de obligaţii, o anumită conduită, adoptând el însuşi o atitudine corespunzătoare;
- dreptului subiectiv îi corespunde o obligaţie în anumite situaţii;
- titularul dreptului poate cere, la nevoie, în caz de încălcare, folosirea forţei de
constrângere, exercitată de stat prin organele sale speciale (justiţie, poliţie, parchet), pentru
respectarea lui.
Obligaţia este celălalt elelment al raportului juridic corelativ dreptului subiectiv şi
constă în îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită conduită faţă de subiectul activ.
Această conduită constă în săvârşirea sau abţinerea de la săvârşirea anumitor acţiuni.
Obligaţia corespunde, prin urmare, dreptului subiectiv al celuilalt participant la
raportul juridic. De exemplu, avocatul este obligat să apere interesele clientului său,
executantul să efectueze lucrarea convenită etc.
Caracterizând succint obligaţia juridică se pot reţine următoarele:
- ea constă într-o îndatorire în antiteză cu caracteristica dreptului subiectiv al
subiectului activ;
- îndatorirea subiectului pasiv rezidă într-o conduită pretinsă de subiectul activ;
- conduita subiectului pasiv se concretizează printr-o prestaţie pozitivă (dare, facere)
sau o abstinaţiune (nonfacere);
- dacă subiectul pasiv nu-şi îndeplineşte de bună voie obligaţia, subiectul activ poate
recurge la forţa coercitivă a statului.
Drepturile subiective şi obligaţiile care formează conţinutul unui raport juridic sunt
corelative, fiecărui drept îi corespunde o anumită obligaţie şi invers. De exemplu, dreptul
proprietarului unui bun pe care îl închiriază este de a primi chiria. Acestui drept îi corespunde
obligaţia chiriaşului de a plăti chiria.
Din cele prezentate se desprinde o caracteristică definitorie a conţinutului raportului
juridic şi anume faptul că drepturile şi obligaţiile nu sunt rupte unele de altele, ele se presupun
şi se condiţionează reciproc, mai mult, ceea ce poate pretinde subiectul activ este exact ceea
ce constituie îndatorirea subiectului pasiv. Deci, drepturile şi obligaţiile în cadrul raportului
juridic sunt corelative.

3.4.2. Clasificarea drepturilor subiective

A. După gradul de opozabilitate drepturile subiective sunt absolute şi relative.
Drepturile subiective absolute sunt acelea cărora le corespunde obligaţia tuturor
persoanelor de a le respecta, deci sunt opozabile erga omnes (de exemplu, dreptul la viaţă,
dreptul la proprietate, etc.).
 Drepturile relative sunt acelea cărora le corespunde obligaţia anumitor persoane,
individualizate, determinate încă de la început, de a le respecta. Ele sunt deci opozabile numai
faţă de persoana sau persoanele ce constituie subiectul determinat al raportului juridic (de
exemplu, drepturile născute din raporturile contractuale). În temeiul lor titularul are
posibilitatea de a pretinde de la alt subiect determinat să dea sau să facă sau să nu facă un
anumit lucru, iar acestui subiect îi corespunde obligaţia concretă de a da sau de a face sau de a
nu face.
B. După conţinutul lor, distingem drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale.
Drepturile patrimoniale au conţinut economic, putând fi evaluate în bani şi se împart la
rândul lor, în drepturi patrimoniale reale şi drepturi de creanţă. Drepturile nepatrimoniale sunt
acele drepturi care nu au un conţinut economic şi deci nu pot fi evaluate în bani, fiind
denumite şi drepturi personale nepatrimoniale.
Drepturile reale sunt drepturi subiective patrimoniale ce conferă titularului lor
anumite prerogative, recunoscute de lege, asupra unui bun pe care le poate exercita în mod
direct şi nemijlocit, fără a fi necesară, în acest scop, intervenţia oricărei alte persoane (de
exemplu, dreptul de proprietate). Drepturile reale sunt opozabile erga omnes.
Drepturile de creanţă - acele drepturi patrimoniale în virtutea cărora titularul lor sau
subiectul activ, numit creditor, are posibilitatea juridică de a pretinde de la subiectul pasiv
numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva, sub sancţiunea constrângerii.
Drepturile nepatrimoniale sunt acele drepturi care nu au un conţinut economic şi deci
nu pot fi evaluate în bani, fiind denumite şi drepturi personale nepatrimoniale. Aceste drepturi
sunt netransmisibile (nu pot fi înstrăinate), sunt drepturi absolute; sunt imprescriptibile şi strict
personale.

3.5. Obiectul raportului juridic

Conduita prescrisă ce se realizează de către subiecţii raportului juridic, ca urmare a
exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor constituie obiectul raportului juridic.
Prin intermediul raportului juridic, părţile urmăresc realizarea unor obiective.
Obiectivele pot fi bunuri materiale, informaţii, servicii, creaţii intelectuale etc. Indiferent de
scopul urmărit, material sau nematerial, raportul juridic se concretizează, în ultimă instanţă,
prin conduita umană, constând într-o acţiune (a da sau a face) sau într-o inacţiune (a nu face).
Prin urmare, prin obiect al raportului juridic se înţeleg acţiunile sau inacţiunile pe care
titularul dreptului subiectiv le întreprinde sau le solicită în procesul desfăşurării raportului
juridic.
 3.6. Faptele juridice
Între regulile de drept şi faptele sociale există relaţii complexe. Dreptul se naşte cel
puţin în parte din fapte şi totodată se aplică acestora. Se instituie astfel, în mod constant un du-
te-vino între drept şi fapte, acestea având vocaţia de a fi reglementate prin drept şi dreptul
fiind destinat, prin definiţie, să reglementeze faptele.
Prin fapte juridice înţelegem acele împrejurări care potrivit normelor juridice atrag
după sine apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice şi provoacă prin aceasta
anumite consecinţe juridice (de exemplu, încheierea unei căsătorii, naşterea unui copil, etc.)
În funcţie de factorul voliţional, faptele juridice se clasifică în evenimente şi acţiuni.
Evenimentele sunt fapte juridice care se petrec independent de voinţa oamenilor (de
exemplu, un cutremur poate produce anumite pagube materiale sau chiar pierderi de vieţi
omeneşti, deci anumite consecinţe juridice).
Acţiunile umane ca fapte juridice sunt manifestări de voinţă ale oamenilor care nasc,
modifică sau sting raporturi juridice. Ele pot fi licite când respectă normele juridice sau ilicite
când le încalcă. Principalele acţiuni licite sunt acte juridice ce reprezintă manifestări de voinţă
având drept scop naştereea, modificarea sau stingerea unor situaţii juridice. Acţiunile ilicite
sunt fapte omeneşti interzise de normele juridice – infracţiuni, contravenţii, abateri
disciplinare, etc.
Un loc important în cadrul acţiunilor îl ocupă actele juridice, ca varietate a faptelor
juridice. Ele reprezintă manifestarea de voinţă (orală, scrisă sau în altă formă) făcută cu
intenţia de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic.

Întrebări de autoevaluare:

1. Care sunt premisele necesare naşterii raportului juridic?

2. Definiţi raportul juridic?
3. Când ia naştere capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice?
4. Daţi trei exemple de persoane juridice de drept public.
5. Raportul juridic este:
a) o premisă a existenţei normei juridice
b) un raport social reglementat de o normă juridică
c) un ansamblu de norme juridice
 6. În cazul raporturilor de drept public:
a) părţile se află în raporturi de subordonare
b) părţile se află pe o poziţie de egalitate juridică
c) au la bază acordul părţilor
7. Persoanele fizice dobândesc capacitate de exerciţiu deplină:
a) din momentul naşterii
b) în anumite condiţii din momentul concepţiei
c) de la împlinirea vârstei de 18 ani
8. Dreptul real este:
a) un drept patrimonial
b) un drept nepatrimonial
c) un drept relativ

Rezumatul acestei sectiuni:

 Raportul juridic este o relaţie socială reglementată de norma juridică
 raportul juridic este un raport social, istoric, voliţional, reglementat de norma
juridică, în cadrul căreia participanţii se manifestă ca titulari de drepturi şi obligaţii,
prin exercitarea cărora se materializează finalitatea normei juridice.
 Caracterele raportului juridic: categorie istorică; raport social; raport de voinţă;
caracter normativ
 Condiţiile necesare pentru naşterea şi existenţa raportului juridic: norma juridică;
subiectele de drept; faptele juridice
 Persoana fizică-subiect al raportului juridic
- Capacitatea de folosinţă = aptitudinea generală şi abstractă, recunoscută persoanelor
de legea în vigoare, de a avea drepturi şi obligaţii; se dobândeşte în momentul naşterii, uneori
chiar din momentul concepţiei.
- Capacitatea de exerciţiu = Aptitudinea persoanei de a încheia singură acte
juridice; se dobândeşte la împlirea vârstei de 18 ani;
 Persoana juridică-subiect al raportului juridic
- Elementele constitutive ale persoanei juridice:
 o organizare de sine stătătoare;
  un patrimoniu distinct propriu;
 un scop determinat şi licit.
- Este subiect de drept civil, comercial şi penal
 Conţinutul raportului juridic este alcătuit din drepturile şi obligaţiile părţilor
participante la raportul juridic.
 Obiectul raportului juridic reprezintă conduita prescrisă ce se realizează de către
subiecţii raportului juridic, ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor;

Bibliografie obligatorie

1. Popa Carmen-Teodora, Drept, Editura Universităţii din Oradea, 2012;

2. Popa Carmen-Teodora, Cârmaciu Diana, Caiet de seminar. Teste grilă, Editura
Universităţii din Oradea, 2012;
3. Rădulescu Marian-Dragoş, Elemente fundamentale de drept, Editura Universul Juridic,
4. Carmen Ardeleanu-Popa, Drept, Editura Universităţii din Oradea, 2010;
5. I. Craiovan, Teoria generală a dreptului, Editura Militară Bucureşti, 1997;
6. I. Santai, Introducere în Teoria generală a dreptului, Ed.Risoprint, Cluj Napoca, 2000;
7. C. Voicu, Teoria generală a dreptului, Editura Sylvi, 2000;
8. N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1996.
 TEMA 4. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

Obiective educaţionale

 Înţelegerea motivelor apariţiei şi dezvoltării răspunderii sociale şi a răspunderii

juridice;
 Cunoaşterea formelor şi principiilor răspunderii juridice;
 Cunoaşterea condiţiilor în care intervine răspunderea juridică.

Cuvinte cheie:

 prejudiciu
 raport de cauzalitate
 ilicit

Cuprins:
4.1. Răspunderea juridică, formă specifică a răspunderii sociale
4.2. Principiile răspunderii juridice
4.3. Formele răspunderii juridice
4.4. Condiţiile răspunderii juridice
4.4.1. Conduita ilicită
4.4.2. Vinovăţia
4.4.3. Prejudiciul sau rezultatul socialmente dăunător
4.4.4. Legătura de cauzalitate între conduita ilicită şi rezultatul produs
4.5. Întrebări de autoevaluare
4.6. Rezumat
4.7.Bibliografie
EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

4.1. Răspunderea juridică, formă specifică a răspunderii

sociale
Conceptul de răspundere sau de responsabilitate desemnează reacţia de reprimare,
venită din partea societăţii, faţă de o anumită acţiune umană, imputabilă, în principal,
individului.
Răspunderea socială se referă la comportamentul pe care îl aleg membrii societăţii din
multiple variante posibile în cadrul determinismului social, raportat la interesele generale ale
societăţii şi cerinţele obiective ale dezvoltării sociale. Acest comportament, în funcţie de
respectarea sau nerespectarea normelor sociale, constituie temeiul antrenării unor reacţii, a
unor consecinţe pe plan social.
Răspunderea socială implică sancţionarea socială a atitudinii alese de individ în cazul
unei neconcordanţe între conduita lui şi normele sociale instituite.
Răspunderea socială îmbracă diferite forme specifice: politică, juridică, morală etc.
Una din formele răspunderii sociale este răspunderea juridică. Ea are trăsături proprii
care o delimitează de alte forme de răspundere. Specificul răspunderii juridice constă, în
primul rând, în faptul că ea se referă la obligaţia de a da socoteală pentru încălcarea normei de
drept.
Răspunderea juridică se naşte ca urmare a producerii unor fapte ilicite, adică a unei
conduite nepermise de lege.
Faptele ilicite sunt grave, pentru că afectează interese importante, stabilirea
răspunderii făcându-se de către organe de stat cu atribuţii speciale. În cazul răspunderii
morale, de exemplu, stabilirea răspunderii se realizează în interiorul individului care a
săvâârşit fapta sau prin dezaprobarea faptei din partea celor din jurul său.
Răspunderea juridică presupune, ca regulă, sancţiuni mai severe decât alte forme de
răspundere socială; ea implică uneori privarea temporară de libertate. Sancţiunea juridică este
mai promptă şi mai eficace, realizarea ei fiind inevitabilă şi obligatorie.
Întâlnită în toate ramurile dreptului, noţiunea de răspundere juridică sugerează ideea
de sancţiune, pentru că ea intervine în cazul încălcării prevederilor legale şi are ca efect
aplicarea de sancţiuni legale. Elementul comun al formelor răspunderii juridice este
incompatibilitatea dintre conduita subiectului de drept şi dispoziţia normei juridice.
În concluzie, răspunderea juridică este o măsură de constrângere, necesară respectării
normelor de drept, aplicată de organe special învestite ale statului să dispună constrângerea
împotriva celor care săvârşesc fapte ilicite.
Structura răspunderii juridice relevă dreptul subiectiv al autorităţilor abilitate de a
sancţiona pe cei care au încălcat un drept subiectiv şi obligaţia acestora de a executa
sancţiunea în limitele prevăzute de lege. Temeiul noţiunii răspunderii juridice este fapta
ilicită, iar consecinţa acesteia - aplicarea sancţiunii juridice.

4.2. Principiile răspunderii juridice

Răspunderea juridică se bazează pe mai multe principii generale, valabile pentru toate
formele concrete de manifestare ale dreptului. Acestea sunt:
a) Principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie
Potrivit acestui principiu, răspunderea poate fi atrasă numai în situaţia în care autorul a
acţionat cu vinovăţie, a avut posibilitatea de a decide asupra propriului comportament, precum
şi conştiinţa încălcării normei juridice prin săvârşirea faptei ilicite.
Principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovăţie are un dublu rol: sancţionator
şi educativ. Are un rol sancţionator, deoarece persoana vinovată va fi obligată să suporte
sancţiunea prescrisă de norma juridică şi are un rol educativ deoarece o persoană va fi
sancţionată numai dacă i se poate imputa fapta ilicită, urmărindu-se îndreptarea autorului şi
reintegrarea sa în societate.
b) Legalitatea răspunderii juridice - Nu există răspundere juridică în afara legii. Prin
lege se stabilesc şi califică din punct de vedere juridic toate faptele care produc o încălcare a
normelor juridice - fie ele infracţiuni contravenţii sau abateri disciplinare. Legea determină
naşterea răspunderii, formele şi întinderea ei.
c) Principiul răspunderii personale – Potrivit acestui principiu, răspunderea revine
aceluia care a încălcat norma juridică săvârşind o faptă ilicită. Aceasta înseamnă că numai cel
care a săvârşit fapta ilicită, direct sau indirect, poate fi tras la răspundere; răspundere
personală înseamnă răspundere pentru fapta ilicită proprie, indiferent dacă este vorba de
subiect de drept individual sau persoană juridică. Excepţia de la regula răspunderii personale o
constituie răspunderea pentru fapta altuia care este o răspundere obiectivă, independentă de
culpă.
d) Principiul justeţei sancţiunii implică existenţa unei proporţii între pedeapsă,
sancţiune şi gravitatea faptei săvârşite. Acest principiu presupune corecta alegere şi
individualizare sau proporţionalizare a sancţiunii raportat şi la pericolul social al acţiunii
ilicite, a formei vinovăţiei sau a întinderii pagubei cauzate.
 e) Principiul celerităţii (promptitudinii) tragerii la răspundere pretinde aplicarea cu
celeritate (promptitudine) a sancţiunii pentru fapta ilicită săvârşită. Promptitudinea în
aplicarea şi punerea în executare a sancţiunilor juridice are valenţe socio-educative ce ţin de
recuperarea ordinii juridice.
Pentru a ocroti eficient şi util atât interesul individual cât şi pe cel general, atât
interesul imediat cât şi acela de perspectivă, statul trebuie să sancţioneze în timp cât mai scurt
pe autorii faptelor ilicite. Amânarea conduce la ivirea şi amplificarea sentimentului de
insecuritate a cetăţenilor, provoacă îngrijorarea lor privind autenticitatea actului de justiţie,
instalează neîncrederea în capacitatea factorilor instituţionali de a asigura ordinea de drept.
Cu cât trece vremea cu atât devine mai greu ca ordinea de drept dezechilibrată să fie
reechilibrată; trecerea vremii poate să ducă la dispariţia unor probe, la alterarea altora, la
estomparea memoriei sociale etc. De aceea, prin lege, de multe ori se stabilesc termene de
prescripţie sau termene de aplicare a sancţiunii.

4.3. Formele răspunderii juridice

Răspunderea juridică este determinată şi de natura normei juridice încălcate. În
principiu, fiecare ramură a dreptului cunoaşte o formă de răspundere juridică: răspunderea
penală, civilă, disciplinară, administrativă, etc. Fiecare formă de răspundere juridică se
caracterizează prin condiţii specifice de fond şi de formă.
Răspunderea civilă, ce se declanşează în temeiul condiţiilor fixate de Codul civil,
poate fi contractuală sau delictuală. Răspunderea civilă delictuală este antrenată în cazul
comiterii unui delict civil, prin încălcarea normelor dreptului obiectiv şi rezultarea unui
prejudiciu, ca urmare a lezării unui drept subiectiv sau interes legitim al acestuia.
Răspunderea civilă contractuală intervine în cazul nerespectării de către una dintre
părţi a unei obligaţii stabilite printr-un contract.
Răspunderea penală este un raport juridic penal de constrângere născut în urma
comiterii unei infracţiuni. Acest raport juridic se stabileşte între stat şi infractor, statul în
calitate de reprezentant al societăţii, având dreptul de a-l trage la răspundere pe făptuitor, iar
infractorul, fiind obligat a răspunde pentru fapta sa şi să se supună pedepsei legal aplicate. Pot
răspunde penal atât persoana fizică, cât şi persoana juridică.

4.4. Condițiile răspunderii juridice

Pentru angajarea răspunderii juridice se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii:
 conduita ilicită a făptuitorului;
  vinovăţia autorului faptei ilicite;
 rezultatul socialmente periculos;
 legătura de cauzalitate între conduita ilicită şi rezultatul socialmente periculos
produs.
4.4.1. Conduita ilicită
Ilicit este orice comportament desfăşurat fără drept, potrivnic exercitării nestingherite
a unui drept subiectiv, prin intermediul căruia se încalcă ordinea juridică a societăţii concrete.
Caracterul ilicit al conduitei se stabileşte în funcţie de cerinţa prevederii legale
încălcate.
Conduita ilicită are două modalităţi de manifestare: acţiunea (comisiunea) sau
inacţiunea (omisiunea).
Acţiunea constă într-o manifestare efectivă care presupune o succesiune de acte
materiale contrare dispoziţiilor legii; altfel spus, conduita comisivă săvârşeşte ceea ce legea
interzice.
Inacţiunea (omisiunea) constă în abţinerea de la o acţiune pe care subiectul de drept
este obligat de dispoziţiile legii să o săvârşească. Omisiunea are caracter conştient şi voluntar,
fiind o conduită orientată spre atingerea scopului propus. Ea reprezintă atitudinea de pasivitate
a persoanei faţă de norma juridică care îi impune o anumită activitate.
Neachitarea unei datorii în termenul prevăzut prin contract, omisiunea de ajutorare a
unei persoane aflată în primejdie sunt câteva exemple de fapte ilicite în modalitatea inacţiunii.
Acţiunile umane ilicite, după gravitatea lor, se pot clasifica în mai multe categorii:
fapte juridice penale sau infracţiuni, care sunt cele mai grave fapte umane; fapte
contravenţionale, denumite contravenţii produse prin încălcarea de către o persoană a
normelor administrative-fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, care se mai numesc şi delicte
civile sau fapte ilicite civile; abateri disciplinare, care se manifestă prin încălcarea, de către o
persoană încadrată în muncă, a obligaţiilor sale ce rezultă din raportul juridic respectiv.
4.4.2. Vinovăţia
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a persoanei care săvârşeşte o faptă ilicită faţă
de acea faptă şi consecinţele ei, având în momentul executării reprezentarea acestora, sau deşi
nu a avut-o, putea să o aibă.
Vinovăţia apare sub două forme: intenţia şi culpa.
Intenţia desemnează încălcarea dreptului cunoscând caracterul ilicit al acţiunii sau
inacţiunii, prevăzând consecinţele ilicite ale faptei sale, consecinţe pe care le-a dorit sau le-a
admis.
 În funcţie de atitudinea subiectului de drept faţă de producerea rezultatului socialmente
periculos, intenţia are două modalităţi:
a) directă, care se manifestă când făptuitorul îşi reprezintă acţiunea ori inacţiunea sa,
modul de înfăptuire, anticipează urmarea socialmente periculoasă şi urmăreşte producerea ei;
b) indirectă (eventuală), care se manifestă când subiectul de drept prevăzând rezultatul
socialmente periculos al faptei sale ilicite, acceptă posibilitatea producerii lui, deşi nu
urmăreşte această producere.
Culpa există când subiectul de drept săvârşind o faptă ilicită a prevăzut rezultatul
dăunător al faptei sale, dar nu a urmărit şi nu a acceptat posibilitatea producerii lui, însă a
acţionat, socotind, în mod nejustificat, că acel rezultat nu se va produce sau nu a prevăzut
rezultatul, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Modalităţile culpei sunt:
a) culpa cu prevedere (din uşurinţă, din imprudenţă). Aceasta se manifestă când
subiectul de drept prevede rezultatul posibil al faptei sale ilicite, dar nu-l acceptă, socotind
fără temei că el nu se va produce. Prevederea rezultatului faptei ilicite este nota comună a
culpei cu prevedere cu intenţia; iar neurmărirea producerii rezultatului ar fi nota comună a
culpei cu prevedere cu intenţia indirectă. Dar, în cazul culpei cu prevedere făptuitorul nu
numai că nu acceptă producerea rezultatului, ci chiar o exclude, fiind convins că nu se va
produce, în cazul dat. Dacă speranţa în neproducerea rezultatului se întemeiază pe un
eveniment posibil, nu ne găsim în prezenţa culpei cu prevedere, ci a intenţiei indirecte;
b) culpa simplă (din greşeală, din neglijenţă, din neatenţie, din nepricepere) se
manifestă când subiectul de drept nu prevede rezultatul faptei sale ilicite, deşi trebuia şi putea
să-l prevadă, în condiţiile concrete în care se săvârşeşte fapta ilicită.
În stabilirea culpei simple sunt antrenate două criterii: unul obiectiv, cu ajutorul căruia
urmărim să aflăm dacă subiectul de drept care a acţionat trebuia să prevadă rezultatul a ceea
ce a săvârşit şi unul subiectiv, ce constă în verificarea stării subiective a subiectului de drept
vizând capacitatea lui de prevedere în condiţiile săvârşirii faptei. În cazul lipsei capacităţii de
prevedere nu există culpă simplă.
Capacitatea de a răspunde juridic este formă specifică a capacităţii juridice. Ea este
aptitudinea subiectului de drept de a evalua coerent consecinţele juridice ale faptei sale ilicite
şi de a suporta sancţiunile negative prevăzute de lege şi aplicate de organele competente.
Capacitatea de a răspunde juridic nu se confundă cu capacitatea juridică, aceasta presupunând
vocaţia de a deveni subiect al unui raport juridic.
 4.4.3. Prejudiciul sau rezultatul socialmente dăunător
Prejudiciul sau rezultatul dăunător reprezintă consecinţa produsă de fapta ilicită,
constând în tulburarea produsă în desfăşurarea normală a raporturilor sociale şi a ordinii de
drept
Prejudiciul poate fi definit ca fiind rezultatul negativ suportat de către titularul unui
drept subiectiv în drepturile sale patrimoniale sau personal nepatrimoniale, consecinţă a faptei
ilicite săvârşite de către alt subiect de drept.
Titular al dreptului subiectiv prejudiciat poate fi statul, un organ al acestuia, o
persoană fizică, un cetăţean, un funcţionar, un angajat sau un angajator, un comerciant etc.
Indiferent dacă prejudiciul este de natură privată sau publică, dacă este de natură materială sau
morală, el se prezintă ca un produs al unei acţiuni/inacţiuni socialmente periculoase, adică
direct sau indirect aduce atingere ordinii de drept, echilibrului şi păcii sociale. Atât titularul
dreptului de proprietate, cât şi titularul dreptului la viaţă pot fi împiedicaţi să-şi exercite
dreptul şi atunci spunem că sunt prejudiciaţi printr-o faptă ilicită, una de natură civilă, cealaltă
de natură penală, ambele prezentând pericol social.
Prejudiciul poate consta în alterarea fie materială, a obiectului material al unui drept
subiectiv (distrugerea unui bun, neplata unei datorii în termenul prevăzut etc.) fie morală
(insulta, ultrajul etc).
În dreptul civil rezultatul dăunător produs determină măsura sancţiunii (prejudiciatul
este acoperit pentru întregul prejudiciu ce i s-a produs), în dreptul penal rezultatul dăunător
produs determină mărimea pedepsei.
Prejudiciul determină reparaţiunea dacă:
a) este cert, căci numai caracterul lui cert face posibilă măsurarea răspunderii juridice
a prejudiciatorului. Este cert nu numai prejudiciul actual, produs, dar şi cel viitor care este
sigur că se va produce şi e susceptibil de evaluare, pe când prejudiciul eventual nu poate fi
recuperat;
b) este direct, adică este consecinţa necesară şi suficientă a faptei ilicite;
c) este personal; numai subiectul de drept (statul, persoana fizică etc.) căruia i s-a lezat
un drept subiectiv poate pretinde reparaţiune. Dreptul la reparaţiune poate trece, în dreptul
civil, asupra moştenitorilor victimei, poate fi exercitat de către creditorii acesteia;
d) este rezultat al încălcării unor drepturi subiective sau unor interese legitime, a
unor interese rezultate dintr-o situaţie stabilă de fapt, iar interesele respective trebuie să nu fie
contrare regulilor de convieţuire socială; într-adevăr, drepturile subiective conferă titularului
facultatea de a acţiona pentru înfăptuirea scopurilor sale definite ca interese. Statul acţionează
pentru ocrotirea şi promovarea intereselor generale, pentru ca interesele private să nu
contravină intereselor generale.
e) este nereparat încă de către autorul (autorii) faptei ilicite sau de către o terţă
persoană (de exemplu, de către asigurător, în cazul contractului de asigurare).
4.4.4. Legătura de cauzalitate între conduita ilicită şi rezultatul produs
În general, fenomenele apar ca înlănţuiri de cauze şi efecte. Conform principiului
universal al cauzalităţii, fenomenele apar ca efect al altor fenomene.
În domeniul relaţiilor sociale acest principiu se exprimă prin faptul că manifestările
oamenilor acţionează orientat şi conştient spre un anume scop. Cauzalitatea juridică aparţine
specificului relaţional al societăţii, în care toate relaţiile sociale dintre oameni sunt interacţiuni
dictate de conştiinţa lor, adică de raţiune, afectivitate şi voinţă.
Prin legătură de cauzalitate se înţelege raportul dintre două fenomene în care, un
fenomen denumit fenomen-cauză (sau cauză) precede şi generează un alt fenomen denumit
fenomen-efect (sau efect).
În cadrul răspunderii juridice cauza este atitudinea voluntară şi conştientă a subiectului
de drept, exprimată printr-o conduită acţională antisocială care are consecinţă în starea de
pericol social sau ameninţarea produsă prin atingerea, lezarea, vătămarea unui drept subiectiv
consacrat prin normele de drept în vigoare într-un sistem de drept concret.
Uneori cauzalitatea este simplă, alteori complexă. Este simplă, atunci când efectul este
rezultatul direct şi nemijlocit al cauzei, fără apariţia altor determinări sau interpretări. Relaţia
de cauzalitate are un caracter complex, în cazul în care producerea efectelor a fost însoţită de
existenţa unor condiţii care au influenţat acţiunea cauzei.
Raportul de cauzalitate are un caracter obiectiv, aceleaşi cauze generând mereu
aceleaşi efecte.
Răspunderea juridică intervine numai atunci când între fapta ilicită şi rezultatul
dăunător există un raport de cauzalitate necesar.

Întrebări de autoevaluare:
1) Care sunt condiţiile răspunderii juridice?
2) Ce se înţelege prin vinovăţie şi care sunt formele de manifestare ale
acesteia?
3) Ce se înţelege prin prejudiciu?
4. Intenția este una dintre formele:
a) prejudiciului
b) vinovăției
c) răspunderii juridice
5. Una dintre condiţiile răspunderii juridice este:
a) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
b) existenţa unui raport de cauzalitate între victimă şi prejudiciu;
c) existenţa unui raport de cauzalitate între victimă şi autorul prejudiciului.

Rezumat
 Răspunderea juridică este obligaţia ce revine unui subiect de drept de a suporta
consecinţele faptei sale ilicite, prevăzute de legea în vigoare, prin care a adus atingere unui
drept subiectiv.
 Temeiul noţiunii răspunderii juridice este fapta ilicită, iar consecinţa acesteia -
aplicarea sancţiunii juridice
 Principiile răspunderii juridice sunt: principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu
vinovăţie de către o persoană cu capacitate juridică; legalitatea răspunderii juridice; principiul
răspunderii personale; principiul prezumţiei de nevinovăţie; principiul justei sancţiuni;
principiul celerităţii (promptitudinii) tragerii la răspundere.
 Pentru angajarea răspunderii juridice se cer întrunite următoarele condiţii:
- să existe fapta ilicită;
- să existe vinovăţia făptuitorului;
- să existe rezultatul socialmente periculos
- să existe un raport cauzal între fapta ilicită şi rezultatul socialmente periculos.

Bibliografie obligatorie
1. Popa Carmen-Teodora, Drept, Editura Universităţii din Oradea, 2012;
2. Popa Carmen-Teodora, Cârmaciu Diana, Caiet de seminar. Teste grilă, Editura
Universităţii din Oradea, 2012;
3. Rădulescu Marian-Dragoş, Elemente fundamentale de drept, Editura Universul Juridic,
4. Carmen Ardeleanu-Popa, Drept, Editura Universităţii din Oradea, 2010;
5. I. Craiovan, Teoria generală a dreptului, Editura Militară Bucureşti, 1997;
6. I. Santai, Introducere în Teoria generală a dreptului, Ed.Risoprint, Cluj Napoca, 2000;
7. C. Voicu, Teoria generală a dreptului, Editura Sylvi, 2000;
8. N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1996.
 TEMA 5. NOŢIUNI GENERALE DE DREPT
CONSTITUŢIONAL

Obiective educaţionale:

 Cunoaşterea rolului dreptului constituţional şi a legislaţiei într-o economie de piaţă;

 cunoaşterea specificului normelor juridice de drept constituţional;
 cunoaşterea reglementărilor constituţionale;
 înţelegerea controlului constituţionalităţii legilor

Cuvinte cheie:

 constituţie;
 controlul constituţionalităţii legilor
 sancţiune de drept constituţional;
Cuprins:

5.1. Definiția și obiectul dreptului constituţional

5.2. Raporturile juridice de drept constituţional
5.2.1. Subiectele raporturilor de drept constituţional
5.2.2. Normele de drept constituţional
5.3. Teoria Constituţiei
5.3.1. Noţiune
5.3.2. Formele constituţiilor
5.3.3. Supremaţia constituţiei
5.4. Controlul constituţionalităţii legilor
5.4.1. Noţiunea de control al constituţionalităţii legilor
5.4.2. Controlul constituţionalităţii legilor în România
5.5. Rezumat
5.6.Întrebări autoevaluare
5.7.Bibliografie obligatorie
EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

5.1. Definiția și obiectul dreptului constituţional

Normele dreptului constituţional reglementează relaţiile fundamentale ce apar în
procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.
Dreptul constituţional este acea ramură a dreptului unitar formată din normele
juridice care reglementează relaţiile fundamentale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării statale a puterii.
Noţiunea de drept constituţional nu trebuie confundată cu noţiunea de constituţie.
Constituţia reprezintă cea mai importantă parte a dreptului constituţional, dar drept
constituţional există şi acolo unde nu există constituţie, sfera sa normativă fiind mult mai
largă.
Dreptul constituţional este format din norme juridice care reglementează forma
statului, organizarea, funcţionarea şi raporturile dintre puterile publice, organizarea politică a
statului, drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului etc.
Se poate vorbi despre un triplu obiect şi corespunzător, despre trei mari componente
ale dreptului constituţional:
a. Dreptul constituţional instituţional, care are ca obiect tradiţional - instituţiile
politice, precum şi fundamentele instituţiilor administrative şi jurisdicţionale;
b. Dreptul constituţional normativ sau fundamental, care are ca obiect sistemul
surselor dreptului sau sistemul normativ.
c. Dreptul constituţional substanţial sau relaţional, care are ca obiect drepturile şi
libertăţile fundamentale.
Toate aceste componente sunt indisolubile şi constituie un ansamblu unitar şi coerent.

5.2. Raporturile juridice de drept constituţional

Raporturile juridice de drept constituţional sunt acele relaţii sociale, care prin
conţinutul lor sunt constituţionale şi care prin normele de drept constituţional derivă raporturi
de drept constituţional.
Conţinutul raportului juridic de drept constituţional îl formează ansamblul de drepturi
şi obligaţii prevăzute de normele de drept constituţional, care aparţin subiectelor acestor
raporturi şi care sunt legate de instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat.
În obiectul dreptului constituţional sunt cuprinse două categorii de relaţii şi anume:
  relaţii cu o dublă natură juridică (care sunt reglementate în acelaşi timp de
Constituţie, dar şi de alte ramuri de drept)
 relaţii specifice de drept constituţional care formează obiectul de reglementare
numai pentru normele de drept constituţional.
Ceea ce este comun tuturor acestor relaţii este faptul că se nasc în procesul complex de
instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat.
Cât priveşte bazele puterii de stat, ele sunt elemente exterioare statului care
guvernează şi determină puterea de stat; ele impun în stat existenţa unor reguli care să
stabilească drepturi şi obligaţii, în sarcina subiectelor de drept, care să asigure atingerea
drepturilor societăţii.
Dacă vorbim de bazele organizării puterii de stat, ele sunt tot elemente exterioare
statului, dar care nu guvernează puterea de stat ci numai condiţionează organizarea ei. Aceste
baze ale organizării de stat sunt teritoriul şi populaţia, iar dreptul constituţional este chemat să
studieze şi să reglementeze cu privire la teritoriu, relaţiile sociale privind structura de stat şi
organizarea administrativ-teritorială, iar când ne referim la populaţie - relaţiile sociale privind
cetăţenia şi drepturile şi îndatoririle fundamentale.
Se impune precizarea că relaţiile sociale care se nasc în legătură cu bazele puterii de
stat şi bazele organizării puterii de stat privesc conţinutul şi organizarea puterii de stat.
Exercitarea puterii de stat este o activitate specifică, desfăşurată de autorităţile
legiuitoare, fiind o activitate de conducere, dar o conducere de nivel superior tuturor
activităţilor de conducere desfăşurate de alte organe ale statului.

5.2.1. Subiectele raporturilor de drept constituţional

Subiecte ale raporturilor de drept constituţional sunt oamenii luaţi individual sau
grupaţi în forme organizate. Aceste subiecte de drept constituţional au două trăsături specifice:
unul din subiecte este întotdeauna fie deţinătorul puterii de stat (poporul), fie statul, fie o
autoritate legiuitoare; ele acţionează în mod necesar în raporturi apărute în activitatea de
instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat.
Pot fi considerate subiecte ale raporturilor juridice de drept constituţional poporul,
statul, autorităţile statului, partidele, formaţiunile politice, unităţile administrativ teritoriale şi
circumscripţiile electorale (privite ca oameni grupaţi în forme organizate), cetăţenii, străinii şi
apatrizii (ca oameni luaţi individual).
Poporul - Ideea că poporul este subiect al raporturilor juridice de drept constituţional
îşi găseşte fundamentarea chiar în dispoziţiile constituţiei, conform căreia suveranitatea
naţională aparţine poporului român, care încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. În mod necesar, se impune concluzia că
poporul român concentrează în mâinile sale întreaga putere şi singur are dreptul să decidă
asupra sorţii sale, lucru ce-l face cu prisosinţă în procesul de instaurare, menţinere şi
exercitare a puterii.
În multe probleme, poporul îşi exprimă voinţa sa în mod direct şi nu prin intermediul
altor organe. Poporul apare mai direct ca subiect al raportului de drept constituţional cu ocazia
stabilirii formei de guvernământ, a structurii de stat, cu ocazia referendumului. Considerăm că
unitatea de interese ale poporului şi statului nu exclude posibilitatea ca poporul şi statul să fie
subiecte distincte, de sine stătătoare în raporturile de drept constituţional. Această concluzie
logică se impune cu atât mai mult cu cât poporul este deţinătorul puterii politice, iar statul
capătă plenitudinea împuternicirilor sale conform voinţei poporului.
Statul şi organele sale – Statul, ca formă structurală de organizare a societăţii umane,
apare ca subiect al raporturilor juridice de drept constituţional fie direct, fie reprezentat prin
organele sale. Statul ca întreg apare direct ca subiect al raporturilor juridice privitoare la
cetăţenie şi în raporturile privind federaţia, iar indirect prin autorităţile (organele) legiuitoare,
executive şi judecătoreşti.
Organele legiuitoare apar ca subiecte al raporturilor de drept constituţional cu condiţia
ca raportul juridic la care participă să fie de drept constituţional. Autorităţile executive şi
judecătoreşti pot fi subiecte al raporturilor de drept constituţional numai dacă participă la
raporturi în care celălalt subiect este poporul, statul sau organele legiuitoare şi cu condiţia ca
acest raport juridic să ia naştere în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Organele interne ale autorităţilor legiuitoare pot fi şi ele subiect al raportului de drept
constituţional (comisiile parlamentare, birourile permanente şi grupurile parlamentare).
Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii - reprezintă forme organizatorice
prin care cetăţenii participă la guvernare.
Normele constituţionale şi unele legi stabilesc în mod expres posibilitatea acestora de
a fi participante la raporturile ce privesc instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii şi
automat dobândesc calitatea de subiect al raporturilor juridice de drept constituţional. Astfel,
partidele şi formaţiunile politice au dreptul la candidaţi în alegeri. În cadrul activităţilor
electorale, pentru conducerea alegerilor prezidenţiale, de deputaţi şi senatori, se constituie
birourile electorale, care devin subiect al raportului de drept constituţional.
Cetăţenii – pot apare ca subiecte al raporturilor juridice de drept constituţional, fie în
mod distinct ca şi persoane fizice, fie ca persoane investite cu anumite funcţii într-un organ de
stat (deputat, senator) sau organizaţi pe circumscripţii electorale. Ca persoane fizice, cetăţenii
devin subiecte al raporturilor de drept constituţional pentru apărarea drepturilor fundamentale.
Ca deputaţi sau senatori, cetăţenii apar ca subiecte al raporturilor de drept constituţional în
cadrul raporturilor de reprezentare. Cetăţenii organizaţi pe circumscripţii electorale apar ca
subiecte ale raporturilor de drept constituţional cu ocazia alegerilor prezidenţiale şi
parlamentare.
Străinii şi apatrizii – pot apare ca subiecte ale raporturilor juridice de drept
constituţional cu ocazia raporturilor care iau naştere în cadrul procesului de acordare a
cetăţeniei române, a azilului politic etc.
Unităţile administrativ teritoriale - sunt subiecte ale raporturilor juridice de drept
constituţional, dar privite ca grupuri de populaţie organizate pe teritoriu şi nu ca părţi de
teritoriu.

5.2.2. Normele de drept constituţional

Norma de drept constituţional este acea regulă de drept constituţional care
reglementează conduita oamenilor în relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat. Ele sunt cuprinse în Constituţie şi alte acte
normative care constituie izvoare ale dreptului constituţional.
În dreptul constituţional pot fi identificate mai multe trăsături specifice ale
sancţiunilor, după cum urmează: pentru mai multe dispoziţii este prezentată o singură
sancţiune; sancţiunile în dreptul constituţional au un caracter specific, cum sunt: revocarea
mandatului de parlamentar, revocarea unui organ de stat, declararea ca neconstituţional a unui
act normativ etc.; pot fi regăsite sancţiuni chiar în normele constituţionale, pentru încălcarea
oricărei dispoziţii, cu condiţia de a fi identificată exact obligaţia sau respectiv conduita
subiectelor de drept.
Normele de drept constituţionale pot fi clasificate în norme cu aplicaţie nemijlocită şi
norme cu aplicaţie mijlocită.
În rândul normelor cu aplicaţie mijlocită urmează a fi cuprinse acele norme care dau
reglementări de principiu şi care, pentru a fi puse în aplicare, la cazuri concrete, sunt urmate
de reglementări suplimentare prin alte ramuri de drept. Exemplu: norma cuprinsă în
constituţie în sensul că statul ocroteşte căsătoria şi familia şi apără interesele mamei şi ale
copilului este urmată de reglementările date de Codul familiei.
Normele cu aplicaţie nemijlocită, directă, constituie acele norme care reglementează
direct, nemijlocit relaţiile sociale şi nu mai au nevoie de a fi precizate printr-o lege ordinară.
Exemplu: norma din constituţie privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor.

5.3. Teoria Constituţiei

5.3.1. Noţiune
Adoptarea constituţiei reprezintă un eveniment politic, social şi juridic din viaţa unui
stat deoarece în ea sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii vieţi economice,
sociale, politice şi juridice, prin ea materializându-se aspiraţiile şi dorinţele oamenilor
organizaţi statal.
Constituţia conţine norme juridice, reguli de conduită, iar aceste norme exprimă de
fapt voinţa celor care deţin puterea. Caracterul de lege fundamentală al constituţiei rezultă din
conţinutul şi calitatea reglementărilor. Conţinutul constituţiei este complex, el reprezentând
principiile fundamentale pentru toate domeniile vieţii politice, economice, sociale, culturale,
juridice etc. Deseori constituţia este caracterizată ca legea fundamentală care stă la temelia
organizării statale şi este baza juridică a întregii legislaţii. Reglementările constituţionale
privesc cu precădere puterea de stat, adică fenomenul şi realitatea cheie în orice organizare
social statală.
Caracterul de lege fundamentală a constituţiei îşi are sorgintea în natura relaţiilor
sociale ce formează obiectul acestor reglementări - respectiv acestea sunt relaţii sociale,
fundamentale şi totodată esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii statale.
Această trăsătură de conţinut este de mare utilitate în stabilirea conceptului de constituţie.
Definitorie pentru constituţie este şi forţa ei juridică, constatând că forţa ei juridică este
supremă - fapt ce situează constituţia în vârful ierarhiei izvoarelor dreptului şi repune regula
conformităţii întregului drept cu dispoziţiile din constituţie.
Din cele expuse se poate defini constituţia ca legea fundamentală a unui stat,
constituită din norme juridice investite cu forţă juridică supremă care reglementează acele
relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea
puterii politice a poporului.
Constituţia revizuită a României este structurată în 8 titluri: Titlul I- Principii generale
(cuprinde norme referitoare la structura unitară a statului, forma republicană de guvernământ,
suveranitatea, inalienabilitatea teritoriului, cetăţenie, limba oficială, etc.); Titlul II -
Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale; Titlul III – Autorităţile Publice (cuprinde
norme privind Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul, Raporturile Parlamentului cu
Guvernul, Administraţia Publică, Autoritatea Judecătorească); Titlul IV – Economia şi
finanţele publice (cuprinde norme referitoare la economie, proprietate, sistemul financiar,
bugetul public naţional, impozitele şi taxele, Curtea de Conturi); Titlul V – Curtea
Constituţională; Titlul VI- Integrarea euroatlantică; Titlul VII- Revizuirea Constituţiei; Titlul
VIII – Dispoziţii finale şi tranzitorii.

5.3.2. Formele constituţiilor

Regulile având ca obiect organizarea politică a unui stat se pot prezenta în două forme,
care nu se exclud reciproc: reguli cutumiare care formează constituţia cutumiară şi reguli
codificate într-un document oficial structurat formând ceea ce numim în mod obişnuit
constituţia scrisă.
Constituţia cutumiară (nescrisă) rezultă din uzanţe, precedente cu privire la
constituirea, competenţa şi funcţionarea puterii, raporturile dintre aceste organe şi dintre ele şi
cetăţeni.
Constituţia cutumiară are un caracter flexibil, în continuă mişcare, dar este imprecisă şi
incomodă fiind greu de păstrat perioade lungi de timp.
Constituţia reală (scrisă) îşi propune să substituie unor fapte istorice, incoerente şi
disparate, o ordine judiciară clară, sistematică, raţională şi voluntară. Trebuie remarcat însă că
în state care au constituţii scrise, acestea nu au apărut pe un teren gol, ci anterior adoptării lor,
în aceste state au existat deosebit de importante reguli cutumiare.
La rândul lor constituţiile scrise se pot clasifica în constituţii flexibile şi constituţii
rigide. Constituţii flexibile sau suple sunt acelea care cuprind reguli cu aceeaşi valoare din
punct de vedere juridic ca şi legile ordinare, putând fi modificate conform procedurii
legislative obişnuite. În situaţia în care constituţia ar fi flexibilă, existenţa legilor ordinare nu
ar fi prea justificată, de asemenea nu şi-ar afla justificare controlul constituţionalitatea legilor
(Noua Zeelandă).
Constituţii rigide sunt acelea care sunt susceptibile de revizuire printr-o procedură
complexă sau relativ complexă (în orice caz diferă de cea normală pentru adoptarea legilor
organice sau ordinare). Rigiditatea constituţiei este generată de diverse procedee cum sunt:
stabilirea unor condiţii speciale de executare a iniţiativei de modificare a constituţiei
(limitarea subiectelor ce pot avea o asemenea iniţiativă, controlul de constituţionalitate din
oficiu asupra iniţiativei); interdicţia revizuirii constituţiei de către adunările legiuitoare
obişnuite; instituirea unei proceduri speciale de dezbatere şi adaptare a iniţiativei de revizuire;
necesitatea ratificării revizuirii prin referendum şi fixarea unor limite materiale pentru
revizuire.
5.3.3. Supremaţia constituţiei
Prin esenţa sa, ca şi prin funcţia sa socială, Constituţia are o valoare juridică superioară
faţă de orice altă normă de drept. În consecinţă, toate actele normative adoptate de Parlament
şi Guvern precum şi actele emise de celelalte autorităţi publice trebuie să se conformeze
normelor şi principiilor constituţionale.
Justificarea teoretică a supremaţiei constituţiei rezidă chiar în caracterul politic şi
juridic al acesteia. Astfel, în constituţie îşi găseşte expresia voinţa supremă a poporului în ceea
ce priveşte obiectivele şi instrumentele de exercitare ale puterii politice. Normele
constituţionale fixează principalele instrumente de guvernare, stabilesc autorităţile care vor
înfăptui guvernarea şi raporturile între acestea. Totodată, constituţia este sediul drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti. în plus, constituţia este factorul structurant al ordinii juridice, căreia îi
furnizează principiile directoare: egalitatea tuturor cetăţenilor, legalitatea, neretroactivitatea
legilor ş.a.
Asigurarea supremaţiei constituţiei înseamnă asigurarea stabilităţii sociale şi a ordinii
juridice în stat. Datorită supremaţiei constituţiei, legiuitorul constituant a stabilit o anume
ierarhie a actelor normative, în fruntea tuturor acestora fiind aşezată chiar Legea
fundamentală. Ei îi urmează legile constituţionale, legile organice, legile ordinare,
ordonanţele, hotărârile Guvernului ş.a.m.d.

5.4. Controlul constituţionalităţii legilor

5.4.1. Noţiunea de control al constituţionalităţii legilor

Prin control al constituţionalităţii legilor se înţelege ansamblul dispoziţiilor normative
care reglementează activitatea de verificare a conformităţii legilor şi altor acte normative cu
dispoziţiile legii fundamentale.
Constituţionalitatea legii nu înseamnă în fond altceva decât cerinţa de legalitate a legii,
în sensul că legea să se adopte cu respectarea normelor constituţionale, atât în spiritul, cât şi în
litera ei. Pentru a se verifica conformitatea unei legi cu dispoziţiile constituţionale, au fost
propuse, în principal, două sisteme:
a. controlul exercitat de către un organ politic;
b. controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional
Modalităţile politice sau juridice prin care se asigură conformitatea actelor normative
cu dispoziţiile constituţionale diferă de la o ţară la alta.
O astfel de cerinţă generală este expres formulată şi în noua Constituţie revizuită a
României sub forma soluţionării conflictului temporal de legi. Potrivit art. 154 din Constituţie,
Consiliul Legislativ va examina într-un termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii
sale de organizare, conformitatea legislaţiei cu noua Constituţie şi va face Parlamentului sau,
după caz, Guvernului, propuneri corespunzătoare.
În raport de dispoziţiile constituţionale privind controlul constituţionalităţii legilor,
poate fi un control explicit sau implicit. Dacă în mod expres constituţia prevede controlul
constituţionalităţii legilor ne aflăm în prezenţa unui control explicit. În această situaţie,
constituţia poate numai să înscrie în mod expres obligaţia modificării constituţionalităţii
legilor, dar poate indica şi organul competent ori chiar procedura de urmat. Control explicit
există în România, Franţa, Elveţia, şi Austria.
În cazul în care acest control al constituţionalităţii legilor nu este prevăzut în mod
expres în constituţie, dar el există implicit ca urmare a principiului legalităţii, ne aflăm în
prezenţa unui control implicit. Odată cu verificarea îndeplinirii condiţiilor de legalitate se
verifică şi constituţionalitatea legilor. În funcţie de timpul în care se efectuează, controlul
constituţionalităţii legilor se divide în control anterior şi posterior al adoptării legilor.
Controlul anterior adoptării legilor denumit şi control prealabil sau preventiv se
exercită în faza de proiect al legii. El nu este un veritabil control al constituţionalităţii legilor
deoarece poate fi îmbunătăţit chiar de iniţiator ori poate fi investit cu dreptul de a decide chiar
el în ultimă instanţă asupra constituţionalităţii textului în discuţie.
Controlul posterior al adoptării legilor se execută asupra legilor deja adoptate sau
asupra actelor cu forţă juridică egală cu a legii. În această situaţie în cadrul controlului explicit
de regulă se prevăd organele de stat care pot decide, procedura de urmat şi sancţiunile. Acesta
este veritabilul control al constituţionalităţii legilor.

5.4.2. Controlul constituţionalităţii legilor în România

a) Curtea Constituţională a României
În România, controlul constituţionalităţii îşi găseşte reglementarea în art. 142-147 din
Constituţie, precum şi în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, cu modificările ulterioare. În dezvoltarea dispoziţiilor constituţionale şi
legale, Curtea Constituţională şi-a adoptat Regulamentul de organizare şi funcţionare.
Dispoziţii privind competenţa Curţii Constituţionale mai sunt şi în alte legi.
Constituţia României încredinţează controlul constituţionalităţii unei autorităţi publice
denumite Curtea Constituţională. Aceasta este formată din 9 judecători numiţi pentru o durată
de 9 ani, fără posibilitate de prelungire sau reînnoire a mandatului, trei de către Camera
Deputaţilor, trei de către Senat, trei de către Preşedintele României. Preşedintele Curţii
Constituţionale este ales, dintre judecătorii Curţii, de către aceştia, prin vot secret, pentru o
durată de 3 ani. Membrii Curţii Constituţionale, se reînnoiesc, la fiecare 3 ani cu câte o treime,
procedeu ce permite îmbinarea experienţei şi continuităţii cu noile tendinţe.
Condiţiile constituţionale pentru a putea candida la funcţia de judecător al Curţii
Constituţionale sunt următoarele: pregătire juridică superioară; înaltă competenţă
profesională; o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul superior
juridic. În activitatea lor judecătorii sunt independenţi şi sunt inamovibili pe durata
mandatului. Ei nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea
soluţiilor. De asemenea, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în
judecată penală ori contravenţională decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei
Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, şi la cererea Procurorului
General.
Având în vedere complexitatea şi natura atribuţiilor Curţii Constituţionale, precum şi
procedurile potrivit cărora îşi realizează aceste atribuţii ea poate fi considerată o autoritate
publică politico-jurisdicţională. Caracterul politic rezultă din modul de desemnare a
membrilor Curţii Constituţionale, precum şi din natura unor atribuţii, caracterul jurisdicţional
rezultând din principiile de organizare şi funcţionare (independenţa şi inamovibilitatea
judecătorilor), precum şi din alte atribuţii şi proceduri. Caracterizarea Curţii Constituţionale
rezultă din dispoziţiile art. 142 alin. 1 din Constituţie, care arată că ea este garantul suprem al
Constituţiei. Trebuie avute în vedere şi dispoziţiile legale potrivit cărora aceasta este unica
autoritate jurisdicţională constituţională din România şi este independentă faţă de orice altă
autoritate publică, iar competenţa sa nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.
b) Actele supuse controlului de constituţionalitate
Intră în sfera controlului de constituţionalitate următoarele acte: legile ca acte juridice
ale Parlamentului; tratatele sau alte acorduri internaţionale; iniţiativele de revizuire a
Constituţiei; regulamentele Parlamentului; ordonanţele guvernului; iniţiativele legislative
populare.
 Legile - se disting două situaţii exprimate printr-un control prealabil şi printr-un
control posterior. Controlul prealabil (a priori) se exercită asupra legilor votate de către
Parlament, dar înaintea promulgării lor de către Preşedintele României. Curtea Constituţională
poate proceda la control dar numai la sesizarea uneia dintre autorităţile publice prevăzute de
către Constituţie şi anume: Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere, Guvernul,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Avocatul Poporului, cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin
25 de senatori. Ca atare este exclus controlul din oficiu. Cea de a doua situaţie priveşte
controlul posterior (a posteriori) al constituţionalităţii legilor (adică legile intrate în vigoare).
Acest control se realizează pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.
 Tratatele sau alte acorduri internaţionale - în cadrul procedurii de ratificare a
tratatelor sau altor acorduri internaţionale o etapă obligatorie este verificarea conformităţii
acestora cu prevederile constituţionale anterior aprobării acestora de către Parlament. Această
verificare nu se exercită de Curtea Constituţională din oficiu, ci numai la sesizarea unor
subiecte de drept limitativ enumerate de litera b a art. 146, anume unul din preşedinţii celor
două Camere sau un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori.
 Iniţiativa de revizuire a Constituţiei - legile constituţionale formează obiectul
singurei atribuţii exercitate de Curtea Constituţională din oficiu.
 Regulamentele Parlamentului - Sunt şi ele supuse controlului de
constituţionalitate. Controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului se poate efectua
numai la sesizarea unuia din preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a
unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Faţă de procedura de
adoptare a regulamentelor Parlamentului şi deci de posibilitatea sesizării Curţii
Constituţionale, urmează să constatăm că aici suntem în prezenţa unui control posterior
(sancţionator).
 Ordonanţele Guvernului – deoarece aceste ordonanţe conţin de fapt norme cu
putere de lege, instituţia ca atare, fiind cunoscută în teorie şi legislaţie ca delegare legislativă.
Aşa stând lucrurile, este firesc ca şi ordonanţele să fie supuse controlului de
constituţionalitate, aceasta realizându-se însă prin procedeul excepţiei de neconstituţionalitate.
 Iniţiativele legislative populare - Iniţiativă legislativă pot avea şi cel puţin
100.000 de cetăţeni cu drept de vot, cu respectarea, desigur, a unor reguli constituţionale.
Verificarea respectării acestor reguli constituţionale în cazul iniţiativei legislative populare
revine Curţii Constituţionale.
c) Alte atribuţii ale Curţii Constituţionale
În afara controlului constituţionalităţii unor acte normative Curţii Constituţionale îi
revin şi alte atribuţii prin care este împuternicită a se pronunţa asupra constituţionalităţii unor
acţiuni sau măsuri întreprinse de către unele autorităţi publice situate la înalte nivele statale.
 Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui
României şi de confirmare a rezultatelor sufragiului.
  Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea
funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate Parlamentului şi
Guvernului
 Avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui.
 Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi
desfăşurarea referendumului şi de a confirma rezultatele acestuia
 Rezolvarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid
 Soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice
d) Actele Curţii Constituţionale
În conformitate cu dispoziţiile Curţii Constituţionale (art.144), Curtea Constituţională
se pronunţă, hotăreşte, veghează, constată, dă aviz şi verifică. Constituţia nominalizează două
acte juridice: decizia şi avizul consultativ. Dezvoltând dispoziţiile constituţionale, Legea nr.
47/1992, stabileşte că actele Curţii Constituţionale sunt:
- deciziile - când se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, iniţiativelor de
revizuire a Constituţiei, ordonanţelor precum şi atunci când soluţionează contestaţiile care au
ca obiect constituţionalitatea unui partid politic;
- hotărârile - când veghează la respectarea prevederii pentru alegerea Preşedintelui
României şi confirmă rezultatele sufragiului, constată existenţa împrejurărilor care justifică
interimatul, verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni;
- avizele consultative - în cazul propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României. Deciziile şi hotărârile se prezintă în numele legii.

Întrebări de autoevaluare:
1) Definiţi dreptul constituţional.
2) Indicaţi actele emise de Curtea Constituţională
3. Relaţia care există între noţiunea de constituţie şi dreptul constituţional este una de tipul:
a) parte-întreg
b) întreg-parte
c) valoare juridică egală
4. Constituţia cutumiară este:
 a) o constituţie rigidă
b) o constituţie nescrisă
c) o constituţie scrisă
5. Constituţiile flexibile pot fi modificate:
a) conform procedurii legislative obişnuite
b) printr-o procedură complexă diferită de cea utilizată pentru adoptarea legilor
organice şi ordinare
c) nu pot fi modificate
6. Constituţiile rigide pot fi modificate:
a) conform procedurii legislative obişnuite
b) la fel ca o lege organică
c) printr-o procedură complexă
7. Controlul posterior al constituţionalităţii legilor se exercită:
a) în faza de proiect a legii
b) asupra legilor deja adoptate
c) de către iniţiatorul legii
8. Curtea Constituţională este:
a) o autoritate a administraţiei publice
b) o autoritate publică subordonată parlamentului
c) o autoritate publică independentă

Rezumatul acestei sectiuni:

 Dreptul constituţional este acea ramură a dreptului unitar formată din normele
juridice care reglementează relaţiile fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării statale a puterii;
 Conţinutul raportului juridic de drept constituţional îl formează ansamblul de
drepturi şi obligaţii prevăzute de normele de drept constituţional, care aparţin subiectelor
acestor raporturi şi care sunt legate de instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat.
  Subiecte ale raporturilor de drept constituţional sunt: poporul, statul, autorităţile
statului, partidele, formaţiunile politice, unităţile administrativ teritoriale şi circumscripţiile
electorale (privite ca oameni grupaţi în forme organizate), cetăţenii, străinii şi apatrizii (ca
oameni luaţi individual).
 Constituţia poate fi cutumiară (nescrisă) sau reală;
 Supremaţia constituţiei - Constituţia are o valoare juridică superioară faţă de orice
altă normă de drept;
 Controlul constituţionalităţii legilor în România este exercitat de o autoritate publică
denumite Curtea Constituţională;
 Intră în sfera controlului de constituţionalitate următoarele acte: legile ca acte
juridice ale Parlamentului; tratatele sau alte acorduri internaţionale; iniţiativele de revizuire a
Constituţiei; regulamentele Parlamentului; ordonanţele guvernului; iniţiativele legislative
populare.
 Actele Curţii Constituţionale sunt: deciziile, hotărârile şi avizul consultativ.

Bibliografie obligatorie
1. Carmen Teodora Popa, Drept, Editura Universităţii din Oradea, 2012;
2. M. Criste, Controlul constituţionalităţii legilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
3. D. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Academiei, Buc., 1997.
4. T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
5. C. lonescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
6. I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţiile politice, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2001.
7. M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S.Tănăsescu, Constituţia României
revizuită. Comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, 2004;
8. Constituţia României, republicată, cu renumerotarea articolelor, M.O. nr. 767 din 31
octombrie 2003;
 TEMA 6. DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI
ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE

Obiective educaţionale:

În urma parcurgerii acestui modul veţi cunoaşte:

 rolul drepturilor fundamentale în societate;
 principiile constituţionale ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale;
 categoriile de drepturi şi libertăţilor fundamentale;

Cuvinte cheie:

 inviolabilitate;
 drepturile omului;
 egalitate în drepturi;
 îndatoriri fundamentale;

Cuprins:
6.1. Noţiunea de drepturi fundamentale
6.1.1. Terminologie şi noţiuni
6.1.2. Principiile reglementării drepturilor şi libertăţilor fundamentale
6.2. Inviolabilităţile
6.3. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale
6.4. Drepturile exclusiv politice
6.5. Drepturile şi libertăţile social-politice
6.6. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor
6.7.Întrebări de autoevaluare
6.8 Rezumat
6.9.Bibliografie
EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

6.1. Noţiunea de drepturi fundamentale

6.1.1. Terminologie şi noţiuni

Prin noţiunea de drepturi fundamentale se desemnează acele drepturi ale cetăţenilor
care, fiind esenţiale pentru existenţa fizică şi integritatea psihică, pentru dezvoltarea
materială şi intelectuală a acestora, precum şi pentru asigurarea participării lor active la
conducerea statului, sunt garantate însăşi de Constituţie.
Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind în ultimă instanţă facultăţi
ale subiectelor raportului juridic de a acţiona într-un anumit fel sau de a cere celuilalt ori
celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia statului în
realizarea pretenţiilor legitime. Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru
cetăţeni, reprezentând baza pentru toate celelalte drepturi. Caracterul de drepturi esenţiale îl
capătă în raport cu condiţiile concrete de existenţă ale unei societăţi date. Înscrise în
Constituţie li se recunoaşte caracterul de drepturi fundamentale şi li se stabilesc garanţii
pentru ocrotirea şi exercitarea lor.
Deseori se folosesc expresiile de drepturi ale omului şi drepturi ale cetăţenilor.
Expresia drepturile omului evocă drepturile fiinţei umane, fiinţă înzestrată cu raţiune şi
conştiinţă şi căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale, ca drepturi inalienabile şi
imprescriptibile. Pe planul realităţilor juridice interne, omul devine cetăţean, fiinţa umană se
integrează într-un social-politic comandat de reguli juridice.
Reglementarea constituţională a drepturilor şi libertăţilor publice în secolele al XVIII-
lea şi al XIX-lea, care a urmat afirmării drepturilor omului în gândirea politică şi în reflecţiile
filozofice şi umaniste din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, a fost continuată, la rândul ei, de
reglementarea la nivel internaţional, prin acordul statelor, a drepturilor şi libertăţilor civice.
În plus, s-au instituţionalizat structuri internaţionale de promovare şi cooperare a
statelor în domeniul drepturilor omului. Cadrul instituţional internaţional este format din
organizaţiile internaţionale guvernamentale care au competenţă în această materie.
În aceste structuri menţionăm, îndeosebi, Organizaţia Naţiunilor Unite cu instituţiile
sale specializate (Consiliul Economic şi Social; Comisia pentru Drepturile Omului; Centrul
pentru Drepturile Omului şi, respectiv, Organizaţia Internaţională a Muncii; Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură), Consiliul Europei (în special, Comisia
Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului), Comisia
Interamericană a Drepturilor Omului, Curtea Interamericană a Drepturilor Omului, etc.
Noua constituţie a Uniunii Europene în titlul II a inserat Carta Europeană a Drepturilor
omului, prin aceasta valorizându-le juridic. Drepturile sale naturale sunt proclamate şi
asigurate prin Constituţia statului al cărui cetăţean este, căpătând astfel viaţă şi eficienţă
juridică sub denumirea de drepturi (libertăţi) cetăţeneşti.
Ocrotirea şi garantarea juridică (constituţională) a drepturilor fundamentale sunt vitale
pentru statutul civic al individului, fiind esenţiale pentru viaţa şi demnitatea acestuia.

6.1.2. Principiile reglementării drepturilor şi libertăţilor fundamentale

Există anumite reguli fundamentale, aplicabile tuturor drepturilor, libertăţilor şi
îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, ele rezultând din prevederile constituţionale.

Universalitatea - art. 15 - respectiv drepturile şi libertăţile sunt universale şi

indivizibile. Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă atât la sfera propriu-zisă a
drepturilor cât şi la titularii acestora. Aceasta exprimă vocaţia omului, a cetăţeanului, pe
planul realităţilor juridice interne, pentru toate drepturile şi libertăţile, dar şi faptul că de ele se
pot bucura toţi cetăţenii statului.
Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor - regulă explicit
formulată în pactele internaţionale privitoare la drepturile omului care arată că: „individul are
îndatoriri faţă de alţii şi faţă de colectivitatea căreia îi aparţine şi este ţinut de a depune
eforturi în promovarea şi respectarea drepturilor recunoscute prin pacte”.

Neretroactivitatea legii - Art. 15 alin.2 din Constituţie prevede că legea dispune numai
pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Orice lege odată
adoptată produce şi trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor. Inserarea acestui
principiu în Constituţie îl transformă dintr-un principiu legal, în unul constituţional. Devenind
principiu constituţional, neretroactivitatea legii este obligatorie pentru toate ramurile de drept,
fără excepţie, nu numai pentru acelea care îl prevăd explicit.

Egalitatea în drepturi a cetăţenilor - art. 16 - este principul constituţional potrivit

căruia cetăţenii români fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială se pot folosi în mod egal de toate
drepturile prevăzute de Constituţie. Egalitatea în drepturi priveşte toate drepturile pe care le au
cetăţenii români, ea manifestându-se în toate domeniile de activitate.

Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoane care au cetăţenia română

şi domiciliul în ţară - Conform cu dispoziţiile art.16 alin.3 din Constituţie, „funcţiile şi
demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au
cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei
şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.” Noţiunea de funcţie publică în
acceptul Constituţiei se referă la acelea care presupun exerciţiul autorităţii statale, un statut
aparte şi mai ales acelea pentru ocuparea cărora depunerea jurământului este obligatorie.

Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor - Dispoziţiile

constituţionale cuprinse în art.17 exprimă faptul că cetăţenia română este legătura politică şi
juridică dintre cetăţean şi stat, care prin efectele sale, determină statutul juridic al persoanei
oriunde s-ar afla ea. Cetăţenii români care se află în străinătate au dreptul să apeleze la
protecţia autorităţilor române, iar acestea au obligaţia constituţională de a le acorda protecţia
necesară. Faptul că un cetăţean român se află temporar în afara frontierelor nu-l scuteşte de
îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin potrivit Constituţiei şi legilor României - ex. satisfacerea
stagiului militar, plata impozitelor pentru imobilul al cărui proprietar este, etc.

Aplicarea regimului naţional faţă de cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în

România, aceştia bucurându-se de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată
de Constituţie şi de alte legi (art. 18 alin. l). Dispoziţiile constituţionale din art.18 arată că
aceştia se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi
de alte legi. Cetăţenii străini şi apatrizii au aceleaşi drepturi - şi aceleaşi obligaţii - ca şi
cetăţenii români, mai puţin cele ce sunt exclusive, specifice condiţiei de cetăţean român,
derivând din apartenenţa persoanei la statul român (de exemplu, dreptul de a alege şi de a fi
ales în organele reprezentative ale statului, dreptul de a ocupa anumite funcţii publice sau
obligaţia îndeplinirii îndatoririlor militare ş.a.). Ca pretutindeni, cetăţenii străini şi apatrizii
trebuie să se abţină de la orice ingerinţă în problemele politice ale statului român.
Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale
sau în condiţii de reciprocitate, totdeauna însă printr-o hotărâre judecătorească (art. 19 alin. 2 -
3). De asemenea, ei pot fi expulzaţi, numai pe baza hotărârii justiţiei. În contextul
reglementărilor privind „drepturile străinilor”, se precizează că „dacă locuiesc legal în
România”, ei se bucură de „protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de
Constituţie şi de alte legi, precum şi de drepturile prevăzute în tratatele internaţionale la care
România este parte" (art. 3). Ei sunt însă obligaţi: să respecte legislaţia română; să nu
organizeze pe teritoriul României partide politice ori alte organizaţii sau grupări similare ori
să facă parte din acestea; să nu iniţieze, să organizeze sau să participe la manifestaţii ori
întruniri care aduc atingere ordinii publice sau siguranţei naţionale; să nu finanţeze partide,
organizaţii, grupări, manifestaţii ori întruniri care aduc atingere ordinii publice sau siguranţei
naţionale. Străinii nu pot ocupa funcţii sau demnităţi publice.

Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România - art.19 din
Constituţie.
Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul
căruia s-a refugiat unul din cetăţenii săi să i-l predea. Pot fi extrădaţi numai cetăţenii străini şi
apatrizii. Extrădarea se hotăreşte de către justiţie.
Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice dintr-un stat să
oblige o persoană, cetăţean străin sau apatrid, să părăsească ţara, punând astfel capăt în mod
silit şederii acestei persoane pe teritoriul său. Codul penal reglementează expulzarea străinilor
în cadrul măsurilor de siguranţă, adică acele măsuri care au drept scop înlăturarea unor stări
de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de către legea penală. Măsura
expulzării se hotăreşte de către organele de justiţie.

Dispoziţiile constituţionale privitoare la drepturile şi la libertăţile cetăţenilor vor fi

interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu
pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte - Constituţia României prin art.20
stabileşte un principiu în sensul interpretării şi aplicării dispoziţiilor privind drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care România
este parte.
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile (art. 20 alin. 1 şi 2).

Accesul liber la justiţie - art. 21 - Conform acestui principiu oricine are acces la
justiţie pentru apărarea oricărui drept sau libertate şi a oricărui interes legitim, fără deosebire
dacă acestea rezultă din Constituţie sau alte legi.. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea
acestui drept. În urma revizuirii şi a dispoziţiilor art. 21 din legea fundamentală s-au introdus
două noi alineate, cu profundă rezonanţă şi substanţiale implicaţii: „Părţile au dreptul la un
proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Jurisdicţiile speciale
administrative sunt facultative şi gratuite".

Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

- art. 53 - Declaraţia universală a drepturilor omului precum şi alte documente juridice
internaţionale admit existenţa unor limitări, restrângeri, în legătură cu exerciţiul drepturilor şi
libertăţilor umane. Măsura de restrângere trebuie să fie proporţională cu situaţia care a
determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere dreptului sau
libertăţii. Aceste restricţii legale pot fi impuse pentru membrii forţelor armate şi poliţiei.
Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai
dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a
moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale;
prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav (art. 53
alin. l).

Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi

libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi
(art. 57) - Este implicată aici ideea sancţionării „abuzului de drept” sau a „exercitării abuzive”
a dreptului, într-adevăr, exercitându-şi drepturile, titularul lor trebuie să o facă în scopul
social-economic sau politic pentru care legea a recunoscut şi a garantat acele drepturi.

6.2. Inviolabilităţile
1. Dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi dreptul la integritate psihică. -
sunt prevăzute în art. 22 din Constituţie. Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului.
În dispoziţia constituţională este interzisă pedeapsa cu moartea, ca fiind contrară drepturilor
naturale ale omului, această interdicţie este absolută, adică nici o excepţie nefiind posibilă.
Dreptul la integritatea fizică este definit prin chiar formularea constituţională. Orice
atingere adusă integrităţii fizice a persoanei va trebui sancţionată de către lege, iar dacă ea se
va impune, totuşi, din considerente de ordin social, ea se poate face numai prin lege în
condiţiile din art. 53 din Constituţie.
Dreptul la integritate psihică este ocrotit şi este considerat de valoare constituţională,
omul fiind conceput sub aspect juridic ca un complex de elemente în care fizicul şi psihicul nu
pot fi despărţite. Mutilarea uneia sau alteia dintre integrităţi este contrară drepturilor umane.
Respectul vieţii, integrităţii fizice şi psihice implică în mod necesar interzicerea
torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

2. Libertatea individuală este reglementată prin art.23 din Constituţie cu un conţinut

complex. În prevederea constituţională se folosesc două exprimări - libertatea individuală şi
siguranţa persoanei. Deşi sunt folosite împreună, nu formează o categorie juridică unică.
Libertatea individuală priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se
comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinut în sclavie sau în orice altă servitute, de a nu fi
reţinută, arestată sau deţinută, decât în cazurile şi după formele expres prevăzute de
Constituţie şi legi. Omul născându-se liber, societatea are obligaţia de a respecta şi proteja
libertatea omului. Dar libertatea individuală ca şi concept juridic nu este şi nu poate fi
absolută, ea urmând a se realiza în coordonatele impuse de ordinea de drept de către individ.
Încălcarea ordinii de drept de către individ, îndreptăţeşte autorităţile publice la intervenţie, la
represiune, aceasta implicând unele măsuri care privesc direct libertatea persoanei precum
percheziţia, reţinerea, arestarea.
Noţiunea de siguranţă a persoanei semnifică ansamblul garanţiilor care protejează
persoana în situaţia în care autorităţile publice, în aplicarea Constituţiei şi legilor, iau anumite
măsuri care privesc libertatea individuală, garanţii care asigură ca aceste măsuri să nu fie
ilegale.
Percheziţia priveşte direct libertatea individuală şi mai ales siguranţa persoanei. Ea se
poate efectua numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Reţinerea este o măsură procesual-penală preventivă prin care persoana faţă de care
există unele indicii că a săvârşit o faptă prevăzută şi pedepsită de lege, este privată de
libertatea sa de către autorităţile competente, pe o durată de timp limitată. Ea este luată numai
în cazurile şi cu procedura stabilită de lege, nu poate depăşi 24 ore, implică obligaţia
autorităţii publice de a aduce de îndată la cunoştinţa învinuitului, în limba pe care o înţelege,
motivele reţinerii, implică eliberarea obligatorie a persoanei în momentul în care motivele
care au determinat luarea măsurii au încetat.
Arestarea este o măsură care aduce o gravă atingere libertăţii individuală, ea având
consecinţe mari asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale Două reguli
constituţionale inportante sunt prevăzute expres în art. 23 din Constituţie: a) arestarea se face
numai pe baza unui mandat de arestare; b) dispunerea acestei măsuri revine doar
judecătorului. În cursul urmăririi penale, ea se poate dispune pentru cel mult 30 de zile,
putându-se prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen
rezonabil, dar nu mai mult de 180 zile.
Constituţia prevede două reguli: comunicarea motivelor arestării, de îndată şi în limba
pe care o înţelege atunci când se conturează culpabilitatea persoanei, învinuirea i se aduce la
cunoştinţă în cel mai scurt termen, dar şi acest lucru este esenţial numai în prezenţa unui
avocat, ales sau numit din oficiu. Prezenţa avocatului este obligatorie. Constituţia permite
eliberarea persoanei arestate preventiv, la cererea acesteia sub control judiciar sau pe cauţiune.
În faza de judecată instanţa este obligată să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de
zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună de îndată punerea în libertate a
inculpatului dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă
instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea arestării preventive.

3. Dreptul la apărare reglementat în art.24 din Constituţie într-o accepţiune largă,

cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a
se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală
nevinovăţia sa. În alte procese (civile, comerciale, de muncă, de contencios administrativ)
dreptul la apărare conferă părţilor posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile sau de a dovedi
netemeinicia pretenţiilor adversarului. În această accepţiune largă se include şi posibilitatea
folosirii avocatului. În accepţiunea restrânsă se referă la dreptul la asistenţă din partea unui
avocat. Există însă procese în care asistenţa din partea unui avocat este obligatorie.

4. Dreptul la libera circulaţie este un drept care asigură libertatea de mişcare a

cetăţeanului (art. 25 din Constituţie). Dreptul la libera circulaţie asigură posibilitatea, pentru
orice cetăţean, de a circula nestânjenit pe teritoriul statului nostru şi de a-şi stabili reşedinţa
sau domiciliul în orice localitate. Dacă ne referim la libera circulaţie a cetăţenilor români în
străinătate ea este de asemenea garantată prin permiterea emigrării şi revenirii în ţară.

5. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private - art. 26 - are un conţinut

complex. Constituţia obligă autorităţile publice la respectul vieţii intime, familiale şi private şi
la ocrotirea împotriva oricăror atentate din partea oricărui subiect de drept (om, autoritate,
grup). Nimeni nu poate să se amestece în viaţa intimă, familială sau privată a persoanei fără
consimţământul acesteia, consimţământ care desigur trebuie să fie explicit şi exprimat liber.
Autorităţile publice trebuie să ia toate măsurile posibile şi rezonabile pentru a ocroti viaţa
intimă, familială şi privată a persoanei. Astfel, judecătorii au obligaţia de a declara şedinţa
secretă de judecată în procesele în care publicitatea ar afecta aceste valori, fără să aducă vreun
serviciu legii sau justiţiei. Se consideră de asemenea că este un atentat la viaţa intimă a
persoanei ascultarea, înregistrarea sau transmiterea printr-un aparat oarecare a imaginilor sau
vorbelor pronunţate de o persoană, fără consimţământul acesteia, aşa cum procedează unii
fotografi din presă care utilizează teleobiective pentru a surprinde scene din viaţa particulară a
unor politicieni sau actriţe şi a le specula. Intră de asemenea în dimensiunile vieţii intime,
familiale şi private, dreptul exclusiv al persoanei la propria imagine. Dreptul la propria
imagine şi respectul intimităţii sunt inseparabile. Este de asemenea interzisă şi desigur
sancţionată aducerea la cunoştinţa publică a aspectelor din viaţa conjugală a persoanelor.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi este un aspect al vieţii intime şi private. Acest
drept este cunoscut şi sub denumirea de dreptul persoanei de a dispune de corpul său ori cea
de libertate corporală.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin două aspecte: numai
persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa, prin exercitarea
acestui drept persoana nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea publică sau bunele
moravuri. În temeiul lui omul are dreptul de a participa sau nu ca subiect de anchete,
investigaţii, cercetări sociologice, psihologice sau de altă natură, de a accepta să se supună
unor experimente medicale, ştiinţifice, de a accepta prin acte juridice transplantul de organe şi
ţesuturi umane, de a participa ca subiect la operaţiile de inginerie genetică, de fecundare “in
vitro” etc.
6. Inviolabilitatea domiciliului - art.27 din Constituţie Nimeni nu poate pătrunde
sau rămâne în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.
Acest drept poate fi restrâns în următoarele situaţii:
- executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
- înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
- apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
- prevenirea răspândirii unei epidemii.

6.3. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale

Dreptul la învăţătură este o parte a dreptului la educaţie, la care orice om are vocaţie.
Ca drept fundamental, dreptul la învăţătură trebuie astfel organizat încât să asigure şanse
juridice egale oamenilor, ceea ce implică folosirea cu prioritate a criteriului de competenţă
profesională şi interzicerea discriminărilor sau privilegiilor.
Prin dispoziţiile art.32 din Constituţie se stabilesc formele organizatorice de realizare a
dreptul la învăţătură şi anume: învăţământul general obligatoriu, învăţământul liceal,
învăţământul profesional, învăţământul superior şi alte forme de instrucţie şi de perfecţionare.
Toate instituţiile de învăţământ se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii.
Referindu-se la învăţământul superior Constituţia garantează autonomia universitară.
Odată cu asigurarea dreptului la învăţătură prevederile constituţionale reglementează
în mod distinct gratuitatea învăţământului de stat, în condiţiile legii. O componentă a dreptului
la educaţie şi învăţământ o constituie învăţământul religios, Constituţia stabilind două reguli -
una privind învăţământul religios organizat de către culte şi a doua privind învăţământul
religios în şcolile de stat. Învăţământul în şcolile de stat are un caracter facultativ, potrivit
propriilor convingeri. Organizarea şi desfăşurarea învăţământului trebuie să se realizeze în
limba oficială a statului care este limba română. Constituţia garantează însă dreptul
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa în limba lor maternă şi dreptul de a
fi instruite în această limbă. De asemenea Constituţia permite ca învăţământul să se poate
desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională, desigur în condiţiile legii.
Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept fundamental cetăţenesc receptat în
Constituţia României îndeosebi din Pactul Internaţional relativ la drepturile economice,
sociale şi culturale. Acest pact în art. 9 nominalizează dreptul persoanei la securitate socială
aici intrând şi asigurările sociale iar în art.12 nominalizează dreptul persoanei de a se bucura
de cea mai bună sănătate fizică şi mentală. Textul constituţional răspunde exigenţelor juridice
şi practice în domeniul ocrotirii sănătăţii, garantând dreptul la ocrotirea sănătăţii, art.34
stabilind obligaţii corelative clare şi ferme în sarcina statului şi anume de a lua măsurile ce se
impun pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice.
Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii - art. 41 din Constituţie. Conceput
ca un drept complex, dreptul la muncă include: libertatea alegerii profesiei, libertatea alegerii
locului de muncă, protecţia socială a muncii, retribuţia muncii depuse, dreptul la negocieri
colective. Protecţia socială a muncii cuprinde securitatea şi igiena muncii, regimul de muncă
al femeilor şi tinerilor, salariul minim pe economie, repaosul săptămânal, concediul de odihnă
plătit, prestarea muncii în condiţii grele. Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel
mult 8 ore. Egalitatea salarizării femeilor şi bărbaţilor pentru muncă egală exprimă în
domeniul muncii egalitatea în drepturi a femeilor şi bărbaţilor.
 Dreptul la grevă - art 43 - este prin noţiunea sa atât un drept social-economic cât şi un
drept social politic. Dreptul la grevă se află într-o corelaţie cu alte drepturi şi libertăţi precum
libertatea întrunirilor, libertatea negocierilor colective, dreptul la asocierea în sindicate. De
altfel este necesar de observat că potrivit art.9 din Constituţie, sindicatele contribuie la
apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale
salariaţilor iar potrivit art.43 alin.1 greva are ca scop apărarea intereselor profesionale
economice şi sociale. Exercitarea dreptului la grevă intervine atunci când celelalte mijloace de
rezolvare a conflictului de muncă au eşuat fiind astfel o soluţie ultimă, extremă.
Dreptul la grevă aparţine numai salariaţilor. Textul constituţional permite legii să
stabilească anumite condiţii şi limite în exercitarea dreptului la grevă.
Dreptul de proprietate privată – art. 44 cuprinde dreptul persoanei de a dobândi o
proprietate, de a se folosi şi de a dispune liber în legătură cu proprietatea sa şi de a putea
transmite dreptul său altuia. În art.44 se garantează dreptul de proprietate precum şi creanţele
asupra statului, ocrotind în mod egal proprietatea privată, indiferent de proprietar.
Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra
terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din
alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile
prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.
Exproprierea este trecerea silită în proprietatea statului a terenurilor şi construcţiilor
pentru cauze de utilitate publică, după plata unei prealabile şi juste despăgubiri.
În ce priveşte folosirea subsolului unei proprietăţi imobiliare de către autorităţile
publice, pentru lucrări de interes general, ea creează obligaţia constituţională pentru acestea de
a despăgubi proprietarul pentru daunele ce le sunt imputabile.
Libertatea economică - ţine de esenţa unei economii de piaţă şi presupune
posibilitatea oricărei persoane de a iniţia şi întreprinde o activitate cu scop lucrativ. În acest
sens, art. 45 din Constiotuţie prevede că accesul liber al persoanei la o activitate economică,
libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate.
Dreptul la moştenire - art. 46 - este un corolar al dreptului de proprietate. Acesta nu ar
putea constitui un stimulent pe deplin eficient al activităţii productive a indivizilor dacă
bunurile care formează obiectul lui n-ar putea fi transmise succesorilor celui care le-a
dobândit. De aceea art. 46 din Constituţie garantează dreptul la moştenire.
Dreptul la un nivel de trai decent - art.47 - Prin conţinutul său, dreptul la un nivel de
trai decent include şi dreptul cetăţeanului la condiţii rezonabile de viaţă, care să-i asigure lui şi
familiei lui un trai civilizat, decent. Conţinutul lui este un conţinut complex care cuprinde
îndeosebi: dreptul la condiţii rezonabile de existenţă şi la ameliorarea lor continuă, dreptul la
hrană, dreptul la îmbrăcăminte şi locuinţă satisfăcătoare. De aceea Constituţia obligă statul la
luarea măsurilor de dezvoltare economică şi de protecţie socială corespunzătoare. Art.47 din
Constituţie nominalizează anumite domenii în care cetăţenii au drepturi, domenii care sunt
cuprinse sau au contingenţă cu conceptul de nivel de trai decent: dreptul la pensie, la concedii
de maternitate plătite, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la
alte forme de asigurări sociale publice sau private prevăzute de lege.
Dreptul la căsătorie - art.48 - Constituţia garantează libertatea căsătoriei, o căsătorie
liber consimţită. Familia se întemeiază pe egalitatea femeii şi a bărbatului precum şi pe
căsătoria liber consimţită. De asemenea, se consacră obligaţia constituţională a părinţilor de a
asigura creşterea, educarea şi instruirea copiilor.
Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă - art. 49 - În această categorie pot
fi menţionate dreptul la învăţătură, dreptul la muncă, dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei
familii etc. Prevederile constituţionale dau contur unui drept de sinteză, căruia îi răspunde
obligaţia statului de a asigura copiilor şi tinerilor condiţiile necesare dezvoltării armonioase a
aptitudinilor fizice şi intelectuale. În acest sens se stabileşte obligaţia statului de a acorda
alocaţie de stat pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handicapat.
Dreptul persoanelor handicapate la o protecţie socială - art.50 - priveşte o categorie
de oameni care fiind defavorizaţi de soartă trebuie sprijiniţi spre a se bucura de condiţie
umană. De aceea Constituţia obligă statul la o politică naţională de egalitate a şanselor care să
asigure protecţia handicapaţilor în toate domeniile vieţii.
Dreptul la un mediu sănătos – art. 35 – Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la
un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic, asigurând în acest sens cadrul legislativ
pentru exercitarea acestui drept.
Accesul la cultură – art. 33 – constituie un adevărat complement al dreptului la
învăţătură şi împreună cu acesta constituie dreptul la educaţie. Acest drept exprimă
posibilitatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a aceede la valorile culturii
naţionale, care nu trebuie să fie îngrădită de nimeni, nici de autorităţile publice, dar nici de
alte persoane.

6.4. Drepturile exclusiv politice

În această categorie se includ acele drepturi ale cetăţenilor români care au ca obiect
participarea cetăţenilor la conducerea statului, la guvernare , şi anume:.
 dreptul de a alege reprezentanţi în Parlament;
  dreptul de a alege Preşedintele României;
 dreptul de a vota în referendumuri;
 dreptul de a iniţia, împreună cu numărul de cetăţeni cu drept de vot
prevăzut de art. 74 al Constituţiei şi în condiţiile stabilite, adoptarea, modificarea
sau alegerea unei legi ordinare sau organice;
 dreptul de a iniţia, împreună cu numărul de cetăţeni cu drept de vot,
prevăzut de art. 150 al Constituţiei şi în condiţiile acolo stabilite revizuirea
Constituţiei.
Drepturile electorale sunt: dreptul la vot - art.36 şi dreptul de a fi ales - art.37.

6.5. Drepturile şi libertăţile social-politice

1. Libertatea conştiinţei - art. 29 - Într-o accepţiune largă, libertatea conştiinţei
reprezintă posibilitatea cetăţeanului de a avea şi exprima public o concepţie a sa despre lumea
înconjurătoare, de a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui cult
religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credinţă. Libertatea conştiinţei, ca libertate
cetăţenească fundamentală, are un conţinut complex, încorporând mai multe aspecte, mai
multe libertăţi. În formulările Pactului Internaţional relativ la drepturile civile şi politice în
art.18 se consacră dreptul persoanei la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie şi pe
care-l defineşte ca implicând libertatea persoanei de a avea sau a adopta o religie sau o
convingere la alegerea sa, precum şi libertatea de a manifesta religia sau convingerea
individual sau în comun, în public sau privat, prin cult şi rituri, practici şi învăţământ.
Libertatea conştiinţei este o libertate esenţială, ea comandă existenţa şi conţinutul altor
libertăţi precum libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea asocierii, pentru că în fond
aceste libertăţi sunt mijloacele de exprimare a gândurilor, religiilor, opiniilor. Libertatea
conştiinţei trebuie înţeleasă ca un factor de continuitate spirituală în cadrul familiei, părinţii
având dreptul natural clar şi obligatoriu de a se ocupa de creşterea şi educarea copiilor.
Prevederile constituţionale stabilesc că părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit
propriilor convingeri, educaţia minorilor.
Multe prevederi constituţionale se referă la cultele religioase, atât ca o organizaţie sau
asociaţie religioasă cât şi ca ritual practicat. Organizarea cultelor religioase este liberă, ea
concretizându-se prin statutele proprii, dar realizate în condiţiile legii. Constituţia României
consacrând separarea statului de biserică, garantează autonomia cultelor religioase dar obligă
statul să sprijine cultele, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în spitale, în armată, în
penitenciare, în aziluri şi orfelinate. De asemenea se consacră egalitatea între credincioşi şi
necredincioşi şi împreună cultivarea unui climat de toleranţă şi respect reciproc.

2. Libertatea de exprimare - art. 30 - Gândurile, credinţele religioase, creaţiile

spirituale de orice natură intră în circuitul juridic numai dacă sunt exteriorizate, comunicate,
exprimate.
Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau credinţelor, precum şi a creaţiilor
de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de
comunicare este un corolar al libertăţii de gândire de opinie şi de credinţă religioasă.
Exprimarea gândurilor, opiniilor, credinţelor, posibilitatea de a avea şi a exprima creaţiile de
orice fel, în istoria lor ca drepturi umane au dus la formularea a trei mari reguli: libertatea de
exprimare; interzicerea cenzurii şi responsabilitatea.
Constituţia interzice cenzura de orice fel, decisivă pentru libertatea de exprimare,
interzicând totodată şi suprimarea publicaţiilor. Suprimarea unor publicaţii este o sancţiune
exagerată, prin duritatea ei venind în conflict cu ideea de respect a libertăţilor umane.
Prevederile constituţionale nu interzic însă în mod explicit suspendarea publicaţiilor, urmând
ca legiuitorul să aprecieze dacă această sancţiune să figureze între cele ce se pot aplica în
domeniul presei.
Fiind un drept cu un conţinut complex cuprinde pe lângă aspectul spiritual şi pe cel
material. Aspectul material care priveşte de fapt toate libertăţile de opinie are o importanţă
aparte în libertatea presei, cunoscut fiind faptul că aceasta nu se poate realiza, fără existenţa
unor tipografii, edituri, stocuri de hârtie, mijloace de difuzare. Din aceste considerente în
prevederile constituţionale se statuează şi libertatea de a înfiinţa publicaţii - permiţându-se
însă legii să poată impune mijloacelor de comunicare în masă, obligaţia de a face publică
sursa finanţării.
Libertatea de exprimare nu poate avea însă un caracter absolut ci este supusă unor
coordonate juridice (limite) care însă trebuie să fie expres prevăzute de lege şi necesare
ocrotirii unor Abuzul în exercitarea libertăţii angajează răspunderea civilă şi penală. În
constituţie se stabilesc formele răspunderii precum şi subiectele răspunderii. Răspunderea
civilă revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice,
proprietarului mijloacelor de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune în condiţiile
legii.
 3. Dreptul la informaţie - art. 31 - Constituie posibilitatea de a recepţiona date şi
informaţii privind viaţa socială, politică, economică, ştiinţifică şi culturală. Constituţia
garantează accesul persoanei la orice informaţie de interes public. Conţinutul dreptului la
informaţie presupune:
- dreptul persoanei de a fi informată prompt, corect şi clar cu privire la măsurile
preconizate şi mai ales luate de autorităţile publice;
- accesul liber la sursele de informaţie publică, ştiinţifică şi tehnică, socială, culturală
şi sportivă;
- posibilitatea persoanei de a recepţiona direct şi în mod normal emisiunile de radio şi
televiziune;
- obligaţia autorităţilor guvernamentale de a crea condiţiile materiale şi juridice pentru
difuzarea liberă şi amplă a informaţiei de orice natură.

4. Libertatea întrunirilor - art. 39 - Constituie o libertate cu caracter social politic

care priveşte posibilitatea oamenilor de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-şi
exprima gândurile, opiniile, credinţele. Ea se poate exercita prin mai multe forme: mitinguri,
demonstraţii şi procesiuni. Prevederile constituţionale mai adaugă sintagma şi alte întruniri,
deoarece orice întrunire este o grupare de persoane, organizată cu caracter temporar. În
literatura juridică se face distincţia între libertatea întrunirilor şi dreptul de asociere, deoarece
întrunirile presupun participanţi care nu au calitatea de membru permanent sau acceptat
conform unei proceduri prestabilite. Întrunirile nu urmăresc realizarea unui scop permanent, ci
a unuia concret (politic, social, cultural) declarat în momentul desfăşurării lor. Ele se
desfăşoară de regulă pe căile şi pieţele publice sau în localuri publice. Art.39 din Constituţie
stabileşte trei mari reguli în legătură cu întrunirile şi anume: libertatea întrunirilor; caracterul
paşnic al întrunirilor şi interzicerea la întrunire a oricărui fel de arme.

5. Dreptul la asociere - art. 40 - Este un drept fundamental social politic care constă
în posibilitatea cetăţenilor români de a se asocia în mod liber în partide politice, în sindicate,
patronate sau alte forme şi tipuri de organizaţie, ligi şi uniuni cu scopul de a participa la viaţa
politică, ştiinţifică, socială şi culturală şi de a realiza o serie de interese legitime comune.
Asociaţiile prevăzute în art. 37 nu au scopuri lucrative, nu urmăresc obţinerea sau împărţirea
unor beneficii, ele trebuie să aibă scopuri politice, religioase, culturale etc. – scopuri care să
exprime libertatea de gândire şi de exprimare a gândurilor, opiniilor şi credinţelor.
 Prevederile constituţionale stabilesc şi formele de asociere. În constituţie au fost
nominalizate doar partidele, sindicatele şi patronatele iar pentru restul s-a folosit sintagma şi
alte forme de asociere. Dreptul de asociere nu poate avea însă un caracter absolut, ci se
exercită între anumite limite care privesc trei aspecte:
 scopurile şi activitatea - alin. 2 - sunt considerate neconstituţionale
partidele sau organizaţiile care militează împotriva pluralismului politic, a
principiilor statului de drept ori a suveranităţii ţării, valori care intră practic în
ordinea constituţională,
 membrii asociaţiilor - privesc în fapt numai partidele politice - alin. 3 -
nu pot face parte judecătorii Curţii Constituţionale, avocatul poporului, magistraţii,
membrii activi ai armatei şi ai poliţiei şi alte categorii de funcţionari publici
stabilite prin lege organică.
 caracterul asociaţiei - sunt interzise cele cu caracter secret.

6. Secretul corespondenţei - art. 28 - Constă în protejarea posibilităţii persoanei

fizice de a-şi comunica prin scris, telefon sau prin alte mijloace de comunicare gândurile şi
opiniile sale, fără a-i fi cunoscute de alţii, cenzurate sau făcute publice. Prin corespondenţă
textul constituţional înţelege scrisori, telegrame, trimiteri poştale de orice fel, altele decât
scrisorile, telegramele, convorbirea telefonică şi alte mijloace legale de comunicare. La
respectul secretului corespondenţei sunt obligate atât persoanele fizice cât şi autorităţile
publice. Exerciţiul acestei libertăţi comportă o restrângere necesară în interesul justiţiei, mai
exact în interesul descoperirii infracţiunilor şi infractorilor.

6.6. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

Prin noţiunea de îndatoriri fundamentale se înţelege ansamblul îndatoririlor cu caracter
fundamental pe care statul le stabileşte in constituţie pe seama cetăţenilor săi. Titularul
îndatoririlor fundamentale este fiecare cetăţean.Aceste îndatoriri sunt:

A. Îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile - îşi găseşte fundamentul în faptul

că legile sunt expresia voinţei poporului, prin ele exprimându-se realizarea atât a intereselor
generale cât şi a celor individuale. Prin legile ce se adoptă se iau cele mai importante măsuri
în toate domeniile de activitate. Această îndatorire revine în egală măsură tuturor cetăţenilor,
indiferent de poziţia pe care o ocupă în societate şi stat.
 B. Fidelitatea faţă de ţară - art.54 - este o îndatorire cu un conţinut predominant
moral care impune cetăţeanului o atitudine de respect faţă de trecutul ţării, de devotament
participativ la străduinţele colective urmărind propăşirea ei de identificare cu destinele ei.
Această îndatorire este urmarea firească a cetăţeniei.

C. Îndatorirea de apărare a patriei - art.55 - impune cetăţenilor să fie întotdeauna

pregătiţi pentru a da riposta cuvenită atât în cazul unei agresiuni armate cât şi în cazul altor
acţiuni îndreptate împotriva ţării. Această îndatorire incumbă tuturor cetăţenilor români,
bărbaţi şi femei, fără deosebire de origine naţională, religie, ocupaţie şi pregătire profesională.

D. Îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice - art.56 - Prevederile

constituţionale reglementează îndatorirea cetăţenilor de a contribui prin impozite şi taxe la
cheltuielile publice. Constituţia adaugă obligaţia statului ca sistemul legal de impunere să
asigure aşezarea justă a obligaţiunilor fiscale, pentru ca apoi alin. 3 să precizeze că orice alte
prestaţii sunt interzise în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale.

E. Îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de a

respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi - art. 57 - incumbă tuturor cetăţenilor României,
cetăţenilor străini sau apatrizilor. În conţinutul acestei îndatoriri fundamentale intră şi
obligaţia de a nu încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi.

Întrebări de autoevaluare:

1.Întrunirile presupun:
a) participanţi care au calitatea de membru conform unei proceduri prestabilite;
b) participanţi care nu au calitatea de membru conform unei proceduri prestabilite;
c) realizarea unui scop permanent;
2.Arătaţi cine poate dispune măsura arestării preventive.
3.În ce constă dreptul la informaţie?
4.În ce condiţii este asigurat gratuit dreptul la interpret?
 5.Măsura reţinerii poate dura:
a) cel mult 30 zile;
b) cel mult 24 ore;
c) cel mult 15 zile;
6.Asociaţiile prev. în art. 37 din Constituţie privind dreptul la asociere:
a) nu au scopuri lucrative;
b) urmăresc obţinerea sau împărţirea unor beneficii;
c)nu trebuie să aibă scopuri politice;
d) pot avea caracter secret.

Rezumat
 Drepturile fundamentale sunt acele drepturi ale cetăţenilor care, fiind esenţiale
pentru existenţa fizică şi integritatea psihică, pentru dezvoltarea materială şi intelectuală a
acestora, precum şi pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului, sunt
garantate însăşi de Constituţie;
 Inviolabilităţile sunt următoarele: dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi
dreptul la integritate psihică; libertatea individuală; dreptul la apărare; dreptul la libera
circulaţie; dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private; inviolabilitatea domiciliului.
 Titularul îndatoririlor fundamentale este fiecare cetăţean. Ele constau în: îndatorirea
de a respecta Constituţia şi legile, fidelitatea faţă de ţară, îndatorirea de apărare a patriei,
îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice şi îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a
drepturilor şi libertăţilor şi de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi.

Bibliografie obligatorie

1. Popa Carmen-Teodora, Drept, Editura Universităţii din Oradea, 2012;

2. Popa Carmen-Teodora, Cârmaciu Diana, Caiet de seminar. Teste grilă, Editura
Universităţii din Oradea, 2012;
3. Rădulescu Marian-Dragoş, Elemente fundamentale de drept, Editura Universul Juridic,
2013;
4. Carmen Ardeleanu-Popa, Drept, Editura Universităţii din Oradea, 2010;
5. M. Criste, Controlul constituţionalităţii legilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
6. C. Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
7. I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţiile politice, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001;
8. M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Constituţia României
revizuită. Comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
9. ***, Constituţia României, republicată, cu renumerotarea articolelor, M.O. nr. 767 din 31
octombrie 2003.
 TEMA 7. AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ

Obiective educaţionale:

În urma parcurgerii acestui modul veţi şti:

 specificul activităţii jurisdicţionale şi a principiilor potrivit cărora se realizează justiţia;
 sistemul organelor judecătoreşti;
 rolul şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii.

Cuvinte cheie:

 instanţe judecătoreşti;
 prezumţie de nevinovăţie
 magistraţi

Cuprinsul modulului

7.1. Terminologie şi noţiuni

7.1.1. Specificul activităţii jurisdicţionale
7.1.2. Principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiţia
7.2. Organele judecătoreşti
7.3. Întrebări de autoevaluare
7.4. Rezumat
7.5. Bibliografie obligatorie
EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

7.1. TERMINOLOGIE ŞI NOŢIUNI

Termenul justiţie poate fi privit în două sensuri. Într-un sens, prin justiţie înţelegem
sistemul organelor judecătoreşti, iar într-un al doilea sens înţelegem activitatea de soluţionare a
proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă etc., de aplicare de sancţiuni, de
restabilire a drepturilor şi intereselor legitime încălcate. În limbajul obişnuit a face justiţie
înseamnă a face dreptate.
Statul de drept ca atare a devenit de neconceput fără justiţie, lipsa justiţiei veritabile
însemnând arbitrariu şi nedreptate. Dacă viaţa socială trebuie să se desfăşoare potrivit constituţiei
şi legilor, în mod firesc trebuie să existe o funcţie (o putere, o autoritate) care să le cunoască, să le
poată interpreta şi aplica concret atunci când sunt încălcate, când drepturile şi libertăţile
cetăţenilor sunt periclitate, neglijate. Această funcţie a fost şi este încredinţată unei autorităţi
(puteri) distincte, investită cu puteri statale care-i dau eficienţă şi care trebuie să fie
independentă şi imparţială.
În urma judecăţii se dau hotărâri, în care se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru subiectele
de drept, participanţi în proces, se aplică sancţiuni, se stabilesc despăgubiri, se dau ordine de
executare atât părţilor în proces, cât şi autorităţilor publice. Hotărârile judecătoreşti trebuie să fie
respectate şi executate de către cetăţeni şi autorităţile publice.
7.1.1. Specificul activităţii jurisdicţionale
Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării constituţiei şi legilor.
Judecătorul interpretează legea şi o aplică, dar nu creează drept. El aplică dreptul creat de către
parlament, nu poate înlătura o lege pe motiv că nu-i de acord cu ea, din diferite motive reale sau
pur sentimentale, ştiut fiind că dura lex sed lex. În această ordine de idei, art. 4 alin. 2 din Legea
nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, prevede că judecătorii nu pot refuza să
judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.
Justiţia (în general activitatea jurisdicţională) este o activitate de rezolvare a litigiilor, în
litera şi spiritul constituţiei şi a legilor, obiceiului, convenţiilor şi contractelor. Judecătorul care
înfăptuieşte justiţia caută să afle adevărul în procesul respectiv pentru a identifica exact
încălcarea legii, victimele, cauzalitatea, răspunderea şi responsabilii.
 Pentru ca justiţia să-şi poată înfăptui misiunea ea cunoaşte o anumită organizare şi
anumite principii. Organizarea justiţiei se face pe grade de jurisdicţie. Se consideră că cea mai
eficientă este organizarea a trei grade de jurisdicţie: fond, apel, recurs.
7.1.2.Principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiţia
Justiţia trebuie să răspundă unor exigenţe fundamentale. În cadrul acestor exigenţe se
enumeră în general următoarele: legalitatea; buna administrare a justiţiei; accesul la un tribunal;
garanţia unui proces echitabil; publicitatea procesului; imparţialitatea judecătorului;
proporţionalitatea în stabilirea sancţiunilor etc. Din aceste exigenţe rezultă principiile potrivit
cărora este organizată şi funcţionează justiţia.
Toate aceste principii sunt importante. Uneori în activitatea de judecată, în lipsă de text
expres sau apropiat judecătorul recurge la analogia dreptului, adică la aplicarea principiilor
fundamentale, iar încălcarea principiilor poate atrage nulitatea hotărârii judecătoreşti sau a altor
acte de procedură. Unele principii privesc organizarea judecătorească, altele activitatea sau
poziţia justiţiei şi a judecătorului.
a) Principiul legalităţii. Are aplicabilitate în domeniul justiţiei sub două mari aspecte:
 legalitatea instanţelor judecătoreşti;
 legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor.
Pot îndeplini funcţii jurisdicţionale numai acele autorităţi statale cărora constituţia şi
legile le recunosc asemenea calităţi. De asemenea, instanţele judecătoreşti (jurisdicţionale) pot
rezolva procese numai în limita competenţei conferite de lege. În fine, procedura de rezolvare a
litigiilor este numai cea prevăzută de lege.
Sub cel de al doilea aspect, nu există infracţiune decât dacă este prevăzută de lege şi nu
există pedeapsă decât dacă este prevăzută de lege.
b) Justiţia este unică şi egală pentru toţi. Este un principiu fundamental care valorifică
şi în acest domeniu marele principiu al egalităţii în drepturi a cetăţenilor. În sinteză, aceasta
presupune ca pentru toţi cetăţenii să existe o singură justiţie, ca aceştia să fie judecaţi de aceleaşi
instanţe în procese similare. Acest principiu refuză existenţa unor tribunale extraordinare,
existenţa unor privilegii. De aceea Constituţia României prin art.126 alin. 5 stabileşte că “Este
interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare”. De asemenea, acest principiu presupune folosirea
în speţe similare a aceloraşi reguli procedurale şi acordarea drepturilor procesuale, în mod egal,
tuturor participanţilor.
 c) Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie. Procedura judiciară se
desfăşoară în limba oficială a statului. Persoanelor care nu înţeleg limba oficială trebuie să li se
asigure comunicarea pieselor dosarului şi a tuturor actelor procedurale în limba pe care o cunosc.
De aceea li se asigură traducerea printr-un interpret. Astfel, art.128 alin.2 din Constituţie
prevede că cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba
maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii. Cetăţenii străini şi apatrizii care nu
înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările
dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret; în procesele penale, acest
drept este asigurat în mod gratuit.
d) Dreptul la apărare este nu numai un drept fundamental cetăţenesc, ci şi un principiu
fundamental al justiţiei.
e) Prezumţia de nevinovăţie este un principiu constituţional potrivit căruia o persoană
este considerată nevinovată atâta timp cât nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de
condamnare. Este una din cele mai puternice garanţii a demnităţii şi libertăţii umane. Este
principiul căruia i se subordonează întreaga activitate jurisdicţională. Este prevăzută explicit în
art.23 alin.11 din Constituţia României.
f) Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Este unul din principiile
constituţionale ale justiţiei. Potrivit acestui principiu, în activitatea sa judecătorul se supune
numai legii şi conştiinţei sale. Ca atare, în rezolvarea litigiilor judecătorul nu poate primi nici un
fel de ordine, instrucţiuni, indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind soluţia pe care
trebuie să o dea.
Independenţa judecătorului, de altfel independenţa justiţiei, ţine de chiar separarea,
echilibrul puterilor în stat, vorbindu-se de independenţa autorităţii jurisdicţionale. Ea exprimă
posibilitatea de protecţie a guvernanţilor, fiind în fond o garanţie în faţa abuzurilor puterilor
(autorităţilor). Desigur, independenţa judecătorului este substanţial tributară caracterului,
moravurilor şi tradiţiilor specifice fiecărei ţări, ea nu poate fi garantată absolut prin lege.
Judecătorul, el însuşi, dă în ultimă instanţă strălucire independenţei sale, prin profesionalism,
moralitate, caracter, deontologie. Regulile constituţionale cuprind garanţii ale independenţei
judecătorilor printre care condiţiile de recrutare, inamovibilitatea, avansarea şi controlul prezintă
un interes aparte. Constituţia României prin art.124 alin.3 stabileşte că judecătorii sunt
independenţi şi se supun numai legii.
 Recrutarea judecătorilor este o garanţie a independenţei acestora. În unele state judecătorii
sunt aleşi prin vot popular (ex. SUA, la nivelul statelor), la fel ca deputaţii. Sistemul alegerii nu
este însă considerat ca dând bune rezultate pentru motivul că nu dă garanţii autorităţii judiciare.
În sistemul alegerii, judecătorii trebuie să se alinieze platformelor şi partidelor politice, cu toate
dezavantajele ce rezultă de aici. Recrutarea judecătorilor prin concurs, în care numirea se face în
ordinea rezultatelor (deci a competenţei profesionale) este considerată cea mai potrivită.
În multe state judecătorii sunt numiţi, de regulă de către executiv. În ţara noastră, potrivit
Constituţiei, judecătorii sunt numiţi de Preşedintele României la propunerea Consiliului Superior
al Magistraturii. Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii.
Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor
sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice.
7.1.3. Garanţii ale independenţei, imparţialităţii, integrităţii şi demnităţii judecătorului
Între aceste garanţii trebuie neîndoielnic reţinute: inamovibilitatea; incompatibilităţile;
interdicţiile; incapacităţile.
a) Constituţia însăşi (art. 125 alin. 1), dar şi art. 2 al Legii nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor şi a procurorilor proclamă că judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt
inamovibili.
Garanţie a bunei administrări a justiţiei şi a independenţei judecătorului, inamovibilitatea
este instituţia pe temeiul căreia judecătorii pot fi mutaţi prin transfer, delegare, detaşare sau
promovare, numai cu acordul lor, şi pot fi suspendaţi sau eliberaţi din funcţie doar în condiţiile
prevăzute de lege.
b) Incompatibilităţile sunt acele măsuri de protecţie a judecătorului constând în
imposibilitatea acestuia de a mai îndeplini, concomitent, şi alte funcţii sau sarcini:
Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, precum şi a celor de instruire din cadrul
Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri, în condiţiile legii.
judecătorul nu poate fi lucrător operativ, inclusiv acoperit, informator sau colaborator al
serviciilor de informaţii.
-nu poate desfăşura activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse;
-nu poate să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură;
 - nu poate avea calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere, administrare
sau control la societăţi civile, societăţi comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de credit,
societăţi de asigurare ori financiare, companii naţionale, societăţi naţionale sau regii autonome;
- nu poate avea calitatea de membru al unui grup de interes economic.
c) Interdicţiile sunt, de asemenea, măsuri de protecţie a judecătorului, dar şi a
justiţiabilului. Ele privesc:
„Viaţa politică exterioară” a judecătorului. Judecătorii nu pot face parte din partide
politice sau să desfăşoare activităţi publice cu caracter politic. Ei sunt sunt obligaţi ca în
exercitarea atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a
convingerilor lor politice.
 Judecătorilor le este interzisă greva. Cu totul de înţeles, întrucât natura serviciului
public al justiţiei şi consecinţele adeseori iremediabile ale suspendării acestuia nu pot fi ignorate.
d) Incapacităţile sunt apropiate prin natura lor interdicţiilor. Unele sunt de aplicaţie
generală, abstracţie deci făcând de un proces determinat. Altele se referă la un proces determinat,
în considerarea circumstanţelor acestuia: recuzarea; abţinerea; strămutarea.
■ Recuzarea este instituţia în cadrul căreia partea poate să ceară îndepărtarea din
completul de judecată a unuia sau a mai multor judecători, întrucât ea are suspiciuni cu privire la
parţialitatea acestora. Este un drept al părţii, deplin justificat, în lipsa căruia ideea de justiţie ar fi
poate compromisă, dar este şi o prerogativă procesuală, cu consecinţe deosebit de grave. Pentru a
preveni exerciţiul dreptului sau punerea în operă a prerogativei în mod abuziv, legea a
reglementat amănunţit cauzele recuzării, condiţiile de admisibilitate a cererii de recuzare,
competenţa şi procedura soluţionării acesteia (art. 27-34 Cod procedură civilă şi art. 47-52 Cod
procedură penală).
■ Abţinerea judecătorului de a intra în completul de judecată este de fapt o autorecuzare.
Abţinerea este însă mai mult decât atât: ea este o chestiune de conştiinţă şi de datorie
profesională.
■ Strămutarea - ca şi recuzarea - este instituţia procesuală înlăuntrul căreia se poate
ajunge la împiedicarea anumitor judecători să abordeze fondul pricinii şi să o soluţioneze. Numai
că, de această dată, în locul unei suspiciuni subiective faţă de unul sau mai mulţi judecători, care
alcătuiesc completul de judecată, există o suspiciune obiectivă faţă de instanţă, în sensul
parţialităţii sau al lipsei ei de independenţă, cerându-se - tocmai de aceasta - strămutarea
procesului la o altă instanţă de acelaşi grad.

7.2. ORGANELE JUDECĂTOREŞTI

Justiţia este înfăptuită de către organele judecătoreşti, denumite obişnuit şi instanţe
judecătoreşti. Sistemul organelor judecătoreşti este format în general din judecătorii, tribunale,
curţi de apel şi curţi supreme etc. Organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti sunt
stabilite prin lege. Constituţia României, sub capitolul VI denumit Autoritatea Judecătorească,
reglementează, în ordine, instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al
Magistraturii.
Justiţia se realizează prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite de lege. Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt
prevăzute numai prin lege. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea
unitară a legii. Constituţia lasă pe seama legii organice stabilirea gradelor de jurisdicţie şi a
instanţelor judecătoreşti corespunzătoare.
Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organică pot fi înfiinţate
instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane
din afara magistraturii. Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege.
Procedura judiciară se desfăşoară în limba română.
În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi
apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Ministerul Public îşi exercită
atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii. Parchetele funcţionează pe
lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei
judiciare, în condiţiile legii.
Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al
controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. Funcţia de procuror este incompatibilă cu
orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
Principiile constituţionale de organizare şi funcţionare a Ministerului Public sunt:
legalitatea, imparţialitatea, controlul ierarhic, iar Ministerul Public este independent în relaţiile cu
celelalte autorităţi publice.
 Ministerul Justiţiei este organul administraţiei publice de specialitate care exercită
atribuţiile prevăzute de lege în domeniul administraţiei justiţiei, al executării pedepselor penale,
precum şi cu privire la activitatea Ministerului Public, asigurând condiţiile necesare funcţionării
întregului sistem al justiţiei pe baza strictei aplicări a legii, corespunzător principiilor democratice
ale statului de drept.
7.2.1. Sistemul organelor judecătoreşti
Sistemul organelor judecătoreşti în România este format, potrivit art. 2 din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, din
a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b) curţi de apel;
c) tribunale;
d) tribunale specializate;
e) instanţe militare;
f) judecătorii.
Judecătoriile funcţionează în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti şi judecă toate
procesele şi cererile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe. La nivelul
fiecărui judeţ şi în municipiul Bucureşti funcţionează un tribunal, în circumscripţia căruia sunt
cuprinse toate judecătoriile din judeţul respectiv.
Tribunalele judecă în primă instanţă cauzele care sunt de competenţa lor, ca instanţe de
apel (judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă)
şi ca instanţe de recurs (judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care,
potrivit legii, nu sunt supuse apelului).
Curţile de apel îşi exercită competenţa într-o circumscripţie cuprinzând mai multe
tribunale. Curţile de Apel judecă în primă instanţă, ca instanţe de apel (judecă apelurile declarate
împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă) şi ca instanţe de recurs (judecă
recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel), precum şi hotărârile
pronunţate de tribunale în primă instanţă şi care nu sunt supuse apelului.
În România funcţionează o singură instanţă supremă, denumită Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, cu personalitate juridică şi cu sediul în capitala ţării. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit
competenţei sale.
 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este organizată în 4 secţii - Secţia I civilă, Secţia a II-a
civilă, Secţia penală şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal, 4 complete de 5 judecători şi
Secţiile Unite, cu competenţă proprie.
Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă, Secţia penală şi Secţia de contencios administrativ şi
fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de
curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.
Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă: a) în primă instanţă, procesele şi
cererile date prin lege în competenţa de primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; b)
recursurile, în condiţiile prevăzute de lege.
Secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţionează şi recursurile declarate împotriva
hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o
altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.
7.2.2. Consiliul Superior al Magistraturii
Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei. El este alcătuit din
19 membri, din care:
a) 9 judecători şi 5 procurori, aleşi în adunările generale ale judecătorilor şi procurorilor,
care compun cele două secţii ale Consiliului, una pentru judecători şi una pentru procurori;
b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucură de
înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat;
c) preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reprezentant al puterii judecătoreşti,
ministrul justiţiei şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, care sunt membri de drept ai Consiliului.
Consiliul Superior al Magistraturii este condus de preşedinte, ajutat de un vicepreşedinte,
pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit.
Preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii sunt aleşi de plen, în
prezenţa a cel puţin 15 membri ai Consiliului, cu votul majorităţii membrilor acestuia.
Preşedintele României prezidează, fără drept de vot, lucrările Plenului Consiliului
Superior al Magistraturii la care participă.
Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii
Esenţialmente, Consiliul Superior al Magistraturii are, potrivit legii fundamentale şi legii
sale organice, rolul de garant al independenţei justiţiei.
 Subsumate unui asemenea rol, Constituţia însăşi identifică două categorii de atribuţii:
a) a) propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor,
cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii;
b) Consiliul îndeplineşte rolul de instanţă de judecată , în domeniul răspunderii
disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303 din 2004,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Întrebări de autoevaluare:
1. Care sunt instanţele judecătoreşti?
2. În ce constau atribuţiunile Consiliului Superior al Magistraturii?
3. Care este componenţa Consiliului Superior al Magistraturii?
4. În România, judecătorii sunt numiţi de:
a) ministrul justiţiei;
b) preşedintele României;
c) Consiliul Superior al Magistraturii;
d) Ministerul Public.

Rezumat

 Sistemul organelor judecătoreşti în România este format din judecătorii, tribunale, curţi
de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
 În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi
apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Ministerul Public îşi exercită
atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii;
 Principiile constituţionale de organizare şi funcţionare a Ministerului Public sunt:
legalitatea, imparţialitatea, controlul ierarhic.
 Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.
 Bibliografie obligatorie

1. Popa Carmen-Teodora, Drept, Editura Universităţii din Oradea, 2012;

2. Popa Carmen-Teodora, Cârmaciu Diana, Caiet de seminar. Teste grilă, Editura Universităţii
din Oradea, 2012;
3. Rădulescu Marian-Dragoş, Elemente fundamentale de drept, Editura Universul Juridic, 2013;
4. Carmen Ardeleanu-Popa, Drept, Editura Universităţii din Oradea, 2010;
5. M. Criste, Controlul constituţionalităţii legilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
6. C. Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
7. I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţiile politice, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001;
8. M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Constituţia României revizuită.
Comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
9. ***, Constituţia României, republicată, cu renumerotarea articolelor, M.O. nr. 767 din 31
octombrie 2003.
 TEMA 8. CARACTERIZAREA GENERALĂ A
DREPTULUI ADMINISTRATIV

Obiective educaţionale:

În urma parcurgerii acestui modul veţi şti:

 noţiunea de administraţie publică;
 specificul normelor şi a raporturilor de drept administrativ;
 personalitatea juridica a statului şi unităţilor administrativ teritoriale şi cine realizează
reprezentarea lor publică.

Cuvinte cheie:

 administraţie publică;
 putere publică;
 raport de drept administrativ;
 personalitate juridică.

Cuprins:

8.1. Noţiuni introductive

8.2. Raportul de drept administrativ
8.3. Statul şi unităţile administrativ-teritoriale ca persoane juridice
8.3.1. Statul - persoană juridică de realizare a interesului general al societăţii
8.3.2. Unităţile administrativ-teritoriale
8.3.3. Reprezentarea publică a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale ca persoane
juridice
8.4.Întrebări de autoevaluare
8.5.Rezumat
8.6.Bibliografie obligatorie
EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

8.1. Noţiuni introductive

Dreptul administrativ este acea ramură a dreptului public care cuprinde ansamblul
normelor juridice care reglementează raporturile sociale referitoare la organizarea şi
activitatea administraţiei publice pe baza şi în executarea legii.
Normele dreptului administrativ au ca obiect acele relaţii sociale care se referă la
organizarea realizării şi realizarea în concret a puterii executive şi a administraţiei publice de
către organele care desfăşoară astfel de activităţi.
Dreptul administrativ are o serie de trăsături proprii:
- reglementează o diversitate de domenii;
- normele sale se modifică foarte rapid;
- raporturile de drept administrativ se fundamentează pe principiul inegalităţii
subiectelor, indiferent dacă ele se stabilesc între organele administraţiei publice sau între
acestea şi particulari (persoane fizice sau juridice);
- unele conflicte juridice dintre organele administraţiei publice şi particulari se
soluţionează de organele administraţiei publice, de regulă, ierarhic superioare;
- actele şi faptele de drept administrativ sunt supuse şi controlului organelor ce
realizează în principal sarcinile altei puteri de stat – puterea judecătorească.
În dreptul administrativ o importanţă deosebită prezintă noţiunea de administraţie
publică. Categoria de administraţie publică are valoare fundamentală pentru dreptul
administrativ, normele acestei ramuri de drept fiind cele care reglementează principalele
relaţii sociale din sfera administraţiei publice.
Doctrina consideră că în conţinutul complex al administraţiei se cuprind imperativele:
a prevedea, a organiza, a conduce, a coordona, a controla.
Noţiunea de administraţie publică poate fi privită în două sensuri: unul material şi
altul formal.
În sens material, administraţia publică reprezintă o activitate de organizare a
executării şi de executare în concret a legii, realizată prin acţiuni cu caracter de dispoziţie sau
acţiuni cu caracter de prestaţie. Prin activităţile executive cu caracter de dispoziţie se
organizează executarea legii, stabilindu-se reguli de conduită pentru terţi. Aceste activităţi se
realizează prin acte juridice, operaţiuni administrative, fapte materiale înfăptuite de titularii
funcţiilor publice din sistemul organelor administraţiei publice. Administraţia publică în sens
material constă şi în diferite prestaţii realizate pe baza şi în executarea legii, pentru
îndeplinirea interesului general, prin asigurarea de servicii publice.
În sens formal, administraţia publică poate fi înţeleasă ca un sistem de organe de
instituţii, cuprinzând diverse structuri administrative care realizează activitatea de organizare
a executării şi de executare în concret a legii. Administraţia publică reprezintă un proces
continuu, o activitate neîntreruptă, adaptată permanent la condiţiile dinamice ale mediului
social. În statul de drept, administraţia publică reprezintă principala pârghie prin care se
realizează valorile stabilite la nivelul eşalonului politic.
Administraţia publică nu mai este componentă a puterii executive, ci un corp
profesional destinat realizării permanente a serviciilor publice, aşezat sub autoritatea puterii
executive, în special a guvernului. Acest corp de funcţionari publici este specializat,
permanent şi trebuie să funcţioneze pentru a asigura continuitatea serviciilor publice puse la
dispoziţia cetăţenilor ţării.
Administraţia publică nu mai este în totalitate administraţie de stat, ea cuprinzând
administraţia de stat, precum şi administraţia publică locală ca administraţie a colectivităţilor
locale. Administraţia este activă când aplică şi execută legea sau când ia o măsură de utilitate
publică; consultativă când dă avize administraţiei în cadrul căreia funcţionează; deliberativă
când un organ colegial ia decizii care obligă administraţia activă.
În concluzie, administraţia publică, privită ca activitate, reprezintă acţiunea unor
oameni în raport cu alţi oameni, desfăşurată în interes general şi în regim de putere publică, în
scopul organizării executării şi executării în concret a legii. Administraţia publică are ca
obiect realizarea valorilor politice, care exprimă interesele generale ale societăţii, interese
care sunt formulate prin lege. Instituţiile sistemului administraţiei publice au misiuni care ţin
de conţinutul activităţii administrative, activităţi de gestiune, şi nu de putere politică.

8.2. Raportul de drept administrativ

Raportul de drept administrativ reprezintă de fapt norma de drept administrativ în
acţiune, el avându-şi izvorul într-un act sau fapt de care norma juridică leagă naşterea,
modificarea sau stingerea raportului juridic respectiv.
Ca orice raport juridic, raporturile de drept administrativ au trei componente: subiect,
obiect, conţinut.
a) Subiectele raporturilor de drept administrativ - cel puţin unul dintre ele trebuie să
fie o autoritate a administraţiei publice, un serviciu public care acţionează din împuternicirea
acestei autorităţi ori un funcţionar public aflat în exerciţiul funcţiunii pe care o deţine. Al
doilea subiect al raportului de drept administrativ poate fi atât o autoritate a administraţiei
publice cât şi un funcţionar public în exerciţiul funcţiunii, o altă autoritate publică din sfera
altei puteri sau o persoană fizică ori juridică particulară. În componenţa unei autorităţi a
administraţiei publice intră trei elemente principale: personalul (funcţionarii publici care o
compun), patrimoniul (mijloacele materiale şi financiare) şi competenţa.
Personalul este de regulă constituit din mai mulţi funcţionari publici investiţi cu puteri
(atribuţii) speciale care acţionează pentru a realiza competenţele autorităţii în ansamblul său.
Este posibil ca în anumite cazuri, funcţionarul public să nu intre în raporturi, acţiuni de drept
administrativ în numele unui colectiv care să constituie autoritatea administraţiei publice, ci
ca autoritate unipersonală, de exemplu, în cazul primarului, prefectului, ministrului care sunt
autorităţi unipersonale.
Patrimoniul – reprezintă mijloacele materiale şi financiare din dotare, care pot fi în
proprietate sau în folosinţă (în administrare) – şi este afectat îndeplinirii atribuţiunilor şi
sarcinilor care îi revin, în conformitate cu legea.
b) Obiectul raporturilor de drept administrativ - îl constituie acţiunea sau inacţiunea
subiectelor.
c) Conţinutul raporturilor de drept administrativ - îl constituie drepturile şi obligaţiile
părţilor. Particularitatea raporturilor de drept administrativ din punct de vedere al conţinutului
este dată de obligaţia legală a autorităţilor administraţiei publice de exercitare a drepturilor
subiective. Autoritatea respectivă nu are facultatea de a aprecia cu privire la exercitarea sau
nu a drepturilor ce fac parte din conţinutul raportului juridic dat.
În cadrul sistemului administraţiei publice se formează mai multe categorii de
raporturi juridice care se referă la organizarea şi funcţionarea administraţiei publice şi care
pot fi de subordonare ierarhică, de colaborare şi de participare.
În cazul raporturilor de subordonare ierarhică, unul din subiecţi are dreptul de a
conduce, îndruma, controla şi în anumite situaţii de a sancţiona pe cel subordonat - de
exemplu, raporturile dintre ministere şi serviciile descentralizate.
În situaţia raporturilor de colaborare, subiecţii sunt pe picior de egalitate şi
acţionează împreună pentru realizarea unui scop comun (elaborarea sau adoptarea unui act
administrativ ori efectuarea unei prestaţii) - de exemplu, două ministere emit împreună norme
juridice de interes comun.
În cadrul raporturilor de participare, subiecţii participă la exercitarea unor atribuţii pe
care le dă în competenţa unui organ colegial faţă de care subiecţii pot fi în raporturi de
participare.
 Raporturile de drept administrativ sunt raporturi de putere, ceea ce înseamnă că unul
dintre subiecţi acţionează în calitatea sa de subiect investit cu atribuţii de autoritate publică,
determinând, în condiţiile legii, o anumită conduită, din partea celuilalt subiect.
Putem concluziona că raporturile de drept administrativ se caracterizează prin
următoarele trăsături:
 unul din subiecţi este în mod obligatoriu o autoritate a administraţiei publice, un
purtător de autoritate publică, un serviciu public sau un funcţionar public;
 ele se nasc, se modifică sau se sting fie în baza unei manifestări unilaterale de
voinţă (care se manifestă din oficiu sau la cerere), fie ca urmare a unor evenimente
(independent de voinţa omului);
 nerespectarea obligaţiilor care izvorăsc din raportul de drept administrativ atrage
răspunderea administrativă sau disciplinară
 soluţionarea conflictelor juridice născute din nerespectarea obligaţiilor se face, de
regulă, de către autorităţile administraţiei publice, iar în cazurile anume prevăzute de lege, de
către instanţele judecătoreşti.

8.3. Statul și unitățile administrativ-teritoriale ca persoane

juridice
8.3.1. Statul-persoană juridică de realizare a interesului general al societăţii
Persoana juridică este un colectiv de persoane fizice care are o conducere şi un
patrimoniu distinct, care asigură realizarea scopului pe care şi l-au propus la constituire.
Statul este persoana juridică cea mai autentică, având trăsături proprii, pe care nu le întâlnim
la alte persoane juridice.
Ceea ce deosebeşte statul, ca persoană juridică, faţă de toate celelalte persoane
juridice este faptul că el are atât atribuţii de drept public cât şi atribuţii de drept privat.
Celelalte persoane juridice nu au decât numai o categorie de asemenea atribuţii. Chiar şi cele
care au numai atribuţii de drept public le au ca urmare a conferirii lor de către stat.
În baza atribuţiilor de drept public, statul are dreptul de „comandă”, de autoritate
asupra tuturor celorlalte persoane fizice şi juridice.
În ce priveşte atribuţiile de drept privat pe care le exercită, ca persoană juridică,
acestea au o altă finalitate decât cele ale celorlalte persoane juridice, ele asigurând apărarea
integrităţii teritoriale a ţării, drepturile şi libertăţile cetăţenilor (membri sau nu ai celorlalte
persoane juridice) precum şi satisfacerea intereselor generale ale societăţii, în ansamblul său.
Deşi statul, ca persoană juridică, exercită aceste două categorii de atribuţii, nu trebuie
să se tragă concluzia că el are două personalităţi juridice, una de drept public şi una de drept
privat ci, aşa cum precizează prof. P. Negulescu, “statul are o singură personalitate, dar face
două feluri de acte juridice: prin unele îşi manifestă puterea suverană, dând ordine, prin
altele se preocupă de gestiunea patrimoniului”.
Precizările de mai sus cu privire la personalitatea juridică a statului sunt pe deplin
valabile şi pentru unităţile sale administrativ-teritoriale (judeţe, comune, oraşe), care nu sunt
decât subdiviziuni ale teritoriului statului. Ca şi statul, fiecare din subdiviziunile sale
teritoriale are o populaţie (deci o colectivitate de persoane fizice constituite pe un teritoriu
delimitat), o conducere proprie, aleasă de colectivitate şi un patrimoniu (mijloace materiale si
financiare) afectat intereselor colectivităţii respective, dar în acord cu interesele generale ale
societăţii, ale statului a cărui parte componentă este.
Patrimoniul (domeniul) statului şi al unităţii administrativ-teritoriale este, prin urmare,
un element constitutiv, absolut necesar al personalităţii lor şi este format din totalitatea
bunurilor mobile şi imobile folosite pentru satisfacerea intereselor generale şi comune ale
membrilor săi. Aceste bunuri sunt împărţite în două categorii:
 o categorie cârmuită de regulile dreptului privat, care alcătuiesc domeniul privat
al statului şi respectiv al judeţului, comunei sau oraşului;
 o categorie supusă regimului de drept public, alcătuind domeniul public al statului
sau al unităţii administrativ-teritoriale respective, după caz.
Domeniul public este format din totalitatea bunurilor ce fac obiectul dreptului de
proprietate publică ce aparţin statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, în regim de drept
public, afectate unei folosinţe publice ce se realizează direct sau prin intermediul unui
serviciu public, determinate ca atare prin lege sau care, prin natura lor, sunt de uz sau de
interes public.
Domeniul privat este format din totalitatea bunurilor ce aparţin statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale, care nu sunt afectate unui interes general, supuse regimului de drept
privat.
Între cele două categorii de bunuri care alcătuiesc domeniul public şi domeniul privat
există o serie de deosebiri esenţiale, care privesc: modul de dobândire, destinaţia lor, modul
de administrare şi de înstrăinare.
Modul principal de dobândire (şi dezvoltare) a domeniului public îl constituie
investiţiile din fondurile proprii (ale statului, judeţului, comunei, oraşului, după caz) şi, în
cazuri deosebite, exproprierea, în timp ce bunurile ce fac parte din domeniul privat al statului,
judeţului, comunei sau oraşului se dobândesc pe căile dreptului comun: cumpărare, schimb,
donaţie etc.
Cu privire la expropriere, potrivit art. 44 alin. 3 din Constituţie, nimeni nu poate fi
expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi
prealabilă despăgubire.
Bunuri în domeniul public pot intra şi pe calea achiziţionării, rechiziţiei şi confiscării,
dacă aceste bunuri sunt de natura celor care fac parte din acest domeniu.
Rechiziţia, ca şi exproprierea, este un act de putere, de autoritate, prin care un bun
trece de la particulari în domeniul public. Rechiziţia are ca scop numai satisfacerea unor
nevoi de apărare naţională. Ceea ce o deosebeşte de expropriere este faptul că se face fără o
procedură specială şi fără o despăgubire prealabilă.
Confiscarea, ca mod de dobândire a unui bun în domeniul public al statului,
constituie, totodată, o sancţiune penală (complementară) sau contravenţională, care se aplică,
potrivit legii, şi priveşte bunurile destinate, folosite sau rezultate din fapta infracţională,
bineînţeles dacă este vorba de bunuri care, prin natura lor fac parte din domeniul public. De
regulă, trebuie avut în vedere că bunurile confiscate se valorifică, iar sumele se fac venit la
bugetul statului.
După destinaţia lor, bunurile care alcătuiesc domeniul public sunt folosite în interes
public, fie gratuit, fie cu plată şi nu se urmăreşte realizarea unui profit, în timp ce utilizarea
bunurilor din domeniul privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale urmăreşte
realizarea de profit. Un bun poate să fluctueze între cele două domenii, trecând dintr-unul în
celălalt.
După modul de administrare, bunurile din domeniul public sunt administrate de regii
autonome, de instituţii publice, de autorităţile statului sau sunt concesionate ori închiriate
particularilor, în timp ce bunurile din domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-
teritoriale sunt administrate de societăţile comerciale ori vor fi închiriate sau date în locaţie de
gestiune.
Prin Legea nr. 15/1990 toate unităţile economice de stat au fost reorganizate în regii
autonome sau societăţi comerciale. Regiile autonome s-au organizat în ramurile strategice ale
economiei naţionale - industria de armament, energetică, exploatarea minelor şi gazelor
naturale, poştă şi transporturi feroviare, precum şi în unele domenii aparţinând altor ramuri
stabilite de Guvern. Celelalte unităţi economice au fost reorganizate în societăţi comerciale.
Regiile autonome s-au înfiinţat prin hotărâri ale Guvernului (pentru cele de interes
naţional) şi prin hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice judeţene şi municipale (pentru
cele de interes local). Aceste regii autonome administrează domeniul statului şi respectiv al
unităţilor administrativ-teritoriale.
Instituţiile publice, care se organizează pentru a satisface un interes public specific (în
domeniul învăţământului, sănătăţii, culturii etc.), primesc în administrare, pentru a-şi realiza
scopul pentru care au fost înfiinţate, bunuri din domeniul public al statului sau al judeţului,
municipiului, oraşului sau comunei, după caz.
Cât priveşte concesionarea bunurilor din domeniul public, aceasta se face prin
hotărâre a Guvernului, în cazul bunurilor aflate în domeniul public al statului şi prin hotărâri
ale consiliilor judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale, pentru bunurile aflate în
domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale respective.
După modul de înstrăinare, bunurile din domeniul public al statului, judeţului,
comunei, oraşului sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, adică nu pot fi înstrăinate,
nu pot fi supuse executării silite, în timp ce bunurile care fac parte din domeniul privat al
statului al unităţilor administrativ-teritoriale pot fi înstrăinate, în condiţiile legii, cu titlu
oneros sau gratuit.
8.3.2. Unităţile administrativ-teritoriale
Potrivit art. 21 din Legea nr. 215 /2001 a administraţiei publice locale, cu modificările
ulterioare, unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu
capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu.
Orice stat, pentru a putea fi bine condus şi administrat, îşi împarte teritoriul în unităţi
administrative, cărora le recunoaşte aceeaşi personalitate juridică, caracterizată prin aceleaşi
trăsături, dându-le totodată, atât atribuţii de drept public cât şi atribuţii de drept privat.
În acest sens, Constituţia României prevede în art.3 alin.3 că ,,Teritoriul este
organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe
sunt declarate municipii”.
a) Comuna este unitatea administrativ-teritorială care cuprinde populaţia rurală unită
prin comunitate de interese şi tradiţii, fiind alcătuită din unul sau mai multe sate, în funcţie de
condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice. Satele în care îşi are sediul
consiliul local al comunei sunt sate-reşedinţă.
b) Oraşul este centrul de populaţie mai dezvoltat din punct de vedere economic,
social-cultural şi edilitar-gospodăresc.
c) Municipiul este localitatea urbană cu un număr mai mare de locuitori, cu o
însemnătate deosebită în viaţa economică social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării.
Municipiile în care îşi au sediile autorităţile publice ale judeţului sunt municipii-reşedinţă.
 d) Judeţul este alcătuit din oraşe şi comune, în funcţie de condiţiile geografice,
economice şi social-politice, etnice şi de legăturile culturale şi tradiţionale ale populaţiei.
e) Fiecare unitate administrativ-teritorială, precum şi localităţile componente poartă
o denumire. Potrivit reglementărilor în vigoare (Ordonanţa Guvernului nr. 62 din 2002
privind atribuirea sau schimbarea de denumiri), atribuirea sau schimbarea de denumiri pentru
unităţi administrativ-teritoriale, precum şi pentru sate, localităţi componente ale municipiilor
şi oraşelor, staţiuni balneoclimaterice şi staţiuni turistice se face prin lege.
f) Pe teritoriul unor localităţi şi judeţe sunt instituite, în condiţiile legii, şi aşa numitele
zone libere.
Potrivit prevederilor Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, acestea fac
parte integrantă din teritoriul statului român şi li se aplică legislaţia naţională. Zonele libere
sunt suprafeţe din teritoriul ţării precis delimitate şi împrejmuite, în care orice persoană fizică
sau juridică, română sau străină, poate desfăşura o serie de activităţi economice pentru care
sunt scutite de plata taxei pe valoarea adăugată, a accizelor, a impozitului pe profit. Zonele
libere se instituie în scopul promovării schimburilor internaţionale şi atragerii de capital străin
pentru creşterea eficienţei resurselor economiei naţionale şi folosirii forţei de muncă
autohtone.
Înfiinţarea şi delimitarea teritorială a zonelor libere, înfiinţarea birourilor vamale şi ale
punctelor poliţiei de frontieră se fac prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorităţilor
administraţiei publice centrale şi locale interesate.
8.3.3. Reprezentarea publică a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale ca
persoane juridice
a) Autorităţile administraţiei publice
Puterea statului, ca putere publică, organizată pe teritoriul care îi aparţine, este
exercitată de către stat sub cele trei forme clasice: puterea legislativă (Parlamentul), puterea
executivă (Preşedintele şi Guvernul) şi puterea judecătorească (Organele judecătoreşti), în
numele şi pentru colectivitatea (naţiunea) aflată pe acest teritoriu. La rândul său, statul
exercită aceste puteri prin autorităţi anume create pentru a exercita din însărcinarea statului şi
în numele lui aceste funcţii.
Toate aceste autorităţi, şi fiecare în parte, reprezintă în public, pe plan intern şi extern,
statul, ca putere publică, organizată ca persoană juridică, fiind ele însele persoane juridice de
sine stătătoare, ca şi statul însăşi, cu toate elementele specifice unei persoane juridice.
Problema reprezentării publice se pune numai pentru acele unităţi administrativ-
teritoriale recunoscute ca atare de lege şi nu pentru orice colectivitate care trăieşte pe un
teritoriu delimitat, chiar dacă aceasta este recunoscută de lege. În această consideraţie nu vor
avea o reprezentare publică: satele, cătunele şi cartierele, deşi acestea sunt colectivităţi de
persoane fizice, stabile, pe un teritoriu şi au o denumire stabilită prin lege.
Aceste colectivităţi nu au personalitate juridică, nu au patrimoniu propriu (mijloacele
lor materiale şi financiare făcând parte din patrimoniul altei persoane juridice: comuna,
oraşul, municipiul). Neavând personalitate juridică nu au nici organe proprii de conducere
care să le reprezinte în public, ca autorităţi publice. Interesele acestei colectivităţi vor fi
reprezentate de autorităţile persoanei juridice din care face parte - comună, oraş, municipiu.
Autorităţile administraţiei publice sunt acele autorităţi publice care sunt organizate în
sfera realizării funcţiei puterii executive şi care reprezintă public statul şi unităţile
administrativ-teritoriale, ca persoane juridice.
Dată fiind activitatea deosebit de complexă pe care aceste autorităţi publice trebuie să
o desfăşoare, la nivel central şi local, pentru realizarea scopului în vederea căruia au fost
înfiinţate, care cuprinde practic toate domeniile şi sectoarele de activitate, implicând viaţa şi
activitatea tuturor locuitorilor ţării, aceste autorităţi publice pot fi clasificate după mai multe
criterii:
- după modul de formare, unele din ele sunt alese, cum sunt consiliile locale
(comunale, orăşeneşti, municipale), consiliile judeţene şi primaruul iar altele sunt numite,
cum sunt: miniştrii, conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale, prefecţii, conducătorii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi celorlalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din judeţe;
- după competenţa teritorială, autorităţile administraţiei publice pot fi: centrale,
având competenţă pe întreg teritoriul ţării, locale, cu competenţă numai în localitatea
respectivă (comună, oraş, municipiu) şi judeţene, cu competenţă la nivelul unităţii
administrativ-teritoriale;
- după competenţa materială, autorităţile administraţiei publice pot fi: autorităţi cu
competenţă materială generală, care au atribuţii în toate sau aproape toate domeniile
activităţii administrative, cum sunt: Guvernul, consiliile locale, judeţene şi autorităţi cu
competenţă materială specială, care au competenţă numai într-un domeniu, sector sau
problemă a administraţiei publice, cum sunt: ministerele, alte autorităţi de specialitate ale
administraţiei publice centrale (care se organizează în subordinea Guvernului sau
ministerelor), serviciile descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi de
specialitate ale administraţiei publice centrale (organizate în unităţile administrativ-
teritoriale).
 Autorităţile colegiale (Guvernul, consiliul local) adoptă acte juridice pe baza
deliberărilor desfăşurate în conformitate cu procedura prevăzută de lege iar cele
unipersonale (primarul) emit acte juridice. Ceea ce este comun şi unora şi celorlalte este
faptul că actele juridice (adoptate sau emise) trebuie să fie în baza şi în vederea executării
legii.
Autorităţile administraţiei publice, înfiinţate prin lege în scopul organizării realizării
şi realizării în concret a legii, sunt organizate într-un sistem, ceea ce face ca între acestea să se
statornicească anumite raporturi juridice (de subordonare, de colaborare, de participare); în
orice caz aceste raporturi se statornicesc şi se realizează numai în interiorul sistemului (nu şi
în afara acestuia), fapt ce asigură tocmai funcţionarea lui ca sistem.
Elementele componente ale sistemului administraţiei publice sunt: Preşedintele
României, Guvernul, ministerele, alte organe centrale de specialitate ale administraţiei
publice, autorităţile administraţiei publice locale, autorităţile administrative autonome.
 În România, funcţia de şef al statului este îndeplinită de Preşedintele României,
instituţie cu caracter unipersonal. Preşedintele României este o autoritate a administraţiei
publice centrale care, alături de Guvern, realizează, în principal, activităţi specifice
guvernării, în domenii foarte importante ale administraţiei publice, atât pe plan intern, cât şi
în relaţiile externe. Actele emise de preşedinte se numesc decrete.
 Guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice pe întreg teritoriul
ţării şi în toate domeniile de activitate, deci este o autoritate cu competenţă materială
generală, pe care o exercită în conformitate cu prevederile legale.
Faţă de guvern sunt legate, într-un fel sau altul, toate celelalte autorităţi ale
administraţiei publice, legăturile având trăsături specifice diferite de la o categorie de
autorităţi la alta. De pildă, un anumit tip de raporturi există între Guvern, ministere şi celelalte
organe centrale de specialitate ale administraţiei publice, şi alt tip de raporturi între Guvern
sau ministere, pe de o parte, şi autorităţile administraţiei publice locale, pe de altă parte. În
primul caz sunt raporturi de subordonare ierarhică cu toate efectele juridice specifice unei
asemenea subordonări, atât pe plan organizatoric cât şi funcţional, în timp ce în cel de-al
doilea caz nu există o astfel de subordonare dar există un sistem organizat de raporturi
juridice, între care cele de colaborare au un rol preponderent. Actele juridice pe care le adoptă
Guvernul se numesc hotărâri şi ordonanţe.
 Ministerele sunt organe ale administraţiei publice centrale de specialitate care
exercită, în conformitate cu legea, administraţia publică în domeniile de activitate de care
răspund. Ministerele au deci, competenţă materială specială. Pentru a conduce, coordona şi
îndruma activitatea în domeniul propriu de activitate, de sus şi până jos, ministerele îşi
organizează în unităţile administrativ-teritoriale, în conformitate cu prevederile legale,
servicii deconcentrate, care au rolul de a asigura realizarea puterii executive în aceste unităţi
administrativ-teritoriale. Tocmai de aceea aceste servicii se subordonează direct ministerelor
de resort, alcătuind un sistem cu puternice legături atât pe plan organizatoric cât şi funcţional.
Actele juridice pe care le emit miniştrii se numesc ordine şi instrucţiuni.
 Cât priveşte celelalte autorităţi de specialitate ale administraţiei publice centrale,
având, în general, aceleaşi trăsături cu ministerele, atât sub raport organizatoric cât şi
funcţional, precizăm că ele au tot o competenţă materială specială, fiind organizate în
anumite domenii şi ramuri de activitate, în subordinea Guvernului sau a ministerelor. Unele
din ele se numesc comisii (Comisia Naţională pentru Statistică, Comisia Naţională de
Informatică, etc.), altele agenţii (Agenţia Naţională pentru Privatizare şi Dezvoltarea
Intreprinderilor Mici şi Mijlocii, etc.), altele consilii sau secretariate (Secretariatul de Stat
pentru Culte). Actele pe care le emit conducătorii acestor organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale se numesc, ca şi în cazul miniştrilor, ordine sau instrucţiuni.
 Autorităţile administrative autonome sunt: Avocatul Poporului, Consiliul
Legislativ, Curtea de Conturi, Consiliul Concurenţei, Agenţia Română de Asigurare a
Calităţii în Învăţământul Superior, etc.
 Autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene sunt organizate şi
funcţionează în unităţile administrativ-teritoriale (comune, oraşe, municipii, judeţe), în
conformitate cu prevederile legale, în scopul de a conduce şi administra problemele acestor
colectivităţi.
Potrivit prevederilor Constituţiei şi Legii nr. 215/2001 privind administraţia publică
locală, autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune,
oraşe şi municipii sunt consiliile locale, comunale, orăşeneşti şi municipale ca autorităţi
deliberative şi primarii ca autorităţi executive.
În judeţe funcţionează consilii judeţene ca autorităţi ale administraţiei publice locale,
pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale, orăşeneşti şi municipale, în vederea
realizării serviciilor publice de interes judeţean.
 Totodată, Constituţia şi Legea nr. 215/2001 prevăd că, în fiecare judeţ şi în
municipiul Bucureşti, Guvernul numeşte câte un prefect, ca reprezentant al său pe plan local,
care conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi celorlalte organe centrale
din unităţile administrativ-teritoriale. În judeţe mai funcţionează în subordinea ministerelor
sau altor organe centrale, servicii deconcentrate ale ministerelor, care, prin activitatea lor
realizează administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale, fiecare în domeniul
propriu.
Consiliile locale au o competenţă materială generală, luând hotărâri în condiţiile legii,
în toate problemele de interes local.
Raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale din comune,oraşe şi
municipii şi autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean se bazează pe principiile
autonomiei, legalităţii, responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii în rezolvarea problemelor
întregului judeţ. În relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi consiliul
judeţean, pe de o parte, precum şi între consiliul local şi primar, pe de altă parte, nu există
raporturi de subordonare.
În exercitarea atribuţiilor care le revin potrivit legii, consiliile locale şi cele judeţene,
fiind autorităţi deliberative, adoptă hotărâri, primarii comunelor, oraşelor şi municipiilor emit
dispoziţii, prefecţii emit ordine, iar conducătorii serviciilor descentralizate ale ministerelor si
celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale emit dispoziţii.
Regiile autonome şi instituţiile publice nu sunt autorităţi ale administraţiei publice
întrucât nu le sunt proprii toate trăsăturile specifice acestor autorităţi, chiar dacă şi acestea
sunt persoane juridice. Ele realizează acele activităţi ale administraţiei publice care au, în
principal, caracter de prestaţie.
Pe baza consideraţiilor de mai sus, putem defini autorităţile administraţiei publice
ca fiind colectivităţi umane, constituite pe baza şi în executarea legii, din funcţionari publici,
pe care statul le-a dotat cu putere (autoritate), mijloace materiale şi financiare, pentru a
acţiona în numele său şi pentru el, în scopul organizării realizării şi realizarea în concret a
legii.

Întrebări de autoevaluare:
1.Care sunt izvoarele dreptului administrativ?
2. Explicaţi conţinutul noţiunilor de putere publică, serviciu public şi interes public.
3. Raporturile de drept administrativ iau naştere ca urmare:
a) a unei manifestări unilaterale de voinţă;
b) a unui acord de voinţă;
c) a manifestării de voinţă a două sau mai multe persoane.
4.Sunt autorităţi unipersonale:
a) primarul;
 b) consiliul local;
c) consiliul judeţean.
5.Miniştrii emit:
a) dispoziţii;
b) ordine şi instrucţiuni;
c) decrete.

Rezumat
 Normele dreptului administrativ au ca obiect acele relaţii sociale care se referă la
organizarea realizării şi realizarea în concret a puterii executive şi a administraţiei publice de
către organele care desfăşoară astfel de activităţi;
 Dreptul administrativ este o ramură a dreptului public care are trăsături proprii;
 Ceea ce deosebeşte statul, ca persoană juridică, faţă de toate celelalte persoane
juridice este faptul că el are atât atribuţii de drept public cât şi atribuţii de drept privat;
 Patrimoniul (domeniul) statului şi al unităţii administrativ-teritoriale este format din
totalitatea bunurilor mobile şi imobile folosite pentru satisfacerea intereselor generale şi
comune ale membrilor săi

Bibliografie obligatorie

1. Popa Carmen-Teodora, Drept, Editura Universităţii din Oradea, 2012;

2. Popa Carmen-Teodora, Cârmaciu Diana, Caiet de seminar. Teste grilă, Editura
Universităţii din Oradea, 2012;
3. Carmen Ardeleanu-Popa, Teodor Popa, Drept, Editura Universităţii din Oradea, 2005;
4. V. Vedinaş, Drept administrativ şi instituţii politice-administrative, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2008;
5. V. Prisăcaru, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
6. M. Preda, Drept administrativ. Partea generală, ediţia a III-a, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2004;
R. Petrescu, Drept administrativ, Editura Cordial Lex , Cluj Napoca, 1997.
 TEMA 9. FUNCŢIA PUBLICĂ ŞI FUNCŢIONARUL
PUBLIC

Obiective educaţionale

 Cunoaşterea noţiunilor de funcţie publică, funcţionar public şi trăsăturile acestora;

 Înţelegerea mecanismului carierei funcţionarului public;
 Cunoaşterea drepturilor şi îndatoririlor funcţionarilor punblici;
 Cunoaşterea condiţiilor în care are loc modificarea sau încetarea raportului de serviciu al
funcţionarului public.

Cuvinte cheie:

 funcţie publică
 funcţionar public
 raport de serviciu

Cuprins:
9.1.Noţiunea de funcţie publică şi funcţionar public
9.1.1. Consideraţii generale privind funcţia publică
9.1.2. Noţiunea de funcţionar public
9.1.3. Clasificarea funcţionarilor publici.
9.2. Cariera funcţionarilor publici
9.2.1. Condiţiile generale de acces în funcţia publică
9.2.2. Concursul
9.2.3. Numirea în funcţiile publice
9.2.4. Incompatibilităţile funcţiilor publice
9.2.5. Organizarea perioadei de stagiu
9.2.6. Evaluarea activităţii funcţionarilor publici
9.3. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici
9.3.1. Drepturile funcţionarilor publici
9.3.2. Îndatoririle funcţionarilor publici
9.3.3. Comisiile paritare
9.4. Modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu
9.4.1.Modificarea raportului de serviciu
9.4.2. Suspendarea raportului de serviciu
9.4.3. Încetarea raportului de serviciu
9.5. Întrebări autoevaluare
9.6. Rezumat
9.7. Bibliografie obligatorie

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

9.1.Noţiunea de funcţie publică şi funcţionar public

9.1.1. Noțiunea de funcție publică

Noţiunea de funcţie publică poate avea un sens mai larg, sau unul mai restrâns. În sens
larg, această noţiune include toate activităţile şi sarcinile pe care le au cei care lucrează în
organele administraţiei publice, de cele mai diferite tipuri, de la ministere la unităţile economice
şi instituţiile social-culturale. Aceste funcţii se referă la activitatea de dispoziţie a organelor
administraţiei publice, în timp ce altele privesc activitatea de prestaţie a acestora.
Într-o încercare de definire a acestei noţiuni putem considera că „funcţia publică este acea
grupare de atribuţii, competenţe şi responsabilităţi, stabilite potrivit legii, din cadrul unui serviciu
public, înfiinţat în scopul satisfacerii, în mod continuu şi permanent, de către funcţionarii publici
numiţi în acele funcţii, a intereselor generale ale societăţii".
 Conform Statutului funcţionarilor publici (Legea nr. 188/1999 republicată), cu
modificările şi completările ulterioare, funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi
responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere
publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile
administrative autonome.
Funcţia publică prezintă un grad mare de diversitate, în acest sens există funcţii: politice
(deputat, senator, ministru); de conducere (secretar de stat, director); de execuţie şi profesionale.
Funcţia publică are un caracter legal şi continu, ce derivă din interesul public, care are
caracter de continuitate şi trebuie realizat fără întrerupere. Continuitatea funcţiei se referă la
existenţa unor drepturi şi obligaţii atâta timp cât există competenţa pe care funcţia o realizează
corespunzător măsurii unilaterale legale, care a organizat funcţia în vederea realizării competenţei
respective.
Principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice sunt:
a) legalitate, imparţialitate şi obiectivitate;
b) transparenţă;
c) eficienţă şi eficacitate;
d) responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale;
e) orientare către cetăţean;
f) stabilitate în exercitarea funcţiei publice;
g) subordonare ierarhică.

9.1.2. Noţiunea de funcţionar public

Între funcţia publică şi funcţionarul public există o strânsă legătură, noţiunile fiind
interdependente şi formând chiar o situaţie juridică. Funcţia publică este creată pentru realizarea
unui interes general, iar acest interes se realizează numai prin exercitarea funcţiei, care se face
numai de către funcţionarii publici.
Persoanele fizice care ocupă în condiţiile legii funcţiile publice în vederea realizării
atribuţiilor unui serviciu public administrativ al statului, judeţului, oraşului sau comunei se
numesc funcţionari publici administrativi şi primesc pentru activitatea desfăşurată un salariu
lunar în condiţiile legii, iar persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică au dreptul, pentru
activitatea desfăşurată, la o indemnizaţie lunară.
 Funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile Legii privind Statutul
funcţionarilor publici, într-o funcţie publică. Persoana care a fost eliberată din funcţia publică
şi se află în corpul de rezervă al funcţionarilor publici îşi păstrează calitatea de funcţionar public.
Calitatea de funcţionar public nu poate fi deţinută decât de către o persoană fizică,
deoarece drepturile şi obligaţiile din conţinutul raportului, inclusiv sancţiunile, se referă la o
singură persoană – titularul lor. În plus, Constituţia mai stabileşte două condiţii ce se cer întrunite
de persoana fizică pentru a fi titulară a unei funcţii publice. Acestea sunt: să aibă cetăţenia
română şi domiciliul în ţară. Învestirea funcţionarilor publici este a doua trăsătură a acestora, care
consacră statutul legal al funcţionarului public. Exercitarea efectivă a atribuţiilor care intră în
competenţa funcţiei se realizează numai după depunerea jurământului de credinţă, prevăzut de
lege. Refuzul depunerii jurământului atrage revocarea deciziei de numire în funcţie.
Funcţionarul numit este învestit într-o funcţie publică pe o perioadă nedeterminată, pe
când cel ales este învestit pe o perioadă predeterminată de lege şi anume perioada mandatului. În
baza actului de numire, funcţionarul public intră într-un raport de serviciu cu autoritatea publică,
având drepturi şi obligaţii corelative. Aceste drepturi şi obligaţii, fiind bazate pe lege,
funcţionarul public nu poate renunţa la exercitarea lor, având în vedere faptul că acestea au fost
instituite în interesul bunei funcţionări a serviciului public.
Totalitatea normelor referitoare la regimul ocupării şi exercitării funcţiei publice, a
drepturilor şi obligaţiilor care privesc aceste categorii de funcţii publice, formează statutul juridic
al funcţionarului public. Pentru activitatea prestată în exercitarea funcţiei, funcţionarii publici
sunt plătiţi, plata făcându-se sub formă de salariu sau indemnizaţii.

9.1.3. Clasificarea funcției publice și a funcţionarilor publici.

După importanţa funcţiei publice, deosebim două mari categorii: funcţii publice de
conducere şi funcţii publice de execuţie.
Legea nr. 188/1999 clasifică funcţiile publice astfel:
 funcţii publice generale şi funcţii publice specifice;
Funcţiile publice generale reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu
caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea realizării
competenţelor lor generale. Funcţiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuţiilor şi
responsabilităţilor cu caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice, stabilite în vederea
realizării competenţelor lor specifice, sau care necesită competenţe şi responsabilităţi specifice.
 funcţii publice din clasa I, funcţii publice din clasa a II-a şi funcţii publice din clasa a
III-a;
Funcţiile publice se împart în 3 clase, definite în raport cu nivelul studiilor necesare
ocupării funcţiei publice, după cum urmează:
- clasa I cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii universitare de
licenţă absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de
licenţă sau echivalentă;
- clasa a II-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de
scurtă durată, absolvite cu diplomă;
- clasa a III-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii liceale,
respectiv studii medii liceale, finalizate cu diplomă de bacalaureat.
 funcţii publice de stat, funcţii publice teritoriale şi funcţii publice locale.
Funcţiile publice de stat sunt funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit legii, în cadrul
ministerelor, organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în cadrul
autorităţilor administrative autonome.
Funcţiile publice teritoriale sunt funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit legii, în cadrul
instituţiei prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale
administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale.
Funcţiile publice locale sunt funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit legii, în cadrul
aparatului propriu al autorităţilor administraţiei publice locale şi al instituţiilor publice
subordonate acestora.
 După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice, funcţiile publice se împart în trei
categorii după cum urmează:
a) funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici;
b) funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de conducere;
c) funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de execuţie.
Pentru determinarea situaţiei juridice a carierei acelei persoane care exercită o funcţie
publică, legiuitorul recurge la clasificarea funcţionarilor publici după anumite criterii.
În funcţie de gradul de disciplină aplicabil, avem: funcţionari civili şi militari.
 În funcţie de independenţa faţă de politică funcţionarii pot fi: funcţionari politici şi
funcţionari de carieră.
După modul de desemnare pot fi: funcţionari numiţi şi funcţionari aleşi.
După natura şi importanţa funcţiei avem: înalţi funcţionari publici; funcţionari publici de
conducere; funcţionari publici de execuţie.
După criteriul studiilor necesare pentru ocuparea funcţiilor publice, funcţionarii se împart
după categorie, clasă, grad.
După modul de învestire în funcţiile publice avem funcţionari publici debutanţi şi
funcţionari definitivi.
Funcţionarii publici debutanţi sunt acele persoane care au promovat concursul pentru
ocuparea unei funcţii publice de grad profesional debutant.
Funcţionarii publici definitivi sunt funcţionarii numiţi în funcţie după ce au efectuat
perioada de stagiu şi au obţinut un rezultat corespunzător la evaluare, sau persoanele care intră în
corpul funcţionarilor publici prin concurs şi au vechimea în specialitate corespunzătoare funcţiei
publice, de minim 12 luni, 8 luni şi respectiv 6 luni, în funcţie de nivelul studiilor absolvite.

9.2. Cariera funcţionarilor publici

9.2.1. Condiţiile generale de acces în funcţia publică

În Statutul funcţionarului public sunt reglementate condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească o persoană pentru a putea ocupa o funcţie publică. Aceste condiţii sunt:
a) are cetăţenia română şi domiciliul în România;
b) cunoaşte limba română, scris şi vorbit;
c) are vârsta de minimum 18 ani împliniţi;
d) are capacitate deplină de exerciţiu;
e) are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează, atestată
pe bază de examen medical de specialitate;
f) îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;
g) îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;
h) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra
statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea
justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care ar
face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit
reabilitarea;
i) nu a fost destituită dintr-o funcţie publică sau nu i-a încetat contractul individual de
muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani;
j) nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege.
În sistemul legislativ din ţara noastră este consacrat sistemul alegerii şi sistemul numirii,
astfel funcţiile şi demnităţile publice de sorginte politică sunt ocupate în baza votului cetăţenilor.
În ce priveşte desemnarea în funcţia publică prin numire, sistemul este folosit pentru
majoritatea funcţiilor publice. Statutul funcţionarilor publici se referă în exclusivitate la acest
sistem, pentru că în concepţia sa, funcţionarii publici sunt numai cei numiţi, nu şi cei aleşi.
Competenţa numirii în funcţia publică aparţine conducătorului autorităţii sau instituţiei publice.
Intrarea în corpul funcţionarilor publici de carieră se face prin ocuparea unei funcţii
publice vacante de către o persoană care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege. Ocuparea
funcţiei publice vacante se face prin promovare, transfer, redistribuire, recrutare şi alte modalităţi
prevăzute de lege.

9.2.2. Concursul
Recrutarea în vederea intrării în corpul funcţionarilor publici se face prin concurs, în
limita funcţiilor publice vacante rezervate în acest scop prin planul de ocupare a funcţiilor
publice.
Anunţul privind concursul se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, şi
într-un cotidian de largă circulaţie, cu cel puţin 30 de zile înainte de data desfăşurării concursului.
În mod excepţional, termenul de 30 de zile poate fi redus, în condiţiile legii, pentru concursul
organizat în vederea ocupării funcţiilor publice de execuţie temporar vacante.
Condiţiile minime de vechime în specialitatea studiilor necesare participării la concursul
de recrutare organizat pentru ocuparea funcţiilor publice de execuţie se stabilesc astfel:
a) un an în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice, pentru ocuparea
funcţiilor publice de execuţie de grad profesional asistent din clasa I, 8 luni pentru ocuparea
funcţiilor publice de execuţie de grad profesional asistent din clasa a II-a sau 6 luni pentru
ocuparea funcţiilor publice de execuţie de grad profesional asistent din clasa a III-a;
 b) 5 ani în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice, pentru ocuparea
funcţiilor publice de execuţie de grad profesional principal;
c) 9 ani în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice, pentru ocuparea
funcţiilor publice de execuţie de grad profesional superior.
Condiţiile minime de vechime în specialitatea studiilor necesare participării la concursul
de recrutare organizat pentru ocuparea funcţiilor publice de conducere se stabilesc astfel:
a) 2 ani în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice, pentru ocuparea
funcţiilor publice de conducere de: şef birou, şef serviciu şi secretar al comunei, precum şi a
funcţiilor publice specifice asimilate acestora;
b) 3 ani în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice, pentru ocuparea
funcţiilor publice de conducere, altele decât cele prevăzute la lit. a).
Pentru participarea la concursul de recrutare organizat pentru ocuparea funcţiilor publice
de conducere, candidaţii trebuie să fi absolvit studii de masterat sau postuniversitare în domeniul
administraţiei publice, management ori în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei
publice.
Concursul de recrutare pentru funcţiile publice vacante din autorităţile şi instituţiile
publice centrale este organizat, în condiţiile legii, astfel:
a) de către o comisie specială pentru înalţii funcţionari publici. Secretariatul tehnic al
comisiei se asigură de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici;
b) de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, pentru ocuparea funcţiilor publice
de conducere generale şi specifice;
c) de către autorităţi şi instituţii publice, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor
Publici, pentru ocuparea funcţiilor publice de execuţie generale şi specifice.
Concursul de recrutare pentru funcţiile publice vacante din autorităţile şi instituţiile
publice din administraţia publică locală este organizat, în condiţiile legii, astfel:
a) de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, pentru funcţiile publice de
conducere din următoarele domenii: protecţia copilului, evidenţa informatizată a persoanei, audit
public intern, financiar-contabilitate, urbanism şi arhitectură, resurse umane, integrare europeană,
pentru secretarii unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi pentru funcţiile publice de execuţie
din domeniul auditului public intern;
 b) de către autorităţi şi instituţii publice, pentru ocuparea funcţiilor publice vacante, altele
decât cele prevăzute la lit.a.

9.2.3. Perioada de stagiu

Perioada de stagiu are ca obiect verificarea aptitudinilor profesionale în îndeplinirea
atribuţiilor şi responsabilităţilor unei funcţii publice, formarea practică a funcţionarilor publici
debutanţi, precum şi cunoaşterea de către aceştia a specificului administraţiei publice şi a
exigenţelor acesteia.
Pe parcursul perioadei de stagiu activitatea funcţionarului debutant se desfăşoară sub
îndrumarea unui funcţionar definitiv din cadrul aceluiaşi compartiment, denumit îndrumător,
numit de conducătorul autorităţii respective la propunerea conducătorului compartimentului în
care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul debutant.
Durata perioadei de stagiu este de 12 luni pentru funcţionarii publici de execuţie din clasa
I, 8 luni pentru cei din clasa a II-a şi 6 luni pentru cei din clasa a III-a.
La terminarea perioadei de stagiu, pe baza rezultatului evaluării realizate, funcţionarul
public debutant va fi:
a) numit funcţionar public de execuţie definitiv în clasa corespunzătoare studiilor
absolvite, în funcţiile publice prevăzute la art. 14, în gradul profesional asistent;
b) eliberat din funcţia publică, în cazul în care a obţinut la evaluarea activităţii
calificativul "necorespunzător".

9.2.4. Numirea funcţionarilor publici

Candidaţii reuşiţi la concurs sunt numiţi funcţionari publici debutanţi prin ordin sau
dispoziţie a conducătorului instituţiei publice în a cărei organigramă se află postul vacant.
Actul administrativ de numire are formă scrisă şi trebuie să conţină temeiul legal al
numirii, numele funcţionarului public, denumirea funcţiei publice, data de la care urmează să
exercite funcţia publică, drepturile salariale, precum şi locul de desfăşurare a activităţii. Actul
poate purta diverse denumiri, în funcţie de autoritatea sau instituţia publică care îl emite, adică
hotărâre, în cazul autorităţilor colegiale (parlament, consiliu local, judeţean, etc.) dispoziţie,
decizie, ordin, după caz.
 Trăsăturile actului de numire în funcţie sunt:
 este un act juridic;
 forma scrisă este cerută „ad-validitatem";
 este un act administrativ
este intuitu-personae (adică este încheiat în considerarea calităţilor persoanei
respective).
La intrarea în corpul funcţionarilor publici, funcţionarul public depune jurământul de
credinţă în termen de 3 zile de la emiterea actului de numire în funcţia publică definitivă. Refuzul
depunerii jurământului se consemnează în scris şi atrage revocarea actului administrativ de
numire în funcţia publică.

9.2.4. Incompatibilităţile funcţiilor publice

Incompatibilităţile reprezintă restrângeri ale dreptului de a ocupa o anumită funcţie. Unele
incompatibilităţi ale unor funcţii publice sunt prevăzute de constituţie, altele sunt reglementată
prin lege specială. În ce priveşte incompatibilităţile prevăzute în Constituţia României, de
exemplu în sfera puterii legislative se prevede că nimeni nu poate fi în acelaşi timp deputat şi
senator, iar calitatea de deputat sau senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii
publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al guvernului. În sfera puterii judecătoreşti se
statuează că funcţia publică de judecător este incompatibilă cu orice funcţie publică sau privată,
cu excepţia funcţiei didactice din învăţământul superior.
Calitatea de funcţionar public este incompatibilă cu oricare altă funcţie publică decât cea
în care a fost numit, precum şi cu funcţiile de demnitate publică. Reglementarea regimului juridic
al incompatibilităţilor interzice raporturile ierarhice directe între funcţionarii publici care sunt soţi
sau rude de gradul I, chiar şi în cazul în care şeful ierarhic, soţ sau rudă de gradul I, are calitatea
de demnitar. Aceste incompatibilităţi pot fi sesizate de orice persoană şi se constată de către şeful
ierarhic superior al funcţionarului respectiv, care are obligaţia să ia măsurile ce se impun.

9.2.6. Evaluarea activităţii funcţionarilor publici

a) Evaluarea funcţionarului public debutant - se face în termen de 5 zile de la
terminarea perioadei de stagiu de către conducătorul compartimentului în care îşi desfăşoară
activitatea, denumit evaluator. Aceasta constă în aprecierea modului de dobândire a cunoştinţelor
teoretice şi a deprinderilor practice, a cunoaşterii specificului activităţii autorităţii sau instituţiei
publice şi a exigenţelor administraţiei publice.
Raportul de evaluare a perioadei de stagiu se aduce la cunoştinţa funcţionarului debutant
în termen de trei zile de la completare, după care, în termen de cinci zile se depune contestaţie la
funcţionarul public ierarhic superior evaluatorului. Dacă este nemulţumit de rezultatele
contestaţiei funcţionarul public debutant se poate adresa instanţei de contencios administrativ.
Funcţionarii debutanţi care au obţinut la evaluarea activităţii calificativul „corespunzător"
vor fi numiţi funcţionari publici definitivi, clasa a III-a, gradul III, în categoria corespunzătoare
nivelului de studii absolvite în termen de cinci zile, prin actul administrativ emis de conducătorul
autorităţii publice.
b) Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici
definitivi - se realizează prin raportarea criteriilor de performanţă la gradul de îndeplinire al
obiectivelor individuale.
Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face anual.
În urma evaluării performanţelor profesionale individuale, funcţionarului public i se acordă unul
dintre următoarele calificative: "foarte bine", "bine", "satisfăcător", "nesatisfăcător".
La încheierea perioadei de evaluare rapoartele de evaluare a performanţelor funcţionarilor
se înaintează compartimentului de resurse umane pentru a fi introduse în dosarele profesionale
ale funcţionarilor publici.
Rezultatele obţinute la evaluarea anuală a performanţelor profesionale individuale conferă
funcţionarilor următoarele drepturi: să avanseze în grad şi clasă şi să primească recompense
morale şi materiale pentru rezultate deosebite.

9.3. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici

9.3.1. Drepturile funcţionarilor publici

Funcţionarii publici au următoarele drepturi conferite de lege:
 dreptul la opinie, care este prevăzut şi garantat prin art. 27 din Legea nr. 188/1999 ca
expresie a libertăţii conştiinţei, consacrată în Constituţie. Funcţionarii publici au obligaţia ca, în
exercitarea atribuţiilor ce le revin, să se abţină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor
lor politice;
 dreptul de asociere sindicală. Funcţionarii publici pot, în mod liber, să înfiinţeze
organizaţii sindicale, să adere la ele şi să exercite orice mandat în cadrul acestora. Funcţionarii
publici au dreptul de a face parte din partidele şi formaţiunile politice, cu excepţia cazurilor
prevăzute prin Constituţia României şi prin legi organice;
dreptul la grevă - Funcţionarilor publici le este recunoscut dreptul la grevă, în condiţiile
legii. Nu pot declara grevă: procurorii, judecătorii, personalul Ministerului Apărării Naţionale,
Ministerului de Interne şi a unităţilor din subordinea acestora, personalul Serviciului Român de
Informaţii, al Serviciului de Informaţii Externe, personalul militar încadrat în Ministerul Justiţiei,
precum şi cel din unităţile din subordinea acestora;
 dreptul la concedii de odihnă, la concedii medicale şi la alte concedii;
 durata normală a timpului de lucru pentru funcţionarul public este de 8 ore pe zi şi 40
de ore pe săptămână. Pentru orele lucrate din dispoziţia conducătorului autorităţii sau instituţiei
publice peste durata normală a timpului de lucru sau în zilele de sărbători legale ori declarate zile
nelucrătoare funcţionarii publici de execuţie au dreptul la recuperare sau la plata majorată cu un
spor de 100% din salariul de bază. Numărul orelor plătite cu sporul de 100% nu poate depăşi 360
într-un an.
 dreptul funcţionarului la protecţia şi igiena muncii. Autoritatea sau instituţia publică la
care este angajat funcţionarul are obligaţia de a asigura condiţii normale de muncă şi igienă, de
natură să le ocrotească sănătatea şi integritatea fizică;
 dreptul de a primi gratuit uniformă şi obligaţia de a o purta în timpul serviciului;
 dreptul la pensie şi la alte drepturi de asigurări sociale;
 funcţionarii beneficiază în exercitarea atribuţiilor lor de protecţia legii.

9.3.2. Îndatoririle funcţionarilor publici

Funcţionarii au o serie de îndatoriri privitoare la îndeplinirea sarcinilor de serviciu, la
pregătirea profesională, la respectarea disciplinei muncii în calitatea lor de angajaţi salariaţi.
Astfel, funcţionarul administraţiei publice trebuie să aibă un comportament care în afara
serviciului să asigure prestigiul funcţiei. Comportarea funcţionarului în societate trebuie să fie un
exemplu pentru ceilalţi cetăţeni.
Funcţionarii publici au următoarele îndatoriri sau obligaţii:
 ● îndatorirea de a se consacra funcţiei cu care au fost învestiţi. Funcţionarii publici au
obligaţia să îşi îndeplinească cu profesionalism, imparţialitate şi în conformitate cu legea
îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor
fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici.
● îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională şi civică prevăzute de lege.
● obligaţia de a se abţine, în exercitarea atribuţiilor care le revin, de la exprimarea sau
manifestarea publică a convingerilor şi preferinţelor lor politice, de a nu favoriza vreun partid
politic sau vreo organizaţie căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice.
Înalţilor funcţionari publici le este interzis să facă parte din partide politice, organizaţii cărora le
este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice sau din fundaţiile ori asociaţiile care
funcţionează pe lângă partidele politice.
● obligaţia de păstrare a confidenţialităţii, a secretului de stat şi de serviciu. Funcţionarii
publici trebuie să păstreze confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele
de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei lor, în condiţiile legii, cu excepţia informaţiilor de
interes public;
● obligaţia de subordonare ierarhică - Funcţionarul public este obligat să se conformeze
dispoziţiilor primite de la superiorii ierarhici. Funcţionarul public are dreptul să refuze, în scris şi
motivat, îndeplinirea dispoziţiilor primite de la superiorul ierarhic, dacă le consideră ilegale. Dacă
cel care a emis dispoziţia o formulează în scris, funcţionarul public este obligat să o execute, cu
excepţia cazului în care aceasta este vădit ilegală. Funcţionarul public are îndatorirea să aducă la
cunoştinţă superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziţia astfel de situaţii.
● obligaţia de a nu solicita sau de a nu accepta direct sau indirect, pentru ei sau pentru
alţii, în considerarea funcţiilor lor publice, daruri sau alte avantaje;
● obligaţia de a rezolva lucrările repartizate de conducătorul compartimentului în care
funcţionează, şi de a nu primi direct cereri a căror rezolvare nu intră în competenţa lor, precum şi
de a nu interveni pentru soluţionarea acestor cereri, în legătură cu îndatorirea de a rezolva
lucrările repartizate, aceasta ţine de esenţa oricărei funcţii;
● obligaţia de perfecţionare a pregătirii profesionale - rezultatele obţinute la cursurile de
perfecţionare vor fi avute în vedere la evaluarea anuală a activităţii lor şi la avansare;
● îndatorirea ca la numirea şi eliberarea din funcţie să prezinte conducătorului autorităţii
sau instituţiei publice declaraţia de avere.
9.3.3. Comisiile paritare
În cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice se constituie comisii paritare în alcătuirea
cărora intră un număr egal de reprezentanţi desemnaţi de conducătorul autorităţii sau instituţiei
publice, şi de sindicatul reprezentativ al funcţionarilor publici.
Comisiile paritare sunt consultate în următoarele situaţii:
a) la stabilirea măsurilor de îmbunătăţire a activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice
pentru care sunt constituite;
b) la stabilirea oricăror măsuri privind pregătirea profesională a funcţionarilor publici,
dacă costurile acestora sunt suportate din fonduri bugetare;
c) la stabilirea programului de lucru de către conducătorul autorităţii sau instituţiei
publice;
d) alte situaţii prevăzute de lege.
Avizul acestor comisii are caracter consultativ şi este întotdeauna dat în scris şi motivat.

9.4. Modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu

9.4.1. Modificarea raportului de serviciu

Un drept esenţial în definirea carierei funcţionarului public este stabilitatea în funcţie, ca o
consecinţă firească a continuităţii serviciului public.
Modificarea raportului de serviciu al funcţionarului poate să fie temporară sau definitivă
şi poate avea loc prin delegare, detaşare, transfer, mutarea în cadrul autorităţii sau instituţiei
publice ori în cadrul altei structuri fără personalitate juridică a autorităţii sau instituţiei publice, în
condiţiile prezentei legi;
Delegarea reprezintă o modificare cu caracter temporar a raportului de serviciu care
constă în schimbarea locului de muncă al funcţionarului public în vederea îndeplinirii de către
acesta a unor activităţi în afara instituţiei publice şi în interesul acesteia, în aceeaşi sau în altă
localitate. Delegarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care este încadrat
funcţionarul public, pe o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice într-un an.
Detaşarea reprezintă o modificare cu caracter temporar a raportului de serviciu care
constă în schimbarea locului de muncă al funcţionarului în vederea îndeplinirii de către acesta a
unor activităţi în interesul unei alte autorităţi sau instituţii publice, în aceeaşi sau în altă localitate.
Detaşarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care urmează să îşi
desfăşoare activitatea funcţionarul public, pentru o perioadă de cel mult 6 luni.
Transferul în interesul serviciului se poate face numai cu acordul scris al funcţionarului
transferat. Transferul în interesul serviciului se face într-o funcţie publică de aceeaşi categorie,
clasă şi grad profesional cu funcţia publică deţinută de funcţionarul public sau într-o funcţie
publică de nivel inferior.
Transferul la cerere se face într-o funcţie publică echivalentă în urma aprobării cererii de
transfer a funcţionarului, de către conducerea autorităţii publice la care se solicită transferul.
Mutarea în cadrul autorităţii sau instituţiei publice ori în cadrul altei structuri fără
personalitate juridică a autorităţii sau instituţiei publice poate fi definitivă ori temporară.
Exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii de conducere poate avea loc în cazul
vacanţei unei funcţii publice de conducere, sau în situaţia suspendării din funcţie a titularului unei
asemenea funcţii, în ambele cazuri se promovează temporar un funcţionar public, care
îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea unor funcţii publice.

9.4.2. Suspendarea raportului de serviciu

Suspendarea raportului de serviciu la cerere poate avea loc pentru realizarea unui interes
personal legitim al acestuia, întreruperea activităţii poate fi solicitată de un funcţionar public
pentru un interes personal legitim şi se acordă de către conducătorul autorităţii sau instituţiei
publice respective.
Raportul de serviciu se suspendă la iniţiativa funcţionarului public, pe baza cererii
motivate în următoarele situaţii: concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, iar
în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani, în condiţiile legii; concediu
pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani, sau, în cazul copilului cu handicap,
pentru afecţiunile intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani; desfăşurarea unor activităţi
în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale, conform legii, pentru participarea la
campania electorală şi pentru participarea la grevă, în condiţiile legii.
Suspendarea de drept intervine atunci când funcţionarul public se află în una din
următoarele situaţii: este desemnat de către autoritatea publică să desfăşoare activităţi în cadrul
unor misiuni diplomatice ale României, ori în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale,
pentru perioada respectivă; desfăşoară activitate sindicală pentru care este prevăzută suspendarea
în condiţiile legii; efectuează stagiul militar; este arestat preventiv; efectuează tratament medical
în străinătate; concediu de maternitate; forţă majoră şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.

9.4.3. Încetarea raportului de serviciu

Încetarea raportului de serviciu al funcţionarului public poate interveni în cursul derulării
carierei, în urma unui fapt juridic sau unui act juridic ori în temeiul legii, situaţie concretizată prin
emiterea unui act administrativ. Raportul de serviciu al funcţionarului public încetează în
următoarele situaţii: de drept; prin acordul părţilor; prin eliberare din funcţia publică; prin
destituire din funcţia publică; prin demisie.
Raportul de serviciu încetează de drept, de exemplu, la data decesului funcţionarului
public; la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii funcţionarului;
la data pensionării; când funcţionarul a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească
definitivă; când i s-a interzis exercitarea profesiei, etc. Constatarea cazului de încetare de drept a
raportului de serviciu se face, în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea lui, prin act
administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică.
Eliberarea din funcţie a funcţionarului poate fi dispusă de către conducătorul autorităţii
publice în următoarele cazuri: autoritatea şi-a încetat activitatea ori a fost mutată într-o altă
localitate, iar funcţionarul nu vrea să o urmeze; pentru incompetenţă profesională în două situaţii:
autoritatea publică îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării activităţii; funcţionarul public
nu mai îndeplineşte una din condiţiile specifice pentru a ocupa o funcţie publică.
Eliberarea din funcţie este condiţionată, în toate cazurile, de acordarea unui preaviz de 30
de zile calendaristice de către autoritatea sau instituţia publică. Încetarea raportului de serviciu
prin eliberarea din funcţia publică se dispune de către conducătorul autorităţii sau instituţiei
publice prin act administrativ, care se comunică funcţionarului în termen de 5 zile de la data
emiterii.
Destituirea din funcţie reprezintă o măsură de sancţionare disciplinară a funcţionarului
public care are ca urmare încetarea raportului de serviciu. Destituirea din funcţie se dispune în
două cazuri: săvârşirea de către funcţionar a unor abateri repetate şi dacă s-a ivit un motiv legal
de incompatibilitate iar funcţionarul public nu acţionează pentru încetarea acestuia într-un termen
de 10 zile de la data intervenirii cazului de incompatibilitate.
 Demisia reprezintă o manifestare unilaterală de voinţă a funcţionarului în sensul încetării
raportului juridic de serviciu din iniţiativa acestuia. Demisia nu trebuie motivată şi produce efecte
după 30 zile calendaristice de la înregistrare.
Raportul de serviciu mai încetează şi ca urmare a pensionării funcţionarului public sau
când nu mai este necesară menţinerea în activitate a funcţionarului pensionat reîncadrat.

Autoevaluare:

1. Definiţi funcţia publică.

2. Enumeraţi drepturile funcţionarilor publici.
3. Cum se realizează eliberarea din funcţie şi destituirea funcţionarilor publici?
4. In ce constă demisia din funcţie?
5. Clasa I cuprinde:
a) funcţionari publici care au studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă de
licenţă;
b) funcţionari publici care au studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de
licenţă sau echivalentă cu aceasta;
c) funcţionari publici care au studii medii, liceale, postliceale, absolvite cu diplomă.
6. Poate fi funcţionar public persoana:
a) cu cetăţenia română, indiferent de domiciliu;
b) cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
c) cu capacitate de exerciţiu deplină.
 Rezumat

 Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în

temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică
centrală şi locală;
 Funcţionarul public este persoana numită într-o funcţie publică;
 Intrarea în corpul funcţionarilor publici de carieră se face prin ocuparea unei funcţii
publice vacante de către o persoană care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege;
 Ocuparea funcţiei publice vacante se face prin promovare, transfer, redistribuire şi
concurs;
 Modificarea raportului de serviciu al funcţionarului poate avea loc prin delegare,
detaşare, transfer, mutarea în cadrul altui compartiment al autorităţii publice şi exercitarea cu
caracter temporar a unei funcţii publice de conducere.

Bibliografie obligatorie

1. Popa Carmen-Teodora, Drept, Editura Universităţii din Oradea, 2012;

2. Popa Carmen-Teodora, Cârmaciu Diana, Caiet de seminar. Teste grilă, Editura
Universităţii din Oradea, 2012;
3. Carmen Ardeleanu-Popa, Teodor Popa, Drept, Editura Universităţii din Oradea, 2005;
4. V. Vedinaş, Drept administrativ şi instituţii politice-administrative, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2008;
5. V. Prisăcaru, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
6. M. Preda, Drept administrativ. Partea generală, ediţia a III-a, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2004;
7. R. Petrescu, Drept administrativ, Editura Cordial Lex , Cluj Napoca, 1997.
 TEMA 10. ACTUL ADMINISTRATIV

Obiective educaţionale

 Înţelegerea noţiunii de act administrativ şi clasificarea actelor administrative;

 Cunoaşterea condiţiilor de legalitate în elaborarea actelor juridice şi care este forţa lor
juridică;
 Cunoaşterea modului de aplicare a actelor administrative;
 Cunoaşterea faptelor administrative, operaţiunilor administrative şi tehnico-materiale.

Cuvinte cheie:

 prezumţie de legalitate
 competenţă
 suspendare
 fapt administrativ
 manifestare de voinţă
 act oportun

Cuprins:
10.1. Consideraţii generale
10.1.1. Noţiune şi trăsături
10.1.2. Categorii de acte administrative
10.2. Condiţii de legalitate a actelor administrative
10.3. Forţa juridică şi efectele actelor administrative
10.4. Aplicarea actului administrativ
10.5. Fapte administrative, operaţiuni administrative şi tehnico-materiale
10.6. Autoevaluare
10.7. Rezumat
10.8. Bibliografie obligatorie

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

10.1. Consideraţii generale
10.1.1. Noţiune şi trăsături
Actele administrative reprezintă o categorie de acte juridice emise de către autorităţile şi
persoanele ce-şi desfăşoară activitatea în administraţia publică, instituţii publice şi regii
autonome. Constituie o modalitate de lucru a acestora, prin ele asigurându-se realizarea puterii
executive şi înfăptuirea sarcinilor ce revin administraţiei publice.
Prin act administrativ înţelegem acea formă juridică principală a activităţii organelor
administraţiei publice, care constă într-o manifestare unilaterală şi expresă de voinţă de a
da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii, în realizarea puterii publice, sub
controlul principal de legalitate al instanţelor judecătoreşti.
Actului administrativ îi sunt proprii o serie de trăsături care îl deosebesc de toate celelalte
categorii de acte juridice (lege, proces-verbal, hotărâri judecătoreşti).
a) Constituie forma principală de activitate a autorităţilor administraţiei publice, celelalte
forme fiind faptele administrative şi operaţiunile administrative.
b) Reprezintă o manifestare de voinţă juridică unilaterală aparţinând autorităţii
administrative. Manifestarea de voinţă are loc în temeiul puterii publice. Această manifestare
unilaterală de voinţă nu este întotdeauna conturată pregnant. Uneori, actele administrative sunt
emise de către organele administraţiei publice la cererea celor interesaţi.
În alte ipoteze, actele administrative se emit fără consimţământul persoanei căreia i se
adresează (de exemplu, actul de plată a impozitului). Sunt cazuri când actele administrative se
emit “cu acordul”, autorizarea sau confirmarea altui organ. În astfel de situaţii – cu acordul sau
autorizarea altui organ – acesta are sensul unei aprobări prealabile dată, de regulă, de către
organul ierarhic superior celui care emite actul. Şi în acest caz actul administrativ este tot un act
unilateral.
c) Actul administrativ este obligatoriu atât faţă de persoanele fizice sau juridice cărora li
se adresează, cât şi faţă de organul care l-a emis, ţinut să-l respecte el însuşi pe tot parcursul
valabilităţii lui. Caracterul obligatoriu al actului administrativ îşi are sorgintea în faptul că el este
dat în baza şi în executarea legii, respectul în realizarea puterii publice – motiv pentru care se
bucură de prezumţia de legalitate.
d) Actul administrativ este executoriu din oficiu imediat după ce a intrat în vigoare fără
nici o formalitate ulterioară, cum este pe de altă parte cazul unei hotărâri judecătoreşti rămasă
definitivă, care pentru a putea fi executată este necesar să fie investită cu formulă executorie.
Menţionăm însă că sunt şi acte administrative care nu dobândesc în mod direct caracter
executoriu şi nu pot fi puse direct în executare. De exemplu, procesele verbale de contravenţie –
devin executorii prin ele însele dacă persoana sancţionată nu face plângere în termen de 15 zile.
Întocmai ca şi actele administrative, produce efecte juridice şi tăcerea unui organ al
administraţiei publice la o cerere care i-a fost adresată, cu alte cuvinte, nesoluţionarea în termenul
stabilit de lege a unui asemenea cereri. De asemenea, refuzul unui organ al administraţiei publice
de a satisface o pretenţie legitimă a unei persoane, refuz prin care se aduce atingere unui drept al
acelei persoane, produce efecte juridice ca şi un act administrativ, astfel încât împotriva lui se
poate introduce acţiune în justiţie, potrivit art. l al Legii contenciosului administrativ.
Specific administraţiei publice, ca formă fundamentală de activitate a statului este faptul
că aceasta este o activitate executivă, de executare a legii. Actul administrativ, subordonat legii ca
act al Parlamentului, este un act subsecvent, emis pe baza legii, în scopul executării sau
organizării executării legilor.

10.1.2. Categorii de acte administrative

Clasificarea actelor administrative cunoaşte mai multe variante, după diverse categorii.
Cele mai importante criterii de clasificare a actelor administrative sunt următoarele:
După natura juridică
● Acte administrative de autoritate (sau de putere publică) – care se emit de un serviciu
public (de o autoritate publică – legislativă, executivă, judecătorească) în mod unilateral, pe baza
şi în vederea executării legii, în scopul naşterii, modificării sau stingerii unor raporturi juridice;
● Acte administrative de gestiune care se încheie de serviciile publice administrative cu
persoane fizice sau juridice şi privesc buna gestionare a domeniului public al statului sau al
unităţii administrativ – teritoriale (judeţ, municipiu, oraş, comună) după caz. Ele au un caracter
bilateral cuprinzând două manifestări de voinţă;
 ● Acte administrativ jurisdicţionale – se emit în mod unilateral de organele de jurisdicţie
administrativă, anume abilitate de lege şi soluţionează conflicte apărute între servicii publice şi
particulari.
După competenţa materială
● Acte administrative cu caracter general - ele se emit de către organele administraţiei
publice care au competenţă materială generală, cum sunt de exemplu, hotărârile şi ordonanţele
guvernului, hotărârile consiliilor judeţene şi locale şi ordinele prefecţilor.
● Acte administrative de specialitate – sunt emise de către organele administraţiei publice
centrale şi locale. Din această categorie fac parte: ordinele şi instrucţiunile miniştrilor şi
conducătorilor celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale – precum şi
acte emise de către aceştia: regulamente, îndrumări, circulare, norme metodologice ş.a. Tot aici
intră şi actele conducătorilor serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi altor organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale şi actele conducătorilor serviciilor publice ale
consiliilor judeţene şi locale.
După competenţa teritorială
● Acte administrative emise de către organele administraţiei publice centrale (hotărâri şi
ordonanţe ale guvernului, ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor). Ele produc efecte juridice pe
întreg teritoriul ţării.
● Acte administrative emise de autorităţile administraţiei publice locale (hotărâri ale
consiliilor judeţene şi locale, dispoziţiile primarilor, ordinele prefecţilor), precum şi acte emise de
către conducătorii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi altor organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţi administrativ teritoriale precum şi ai
serviciilor publice din cadrul consiliilor judeţene şi locale. Ele produc efecte în unităţile
administrativ teritoriale în care funcţionează autoritatea care îl emit.
După gradul de întindere al efectelor juridice
Acte administrative normative – care produc efecte cu caracter general şi impersonal
(hotărâri şi ordonanţe ale guvernului, instrucţiuni, circulare, hotărâri emise de consiliile judeţene
şi locale precum şi ordinele prefecţilor, actele conducătorilor serviciilor publice descentralizate şi
ai serviciilor publice ale consiliilor judeţene şi locale).
 Acte administrative individuale – produc efecte numai pentru o anumită persoană fizică
ori juridică–decretele preşedintelui ţării, ordinele miniştrilor şi actele emise de către conducerea
serviciilor publice descentralizate, de către primari etc.
Actele administrative cu caracter individual după conţinutul efectelor lor, pot fi
identificate în patru mari categorii:
● Acte prin care se stabilesc drepturi sau obligaţii determinate pentru subiectul căruia i se
adresează (act de atribuire a unui teren, autorizaţie de construcţie, autorizaţia pentru exercitarea
unei profesii);
● Acte de conferire a unui statut personal (de exemplu, diploma şcolară, decizia de
pensionare, permisul de conducere auto);
● Acte de aplicare de constrângeri administrative;
● Acte cu caracter jurisdicţional, emise de către autorităţile administrative jurisdicţionale.
După natura efectelor juridice pe care le produc sunt:
● Acte administrative care acordă drepturi (impersonale şi generale sau individuale);
● Acte administrative care constată existenţa unui drept.
După autoritatea care le emite
● Ale puterii executive – actele emise de organele administraţiei publice centrale şi
locale, cu competenţă generală sau specială, precum şi cu competenţă teritorială centrală sau
locală;
● Acte administrative adoptate de parlament (Planul Naţional de Amenajare a Teritoriului
- Legea nr. 50/1991);
● Acte administrative emise de preşedintele ţării;
● Acte administrative emise de instituţiile publice;
● Acte administrative emise de regiile autonome.
După perioada de timp în care produc efecte juridice, actele administrative pot fi:
● Permanente – de la intrarea în vigoare până la abrogare;
● Temporare – doar pentru o perioadă determinată de timp.
10.2. Condiţii de legalitate a actelor administrative
Actul administrativ trebuie emis în baza unui drept legal, de persoane sau autorităţi
publice însoţite cu putere de decizie, în temeiul şi pentru executarea legilor. Condiţiile de
legalitate pentru actele administrative sunt foarte numeroase şi variate, de multe ori ele sunt
prevăzute expres pentru actul administrativ în cauză sau pentru categoria din care face parte:
a) Actele să fie emise de către autoritatea sau persoanele competente din punct de vedere
material şi teritorial şi în limitele acestei competenţe;
b) Conţinutul actului administrativ să fie conform cu Constituţia şi legea;
c) Actele să fie emise în forma specifică actelor administrative şi cu respectarea
procedurii prevăzută de lege;
d) Actul administrativ să corespundă scopului urmărit de lege.
A. Actul administrativ să fie emis de către autoritatea sau persoanele competente din
punct de vedere material şi teritorial şi în limitele acestei competenţe.
A. Competenţa – constituie ansamblul drepturilor şi obligaţiilor ce revin administraţiei
publice pentru realizarea cărora poate emite acte administrative. Se pot întâlni situaţii când
dreptul de decizie aparţine în exclusivitate funcţionarului sau autorităţii stabilite de către lege -
când ne aflăm în prezenţa unei competenţe exclusive. Cu privire la competenţa de a emite un act
administrativ deosebim competenţa personală, materială şi teritorială:
- Competenţa personală – are în vedere calitatea persoanei pentru care se naşte, modifică
sau se sting drepturi şi obligaţii printr-un act administrativ, care determină în mare măsură şi în
puţine cazuri competenţa organului administraţiei publice care emite actul. De exemplu, în cazul
militarilor ce au săvârşit o contravenţie – soluţionarea plângerii împotriva procesului verbal de
constatare a contravenţiei, punerea în executare a acestuia se face de către comandantul unităţii
militare.
- Competenţa materială – determină dreptul unei autorităţi a administraţiei publice de a
emite un anumit act administrativ; o autoritate cu competenţă materială pe un anumit domeniu de
activitate nu va putea emite un act administrativ din alt domeniu de activitate. Dar şi autorităţile
cu competenţă materială generală nu vor putea emite decât acele acte administrative care-i sunt
date prin lege.
- Competenţa teritorială – desemnează limitele geografice în care îşi manifestă atribuţiile
prevăzute de lege autorităţile administraţiei publice. În acest sens se face distincţie între
autorităţile administraţiei publice centrale care îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul ţării şi
autorităţile administraţiei publice locale care au o competenţă teritorială limitată la unitatea
administrativ teritorială respectivă. Competenţa teritorială a organelor autorităţii administrativ
publice este fixată prin lege, pentru fiecare în parte.
Din aceste considerente numai competenţa teritorială este determinată de domiciliul
persoanei (ex.: înscrierea în listele electorale) în altele, de locul acţiunii sau inacţiunii (ex.: cazul
faptelor contravenţionale) ori de locul situării bunului (emiterea autorizaţiei de construire a
locuinţei).
Exercitarea unei atribuţii şi emiterea în acest scop a unui act administrativ cu
nerespectarea competenţei personale, materiale sau teritoriale atrage, de regulă, nulitatea actelor
respective.
Pentru a se asigura continuarea executării competente, mai ales în situaţiile în care
titularul ei ar fi în imposibilitatea să o facă, legea prevede şi posibilitatea suplinirii şi delegării
competenţei.
Suplinirea constă în înlocuirea titularului competenţei cu o altă persoană pe timpul când
aceasta nu îşi poate exercita atribuţiile. O astfel de suplinire este o suplinire de drept, legea
prevăzând o astfel de posibilitate – de exemplu, ministrul, prefectul, primarul este suplinit de
către adjunctul său.
Delegarea de competenţă constă în desemnarea de către o autoritate sau tittlarul unei
funcţii a unei alte autorităţi ori funcţionar public care să exercite atribuţiile ce revin titularului
competenţei. În general se foloseşte în raporturile dintre un organ deliberativ şi unul executiv de
la acelaşi nivel, organul executiv exercitând numai acele atribuţii care i-au fost delegate.
Deosebirea între suplinire şi competenţă este dată de întinderea atribuţiilor ce se transferă
care în cazul suplinirii este totală, iar în cazul delegării se transferă doar unele atribuţii şi acelea
expres nominalizate.
 B. Conţinutul actului administrativ să fie conform cu Constituţia şi legea.
Pentru valabilitatea unui act administrativ nu este suficient ca el să fie emis de către
autoritatea competentă şi cu forma cerută de lege, ci este necesar ca şi conţinutul său să fie
conform cu prevederile legale. Această conformitate cu legea se analizează în raport cu fiecare
din elementele structurale ale normelor juridice cuprinse în lege – ipoteză, dispoziţie, sancţiune.
 Analiza conformităţii cu legea este un proces unitar care priveşte toate normele cuprinse
în actul administrativ şi toate elementele componente ale acestora. În cadrul acestei analize se
poate constata că neconformitatea cu legea a conţinutului actului administrativ poate privi unul
sau altul din elementele structurale ale normei juridice, ori chiar toate aceste elemente.
În cazul ipotezei, neconformitatea actului administrativ poate consta în aceea că
autoritatea administraţiei publice competentă să emită acel act nu îl emite deşi condiţiile
prevăzute în ipoteza normei juridice există în fapt, dar poate exista şi atunci când organul
administraţiei publice emite actul administrativ cu toate că lipsesc condiţiile prevăzute în ipoteza
normei juridice.
Dacă ne referim la dispoziţia normei juridice din lege, neconformitatea actului
administrativ poate îmbrăca diverse aspecte: autoritatea administraţiei publice nu aplică
dispoziţia legală la raportul social respectiv, ori aplică o altă dispoziţie legală decât cea care
trebuie aplicată, sau poate chiar să aplice dispoziţia corespunzătoare dar o aplică în mod contrar
faţă de adevăratul ei interes.
C. Actele să fie emise în forma specifică actelor administrative şi cu respectarea
procedurii prevăzută de lege.
B. Conform legii, actul administrativ se redactează în limba română şi de regulă în forma
scrisă. Necesitatea formei scrise este determinată de mai multe considerente:
● Pentru cunoaşterea conţinutului exact al acestuia;
● Pentru a se putea executa întocmai;
● Pentru a putea dovedi în caz de litigiu existenţa şi efectele pe care trebuie să le producă
actul respectiv;
● Pentru a se putea controla dacă s-au respectat condiţiile de legalitate.
În cazul actelor cu caracter normativ forma scrisă este obligatorie – constituind chiar o
condiţie de valabilitate a acestora.
În ce priveşte actele administrative individuale, deşi de regulă se fac în formă scrisă,
aceasta nu constituie o condiţie de valabilitate a acestor acte decât în cazurile expres cerute de
către lege.
Condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească actele administrative se împart în
două categorii:
  Condiţiile de formă exterioară a căror nerespectare atrage anulabilitatea actului: limba,
antetul preambulului, sigiliul etc., denumirea autorităţii care l-a emis, data intrării sale în vigoare,
sigiliul (ştampila) emitentului, semnătura conducătorului autorităţii emitente, numărul actului.
 Condiţiile de ordin tehnic - a căror nerespectare nu atrage anulabilitatea actului– din
această categorie fac parte modalitatea referitoare la redactarea actului în termeni simpli şi
precişi, structurarea lui internă (capitole, secţiuni, articole, aliniate etc.).
D. Actul administrativ să corespundă scopului urmărit de lege.
Scopul legii îl constituie rezultatul pe care legiuitorul doreşte să-l realizeze prin
reglementarea respectivă. Actul administrativ derivând din lege şi fiind emis tocmai în aplicarea
şi executarea legii nu poate avea alt scop, o altă finalitate. Actul administrativ trebuie să fie emis
în vederea realizării interesului general sau al interesului public determinat de lege.
C. Nerăspunzând acestei cerinţe, actul administrativ are un caracter ilegal. Rezultă în
consecinţă că scopul actului administrativ este prestabilit de lege, iar actul administrativ trebuie
să se conformeze acestuia, chiar şi în situaţia când autorităţii administraţiei publice i se conferă o
anumită iniţiativă sau apreciere în emiterea unor acte administrative.
D. Tot legat de scopul legii, actul administrativ trebuie să fie actual şi oportun.
Actualitatea şi oportunitatea unui act administrativ constă în deplina concordanţă, în cadrul şi în
limitele legii, între sarcinile autorităţilor administraţiei publice şi prevederile actului emis. Cu alte
cuvinte, actualitatea reprezintă concordanţa dintre drept şi necesitate.
E. Oportunitatea semnifică dreptul de apreciere al autorităţilor administrative, în cursul
organizării executării şi executarea în concret a legii, prin care se asigură exercitarea atribuţiilor
legale în timp optim, cu cheltuieli minime şi folosind mijloace adecvate realizării scopului legii.

10.3. Forţa juridică şi efectele actelor administrative

Actele administrative, ca orice acte juridice, dau naştere, modifică sau sting raporturi
juridice cu o anumită forţă juridică. În literatura juridică de drept administrativ, pentru a
fundamenta forţa juridică deosebită a actelor administrativ ca acte de autoritate şi implicit
obligaţia executării lor, se face apel la prezumţia de legalitate. Această prezumţie de legalitate
constituie baza întregului edificiu şi a teoriei regimului juridic administrativ.
Forţa juridică a actului administrativ este identică cu a altor acte unilaterale ce emană de
la organele statului în realizarea puterii de stat, dar inferioară forţei juridice a legii. Forţa juridică
a actelor unilaterale de putere, între care şi actele administrative este superioară celorlalte acte
juridice (evident mai puţin legea şi alte acte ale organelor puterii legislative) indiferent de la cine
emană, respectiv este superioară actelor de drept civil, dreptul muncii etc.
Trebuie făcută precizarea că forţa juridică a unui act administrativ este dată de locul pe
care îl ocupă autoritatea care îl emite în sistemul organizării administraţiei publice, precum şi de
natura autorităţii respective. Actele juridice unilaterale ale organelor de stat emise în realizarea
puterii publice se caracterizează, în ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil, prin regula
executării din oficiu. Ca orice act de putere, actul administrativ este prin el însuşi un titlu
executoriu, fără a mai necesita investirea lui cu titlu executoriu, cum se întâmplă în cazul actelor
juridice civile.
Valoarea lor juridică creează o prezumţie de autenticitate şi veridicitate în favoarea
actelor administrative.
Prin prezumţia de autenticitate se înţelege calitatea pe care o are actul administrativ de a
fi considerat că provine în mod real de la organul evocat prin forma sa exterioară, iar prin
prezumţia de veridicitate se înţelege calitatea actului administrativ de a corespunde adevărului.
Aceste prezumţii dau totodată şi forţa probantă a actului administrativ care nu poate fi decât
aceea a tuturor actelor autentice.
Pentru asigurarea legalităţii actelor administrative de autoritate - controlul administrativ
se împarte, la rândul lui, în controlul exercitat de organul care adoptă sau emite actul de autoritate
respectiv. Acest control se numeşte control intern. În cazul în care controlul se exercită de către
organul ierarhic superior celui care adoptă sau emite actul, suntem în prezenţa unui control
ierarhic.

10.4. Aplicarea actului administrativ

Pentru a-şi putea produce efectele juridice faţă de subiecţii avuţi în vedere la emiterea
actului administrativ, după adoptare şi comunicare (publicare), actul administrativ trebuie aplicat.
Actele administrative produc efecte juridice de la intrarea în vigoare, care are loc de
regulă, la data adoptării lor, dacă însuşi actul nu prevede o dată ulterioară pentru intrarea în
vigoare. În principiu, toate actele administrative produc efecte numai pentru viitor, cu unele
excepţii în care ele produc efecte şi pentru trecut, respectiv au caracter retroactiv, cum sunt de
exemplu, actele administrative prin care se constată drepturi care au existat anterior emiterii
actului sau cele cu caracter jurisdicţional când constată existenţa unor drepturi şi obligaţii din
momentul ivirii litigiului.
În anumite situaţii şi condiţii, special reglementate de lege, aplicarea actului administrativ
poate fi întreruptă temporar sau definitiv. Când intervin astfel de împrejurări vorbim de
suspendarea, revocarea sau anularea actului administrativ.
a) Suspendarea actului administrativreprezintă situaţia în care un act administrativ, fără
a fi desfiinţat nu se aplică în mod temporar şi provizoriu. Motivele suspendării pot fi: legalitatea
actului este contestată de o persoană fizică sau juridică; este necesar să fie pus de acord cu actele
administrative emise ulterior de organul ierarhic superior; actul deşi legal, aplicarea lui nu este
oportună pentru motive care au un caracter trecător; măsura suspendării este o măsură de
sancţionare a unei persoane (suspendarea din funcţie, suspendarea autorizaţiei de exercitare a
unei profesii sau meserii).
Măsura suspendării o poate hotărî organul emitent sau organul ierarhic superior. Dar, pe
baza unor dispoziţii legale exprese, unele acte administrativ pot fi suspendate de către instanţele
judecătoreşti, ori măsura suspendării poate interveni de drept pe baza prevederilor exprese ale
legii în acest sens. Având un caracter temporar măsura suspendării îşi încetează efectele fie prin
anularea actului, fie prin repunerea lui în vigoare, ca urmare a stabilirii legalităţii lui.
b) Revocarea actului administrativ - presupune retragerea actului de către însuşi
organul care l-a emis (retractare). Ea poate avea caracter obligatoriu când este prevăzută expres în
lege sau în dispoziţia organului ierarhic superior. În restul cazurilor măsura revocării are un
caracter facultativ.
Atât actele administrative normative cât şi cele individuale sunt supuse revocării. Sunt
însă acte administrativ individuale care sunt exceptate de la măsura revocării – de exemplu, actele
jurisdicţionale, actele prin care s-au creat drepturi subiective în favoarea unor persoane care sunt
ocrotite prin lege, cele prin care au fost emise autorizaţii de construire a unei locuinţe. Actul de
revocare a actului administrativ se emite după aceleaşi reguli care au fost avute în vedere la
emiterea actului revocat. Dacă avem în vedere efectele revocării, atunci când aceasta s-a făcut pe
motiv de ilegalitate ea va produce efecte juridice nu numai pentru viitor ci şi pentru trecut şi
anume din momentul emiterii actului. Atunci când revocarea actului se face pe motiv de
oportunitate, actul de revocare va produce efectele numai pentru viitor.
 c) Modificarea actului administrativ - se referă numai la unele elemente, la unele
prevederi din act. Modificarea poate fi făcută fie de autoritatea care a emis actul, fie de
autoritatea ierarhic superioară acesteia, fie, atunci când legea prevede, de către instanţa de
judecată competentă. Dacă este necesară modificarea unui act administrativ cu caracter normativ,
ea se realizează printr-un act cu aceeaşi forţă juridică şi respectarea aceloraşi metodologii de
tehnică legislativă. Măsura modificării produce efecte numai pentru viitor.
d) Nulitatea actului administrativ - constituie sancţiunea care intervine atunci când
acesta a fost emis cu încălcarea uneia sau mai multor condiţii de legalitate, a unor norme care
privesc interesul general, pentru care legea prevede o astfel de sancţiune. Nulitatea poate fi cerută
de către oricine are un interes sau din oficiu. Ea se constată fie de către instanţa competentă, fie
de către autoritatea ierarhic administrativă ierarhic superioară celei care a emis actul. Orice act
administrativ lovit de nulitate produce efecte juridice până la data constatării nulităţii de către
autoritatea competentă prevăzută de lege, cu excepţia cazurilor în care s-a dispus, în prealabil
suspendarea actului. În situaţia că actul administrativ pentru care s-a cerut anularea a produs şi
pagube, cel păgubit are dreptul să ceară recuperarea acestora fie prin aceeaşi acţiune, fie printr-o
acţiune ulterioară.
Actul administrativ este anulabil atunci când regulile juridice încălcate prin emiterea unui
act administrativ nu privesc un interes general ci unul individual şi nici nu sunt dintre cele
esenţiale, atunci când anulabilitatea actului administrativ este prevăzută de lege şi dacă cei
interesaţi solicită autorităţii competente aplicarea acestor sancţiuni; dacă aceştia nu solicită
anulabilitatea, aceasta nu poate interveni din oficiu, actul producându-şi efectele pentru care a
fost emis.
e) În literatura juridică administrativă se vorbeşte şi de inexistenţa actelor
administrative, atunci când acestea sunt lipsite de elementele lor esenţiale. De exemplu, când
actul a fost emis în baza unei legi abrogate retroactiv, când este semnat de o persoană
incompetentă, sau are ca obiect o problemă ce nu intră în competenţa organului care a emis actul.
Sunt cazuri când legea prevede în mod expres că îndeplinirea unor anumite cerinţe
conduce la considerarea actului ca inexistent, de exemplu art.108 alin.4 din Constituţie prevede
că hotărârile şi ordonanţele guvernului se publică în Monitorul Oficial, iar nepublicarea lor atrage
inexistenţa acestora.
f) Aplicabilitatea actelor administrative poate înceta şi în alte situaţii cum sunt:
 - Efectele în vederea cărora a fost emis s-au produs
- Perioada de timp pentru care a fost emis a expirat;
- Cauzele care au determinat emiterea sa au fost înlăturate;
- Cel care a solicitat emiterea actului a renunţat la cerere ori a decedat;
- Autoritatea care a emis actul a dispus încetarea aplicabilităţii.

10.5. Contractul administrativ

Contractul administrativ reprezintă acordul de voinţă dintre o autoritate publică sau un
împuternicit al acesteia şi una sau mai multe persoane fizice sau juridice, de drept public sau
privat, prin care se urmăreşte realizarea unui interes general şi căruia i se aplică un regim juridic
special, de drept administrativ.
Trăsăturile contractului administrativ sunt următoarele:
- una dintre părţile contractului de drept administrativ este o autoritate publică sau un
împuternicit al acesteia;
- scopul urmărit prin încheierea contractului asministrativ îl constituie realizarea unui
interes general (de exemplu, contractul de concesiune a unui serviciu public)
- obiectul contractului administrativ poate privi prestarea serviciilor publice, realizarea
achiziţiilor publice, împrumuturile publice;
- referitor la clauzele contractului de drept administrativ, acesta cuprinde două tipuri de
clauze: clauzele stabilite prin lege sau acte administrative (partea reglementară) şi clauze
convenţionale, liber negociate de părţi (partea convenţională). Partea reglementară conţine clauze
impuse unilateral de autoritatea publică contractantă.
Ca şi exemple de contracte administrative, putem aminti contractul de concesiune de
bunuri proprietate publică, contractul de concesiune de lucrări publice şi de servicii, contractul de
achiziţie publică, etc.
10.5. Fapte administrative, operaţiuni administrative şi tehnico-
materiale
Alături de actul administrativ, faptele administrative şi operaţiunile tehnico-administrative
reprezintă forme de activitate a autorităţilor administraţiei publice şi funcţionarilor publici ai
acestora.
a) Faptele administrative – reprezintă acţiuni şi inacţiuni licite, ori ilicite, săvârşite de
către autorităţile administraţiei publice şi de funcţionarii acestora, precum şi de către persoanele
fizice şi juridice în scopul de a produce efecte juridice (a naşte, a modifica sau stinge drepturi şi
obligaţii). Faptele administrative ilicite atrag răspunderea administrativă a celui care le-a săvârşit
precum şi obligaţia de a suporta prejudiciile produse unor terţi prin aceste fapte. Litigiile izvorâte
din faptele administrative ilicite se soluţionează de regulă de instanţele judecătoreşti.
b) Operaţiunile tehnico-administrative constituie acele acţiuni realizate de către
autorităţile administraţiei publice şi de funcţionarii acestora prin care se ajunge la emiterea şi
aplicarea actelor administrative. În cadrul procedurii de emitere şi de aplicare a actelor
administrative se efectuează o serie de activităţi (pe care le numim operaţiuni tehnico-
administrative), care deşi prin ele însele nu produc efecte juridice, în lipsa lor actul administrativ
nu s-ar putea emite, ori nu ar produce efectele pentru care a fost emis, sau nu ar putea fi aplicat.
Mai mult, neefectuarea unor anumite operaţiuni tehnico administrative poate duce chiar la
nulitatea actului (de exemplu, nesupunerea la vot în organul deliberativ ori neîntrunirea
numărului de voturi necesar sau nepublicarea sau necomunicarea actului). Deşi din punct de
vedere juridic rolul operaţiunilor tehnico-administrative este mai mic decât al actelor
administrativ, totuşi volumul lor este net superior, fiecare act administrativ fiind însoţit de un
număr mare de operaţiuni administrative.

Autoevaluare:

1. Definiţi actul administrativ.

2. Arătaţi distincţia între actul administrativ şi operaţiunea tehnico-administrativă.
3. În ce situaţii se foloseşte suplinirea de competenţă?
 4. Prezumţia de autenticitate a actului administrativ semnifică:
a) calitatea pe care o are actul administrativ de a fi considerat că provine în mod real de la
organul invocat prin forma sa exterioară;
b) calitatea actului de a corespunde adevărului;
c) calitatea actului de a fi conform cu legea.
5. Forţa juridică a actului administrativ este:
a) egală cu forţa juridică a legii;
b) inferioară forţei juridice a legii;
c) superioară forţei juridice a legii.

Rezumat

 Actul administrativ constituie forma principală de activitate a autorităţii organelor

administraţiei publice, celelalte forme fiind faptele administrative şi operaţiunile administrative.
 Forţa juridică a unui act administrativ este dată de locul pe care îl ocupă organul care îl
emite în sistemul organizării administraţiei publice, precum şi de natura organului respectiv.

Bibliografie obligatorie

1. Popa Carmen-Teodora, Drept, Editura Universităţii din Oradea, 2012;

2. Popa Carmen-Teodora, Cârmaciu Diana, Caiet de seminar. Teste grilă, Editura
Universităţii din Oradea, 2012;
3. Carmen Ardeleanu-Popa, Teodor Popa, Drept, Editura Universităţii din Oradea, 2005;
4. V. Vedinaş, Drept administrativ şi instituţii politice-administrative, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2008;
5. V. Prisăcaru, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
6. M. Preda, Drept administrativ. Partea generală, ediţia a III-a, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2004;
 TEMA 11. RĂSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALĂ ŞI
CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV

Obiective educaţionale:

 Înţelegerea sancţiunilor contravenţionale;

 Cunoaşterea elementelor constitutive ale unei contravenţii;
 Cunoaşterea finelor de neprimire
 Cunoaterea procedurii contenciosului administrativ

Cuvinte cheie:

 Contravenţie;
 Fine de neprimire;
 Acţiune în contencios administrativ.

Cuprins:
11.1. Noţiunea şi trăsăturile contravenției
11.1.1. Noțiune
11.1.2. Trăsăturile esenţiale ale contravenţiei
11.2. Conţinutul contravenţiei
11.3. Sancţiunile contravenţionale
11.4. Noțiunea de contencios administrativ
11.4.1. Noţiunea de act administrativ în reglementarea Legii contenciosului administrativ
11.4.2. Finele de neprimire
11.4.3. Instanțele de contencios administrativ
11.4.4. Acțiunea în contencios administrativ
11.4.5. Părțile în litigiul de contencios administrativ
11.4.5. Procedura contenciosului administrativ
11.4.6. Căile de atac împotriva hotărârii
11.8.3. Părţile în litigiul de contencios administrativ
11.9. Procedura contenciosului administrativ
11.9.1. Procedura administrativă prealabilă
11.9.2. Procedura în faţa instanţei de judecată
11.9.3. Căile de atac împotriva hotărârii
11.10. Întrebări autoevaluare
11.11. Rezumat
11.12. Bibliografie obligatorie

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

11.1. Noţiunea şi trăsăturile contravenţiei
11.1.1. Noțiune
Fapta contravenţională, care mai este numită şi abatere administrativă, reprezintă o
faptă cu un grad de pericol social mediu fiind prevăzută şi sancţionată prin lege sau norme de
drept administrativ.
Contravenţiile sunt fapte ilicite ce aduc atingere relaţiilor sociale de natură
administrativă, civilă, a celor care privesc bunurile şi persoanele precum şi încălcări ale
modului în care trebuie îndeplinite de către unii îndatoririle de serviciu.
Faptele îndreptate împotriva relaţiilor sociale legate de valori de care depinde însăşi
existenţa comunităţii (siguranţa societăţii, persoana şi atributele sale, proprietatea), numite
infracţiuni prezintă cel mai înalt grad de pericol social. De aceea, faţă de ele legiuitorul nu
poate să reacţioneze altfel decât prin mijloacele dreptului penal. În comparaţie cu
acestea,faptele prin a căror săvârşire se pun în pericol valori de care depinde nu însăşi
existenţa societăţii şi a componentelor sale, ci funcţionarea unui domeniu sau altul, sunt
contravenţii.
Potrivit reglementării actuale, Ordonanţa nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare, contravenţia este definită ca fiind
fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţa, prin hotărâre a
Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului
sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti.
11.1.2. Trăsăturile esenţiale ale contravenţiei
Aceste trăsături rezultă din definiţia cuprinsă în art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr.
2/2001 şi sunt următoarele: existenţa pericolului social, vinovăţia, stabilirea şi sancţionarea
faptei drept contravenţie prin lege sau alt act normativ. Aceste trăsături sunt esenţiale, iar fără
una din ele o faptă nu constituie contravenţie.
a) Prima trăsătură esenţială, potrivit definiţiei art. 1 din lege constă în săvârşirea
faptei contravenţionale cu vinovăţie. Ca orice faptă ilicită şi contravenţia va putea exista ca
atare, deci va avea relevanţă juridică, numai dacă este săvârşită cu vinovăţie.
Vinovăţia poate îmbrăca două forme: intenţia şi culpa. Contravenţia este săvârşită cu
intenţie atunci când făptuitorul prevede urmările faptelor sale şi urmăreşte producerea lor prin
comiterea acelei fapte (intenţie directă) sau prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu urmăreşte
să se producă, acceptă posibilitatea producerii lui (intenţie indirectă).
Contravenţia este săvârşită din culpă atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei
sale dar nu îl acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (uşurinţă sau culpă cu
previziune)sau nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi trebuia să-l prevadă
(neglijenţă sau culpă fără previziune).
În oricare din formele sale, vinovăţia exprimă o anumită atitudine psihică a
făptuitorului fată de fapte şi urmările sale. Contravenientul îşi dă seama ori şi-ar putea da
seama că fapta sa este contrară legii, că se produc urmări socialmente periculoase şi cu toate
acestea el o comite.
b) Legalitatea incriminării - constă în stabilirea faptei ca atare şi sancţionarea prin
lege, hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a Consiliului local al comunei, oraşului,
municipiului sau al sectorului Municipiului Bucureşti, a Consiliului judeţean ori a Consiliului
general al Municipiului Bucureşti.
c) Pericolul social - constituie una din trăsăturile caracteristice ale contravenţiei.
Caracterul social al pericolului pe care îl prezintă fapta este dat de valorile sociale asupra
cărora se îndreaptă acţiunea ori inacţiunea autorului. Pericol social prezintă orice faptă care
nesocoteşte ordinea de drept. Aceste fapte sunt însă expres şi limitativ arătate în lege, unele
constituind infracţiuni, având un pericol social penal (ridicat) şi altele, contravenţii, cu un

pericol social contravenţional (redus).

11.2. Conţinutul contravenţiei

Analizând contravenţia ca faptă antisocială, distingem anumite aspecte obiective şi
subiective care se concretizează în existenţa a patru elemente constitutive: obiectul; subiectul;
latura obiectivă şi latura subiectivă. Aceste elemente trebuie îndeplinite cumulativ la fiecare
contravenţie. Lipsa oricăreia dintre ele conduce la inexistenţa contravenţiei, implicit, la
imposibilitatea tragerii la răspundere a făptuitorului.
Obiectul contravenţiei îl constituie valorile, relaţiile sociale, bunurile sau interesele
legitime, apărate prin norme de drept administrativ cărora li se aduce atingere sau care sunt
puse în pericol prin fapta săvârşită. Ca atare, în cazul contravenţiilor, vătămarea sau
periclitarea relaţiilor sociale, printr-un act de conduită umană, are loc în mod necesar prin
vătămarea sau periclitarea valorii sociale, bunurilor, intereselor legitime, în jurul şi datorită
căreia există acele relaţii sociale.
Subiectul contravenţiei este persoana fizică sau juridică ce comite fapta
contravenţională.
Pentru ca o persoană fizică să poată fi subiect al unei contravenţii trebuie să
îndeplinească mai multe condiţii:
 persoana fizică trebuie să aibă vârsta de 14 ani împliniţi. Astfel, minorii sub 14 ani
nu răspund contravenţional iar în cazul minorilor între 14-18 ani, minimul şi maximul
amenzii stabilite în actul normativ pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.
Calitatea de subiect activ al contravenţiei presupune aptitudinea bio-psihică a
persoanei de a înţelege şi de a-şi asuma obligaţiile de comportare prevăzute de normele
dreptului, precum şi de capacitatea de a-şi stăpâni şi dirija în mod conştient actele de conduită
în raport cu acele exigenţe.
 responsabilitatea. Aceasta înseamnă că subiectul contravenţiei trebuie să aibă
puterea de a-şi de seama de urmările acţiunilor sau inacţiunilor sale cât şi de a fi stăpân pe
conduita sa. Responsabilitatea presupune deci atât un factor intelectiv, care constă în
capacitatea subiectului de a înţelege ceea ce face, de a distinge caracterul periculos al unor
fapte, de caracterul nepericulos al altora, cât şi un factor volitiv, care constă în puterea
persoanei de a se conduce şi de a fi stăpân pe faptele sale. Responsabilitatea este o calitate
generală a oamenilor şi din această cauză ea se prezumă, se presupune că există la orice
persoană. Iresponsabilitatea fiind excepţia, trebuie să fie dovedită.
Potrivit art.3 alin.2 din Ordonanţă, persoana juridică răspunde contravenţional în
cazurile şi condiţiile prevăzute de actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează
contravenţiile.
Dacă aceeaşi persoană a săvârşit mai multe contravenţii sancţiunea se aplică pentru
fiecare contravenţie în parte.
Când contravenţiile au fost constatate prin acelaşi proces-verbal, sancţiunile
contravenţionale se cumulează fără a putea depăşi dublul maximului amenzii prevăzut pentru
contravenţia cea mai gravă sau, după caz, maximul general stabilit în ordonanţă pentru
prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
Contravenţia poate fi comisă de un singur subiect sau de mai mulţi, în participaţie. În
cazul în care la săvârşirea unei contravenţii au participat mai multe persoane, sancţiunea se va
aplica fiecăreia separat.
Latura obiectivă - o formează acţiunea sau inacţiunea care produce urmările
socialmente periculoase sau care ameninţă anumite valori sociale, fiind prevăzută în actul
normativ de stabilire şi sancţionare a faptei şi considerată ca fiind contravenţie.
Acţiunea ilicită constă în comiterea unei fapte oprite de norma administrativă.
Inacţiunea ilicită constă în neîndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din norma respectivă. Tot din
latura obiectivă face parte şi urmarea imediată sau rezultatul, care constă, de regulă, într-o
stare de pericol.
Latura subiectivă se referă la atitudinea psihică a contravenientului faţă de fapta
săvârşită şi urmările ei. Elementul principal al laturii subiective este vinovăţia, care constă în
poziţia subiectivă a contravenientului din punct de vedere al dorinţei şi voinţei sale cu privire
la fapta săvârşită şi consecinţele acesteia. La majoritatea contravenţiilor acest element are
forma de intenţie, însă la unele fapte putem întâlni şi culpa. Aceste forme de vinovăţie pot
influenţa gravitatea contravenţiei, nu însă şi existenţa sa ca atare.
Contravenţia ca faptă a omului cuprinde şi alte elemente subiective, precum:
motivele, scopul şi altele.

11.3. Sancţiunile contravenţionale

Sancţiunile aplicabile în cazul săvârşirii contravenţiilor sunt principale şi
complementare. Sancţiunile contravenţionale principale sunt: avertismentul, amenda
contravenţională şi prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
Sancţiunile contravenţionale complementare sunt:
a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii;
b) suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de
exercitare a unei activităţi;
c) închiderea unităţii;
d) blocarea contului bancar;
e) suspendarea activităţii agentului economic;
 f) retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de
comerţ exterior, temporar sau definitiv;
g) desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.
Prin legi speciale se pot stabili şi alte sancţiuni principale sau complementare.
a) Avertismentul - este sancţiunea cea mai uşoară care se aplică făptuitorului în cazul
săvârşirii unei contravenţii care prezintă un grad de pericol social redus.
Avertismentul constă în atenţionarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra
pericolului social al faptei săvârşite, însoţită de recomandarea de a respecta dispoziţiile
legale.
Avertismentul se poate aplica oricărei persoane fizice sau juridice care a săvârşit o
contravenţie. Prin natura sa intrisecă, avertismentul este o sancţiune morală, având caracter
educativ, faţă de amendă care are un caracter preponderent pecuniar. Avertismentul se poate
aplica şi atunci când actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede
expres această sancţiune.
b) Amenda contravenţională - constă într-o sumă de bani pe care contravenientul
trebuie să o plătească, când săvârşeşte o contravenţie cu un grad mai mare de pericol social.
Tot gradul de pericol abstract este cel care determină cuantumul amenzii, actele normative
prevăzând o limită minimă şi alta maximă pentru fiecare contravenţie. Aceste limite se
dublează uneori în cazul repetării săvârşirii contravenţiei ori sunt mai mari când
contravenientul este o persoană juridică. Amenda contravenţională are caracter administrativ.
c) Obligarea la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii – poate fi stabilită
prin lege şi numai pe o perioadă ce nu poate depăşi 300 de ore. Această sancţiune se
stabileşte întotdeauna alternativ cu amenda. Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii se
poate aplica numai contravenienţilor persoane fizice. Minorul care nu a împlinit vârsta

de 16 ani nu poate fi sancţionat cu prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.

d) Sancţiuni complementare
 confiscarea bunurilor - Potrivit art.5 alin.3 lit. a din O.G. nr2/2001 a Guvernului
României, reprezintă sancţiune contravenţională complementară confiscarea bunurilor
destinate folosite sau rezultate din contravenţii. În baza ordonanţei, sunt supuse confiscării
trei categorii de bunuri: cele destinate săvârşirii contravenţiei (de exemplu, unelte de pescuit),
cele folosite în comiterea contravenţiei (de exemplu, substanţe toxice ori psihotrope).
Confiscarea este o măsură obligatorie, iar nu una facultativă.
  suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de
exercitare a unei activităţi (de exemplu, suspendarea sau anularea permisului de conducere
sau de port-armă);
 închiderea unităţii (de exemplu, pentru nerespectarea regulilor de igienă);
 blocarea contului bancar (de exemplu, neachitarea unor datorii financiare);
 suspendarea activităţii agentului economic (de exemplu, pentru încălcarea unor
norme de protecţie a muncii);
 retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de
comerţ exterior, temporar sau definitiv;
 desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială (de exemplu,
demolarea unei construcţii ridicate fără autorizaţie).
Sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natura şi de gravitatea faptei şi pot
fi cumulate, de la caz la caz.
e) Persoanele competente să constate contravenţiile
Conform ordonanţei, pot fi agenţi constatatori: primarii, ofiţerii şi subofiţerii din
cadrul
Ministerului de Interne, special abilitaţi, persoanele împuternicite în acest scop de
miniştrii şi de alţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, de prefecţi,
preşedinţi ai consiliilor judeţene, primari, de primarul general al municipiului Bucureşti
precum şi de alte persoane prevăzute în legi speciale.
Materializarea activităţii de constatare a contravenţiei se face prin procesul-verbal
încheiat de către agentul constatator. Din punct de vedere al naturii sale juridice, procesul-
verbal este un act administrativ, act prin care se individualizează fapta ilicită.
Procesul-verbal de constatare se întocmeşte de regulă în două exemplare, din care
originalul rămâne la agentul constatativ şi copia se înmânează contravenientului. Dacă o
persoană săvârşeşte mai multe contravenţii constatate în acelaşi timp de acelaşi agent
constatator, se încheie un singur proces-verbal.
Procesul-verbal se va înmâna sau, după caz, se va comunica, în copie,
contravenientului si, dacă este cazul, părţii vătămate şi proprietarului bunurilor confiscate.
Comunicarea se face de către organul care a aplicat sancţiunea, în termen de cel mult
o lună de la data aplicării acesteia.
Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se
poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia. Partea
vătămată poate face plângere numai în ceea ce priveşte despăgubirea, iar cel căruia îi aparţin
bunurile confiscate, altul decât contravenientul, numai în ceea ce priveşte măsura confiscării.
Plângerea, împreună cu dosarul cauzei, se trimit de îndată judecătoriei în a cărei
circumscripţie a fost săvârşită contravenţia.
Plângerea suspendă executarea. Plângerea depusă de partea vătămată ori de cel căruia
îi aparţin lucrurile supuse confiscării suspendă executarea numai în ceea ce priveşte
despăgubirea, sau, după caz, măsura confiscării.
Judecătoria va fixa termen de judecată, care nu va depăşi 30 de zile, şi va dispune
citarea contravenientului sau, după caz, a persoanei care a făcut plângerea, a organului care a
aplicat sancţiunea, a martorilor indicaţi în procesul-verbal sau în plângere, precum şi a
oricăror alte persoane în măsură să contribuie la rezolvarea temeinică a cauzei.
Judecătoria competentă să soluţioneze plângerea poate dispune una din două soluţii
posibile: respingerea sau admiterea plângerii.
Hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată cu recurs
în termen de 15 zile de la comunicare la secţia contencios administrativ a tribunalului.
Motivarea recursului nu este obligatorie, dar se cere ca acestea să fie susţinute, chiar şi oral,
în faţa instanţei. Respectând principiile de drept, şi în această materie, recursul suspendă
executarea hotărârii.
Procesul-verbal neatacat, în sensul contestării sale în termen de 15 zile, precum şi
hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a soluţionat plângerea constituie titlu
executoriu, fără vreo altă formalitate.
Punerea în executare a sancţiunii amenzii contravenţionale, se face astfel:
a) de către organul din care face parte agentul constatator, ori de câte ori nu se
exercită calea de atac împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei în termenul
prevăzut de lege;
b) de către instanţa judecătorească în celelalte cazuri;
Executarea se face în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale privind executarea
silită a creanţelor fiscale. Împotriva actelor de executare se poate face contestaţie la
executare, în condiţiile legii.

11.4. Noțiunea de contencios administrativ

În realizarea activităţii de organizare a executării legii, administraţia publică poate
intra în litigii juridice cu cei administraţi, care se rezolvă printr-o activitate de jurisdicţie.
Totalitatea litigiilor juridice dintre administraţia publică şi cei administraţi constituie
contenciosul administrativ.
 Potrivit legii contenciosului administrativ, contenciosul administrativ reprezintă
activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente a
litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie
din emiterea sau încheierea după caz, a unui act administrativ fie din nesoluţionarea în
termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la
un interes legitim.
Organizarea contenciosului administrativ reprezintă, în orice stat de drept, garanţia
asigurării respectării drepturilor şi intereselor legitime ale particularilor, faţă de abuzurile
administraţiei.
Potrivit art. 52 alin. 1 din Legea fundamentală „persoana vătămată într-un drept al său
ori într-un interes legitim de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionare în termenul legal a unei cereri este îndreptăţită să obţină recunoaşterea
dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei” iar conform
aliniatului 2 condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.
Potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, „orice persoană care se
consideră vătămată într-un drept al său sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri
se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului,
recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei cauzate" iar
„interesul legitim poate fi atât privat cât şi public".
Pe lângă persoanele vătămate, civile şi de drept public, instanţa de contencios
administrativ poate fi sesizată, în condiţiile legii, şi de alte subiecte de sezină cum sunt:
Avocatul Poporului, Ministerul Public, prefectul judeţului şi al Municipiului Bucureşti,
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici şi chiar autoritatea publică emitentă a unui act
administrativ nelegal, dacă acesta a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice.

Contenciosul administrativ reglementat de lege este unul de plină jurisdicţie care

permite atât anularea actului administrativ unilateral dedus judecăţii şi obligarea la emiterea
sau adoptarea ori încheierea unui asemenea act, cât şi acordarea de despăgubiri materiale şi
morale. Când obiectul acţiunii în contencios administrativ îl formează un contract
administrativ, în funcţie de starea de fapt, instanţa judiciară poate impune uneia dintre părţi
îndeplinirea unor obligaţii sau poate chiar suplini consimţământul unei părţi, dacă interesul
public o cere.
 11.4.1. Noţiunea de act administrativ în reglementarea Legii
contenciosului administrativ
Potrivit legii, prin act administrativ se înţelege „actul unilateral cu caracter individual
sau normativ, emis de o autoritate publică, în vederea executării legii care dă naştere,
modifică sau stinge raporturi juridice”. Totodată se asimilează actelor administrative
unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes
legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.
De asemenea sunt asimilate actelor administrative, în sensul legii, şi contractele
administrative încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a
bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public şi prestarea serviciilor
publice precum şi achiziţiile publice. Caracterul administrativ al unui contract este determinat
de lege iar părţile nu pot să modifice natura acestuia şi clauzele stabilite „ope legis".
Actele administrativ-jurisdicţionale sunt acele acte emise de o autoritate
administrativă învestită, prin lege organică, cu atribuţii de jurisdicţie administrativă specială.

11.4.2. Finele de neprimire

Legea contenciosului administrativ consfinţeşte principiul controlului judecătoresc
asupra actelor administrative ale autorităţilor publice iar potrivit dispoziţiilor constituţionale
controlul judecătoresc asupra acestor acte pe calea contenciosului administrativ este garantat,
cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de
comandament cu caracter militar.
Existenţa unor acte exceptate de la controlul judecătoresc se bazează fie pe ideea că
aceste acte au un conţinut politic, fiind cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea
de acte de guvernământ având o „imunitate de jurisdicţie", explicată pe consideraţii legate de
separaţia puterilor sau de desfăşurarea relaţiilor diplomatice fie privesc comanda trupei în
timp de pace sau război, ori îndeplinirea serviciului militar iar din anumite raţiuni sunt
nesusceptibile de a fi controlate „din punct de vedere al regularităţii şi efectelor lor juridice,
de către instanţele de contencios administrativ”.
Actele administrative exceptate de la controlul judecătoresc asupra acestor acte pe
calea contenciosului administrativ sunt numite fine de neprimire şi sunt următoarele:
a) Actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu
Parlamentul;
b) Actele de comandament cu caracter militar;
 c) Actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin
lege organică o altă procedură judiciară;
d) Actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de
asediu sau al celei de urgenţă;
e) Actele administrative care privesc apărarea şi securitatea naţională;
f) Actele administrative pentru restabilirea ordinii publice;
g) Actele administrative pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale,
epidemiilor şi epizootiilor şi a altor evenimente care prezintă pericol public, fără a fi dus la
instituirea stării de necesitate.

11.4.3. Instanţele de contencios administrativ

Regula generală de drept comun prevăzută de Codul de procedură civilă este că
cererea de chemare în judecată se face la instanţa domiciliului pârâtului. Prin derogare de la
acest principiu, Legea contenciosului administrativ prevede că reclamantul se poate adresa
instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului, însă dacă a optat pentru
instanţa de la domiciliul pârâtului, nu mai poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
Instanţele de contencios administrativ sunt:
 tribunalele administrativ-fiscale;
 curţile de apel;
 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, potrivit art. 10 din Legea contenciosului, litigiile privind actele administrative
emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe
şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de
lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele
administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc
taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de
500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale
curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.
Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se
judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, iar recursul
împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de
apel se judecă de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.
 11.4.4. Acţiunea în contencios administrativ
Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care
se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act
administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic
superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului,
revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. În cazul actului administrativ normativ, plângerea
prealabilă poate fi formulată oricând.
Dacă persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim,
printr-un act administrativ unilateral, este nemulţumită de răspunsul primit la plângerea
prealabilă adresată autorităţii publice emitente sau dacă nu a primit nici un răspuns în
termenul de 30 de zile de la înregistrarea cererii, poate sesiza instanţa de contencios
administrativ competentă, în condiţiile legii.
Instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze şi litigiile care
apar în faza premergătoare încheierii unui contract administrativ precum şi orice litigii legate
de aplicarea şi executarea contractului administrativ.
Acţiunea în anularea actului administrativ este calea directă de control judiciar prin
care, în principal se urmăreşte anularea totală sau parţială a actului ilegal, după verificarea
existenţei dreptului subiectiv sau al interesului legitim. În urma acestei acţiuni, instanţa de
judecată nu poate să elibereze ea însăşi un alt act administrativ şi nici să modifice actul, în
cazul anulării lui parţiale, sau să dea o hotărâre care să ţină locul unui act administrativ
deoarece nu se pot substitui autorităţii publice emitente.
O dată cu verificarea legalităţii actului administrativ, instanţa de judecată este
competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care au
stat la baza emiterii actului supus judecăţii. Cererea de acordare de daune materiale şi morale
trebuie să însoţească fie acţiunea în anulare a unui act administrativ fie cea de obligare a
autorităţii publice la efectuarea unei activităţi administrative. Când persoana vătămată a cerut
anularea actului administrativ fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de
prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta a cunoscut sau
trebuia să cunoască întinderea pagubei. Despăgubirile pot fi cerute atât pentru daunele
materiale, cât şi pentru daunele morale.
Cererea de acordare de daune materiale şi morale este supusă taxei de timbru în
condiţiile legii şi se judecă potrivit normelor procedurale instituite de Legea contenciosului
administrativ. Cererea de acordare de daune pentru întârziere este o cale de executare silită a
hotărârii judecătoreşti, prin obligarea autorităţii publice sau a conducătorului acesteia la plata
de despăgubiri, potrivit dreptului comun. Acordarea despăgubirilor pentru întârziere se face
de către instanţa de executare la cererea reclamantului.
Acţiunea împotriva ordonanţelor sau a dispoziţiilor din Ordonanţele Guvernului se
introduce la instanţa de contencios administrativ însoţită de ridicarea excepţiei de
neconstituţionalitate. Dacă ordonanţa Guvernului sau dispoziţiile unei ordonanţe au fost
declarate neconstituţionale în urma ridicării excepţiei de neconstituţionalitate în altă cauză,
sesizarea instanţei de contencios administrativ se face fără exercitarea plângerii prealabile, în
termenul legal de introducere a acţiunii la instanţa de contencios administrativ care începe să
curgă de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României.
Legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi corectată oricând în cadrul unui
proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. Excepţia de nelegalitate
se soluţionează de către instanţa de contencios administrativ la sesizarea instanţei în faţa
căreia s-a ridicat această excepţie.
 Condiţiile de admisibilitate a acţiunii
Acţiunea în contenciosul administrativ trebuie să îndeplinească pe lângă condiţiile
generale prevăzute de Codul de procedură civilă, pentru orice acţiune în justiţie şi unele
condiţii specifice reglementate de Legea contenciosului administrativ.
Aceste condiţii trebuie întrunite cumulativ în momentul introducerii acţiunii în
contencios administrativ şi sunt următoarele:
a) Interesul de a acţiona în justiţie reprezintă o condiţie esenţială de exercitare a
dreptului la acţiune. În cazul acţiunii în contencios administrativ, legea cere doar afirmarea
existenţei unui drept subiectiv şi a vătămării sale, prin actul sau faptul administrativ asimilat,
care justifică interesul procesual al reclamantului, urmând ca odată cu judecarea fondului
acţiunii să se facă dovada potrivit legii.
b) Calitatea procesuală - în acţiunea în contencios administrativ priveşte aptitudinea
unei persoane de a fi titular de drepturi subiective care are posibilitatea de a sta în justiţie
pentru proteguirea lor. Calitatea procesuală sau „legitimarea procesuala" poate fi activă, în
cazul reclamantului şi pasivă, în situaţia pârâtului.
c) Capacitatea procesuală- potrivit legii, orice persoană care are folosinţa drepturilor
civile poate fi parte în judecată. Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă atrage sancţiunea
nulităţii absolute a actelor procedurale efectuate în cursul judecăţii.
Capacitatea procesuală de exerciţiu se determină în funcţie de întinderea capacităţii
civile de exerciţiu iar lipsa acesteia atrage anulabilitatea actului de procedură efectuat.
 c) Vătămarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim recunoscut de lege -
dreptul subiectiv protejat de lege aparţine unor persoane, ca subiecte de drept şi există numai
în măsura în care este recunoscut de legiuitor printr-o normă legală. Prin urmare dreptul
subiectiv reprezintă interesul omenesc ocrotit de lege care este alcătuit dintr-un element
valoric material sau moral şi unul volitiv, deosebindu-se de simplul interes nesancţionat legal.
Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public fiind definite de lege. Interesul
legitim privat reprezintă „posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea
realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat" iar interesul legitim public dă
posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept
fundamental care se exercită în colectiv ori, după caz, în considerarea apărării unui interes
public. Potrivit legii, interesul public „vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională,
garantarea drepturilor ,libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea
nevoilor comunitare şi realizarea competenţei autorităţilor publice".
d) Acţiunea în contencios administrativ să aibă ca obiect un act administrativ sau
un fapt administrativ asimilat acestuia. Actul administrativ este definit în lege ca fiind
actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de
putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care
dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
e) Actul sau faptul administrativ asimilat să fie realizat de o autoritate publică -
prin autoritate publică se înţelege „orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale
care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public". Totodată,
potrivit legii, sunt asimilate autorităţilor publice „persoanele juridice de drept privat care au
obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public" iar
serviciul public este „activitatea organizată sau autorizată de o autoritate publică, în scopul
satisfacerii, după caz, a unui interes public".
f) Exercitarea plângerii prealabile - raţiunea acestei condiţii este bazată pe dreptul
autorităţilor publice de a reveni - în urma exercitării controlului administrativ - asupra actelor
emise sau adoptate şi considerate ilegale, ca o obligaţie permanentă a asigurării legalităţii şi
oportunităţii activităţii de organizare şi executare a legilor, ţinând seama de caracterul
subsidiar al controlului judecătoresc asupra acestei activităţi. Prin plângerea prealabilă se
solicită autorităţii publice emitente sau celei ierarhic superioare, după caz, reexaminarea unui
act administrativ, cu caracter individual sau normativ, în sensul revocării acestuia.
g) Condiţia privitoare la termenul de introducere al acţiunii în contencios
administrativ - potrivit legii, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ
individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei
cauzate se pot introduce la instanţa de contencios administrativ, într-un termen de 6 luni care
curge de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă sau, după caz, de la data
comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii; data expirării termenului de
soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a
cererii; data expirării termenului de 30 de zile, calculat de la comunicarea actului
administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;
data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor
administrative.
Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi
introdusă şi peste acest termen, dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data
luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de
conciliere, după caz.
În cazul acţiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau
Agenţia Naţională a Funcţionarilor publici termenul de 6 luni pentru sesizarea instanţei de
contencios administrativ curge de la data când s-a cunoscut existenţa actului nelegal.
Acţiunile în contencios administrativ având ca obiect anularea consecinţelor
ordonanţelor Guvernului sau a dispoziţiilor din ordonanţe, declarate ca neconstituţionale
precum şi a actelor administrative cu caracter normativ pot fi introduse oricând.

11.4.5. Părţile în litigiul de contencios administrativ

În litigiul de contencios administrativ, subiectele indispensabile procesului sunt
instanţa de judecată şi părţile acestuia, reclamantul şi pârâtul, precum şi alte persoane sau
autorităţi publice.
Calitatea de reclamant o poate avea orice persoană fizică sau juridică ori grup de
persoane fizice, titulare ale unor drepturi subiective sau interese legitime private, vătămate
prin acte administrative. Potrivit legii, calitatea de reclamant o poate avea şi prefectul,
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici şi orice persoană de drept public vătămată într-un
drept sau interes legitim.
Ca organe de tutelă administrativă, prefectul judeţului şi al municipiului Bucureşti şi
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici dobândesc legitimarea procesuală activă, în
calitate de reprezentanţi ai administraţiei guvernamentale, potrivit dispoziţiilor constituţionale
care prevăd că Guvernul asigură conducerea generală a administraţiei publice. În această
calitate prefectul poate ataca în faţa instanţelor de contencios administrativ actele emise de
autorităţile administraţiei publice locale, dacă le consideră ilegale iar Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici poate ataca la instanţele de contencios administrativ competente, actele
autorităţilor publice centrale şi locale prin care se încalcă legislaţia privind Statutul
funcţionarilor publici.
Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal dobândeşte, potrivit
legii, legitimare procesuală activă şi poate solicita instanţei de contencios administrativ
constatarea nulităţii acesteia, dacă actul nu mai poate fi revocat deoarece a intrat în circuitul
civil şi a produs efecte juridice.
Avocatul Poporului poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă,
dacă în urma controlului efectuat, potrivit legii sale organice, apreciază ilegalitatea unui act
sau excesul de putere al unei autorităţi publice iar aceste aspecte nu pot fi înlăturate decât în
justiţie.
Potrivit dispoziţiilor constituţionale, în activitatea judiciară Ministerul Public
reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi
libertăţile cetăţenilor. În consecinţă Ministerul Public a dobândit legitimitate procesuală
activă potrivit căreia dacă apreciază că încălcarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime ale persoanelor se datorează existenţei unor acte administrative unilaterale
individuale ale autorităţilor publice emise cu exces de putere are obligaţia să sesizeze instanţa
de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei
juridice vătămate. Ca şi în cazul acţiunilor promovate de Avocatul Poporului petentul
dobândeşte de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.
Ministerul Public mai poate sesiza instanţa de contencios administrativ de la sediul
autorităţii publice emitente cu o acţiune în anulare a unui act administrativ normativ emis sau
adoptat cu exces de putere de către o autoritate publică prin care se vatămă un interes public.
La soluţionarea cererilor în contencios administrativ, reprezentantul Ministerului
Public poate participa, în orice fază a procesului, ori de câte ori apreciază că este necesar
pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Calitatea de pârât în litigiul de contencios administrativ o poate avea autoritatea
publică centrală sau locală care a emis sau a adoptat ori a încheiat actul administrativ
vătămător. Potrivit legii, calitatea de pârât o poate avea şi funcţionarul autorităţii publice care
a elaborat actul administrativ vătămător sau care se face vinovat de refuzul rezolvării cererii,
în situaţia în care reclamantul solicită despăgubiri pentru paguba cauzată ori pentru întârziere.
De asemenea această calitate - în sens larg-o poate avea şi funcţionarul ierarhic superior celui
care a emis actul, când este chemat de acesta în garanţie şi a dat ordin scris să semneze actul a
cărei legalitate - totală sau parţială - este supusă judecaţii.

11.4.6. Procedura contenciosului administrativ

Procedura contenciosului administrativ cuprinde ansamblul normelor procedurale de
drept public prin care se soluţionează litigiile referitoare la actele administrative vătămătoare
ale autorităţilor publice. Ea cuprinde două forme de realizare a actului de justiţie: forma
administrativă, prealabilă şi forma judiciară. În cazurile expres prevăzute de lege, procedura
contenciosului administrativ presupune numai forma judiciară, nefiind obligatorie
introducerea plângerii prealabile.
Normele contenciosului administrativ reglementează dublul grad de jurisdicţie, în faţa
instanţei de fond şi a celei de recurs.
Procedura administrativă prealabilă
Potrivit legii, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente,
persoana ce se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act
administrativ ilegal, trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de
la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.
Plângerea prealabilă este obligatorie şi în cazul în care printr-o lege specială este
prevăzută o jurisdicţie administrativă, însă persoana vătămată nu a optat pentru această
procedură. Dacă autoritatea publică emitentă a actului administrativ vătămător este integrată
într-un sistem de organe ierarhizate, persoana vătămata, înainte de a se adresa instanţei de
judecata mai are deschisă facultativ şi calea recursului ierarhic, ca o consecinţă a
principiului autonomiei activităţii administrative.
În cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public,
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici sau a celor care privesc cererile persoanelor
vătămate prin ordonanţe ori prin dispoziţii din ordonanţe, precum şi în cazul verificării
legalităţii actelor administrative pe baza excepţiei de nelegalitate, plângerea prealabilă nu este
obligatorie.
Plângerea prealabilă adresată autorităţilor publice emitente ale actelor administrative
vătămătoare poartă denumirea de recurs graţios iar cea adresată autorităţilor ierarhice,
superioare celor care au emis actul este denumită recurs ierarhic. Recursul graţios
declanşează controlul administrativ intern iar în urma recursului ierarhic se efectuează un
control administrativ extern ierarhic.
Plângerea prealabilă reglementată de Legea contenciosului administrativ reprezintă un
recurs administrativ special şi obligatoriu, prin care se avertizează şi se somează autorul
actului că s-a declanşat calea procedurală de verificare a legalităţii actului sau faptului
administrativ asimilat, de către instanţa de contencios administrativ.
În cazul actelor administrative unilaterale plângerea prealabilă se poate introduce
pentru motive temeinice şi peste termenul de 30 de zile dar nu mai târziu de 6 luni de la data
emiterii actului, termenul de 6 luni fiind calificat de lege ca termen de prescripţie
Procedura în faţa instanţei de judecată
a) După îndeplinirea procedurii administrative prealabile, acţiunile în contencios
administrativ se introduc, în termenul legal, la instanţa competentă, însoţite de actele
prevăzute de lege.
La primirea cererii, instanţa dispune citarea părţilor şi poate cere autorităţii al cărei act
este atacat să îi comunice de urgenţă acel act, împreună cu întreaga documentaţie care a stat
la baza emiterii lui, precum şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei.
b) Cererile adresate instanţei se judecă de urgenţă şi cu precădere în şedinţă publică,
în completul stabilit de lege.
c) Acţiunile introduse la instanţele de contencios administrativ sunt supuse taxelor de
timbru prevăzute de lege pentru cauzele neevaluabile în bani, cu excepţia celor care au ca
obiect contracte administrative, care se taxează la valoare.
Instanţa de judecată procedează la soluţionarea cauzei şi poate, după caz, să anuleze,
în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act
administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.
Odată cu aceste soluţii instanţa se va pronunţa şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor
administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii şi va hotărî şi asupra
despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, sau a cheltuielilor de judecată dacă
reclamantul a solicitat acest lucru.
Când obiectul acţiunii în contencios administrativ îl formează un contract
administrativ, în funcţie de starea de fapt, instanţa poate: dispune anularea acestuia, în tot sau
în parte; obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit;
impune uneia dintre părţi îndeplinirea unei obligaţii; suplini consimţământul unei părţi, când
interesul public o cere; obliga la plata unor despăgubiri pentru daune materiale şi morale.

11.4.7. Căile de atac împotriva hotărârii

Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile
de la comunicare.
Recursul suspendă executarea şi se judecă de urgenţă.
 În cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, modificând sau casând sentinţa, va
rejudeca litigiul în fond, dacă nu sunt motive de casare cu trimitere. Când hotărârea primei
instanţe a fost pronunţată fără a se judeca fondul, cauza se va trimite, o singură dată, la
această instanţă.

Întrebări de autoevaluare:

1. Ce înseamnă procedura prealabilă în cazul contenciosului administrativ?

2. Care este procedura în faza de judecată la instanţele de contencios administrativ?
3. Contenciosul administrativ reglementat prin Legea nr. 554/2004 este:
a) un contencios în anulare;
b) un contencios de plină jurisdicţie;
c) atât contencios în anulare cât şi de plină jurisdicţie.
4. Constituie sancţiune contravenţională:
a) amenda;
b) confiscarea;
c) perceperea unui impozit;
d) avertismentul.

Rezumat

 Obiectul contravenţiei îl constituie valorile, relaţiile sociale, bunurile sau interesele

legitime, apărate prin norme de drept administrativ cărora li se aduce atingere sau sunt puse
în pericol de fapta săvârşită.
 Subiect al contravenţiei este persoana fizică ce comite fapta contravenţională.
Latura obiectivă-o formează acţiunea sau inacţiunea producătoare a urmărilor socialmente
periculoase sau care ameninţă anumite valori sociale, fiind prevăzută în actul normativ de
stabilire şi sancţionare a faptei şi considerată ca fiind contravenţie. Latura subiectivă se referă
la atitudinea psihică a contravenientului faţă de fapta săvârşită şi urmările ei.
  Sancţiunile contravenţionale principale sunt: avertismentul; amenda
contravenţională şi obligarea comportamentului la prestarea unei activităţi în folosul
comunităţii.
Procedura contenciosului administrativ cuprinde două forme de realizare a actului de
justiţie: forma administrativă, prealabilă şi forma judiciară. Potrivit legii înainte de a se
adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana ce se consideră vătămată
într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ ilegal, trebuie să
solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului,
revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

Bibliografie obligatorie

1. Popa Carmen-Teodora, Drept, Editura Universităţii din Oradea, 2012;

2. Popa Carmen-Teodora, Cârmaciu Diana, Caiet de seminar. Teste grilă, Editura
Universităţii din Oradea, 2012;
3. Carmen Ardeleanu-Popa, Teodor Popa, Drept, Editura Universităţii din Oradea, 2005;
4. V. Vedinaş, Drept administrativ şi instituţii politice-administrative, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2008;
5. V. Prisăcaru, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
6. M. Preda, Drept administrativ. Partea generală, ediţia a III-a, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2004;
 TEMA 12. ACTUL JURIDIC CIVIL

Obiective educaţionale:

 înţelegerea rolului şi importanţei actului juridic civil;

 cunoaşterea condiţiilor de valabilitate ale actului juridic civil;
 cunoaşterea viciilor de consimţământ.

Cuvinte cheie:

 consimţământ;
 capacitate;
 eroare;
 leziune.

Cuprins:

12.1. Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile

12.1.1. Noţiune
12.1.2. Clasificare
12.2. Condiţiile de valabilitate ale actului juridic civil
12.2.1. Capacitatea de a încheia actul juridic civil
12.2.2. Consimţământul
12.2.3. Obiectul actului juridic civil
12.2.4. Cauza (scopul) actului juridic civil
12.3. Rezumat
12.4.Întrebări autoevaluare
12.5, Bibliografie obligatorie
EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI
12.1. Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile
12.1.1. Noţiune
Cunoaşterea actului juridic civil este nu numai utilă, dar şi necesară pentru o corectă
aplicare a legii, întrucât actul juridic civil este un instrument principal prin care se realizează
dinamica circuitului civil şi prin aceasta a circuitului economic. Actul juridic este un act de
voinţă, o acţiune săvârşită cu intenţia precisă de a produce anumite efecte juridice, dorite de
persoana care a săvârşit actul.
Actul juridic civil poate fi definit ca fiind manifestarea de voinţă făcută cu intenţia
de a produce efecte juridice, respectiv de a naşte, a modifica ori stinge raporturi
juridice civile.
Din această definiţie rezultă că elementele caracteristice ale actului juridic civil sunt
următoarele:
  prezenţa unei manifestări de voinţă care poate proveni de la una sau mai multe
persoane fizice sau juridice;
  intenţia de a produce efecte juridice;
  efectele juridice urmărite pot consta în a da naştere, a modifica sau a stinge un
raport juridic concret.
Termenul “act juridic” are o dublă semnificaţie. Într-un prim sens, acest termen
desemnează operaţiunea juridică, adică manifestarea de voinţă făcută cu scopul de a produce
efecte juridice (negotium juris). Într-un al doilea sens, termenul de act juridic are semnificaţie
de înscris constatator al operaţiunii juridice, adică mijlocul probator al operaţiei juridice
(instrumentum probationis).
12.1.2. Clasificare
Clasificarea actelor juridice civile se poate face după mai multe criterii. Dintre aceste
criterii reţinem următoarele:
1. După numărul părţilor, există acte juridice civile unilaterale, bilaterale şi
multilaterale (plurilaterale).
Actul juridic unilateral este actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă
a autorului său (art. 1324 Cod civil). Nu trebuie pus semnul egalităţii între noţiunile de parte a
actului juridic civil şi de persoană, întrucât o parte poate fi formată şi din două sau mai multe
persoane. De exemplu, dacă doi coproprietari fac o ofertă de vânzare suntem în prezenţa unui
act juridic unilateral, deoarece deşi este vorba de două persoane ele formează o singură parte.
Categoria actelor juridice unilaterale include: testamentul, acceptarea unei moşteniri,
renunţarea la un drept (inclusiv renunţarea la o moştenire), recunoaşterea filiaţiei unui copil
din afara căsătoriei, promisiunea publică de recompensă, denunţarea unui contract de către
una din părţi, confirmarea unui act juridic anulabil, etc.
Actul bilateral este acel act juridic civil care reprezintă voinţa concordantă a două
părţi, adică constă în manifestarea de voinţă a două părţi (acordul de voinţe). Exemplul tipic
de act juridic civil bilateral este contractul civil (contractul de vânzare-cumpărare, contractul
de schimb, contractul de donaţie, contractul de mandat etc.).
Caracteristic pentru actele juridice civile bilaterale, deci pentru contracte este faptul că
fiecare parte urmăreşte realizarea unui scop propriu diferit de cel urmărit de cealaltă parte. De
exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul transmite dreptul de proprietate
asupra unui bun pentru ca în schimbul acestuia să primească preţul, iar cumpărătorul plăteşte
preţul pentru ca în schimbul acestuia să obţină de la vânzător dreptul de proprietate asupra
bunului ce constituie obiectul contractului.
Clasificarea actelor juridice civile în unilaterale şi bilaterale nu trebuie confundată cu
clasificarea contractelor unilaterale şi bilaterale (sau sinalagmatice). La actele juridice
clasificarea priveşte numărul părţilor care îşi manifestă voinţa de a încheia actul, în timp ce la
contracte, clasificarea are în vedere criteriul conţinutului lor, numărul părţilor care se obligă.
Toate contractele, deci şi cele unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice bilaterale sau
multilaterale. Contractele unilaterale presupun acordul de voinţă a ambelor părţi, deşi se nasc
obligaţii numai pentru o parte (de exemplu: contractul de donaţie, contractul de comodat), pe
când contractele bilaterale sau sinalagmatice dau naştere la obligaţii pentru ambele părţi (de
exemplu: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de locaţiune).
Actul juridic multilateral (plurilateral) este acel act civil care este rezultatul acordului
de voinţă a trei sau mai multe părţi (de exemplu: contractul de societate civilă).
2. După scopul urmărit de părţi la încheierea actului juridic, distingem acte cu titlu
oneros şi cu titlu gratuit.
Actul juridic cu titlu oneros este acel act juridic prin care fiecare parte urmăreşte să îşi
procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate (art. 1172 alin. 1 Cod civil). Sunt acte cu
titlu oneros: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză, contractul de
locaţiune, contractul de schimb, contractul de transport etc.
Actul juridic cu titlu gratuit este acel act juridic prin care una dintre părţi urmăreşte să
procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj (art. 1172 alin. 2
Cod civil). Astfel de acte sunt donaţia, comodatul (împrumutul de folosinţă), legatul,
mandatul gratuit etc.
La rândul lor, actele juridice civile cu titlu oneros se subclasifică în acte comutative şi
acte aleatorii.
Actele comutative sunt acele acte juridice civile cu titlu oneros în care, la momentul
încheierii lor, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora
este determinată sau determinabilă (de exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare,
vânzătorul ştie exact suma pe care o va primi drept preţ, iar cumpărătorul ştie exact ce bunuri
va primi în schimbul acelui preţ). Mai sunt comutative, spre exemplu, contractul de
antrepriză, contractul de închiriere.
Actele aleatorii sunt acele acte juridice civile care, prin natura lor sau prin voinţa
părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei
pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert (de exemplu: contractul de rentă viageră,
contractul de întreţinere, contractul de asigurare).
Actele cu titlu gratuit se subdivid în acte dezinteresate şi liberalităţi.
Liberalităţile sunt acte juridice civile cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi
micşorează patrimoniul prin folosul patrimonial procurat gratificatului. Astfel de acte sunt
donaţiile şi legatele.
Actele dezinteresate sunt acele acte juridice civile cu titlu gratuit prin care se procură
un avantaj patrimonial celeilalte părţi, fără ca dispunătorul să-şi diminueze patrimoniul (de
exemplu: depozitul gratuit, mandatul gratuit, împrumutul de folosinţă).
3. După felul şi natura efectelor pe care le produc, actele juridice civile pot fi:
constitutive, translative şi declarative;
Actele constitutive sunt acele acte juridice civile care dau naştere unor drepturi
subiective civile care n-au existat anterior. Prin încheierea lor se stabilesc deci între părţi
raporturi juridice civile având în conţinut drepturi şi obligaţii noi, care nu au existat anterior.
Ca exemplu de acte juridice constitutive putem menţiona: ipoteca, instituirea unui uzufruct,
gajul, convenţia de partaj.
Actele translative sunt acele acte prin care se strămută un drept dintr-un patrimoniu în
altul (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, donaţia, schimbul).
Actele declarative sunt acele acte juridice civile prin care părţile îşi recunosc, îşi
confirmă, îşi definitivează ori consolidează anumite drepturi care au existat anterior
momentului încheierii actului. Fac parte din această categorie: tranzacţia, actul confirmativ.
 4. După importanţa lor, distingem acte juridice civile de conservare, de administrare
şi de dispoziţie;
Actele de conservare sunt acelea prin care se urmăreşte păstrarea unui drept în
patrimoniul persoanei, preîntâmpinarea pierderii lui şi comportă cheltuieli reduse în raport cu
valoarea dreptului conservat (întreruperea prescripţiei extinctive, înscrierea unei ipoteci,
somaţia).
Actele de administrare sunt acele acte juridice civile prin care se urmăreşte să se
realizeze o normală punere în valoare a unui bun sau a unui patrimoniu, de exemplu:
închirierea unui bun, perceperea fructelor sau veniturilor sale, efectuarea unor reparaţii de
întreţinere, asigurarea unui bun.
Actele de dispoziţie sunt acele acte care au ca rezultat ieşirea unui bun din patrimoniul
părţii care încheie actul sau grevarea lui cu sarcini reale. Pot fi incluse în această categorie
contractul de vânzare-cumpărare, donaţia, constituirea unei ipoteci, a unui gaj, uzufructul,
renunţarea la un drept.
5. După modul sau forma de încheiere, actele juridice civile se împart în:
consensuale, solemne (formale) şi reale;
Actul juridic consensual este acela care se poate încheia valabil prin simpla
manifestare a voinţei părţilor, indiferent de forma ei de exprimare. Actul juridic consensual
reprezintă principiul faţă de actele solemne şi reale, care reprezintă excepţia.
Actul juridic solemn este acel act pentru care legea cere expres redactarea într-o formă
determinată, adică validitatea sa este supusă unor formalităţi prevăzute de lege. Nerespectarea
acestor formalităţi atrage nulitatea absolută a actului. Sunt acte juridice solemne: donaţia,
testamentul, convenţia matrimonială, contractul de ipotecă, etc.
Actul juridic real este acel act juridic civil a cărui încheiere valabilă presupune pe
lângă manifestarea de voinţă şi remiterea (predarea) efectivă a bunului. Astfel de acte sunt:
comodatul, împrumutul de consumaţie, darul manual, depozitul.
6. După modul lor de executare, actele juridice civile pot fi cu executare dintr-o dată
(uno ictu) şi acte cu executare succesivă.
Actele cu executare dintr-o dată se execută prin săvârşirea unei singure prestaţii, din
partea debitorului (de exemplu, contractul de donaţie, darul manual).
Actele cu executare succesivă se execută fie prin mai multe prestaţii succesive, fie
printr-o prestaţie continuă. Pot fi incluse în această categorie: contractul de locaţiune,
contractul de arendare.
12.2. Condiţiile de valabilitate ale actului juridic civil
Prin condiţiile de valabilitate ale actului juridic civil înţelegem elementele structurale
din care este alcătuit un asemenea act.
Potrivit art. 1179 din Codul civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului
sunt:
- capacitatea de a contracta;
- consimţământul părţilor;
- un obiect determinat şi licit;
- o cauză licită şi morală.”
Deşi se referă expres numai la contracte, dispoziţiile art.1179 Cod civil sunt aplicabile
tuturor actelor juridice civile, inclusiv celor unilaterale.
Prin urmare, condiţiile de validitate ale actului juridic civil sunt: capacitatea,
consimţământul, obiectul şi cauza.
12.2.1. Capacitatea părţilor
Prin capacitatea de a încheia acte juridice civile înţelegem aptitudinea subiectului
de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor
juridice civile.
Capacitatea de a contracta reprezintă o componentă a capacităţii civile şi priveşte
ambele aspecte ale acesteia: capacitatea de folosinţă a persoanei fizice sau juridice, precum şi
capacitatea de exerciţiu a acesteia.
Capacitatea civilă are în componenţa sa două elemente: capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii
civile.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice începe la naşterea acesteia şi încetează
odată cu moartea ei, care poate fi fizic constatată sau declarată judecătoreşte. De la această
regulă, legea reglementează o excepţie în art. 36 din Codul civil: “Drepturile copilului sunt
recunoscute de la concepţie, însă numai dacă el se naşte viu”. Este vorba despre aşa-zisa
capacitate de folosinţă anticipată a copilului conceput.
Copilului conceput i se recunoaşte capacitatea de folosinţă anticipată dacă sunt
întrunite două condiţii cumulative:
 copilul să se nască viu- condiţia este îndeplinită în cazul în care copilul a respirat
fie şi o singură dată, ceea ce se dovedeşte prin existenţa aerului în plămâni, chiar dacă
ulteriror a decedat, nefiind necesar ca acest copil să fie şi viabil;
 să fie vorba despre drepturile copilului, nu despre obligaţiile sale civile.
Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitate de folosinţă de la data
înregistrării lor. Cu toate acestea, acestor persoane juridice li se recunoaşte o capacitate de
folosinţă anticipată, chiar de la data actului de înfiinţare, însă numai în măsura necesară
pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.
Celelelate persoane juridice au capacitate de folosinţă de la data actului de înfiinţare,
de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute
de lege.
Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice are loc în momentul încetării
existenţei persoanelor juridice ca atare (prin dizolvare, lichidare, constatarea ori declararea
nulităţii, fuziune, divizare totală, transformare).
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice
civile (art. 37 Cod civil).
Capacitatea de exerciţiu deplină a persoanelor fizice începe la data când persoana
devine majoră. Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani.
Recunoaşterea capacităţii de exerciţiu este condiţionată de existenţa discernământului,
care semnifică aptitudinea persoanei fizice de a-şi reprezenta corect consecinţele juridice ale
manifestării sale de voinţă. Legiuitorul prezumă că persoanele ating la majorat pragul
maturizării psihice, ca urmare a dobândirii discernământului deplin, şi le recunoaşte majorilor
capacitatea de exerciţiu.
Prin excepţie de la această regulă, minorul care se căsătoreşte dobândeşte, prin
căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu.
De asemenea, pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului
care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi
şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie.
Sunt lipsiţi total de capacitate de exerciţiu minorul sub 14 ani şi interzisul
judecătoresc.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă.
În cazul persoanei juridice, aceasta dobândeşte capacitate de exerciţiu de la data
constituirii organelor de administrare.
Încetarea capacităţii de exerciţiu la persoanele fizice are loc prin moartea persoanei,
punerea sub interdicţie judecătorească.
Regula în dreptul nostru civil este dată de capacitatea de a contracta, incapacitatea
constituind excepţia. Astfel, art. 1180 din Codul civil prevede că poate contracta orice
persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte.
Capacitatea de a încheia actul juridic civil trebuie să existe în momentul încheierii
acestuia, adică în momentul exprimării consimţământului părţilor.
Încălcarea normelor privind capacitatea atrage sancţiunea nulităţii actului juridic
respectiv.
Nulitatea absolută se aplică, spre exemplu, în cazul actelor juridice prin care s-ar
suprima ori îngrădi capacitatea de folosinţă sau capacitatea de exerciţiu stabilite de lege,
actele juridice încheiate cu nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă la
persoanele juridice fără scop lucrativ, etc.
Cu nulitatea relativă sunt sancţionate, spre exemplu: actele juridice civile încheiate
personal de persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, actele juridice civile făcute de tutore
fără autorizarea instanţei de tutelă.

12.2.2. Consimţământul
Consimţământul poate fi definit ca fiind exteriorizarea hotărârii de a încheia un act
juridic civil.
Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele
condiţii prevăzute de art. 1204 Cod civil:
- să fie exprimat în cunoştinţă de cauză, adică să provină de la o persoană cu
discernământ;
- să fie serios, adică exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
- să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
a) Consimţământul trebuie să fie exprimat în cunoştinţă de cauză
Pentru a produce efecte juridice valabile, este necesar ca subiectul de drept civil să
aibă puterea de a aprecia aceste efecte care se produc în baza manifestării sale de voinţă.
Această aptitudine presupune prezenţa discernământului.
Nu au discernământul necesar, şi din acest motiv nu au capacitatea de a încheia acte
juridice civile: minorii sub 14 ani, persoanele puse sub interdicţie şi persoanele care, în drept
sunt capabile (au discernământ), dar în fapt sunt lipsite temporar de discernământ (de
exemplu, persoanele aflate în următoarele cazuri: beţie, hipnoză, somnambulism, mânie
puternică).
Lipsa discernământului la încheierea unui act juridic atrage sancţiunea nulităţii
relative a actului juridic. În acest sens, art. 1205 din Codul civil prevede că este anulabil
contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie și numai
vremelnic, într-o stare care o punea în neputință de a-și da seama de urmările faptei sale.
b) Consimţământul trebuie să fie serios, adică exprimat cu intenţia de a produce
efecte juridice
Nu este îndeplinită această condiţie atunci când, spre exemplu: manifestarea de voinţă
a fost făcută în glumă, din prietenie, din simplă politeţe, manifestarea de voinţă este prea
vagă, manifestarea de voinţă s-a făcut sub o condiţie pur protestativă din partea celui care se
obligă (“Mă oblig dacă vreau”) etc.
c) Consimţământul să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de
consimţământ
Viciile de consimţământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conştient şi
liber al voinţei de a încheia un act juridic civil. Viciile de consimţământ sunt: eroarea, dolul,
violenţa şi leziunea.
Eroarea este o falsă (greşită) reprezentare a realităţii cu ocazia încheierii unui act
juridic. Eroarea poate îmbrăca două forme: eroarea esenţială şi eroarea neesenţială.
Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esențială poate
cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte știa sau, după caz, trebuia să știe că faptul asupra
căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului.
Eroarea este esențială:
1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;
2. când poartă asupra identității obiectului prestației sau asupra unei calități a acestuia
ori asupra unei alte împrejurări considerate esențiale de către părți în absența căreia contractul
nu s-ar fi încheiat;
3. când poartă asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în absența
căreia contractul nu s-ar fi încheiat.
Eroarea de drept este esențială atunci când privește o normă juridică determinantă,
potrivit voinței părților, pentru încheierea contractului. Eroarea de drept este falsa
reprezentare la încheierea actului juridic a existenţei sau conţinutului unei norme juridice.
Eroarea care privește simplele motive ale contractului nu este esențială, cu excepția
cazului în care prin voința părților asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.
Dolul constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene, în scopul
de a o determina să încheie un act juridic. În esenţă, deci, dolul este o eroare provocată.
Potrivit art. 1214 alin. 1 Cod civil, consimțământul este viciat prin dol atunci când
partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când
aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor
împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.
Violenţa constă în ameninţarea unei persoane cu un rău, astfel încât i se produce o
temere de natură a o face să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Încheierea
actului apare astfel ca un mijloc de evitare a răului cu care a fost ameninţată.
În acest sens, art. 1216 Cod civil prevede că există violență când temerea insuflată
este de așa natură încât partea amenințată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa
consimțământului său, viața, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol
grav și iminent. Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei
temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terț.
Violența poate atrage anularea contractului și atunci când este îndreptată împotriva
unei persoane apropiate, precum soțul, soția, ascendenții ori descendenții părții al cărei
consimțământ a fost viciat. În toate cazurile, existența violenței se apreciază ținând seama de
vârsta, starea socială, sănătatea și caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violența, precum
și de orice altă împrejurare ce a putut influența starea acestuia la momentul încheierii
contractului.
După natura răului cu care se ameninţă, violenţa poate să fie fizică sau morală.
Violenţa fizică există atunci când ameninţarea cu răul priveşte integritatea fizică ori bunurile
persoanei. Violenţa morală sau psihică constă în ameninţarea cu un rău de natură
nepatrimonială, care poate privi onoarea, cinstea sau sentimentele persoanei.
În funcţie de caracterul ameninţării, deosebim ameninţarea legitimă şi nelegitimă. Din
punct de vedere al acestei clasificări, numai ameninţarea nelegitimă (injustă) cu un rău
constituie viciu de consimţământ. Ameninţarea legitimă (justă) cu un rău este cea făcută în
condiţiile legii, în scopul realizării unui drept subiectiv (spre exemplu, ameninţarea
debitorului cu introducerea unei acţiuni civile în justiţie dacă nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-
i revin). Ameninţarea legitimă, nefiind viciu de consimţământ nu afectează valabilitatea
actului juridic.
Simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violență, nu atrage anularea
contractului.
Leziunea constă în prejudiciul material suferit de una din părţile contractante din
cauza disproporţiei vădite de valoare între contraprestaţii existente în chiar momentul
încheierii contractului.
Potrivit art. 1.221 din Codul civil, există leziune atunci când una dintre părți,
profitând de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte
părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare considerabil
mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații. Leziunea poate
exista și atunci când minorul își asumă o obligație excesivă prin raportare la starea sa
patrimonială, la avantajele pe care le obține din contract ori la ansamblul circumstanțelor.
Din textul legal de mai sus rezultă că putem distinge două forme ale leziunii:
- Leziunea viciu de consimţământ în cazul majorilor;
- Leziunea viciu de consimţământ în cazul minorilor.
Existența leziunii se apreciază și în funcție de natura și scopul contractului.
Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa,
anularea contractului sau reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi
îndreptățită.
Dreptul la acțiunea în anulare sau în reducerea obligațiilor pentru leziune se prescrie
în termen de un an de la data încheierii contractului.
Potrivit art. 1224 Cod civil, nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii,
tranzacţia, precum şi alte contracte anume prevăzute de lege.

12.2.3. Obiectul actului juridic civil

Noul Cod civil face o distincţie foarte clară între obiectul contractului şi obiectul
obligaţiei.
Potrivit art. 1225 Cod civil, obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică,
precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părți, astfel cum
aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale iar potrivit art. 1226 Cod
civil, obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul.
În timp ce obiectul contractului trebuie să fie în toate cazurile determinat (nu şi
determinabil) şi licit, obiectul obliogaţiei trebuie să fie determinat sau cel puţin
dweterminabil şi licit.
Condiţiile de valabilitate
Pentru a fi valabil obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească anumite
cerinţe. Aceste cerinţe trebuie să fie îndeplinite în momentul încheierii actului juridic,
neîndeplinirea lor fiind sancţionată cu nulitatea absolută a actului juridic civil.
În lumina dispoziţiilor legale, aceste condiţii sunt:
 să existe;
 să fie în circuitul civil;
 să fie determinat sau determinabil;
  să fie posibil;
 să fie licit.
Trebuie să observăm însă că pentru anumite acte juridice civile se cer şi anumite
condiţii speciale: obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului.
a) obiectul actului juridic civil trebuie să existe
Aceasta este condiţia primordială pentru valabilitatea actului juridic civil, întrucât
dacă obiectul lipseşte, nu se mai pune problema îndeplinirii celorlalte condiţii.
Dacă obiectul actului juridic priveşte un bun şi acesta a existat dar nu mai există la
data încheierii actului juridic, cerinţa nu este îndeplinită. Astfel, potrivit art. 1659 din Codul
civil, în materia contractului de vânzare-cumpărare, dacă în momentul vânzării unui bun
individual determinat acesta pierise în întregime, contractul nu produce nici un efect.
Un bun viitor poate fi obiect al actului juridic civil (de exemplu, o recoltă viitoare), cu
excepţia moştenirilor nedeschise.
b) obiectul actului juridic trebuie să fie în circuitul civil
Această condiţie se referă la bunuri, ca obiect derivat al actului juridic civil, fiind
prevăzută expres în art.1229 Cod Civil: “Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face
obiectul unei prestaţii contractuale”.
Prin urmare, bunurile inalienabile nu pot forma obiect valabil al vreunui act juridic
civil (spre exemplu, terenurile aparţinând domeniului public etc.).
c) obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat sau determinabil
Această condiţie este prevăzută în art.1225 alin.2 Cod Civil.
Obiectul actului juridic este determinat prin precizarea operaţiunii juridice respective
de către părţi, în mod expres sau prin trimitere la ansamblul drepturilor şi obligaţiilor
contractuale.
Prestaţia trebuie să fie determinată sau cel puţin determinabilă la momentul încheierii
actului juridic.În cazul bunurilor determinate generic, de gen, cerinţa este îndeplinită prin
stabilirea precisă a cantităţii şi calităţii. Dacă părţile nu stabilesc calitatea, calitatea prestației
sau a obiectului acesteia trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puțin de nivel
mediu.
d) obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil
Aceasta este o cerinţă firească căci nimeni nu se poate obliga la imposibil.
Imposibilitatea trebuie să fie absolută, în sensul că prestaţia trebuie să fie imposibilă
pentru toată lumea. Prin urmare, dacă imposibilitatea este relativă, adică obiectul este
imposibil numai pentru debitor, atunci obiectul actului juridic civil este valabil.
Imposibilitatea poate fi materială când se datorează unor împrejurări de fapt sau juridică când
rezultă din prevederile exprese ale legii.
Imposibilitatea se apreciază în raport de momentul încheierii actului juridic şi în
funcţie de progresul tehnico-ştiinţific.
e) obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit
Această cerinţă rezultă din prevederile art. 1225 alin. 2 Cod civil care prevede că
obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori
bunelor moravuri.
f) obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului
Această condiţie se cere numai la actele juridice care implică săvârşirea unei acţiuni
de a da sau a face. Este de principiu că nimeni nu poate fi obligat decât prin voinţa sa. Drept
consecinţă, este lipsită de eficienţă juridică promisiunea faptei altuia. Această condiţie este
impusă tocmai de caracterul personal al unor acte juridice, încheiate în consideraţia persoanei
cu care se încheie actul sau a calităţilor sale speciale (contractele intuite personae), cum sunt:
mandatul, antrepriza etc.
Este însă valabil actul juridic prin care o parte se obligă să depună toată diligenţa
pentru a convinge pe o altă persoană să încheie ori să ratifice un act juridic (convenţia de
porte-fort).
12.2.4. Cauza (scopul) actului juridic civil
Cauza sau scopul actului juridic este motivul care determină fiecare parte să încheie
contractul (art. 1235 din Codul civil).
Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească următoarele condiţii, cumulativ: să
existe, să fie licită şi să fie morală.
a) cauza trebuie să existe – cauza nu există atunci când partea nu are aptitudinea de a-
şi reprezenta corect faptele sale ori consecinţele acestora. Potrivit art. 1238 alin. 1 Cod civil,
lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepția cazului în care contractul a fost
greșit calificat și poate produce alte efecte juridice.
b) cauza trebuie să fie licită
Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice. De asemenea, cauza este
ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale
imperative.
c) cauza trebuie să fie morală, deci în concordanţă cu bunele moravuri (art. 1236
alin.3 Cod Civil).
 Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori,
în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.

Întrebări de autoevaluare:
1) Care sunt viciile de consimţământ?
2) Ce este discernământul?
3) Actul juridic prin care se preîntâmpină pierderea unui drept este:
a) un act juridic de conservare;
b) un act juridic de administrare;
c) un act juridic de dispoziţie.
4) Testamentul este:
a) un act bilateral;
b) un act multilateral;
c) un act unilateral.
5) Este act juridic unilateral:
a) manifestarea de voinţă a unei singure părţi;
b) manifestarea de voinţă a două părţi;
c) contractul de vânzare-cumpărare.
6) Eroarea asupra însuşirilor esenţiale ale persoanei contractante constituie:
a) eroare obstacol;
b) eroare viciu de consimţământ;
c) eroare indiferentă.

Bibliografie obligatorie

1. Popa Carmen-Teodora, Drept, Editura Universităţii din Oradea, 2012;

2. Popa Carmen-Teodora, Cârmaciu Diana, Caiet de seminar. Teste grilă, Editura
Universităţii din Oradea, 2012;
3. G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2011;
4. Baias (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2012.
 TEMA 13. PATRIMONIUL ŞI DREPTURILE
PATRIMONIALE

Obiective educaţionale:

 înţelegerea rolului şi importanţei patrimoniului și drepturilor patrimioniale;

 cunoaşterea sistemului drepturilor reale în România;
 cunoaşterea acțiunii în revendicare.

Cuvinte cheie:

 patrimoniu;
 bunuri;
 drept de proprietate;
 acțiune în revendicare.

Cuprins:
13.1. Patrimoniul
13.1.1. Noţiune
13.1.2. Caractere juridice
13.2. Drepturile patrimoniale
13.3. Dreptul de proprietate
13.2.2. Sistemul drepturilor reale în România
13.3. Dreptul de proprietate
13.3.1.. Conceptul dreptului de proprietate
13.3.2.Caracterele dreptului de proprietate
13.3.3.Dreptul de proprietate publică
13.3.4. Acțiunea în revendicare
13.4. Bunurile
13.4.1. Noțiune
13.4.2. Clasificarea bunurilor
13.5. Întrebări autoevaluare
13.6. Rezumat
13.7.Bibliografie obligatorie

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

13.1. Patrimoniul
13.1.1. Noţiune
Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care pot fi evaluate în bani
aparţinând unei persoane fizice sau juridice.
Patrimoniul este alcătuit dintr-o latură activă ce are în vedere valoarea tuturor
drepturilor patrimoniale şi o latură pasivă ce vizează valoarea tuturor obligaţiilor patrimoniale
ale aceleiaşi persoane.
Activul şi pasivul sunt cantităţi cu conţinut economic, cu valoare pozitivă şi respectiv
negativă, care constituie împreună patrimoniul unei persoane. Patrimoniul este o masă
mişcătoare a cărui activ şi pasiv nu pot fi disociate.

13.1.2. Caractere juridice

Patrimoniul unei persoane prezintă anumite caractere juridice care îl particularizează
în raport cu alte entităţi juridice.
a) Patrimoniul este o universalitate juridică
Acest caracter poate fi desprins din însăşi definiţia patrimoniului. Patrimoniul
cuprinde toate drepturile şi obligaţiile patrimoniale care aparţin unei persoane, el prezentând
o compunere globală. Fiecare drept şi fiecare obligaţie privite individual rămâne însă distinct
de universalitate astfel încât modificările care le alterează conţinutul nu aduc atingere
existenţei şi identităţii patrimoniului. Patrimoniul apare ca o entitate juridică distinctă de
elementele concrete ce intră în alcătuirea conţinutului său.
Existenţa unei laturi pasive face din patrimoniu o universalitate juridică, cu un regim
independent faţă de cel al elementelor componente, ceea ce-l diferenţiază de universalităţile
de fapt.
b) Unicitatea patrimoniului - respectiv orice persoană fizică sau juridică poate avea şi
are un singur patrimoniu. Orice persoană are un patrimoniu, deoarece orice persoană are
drepturi şi obligaţii apreciabile în bani. Chiar atunci când o persoană nu are nici o avere
actuală, ea are totuşi un patrimoniu, deoarece este suficient să existe drepturi eventuale,
neexercitate, adică numai posibilitatea de a exercita drepturi pentru a constitui un patrimoniu.
c) Inalienabilitatea patrimoniului
Patrimoniul nu poate fi despărţit de persoană, ele este inerent persoanei, însoţind-o
întreaga viaţă.
Nimeni cât timp trăieşte nu-şi poate înstrăina patrimoniul în universalitatea sa.
Referindu-ne la persoanele fizice constatăm că deşi pot înstrăina un drept, iar uneori chiar şi o
obligaţie, privite ut singuli, ele nu pot transmite altei persoane prin acte între vii, întregul lor
patrimoniu. O persoană poate înstrăina toate bunurile sale, în individualitatea lor, dar ea nu
poate înstrăina cu titlu universal, cât timp este în viaţă ansamblul juridic al drepturilor şi
obligaţiilor sale care formează patrimoniul.
În momentul morţii însă, patrimoniul se transmite în universalitatea sa chiar
moştenitorilor persoanei, deoarece în acel moment ia sfârşit şi personalitatea sa juridică. În
cazul persoanelor juridice transmisiunea întregului patrimoniu are loc doar în cazul încetării
lor în urma reorganizării prin fuziune (comasare) şi prin divizare totală.
Prin excepţie, în cazul persoanelor juridice poate opera o transmisiune cu titlu
universal a patrimoniului prin divizarea parţială.
d) Divizibilitatea patrimoniului
Potrivit art. 31 alin. 3 din Codul civil, patrimoniul poate face obiectul unei diviziuni
sau afectaţiuni numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Patrimoniul poate fi împărţit în două sau mai multe mase de drepturi şi obligaţii,
fiecare din ele având o anumită destinaţie şi respectiv un regim juridic distinct şi determinat.
Dacă vorbim de persoane fizice, divizibilitatea patrimoniului este prevăzută de lege în
cazul soţilorcare optează pentru regimul comunităţii legale. În această situaţie, oricare din soţi
are patrimoniul divizat în masa bunurilor proprii şi masa bunurilor comune, fiecare având
regim juridic distinct. Astfel, creditorii unuia din soţi pot urmări numai bunurile proprii ale
acestuia şi numai în caz de neîndestulare vor putea cere împărţirea bunurilor comune.
Patrimoniile de afectațiune sunt masele patrimoniale fiduciare, cele afectate exercitării
unei profesii autorizate, precum și alte patrimonii determinate potrivit legii.

13.2. DREPTURILE PATRIMONIALE

13.2.1. Noţiune şi clasificare
Diversele drepturi care sunt cuprinse în patrimoniul unei persoane, fie că ele sunt
susceptibile de a se traduce în raporturi determinate (precum drepturile inerente omului şi
drepturi reale) fie că ele derivă dintr-un raport determinat anterior, născut sau încheiat
(precum drepturile de familie şi de creanţă), toate aceste drepturi sunt patrimoniale. Spunem
că sunt drepturi patrimoniale din moment ce ele reprezintă pentru subiect o valoare bănească,
un interes economic. Ele se împart în două mari categorii: reale şi de creanţă.
a) Drepturile reale sunt drepturi subiective patrimoniale ce conferă titularului lor
anumite prerogative, recunoscute de lege, asupra unui bun pe care le poate exercita în mod
direct şi nemijlocit, fără a fi necesară, în acest scop, intervenţia oricărei alte persoane.
Drepturile reale sunt drepturi absolute fiind opozabile tuturor (erga omnes), celorlalţi
corespunzându-le obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură a le aduce
atingere. Drepturile reale sunt limitate numeric, fiind prevăzute expres de lege.
b) Drepturile de creanţă reprezintă acele drepturi patrimoniale în virtutea cărora
titularul lor sau subiectul activ, numit creditor, are posibilitatea juridică de a pretinde de la
subiectul pasiv numit debitor, persoană determinată, să dea (dare), să facă (facere) sau să nu
facă (nonfacere) ceva, sub sancţiunea constrângerii.
Spre deosebire de drepturile reale, drepturile de creanţă sunt drepturi relative, ele fiind
opozabile doar subiectului sau subiectelor pasive determinate care au o obligaţie concretă –
să dea, să facă sau să nu facă ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi îndatorat.
Dreptul real presupune existenţa unui subiect activ determinat – titularul - şi un
subiect pasiv nedeterminat, format din toate celelalte persoane. În cazul drepturilor de creanţă
însă, atât subiectul activ cât şi subiectul pasiv (debitorul) sunt persoane determinate.
Spre deosebire de drepturile de creanţă, drepturile reale conferă titularului două efecte
speciale: dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.
Dreptul de urmărire constă în posibilitatea recunoscută titularului dreptului real de a
urmări bunul la care dreptul său real se referă, în mâinile oricărei persoane.
Dreptul de preferinţă constă în prerogativa conferită titularului dreptului real de a
avea prioritate faţă de orice alt drept, acesta putând să şi-l valorifice înaintea titularilor altor
drepturi.
Astfel, creditorii a căror creanţă este însoţită de o garanţie reală (de exemplu, ipoteca)
nu suportă concurenţa celorlalţi creditori şi pot opune acestora dreptul lor, excluzându-i şi
având facultatea de a fi plătiţi înaintea lor, asupra bunurilor faţă de care au un drept real. Ei
sunt deci preferaţi înaintea celorlalţi, acest drept numindu-se drept de preferinţă sau de
precădere.
 Clasificarea drepturilor reale
 După natura bunurilor asupra cărora poartă drepturile reale pot fi imobiliare şi
mobiliare. Drepturile imobiliare au ca obiect bunuri imobile iar drepturile mobiliare au ca
obiect bunuri mobile corporale sau incorporale.
 După cum au sau nu o existenţă independentă, de sine stătătoare, distingem
drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii.
Drepturile reale principale sunt acele drepturi reale care au o existenţă
independentă, de sine stătătoare, în raport cu alte drepturi reale sau de creanţă. Cel mai
important drept real principal este dreptul de proprietate, el constituind izvorul necesar şi
temeiul naşterii şi existenţei tuturor celorlalte drepturi reale.
Drepturile reale accesorii sunt acele drepturi reale care se constituie pentru a însoţi
şi garanta alte drepturi (de creanţă), fără a avea independenţă sau existenţă de sine stătătoare.
Dreptul de creanţă a cărui fiinţă o însoţesc şi a cărui realizare o garantează este dreptul
principal, de existenţa căruia depinde şi existenţa dreptului real accesoriu.
Potrivit art. 551 din Codul civil, sunt drepturi reale:
1. dreptul de proprietate;
2. dreptul de superficie;
3. dreptul de uzufruct;
4. dreptul de uz;
5. dreptul de abitație;
6. dreptul de servitute;
7. dreptul de administrare;
8. dreptul de concesiune;
9. dreptul de folosință;
10. drepturile reale de garanție;
11. alte drepturi cărora legea le recunoaște acest caracter.
Drepturile reale principale sunt dreptul de proprietate, cu cele două forme ale sale –
dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată, dezmembrămintele dreptului
de proprietate privată şi drepturile reale care se constituie pe temeiul dreptului de proprietate
publică.
Drepturile reale constituite pe temeiul dreptului de proprietate publică sunt:
 dreptul real de administrare asupra bunurilor proprietate publică constituit prin acte
emise de autorităţile locale sau statale, ai cărui titulari sunt regiile autonome şi instituţiile
publice de stat;
  dreptul real de concesiune asupra bunurilor din domeniul public;
 dreptul real de folosinţă, constituit cu titlu gratuit în favoarea instituţiilor de
utilitate publică.
1. Drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate privată sunt
dezmembrămintele dreptului de proprietate, adică acele drepturi reale care se constituie prin
dezmembrarea atributelor dreptului de proprietate. Codul civil român reglementează
următoarele dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
 dreptul de uzufruct - este dreptul real, esenţialmente temporar de a folosi bunul
altei persoane și de a culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de
a-i conserva substanța. Uzufructul în favoarea unei persoane fizice poate fi cel mult viager.
Uzufructul constituit în favoarea unei persoane juridice poate avea durata de cel mult 30 de
ani. În absența unei prevederi contrare, uzufructuarul poate ceda dreptul său unei alte
persoane fără acordul nudului proprietar, dispozițiile în materie de carte funciară fiind
aplicabile.
 dreptul de uz – este dreptul unei persoane de a folosi lucrul altuia și de a-i culege
fructele naturale și industriale numai pentru nevoile proprii și ale familiei sale.
 dreptul de abitaţie - este un drept de uz constituit asupra unei locuinţe. Titularul
dreptului de abitație are dreptul de a locui în locuința nudului proprietar împreună cu soțul și
copiii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit abitația,
precum și cu părinții ori alte persoane aflate în întreținere. Dreptul de uz ori de abitație nu
poate fi cedat, iar bunul ce face obiectul acestor drepturi nu poate fi închiriat sau, după caz,
arendat.
 dreptul de servitute - Servitutea este sarcina care grevează un imobil, pentru uzul
sau utilitatea imobilului unui alt proprietar (art. 755 Cod civil). Utilitatea rezultă din
destinația economică a fondului dominant sau constă într-o sporire a confortului acestuia.
 dreptul de superficie – este dreptul de a avea sau de a edifica o construcție pe
terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândește un
drept de folosință. Dreptul de superficie se poate constitui pe o durată de cel mult 99 de ani.
Legislaţia specială mai reglementează două dezmembrăminte ale dreptului de
proprietate, care se constituie însă numai pe temeiul dreptului de proprietate privată al statului
şi al unităţilor administrativ-teritoriale: dreptul de concesiune asupra bunurilor din
domeniul privat şi dreptul real de folosinţă asupra bunurilor din domeniul privat.
 13.3. DREPTUL DE PROPRIETATE
13.3.1. Conceptul dreptului de proprietate
Fiecare subiect de drept – persoană fizică sau juridică – are un patrimoniu, adică o
totalitate de drepturi şi obligaţii cu valoare economică. Patrimoniul este o universalitate
juridică ce apare ca o masă de drepturi şi obligaţii legate între ele sau ca o grupare a mai
multor asemenea mase, având fiecare un regim juridic determinat. Fiecare drept şi fiecare
obligaţie rămâne însă distinctă de universalitate, aşa încât modificările aduse în privinţa lor
nu alterează identitatea acestuia.
În alcătuirea patrimoniului, dreptul de proprietate pare să îndeplinească rolul cel mai
important, căci după cum economic producţia este procesul fundamental şi iniţial care
determină conţinutul şi înfăţişarea celorlalte procese economice (circulaţiei, repartiţiei,
consumului) tot astfel tipul dreptului de proprietate, condiţie necesară în producţie, este tipul
dreptului fundamental care comandă şi determină conţinutul şi înfăţişarea tuturor celorlalte
drepturi reale şi ale raporturilor de obligaţii.
Potrivit prevederilor art. 555. din Codul civil, proprietatea privată constă în dreptul
titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu,
în limitele stabilite de lege.
Dreptul de proprietate este dreptul real cel mai deplin, fiind singurul drept subiectiv
care conferă titularului său cele trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia.
Posesia este o stare de fapt ce constă în stăpânirea materială a bunului şi posibilitatea
proprietarului de a se comporta faţă de toţi ceilalţi ca fiind titularul dreptului de proprietate.
Folosinţa conferă proprietarului facultatea de a utiliza bunul său, culegând în
proprietate toate fructele pe care le produce.
Atributul de dispoziţie este alcătuit din dreptul de dispoziţie materială şi dreptul de
dispoziţie juridică. Dreptul de dispoziţie materială conferă proprietarului posibilitatea de a
dispune de substanţa bunului, adică acesta îl poate transforma, consuma sau distruge cu
respectarea dispoziţiilor legale. Dreptul de dispoziţie juridică este posibilitatea proprietarului
de a înstrăina dreptul de proprietate, cu titlu oneros sau gratuit, prin acte între vii sau mortis
causa, şi de a-l greva cu drepturi reale derivate în favoarea altor persoane.

13.3.2. Caracterele dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate prezintă următoarele caractere: absolut şi inviolabil, deplin şi
exclusiv, perpetuu şi transmisibil.
 a) Caracterul absolut şi inviolabil
Dreptul de proprietate este absolut, fiind recunoscut titularului său în raporturile
acestuia cu toţi ceilalţi, care sunt obligaţi să nu facă nimic de natură a aduce atingere acestuia.
Dacă bunul aflat în proprietatea unei persoane ajunge în deţinerea sau posesia nelegitimă a
altuia, proprietarul are dreptul să intenteze acţiunea în revendicare.
Dreptul de proprietate în virtutea caracterului său absolut, implică obligaţia corelativă
negativă şi universală a tuturor celorlalte persoane de a se abţine de la săvârşirea oricăror acte
sau fapte de natură a aduce atingere atributelor pe care el le conferă titularului său.
Caracterul inviolabil al dreptului de proprietate decurge implicit din art. 44 alin. 2 din
Constituţie care dispune: “proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege
indiferent de titular”. Potrivit art. 136 din Constituţie, proprietatea privată este inviolabilă. Cu
alte cuvinte, dreptul de proprietate nu poate fi încălcat de nimeni, nici chiar de stat. Această
regulă cunoaşte însă două excepţii:
● bunurile imobile aflate în proprietate privată pot fi expropriate în condiţiile legii,
pentru cauză de utilitate publică. În acest sens, art.44 pct.3 din Constituţie prevede: “Nimeni
nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă
şi prealabilă despăgubire. Procedura de expropriere şi stabilirea despăgubirilor sunt prevăzute
în Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică.
● subsolul oricărei proprietăţi imobiliare poate fi folosit şi exploatat pentru lucrări de
interes general. Astfel, conform art.44 pct.5 din Constituţie: “Pentru lucrări de interes
general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia
de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor,
precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii”.
b) Caracterul deplin şi exclusiv
Dreptul de proprietate este un drept deplin, conferind titularului său toate cele trei
atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia.
În acelaşi timp, dreptul de proprietate este şi un drept exclusiv, în sensul că atributele
sau puterile inerente acestui drept sunt independente de orice puteri ale altei persoane asupra
bunului respectiv, cu excepţia cazurilor în care proprietatea este dezmembrată când unele
atribute se exercită de către o altă persoană.
c) Caracterul perpetuu şi transmisibil
Dreptul de proprietate este nelimitat în timp şi durează atâta timp cât există bunul care
formează obiectul său. Totodată, el nu se pierde prin neexercitare (prin neuz).
Dreptul de proprietate poate fi transmis atât prin acte între vii cât şi pentru cauză de
moarte.
Prin transmiterea dreptului de proprietate înţelegem trecerea sa din patrimoniul unei
persoane în patrimoniul altei persoane fără nici o modificare. Caracterul transmisibil al
dreptului de proprietate este legat de caracterul său perpetuu, viaţa oamenilor fiind inevitabil
limitată în timp.
Caracterul transmisibil priveşte numai dreptul de proprietate privată. În schimb,
dreptul de proprietate publică, indiferent că poartă asupra unor bunuri mobile sau imobile,
este inalienabil şi, prin urmare, este netransmisibil.

13.3.3. Dreptul de proprietate publică

În funcţie de regimul său juridic, dreptul de proprietate se prezintă sub două forme:
dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată. Aceste două forme ale
dreptului de proprietate sunt consacrate expres în art.136 pct.1 din Constituţie: “Proprietatea
este publică sau privată” şi reluate în materia dreptului civil în art. 552. În actualele condiţii
economico-sociale, se poate observa că proprietatea privată este forma dominantă a dreptului
de proprietate.
Dreptul de proprietate publică este definit în art. 858 Cod civil ca fiind dreptul de
proprietate ce aparține statului sau unei unități administrativ-teritoriale asupra
bunurilor care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz ori de interes public,
cu condiția să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.
Constituie obiect exclusiv al proprietății publice bogățiile de interes public ale
subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național,
plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental,
precum și alte bunuri stabilite prin lege organică.
Celelalte bunuri care aparțin statului ori unităților administrativ-teritoriale fac parte,
după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost, la
rândul lor, dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.
Dreptul de proprietate publică se dobândește:
a) prin achiziție publică, efectuată în condițiile legii;
b) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condițiile legii;
c) prin donație sau legat, acceptat în condițiile legii, dacă bunul, prin natura lui sau
prin voința dispunătorului, devine de uz ori de interes public;
d) prin convenție cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin voința
dobânditorului, devine de uz ori de interes public;
 e) prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al
acestuia sau din domeniul privat al unei unități administrativ-teritoriale în domeniul public al
acesteia, în condițiile legii;
f) prin alte moduri stabilite de lege.
Caracterele dreptului de proprietate publică
Dreptul de proprietate publică se particularizează prin trei caractere, fiind: inalienabil,
imprescriptibil şi insesizabil.
a) Inalienabilitatea
Conform art. 136 pct. 4 din Constituţie: “Bunurile proprietate publică sunt
inalienabile”, iar art.861 alin.3 din Codul civil prevede că bunurile publice pot fi date în
administrare sau în folosință și pot fi concesionate ori închiriate, în condiţiile legii.
Prin caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică se înţelege că bunurile ce
fac obiectul său sunt scoase din circuitul civil, adică ele nu pot fi înstrăinate pe cale voluntară,
prin acte juridice şi nici pe cale forţată, prin expropriere. Totodată este interzisă şi
dezmembrarea dreptului de proprietate prin constituirea de drepturi reale derivate, cum sunt:
uzufructul, uzul, abitaţia, servituţile propriu-zise şi superficia.
Actele juridice încheiate cu încălcarea acestui caracter sunt lovite de nulitate absolută.
b) Imprescriptibilitatea
Conform art.861 alin.2 din Codul civil, proprietatea asupra bunurilor proprietate
publică nu se stinge prin neuz și nu poate fi dobândită de terți prin uzucapiune sau, după caz,
prin posesia de bună-credință asupra bunurilor mobile.
c) Insesizabilitatea
Dreptul de proprietate publică este insesizabil, adică bunurile aflate în proprietatea
publică nu pot fi urmărite de creditorii proprietarului sau ai persoanelor care le posedă pe
temeiul dreptului real de administrare ori cu orice alt titlu.

13.3.4. Acţiunea în revendicare

Acţiunea în revendicare este un mijloc juridic specific prin intermediul căruia se apără
dreptul de proprietate. Ea poate fi definită ca fiind acea acţiune civilă reală, prin care
proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestuia de la posesorul
neproprietar. Pe calea acestei acţiuni, proprietarul cere instanţei de judecată să i se
recunoască dreptul de proprietate asupra bunului a cărui posesie efectivă a pierdut-o.
 Acţiunea în revendicare prezintă următoarele caractere juridice: reală, petitorie şi
imprescriptibilă.
Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, deoarece se întemeiază direct şi
nemijlocit pe dreptul de proprietate, putând fi introdusă împotriva oricărei persoane care
încalcă dreptul de proprietate. Ea se diferenţiază astfel de acţiunile personale patrimoniale, ex
contractu care se întemeiază pe drepturi de creanţă şi care sunt admisibile, deci, doar
împotriva debitorului care este o persoană determinată.
Acţiunea în revendicare este, totodată, o acţiune petitorie, deoarece tinde să
stabilească existenţa dreptului de proprietate invocat de reclamant. Cu alte cuvinte, prin
această acţiune se pune în discuţie, într-un proces, însăşi existenţa dreptului de proprietate al
reclamantului, cu consecinţa că acesta este îndatorat să facă dovada dreptului său de
proprietate. Acest aspect delimitează acţiunea în revendicare de acţiunile posesorii, în cadrul
cărora nu se pune în discuţie însuşi dreptul de proprietate ci urmează a se stabili numai dacă
s-a adus o atingere posesiei ca simplă stare de fapt.
Acţiunea în revendicare este, în principiu, imprescriptibilă sub aspect extinctiv. Prin
urmare, oricât timp nu ar fi exercitată, această acţiune nu se stinge decât odată cu stingerea
însuşi a dreptului de proprietate pe care îl însoţeşte şi-l apără. Imprescriptibilitatea acţiunii în
revendicare este consecinţa caracterului perpetuu al dreptului de proprietate.

13.4. BUNURILE
13.4.1. Noţiune
Bunurile sunt obiecte materiale la care se referă raporturile juridice civile
patrimoniale.
În primul rând, trebuie să facem distincţie între noţiunea de bunuri şi noţiunea de
lucruri, care deşi sunt asemănătoare, ele nu se suprapun. Astfel, prin lucruri înţelegem tot ce
există în realitate, în lumea înconjurătoare sau ce există în imaginaţie, pe când bunurile sunt
lucrurile susceptibile de apropriere ca obiecte materiale ale dreptului de proprietate.
Prin urmare, pentru ca lucrul să devină bun, în sens juridic, trebuie să întrunească
cumulativ trei condiţii:
- să fie util pentru om, adică să-i poată satisface o nevoie materială sau spirituală;
- să aibă o valoare economică, adică să poată fi exprimat în bani;
- să fie susceptibil de apropriere sub forma unor drepturi patrimoniale
Bunurile sunt definite în art. 535 din Codul civil ca fiind lucrurile, corporale sau
incorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial.
Bunurile prezintă o importanţă deosebită în raporturile de drept civil. Astfel ele pot
determina sau influenţa natura raporturilor care se pot stabili cu privire la aceste bunuri,
regimul lor juridic sau anumite particularităţi în reglementarea relaţiilor sociale patrimoniale,
ori conţinutul drepturilor şi obligaţiilor pe care părţile le pot avea cu privire la ele.

13.4.2. Clasificarea bunurilor

1. După natura bunurilor şi calificarea dată de lege, bunurile se împart în mobile
(mişcătoare) şi imobile (nemişcătoare). Este cea mai importantă clasificare, reglementată
expres în art. 536 Cod civil care prevede: “Bunurile sunt mobile sau imobile”.
Bunurile mobile sunt acele bunuri care nu au o aşezare fixă în spaţiu, fiind
susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fără a se aduce atingere substanţei lor.
Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixă şi stabilă, neputând fi
mutate dintr-un loc în altul fără să-şi piardă destinaţia iniţială sau identitatea.
La rândul lor, bunurile mobile pot fi de două feluri: mobile prin natura lor şi mobile
prin anticipaţie.
Bunurile mobile prin natura lor sunt acele bunuri (corpuri) pe care legea nu le
consideră imobile, fiind adăugate acestei categorii și undele electromagnetice sau asimilate
acestora, precum și energia de orice fel produse, captate și transmise, în condițiile legii, de
orice persoană și puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a
acestora.
Bunurile mobile prin anticipaţie sunt reglementate în art. 540 din Codul civil, care
prevede că bogățiile de orice natură ale solului și subsolului, fructele neculese încă, plantațiile
și construcțiile încorporat în sol devin mobile prin anticipație, atunci când, prin voința părților
sunt privite în natura lor individuală în vederea detașării lor. Așadar, acestea sunt acele bunuri
care prin natura lor sunt imobile, dar părţile actului juridic le consideră ca fiind mobile în
considerarea a ceea ce vor deveni în viitor.
Bunurile imobile se subclasifică în: imobile prin natura lor, imobile prin destinaţie şi
imobile prin determinarea legii.
Bunurile imobile prin natura lor sunt: terenurile, izvoarele și cursurile de apă,
plantațiile prinse în rădăcini, construcțiile și orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter
permanent, platformele și alte instalații de exploatare a resurselor submarine situate pe
platoul continental, precum și tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în
acestea cu caracter permanent;
 Imobilele prin destinaţie sunt acele bunuri care, prin natura lor sunt mobile, dar sunt
declarate de lege ca fiind imobile, datorită destinaţiei lor stabilită de proprietar. Codul civil
consideră imobile prin destinaţie materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru
a fi din nou întrebuințate, atât timp cât sunt păstrate în aceeași formă, precum și părțile
integrante ale unui imobil care sunt temporar detașate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi
reintegrate;
Imobilele prin determinarea legii sunt: drepturile reale imobiliare, acţiunile (în
justiţie) care tind a revendica un bun imobil.
2. După regimul juridic al circulaţiei lor, bunurile se clasifică în bunuri aflate în
circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil.
Bunurile aflate în circuitul civil sunt acele bunuri care pot fi dobândite sau
înstrăinate prin acte juridice. Regula este că bunurile sunt în circuitul civil, deci legea trebuie
să prevadă expres excepţiile. În cadrul bunurilor aflate în circuitul civil deosebim pe de o
parte, bunurile care pot circula liber de la un proprietar la altul iar pe de altă parte, bunurile
care au o circulaţie juridică restrictiv reglementată (de exemplu: regimul juridic al produselor
şi substanţelor stupefiante).
Bunurile scoase din circuitul civil sunt acele bunuri care nu pot face obiectul unui act
juridic civil translativ sau constitutiv de drepturi reale (art. 1229 Cod civil).
3. După modul în care sunt determinate, deosebim bunuri individual determinate şi
bunuri determinate generic.
Bunurile individual determinate (numite şi bunuri certe) sunt acele bunuri care,
potrivit naturii lor sau voinţei părţilor actului juridic sunt determinate prin caractere
individuale şi specifice, putând fi deosebite de orice alte lucruri. De exemplu, un autoturism
individualizat prin numărul de înmatriculare, seria motorului, un anumit tablou al unui pictor.
Bunurile determinate generic (numite şi bunuri de gen) sunt acelea privite prin prisma
caracterelor comune ale categoriei din care fac parte şi care se individualizează ulterior prin
numărare, măsurare, cântărire. Astfel de bunuri sunt spre exemplu, cerealele, banii,
alimentele etc.
4. După cum pot fi înlocuite sau nu unele cu altele în executarea unei obligaţii civile,
bunurile sunt fungibile şi nefungibile.
Bunurile fungibile sunt bunurile determinabile după număr, măsură sau greutate,
astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligații (de regulă, bunurile
determinate generic).
Bunurile nefungibile sunt acelea care nu pot fi înlocuite unele cu altele, în executarea
unei obligaţii (în principiu, bunurile certe).
Caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este dat însă nu numai de natura
bunului ci şi de voinţa părţilor actului juridic, părţile putând conveni ca un bun cert
(nefungibil) să fie considerat ca bun fungibil. În acest sens, art. 543 Cod civil prevede că prin
act juridic, un bun fungibil prin natura sa poate fi considerat ca nefungibil.
5. După cum sunt ori nu producătoare de fructe, bunurile se împart în frugifere şi
productive.
Bunurile frugifere sunt bunurile susceptibile de a produce periodic alte bunuri,
denumite fructe, fără consumarea substanţei lor.
Fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua
substanța acestuia.
Fructele pot fi de trei feluri: naturale, industriale și civile.
Fructele naturale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute fără
intervenția omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producția și
sporul animalelor.
Fructele industriale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute ca
rezultat al intervenției omului, cum ar fi recoltele de orice fel.
Fructele civile numite şi venituri sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de
către o altă persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul
rentelor și dividendele.
Bunurile productive sunt acelea care, prin afectarea substanţei lor, dau naştere altor
bunuri, care se numesc producte.
Productele sunt produsele obținute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea
substanței acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră și altele asemenea.
După cum folosirea lor implică ori nu consumarea sau înstrăinarea lor, distingem
bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile.
Bunurile consumptibile sunt bunurile mobile a căror întrebuințare obișnuită implică
înstrăinarea sau consumarea substanței. Un bun consumptibil prin natura sa poate deveni
neconsumptibil dacă, prin act juridic, i se schimbă întrebuințarea.
Bunurile neconsumptibile sunt acelea care pot fi folosite în mod repetat fără ca prin
aceasta să se consume substanţa lor sau să fie înstrăinate, cum sunt pământul, clădirile etc.
În cazul împrumutului, bunurile consumptibile pot forma numai obiectul
împrumutului de consumaţie (mutuum) iar cele neconsumptibile numai obiectul
împrumutului de folosinţă (comodat).
 Întrebări de autoevaluare:
1) Ce este acţiunea în revendicare?
2) Care sunt caracterele juridice ale acţiunii în revendicare?
3) Drepturile de creanţă sunt:
a) prevăzute expres de lege;
b) limitate ca număr;
c) nelimitate.
4) Dreptul de uzufruct este:
a) un drept real principal;
b) un drept de creanţă;
c) un drept real accesoriu;
d) un drept nepatrimonial.

Rezumat
 Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică
aparţinând unei persoane fizice sau juridice.
 Patrimoniul unei persoane prezintă anumite caractere juridice care îl particularizează în
raport cu alte entităţi juridice: patrimoniul este o universalitate juridică, unicitatea
patrimoniului, inalienabilitatea patrimoniului şi divizibilitatea.
 Potrivit art. 551 din Codul civil, sunt drepturi reale: dreptul de proprietate; dreptul de
superficie; dreptul de uzufruct; dreptul de uz; dreptul de abitație; dreptul de servitute;
dreptul de administrare; dreptul de concesiune; dreptul de folosință; drepturile reale de
garanție; alte drepturi cărora legea le recunoaște acest caracter.
 Dreptul de proprietate prezintă următoarele caractere: absolut şi inviolabil, deplin şi
exclusiv, perpetuu şi transmisibil.

Bibliografie obligatorie
1. Popa Carmen-Teodora, Drept, Editura Universităţii din Oradea, 2012;
2. Popa Carmen-Teodora, Cârmaciu Diana, Caiet de seminar. Teste grilă, Editura
Universităţii din Oradea, 2012;
3. G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2011;
4. Baias (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2012.
 TEMA 14. SOCIETĂȚILE COMERCIALE

Obiective educaţionale:

 Cunoaşterea şi înţelegerea noţiunii de societate comercială;

 Cunoaşterea formelor de societăți comerciale.

Cuvinte cheie:

 Societate comercială;
 Asociați;
 Societate cu răspundere limitată;

Cuprins:

14.1. Noţiunea de societate comercială

14.2. Funcțiile societății comerciale
14.3. Tipuri și forme ale socetăților comerciale
14.4. Rezumat
14.5.Întrebări autoevaluare
14.6.Bibliografie obligatorie

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

14.1. NOŢIUNEA DE SOCIETATE COMERCIALĂ

Pe măsura dezvoltării societăţii omeneşti, nevoile economice şi sociale au crescut,
oamenii dându-şi tot mai mult seama că energiile individuale, oricât de mari ar fi fost ele, nu
mai erau îndestulătoare pentru satisfacerea acestor nevoi.
În aceste condiţii s-a născut ideea cooperării între mai mulţi întreprinzători care să
realizeze împreună activităţi economice de amploare. Această idee şi-a găsit expresia, pe
planul dreptului, în conceptul de societate comercială, care implică asocierea a două sau mai
multe persoane, cu punerea în comun a unor resurse, în vederea desfăşurării unei activităţi
economice şi împărţirii beneficiilor rezultate.
Societăţile comerciale au fost şi sunt şi în prezent cel mai adecvat instrument juridic
de drenare a energiilor umane şi financiare pentru realizarea unor scopuri sociale, ca şi pentru
satisfacerea unor interese personale ale întreprinzătorilor.
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale reprezintă cadrul legal general
referitor la constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale în România, ea
reprezentând dreptul comun în materia societăţilor comerciale. O serie de legi sau alte acte
normative cu caracter special reglementează diferite tipuri „speciale” de societăţi comerciale,
cum ar fi: societăţile din domeniul bancar reglementate de O.U.G. nr. 99/2006 privind
instituţiile de credit şi adecvarea capitalului; societăţile de asigurare reglementate de Legea
nr.32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, etc. Atât Legea
societăţilor comerciale, cât şi legile sau celelalte acte normative ce reglementează tipuri
speciale de societăţi comerciale se completează, acolo unde este cazul, cu dispoziţiile Codului
civil.
Legislaţia comercială, deşi bogată în conţinut, nu oferă o definiţie a societăţii
comerciale. Într-o asemenea situaţie, pentru a putea defini totuşi societatea comercială, se
apelează la dispoziţiile Codului civil care reglementează contractul de societate, dispoziţii
care, interpretate extensiv şi întregite cu unele elemente cuprinse în Legea nr. 31/1990, permit
definirea societăţii comerciale.
Art. 1881 din Codul civil dispune: „Prin contractul de societate două sau mai multe
persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să contribuie la
aceasta prin aporturi bănești, în bunuri, în cunoștințe specifice sau prestații, cu scopul de a
împărți beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta.
Noţiunea de societate provine de la cuvântul latinesc societas, care înseamnă
întovărăşire, asociaţie, comunitate, tovărăşie, unire.
Tradiţional, teoria juridică a definit societatea ea fiind un contract ce dă naştere unei
persoane juridice. Alţi autori definesc societatea ca o fiinţă juridică abstractă, rezultată dintr-
un contract şi înzestrată de lege cu personalitate juridică, ori ca grupare de persoane reunite
pentru a realiza beneficii din acte de comerţ.
În acest sens, s-a afirmat că societatea comercială este persoana constituită în baza
unui contract, prin care două sau mai multe persoane convin să formeze cu aportul lor un
fond social, în scopul de a împărţi câştigul care ar putea să provină din exercitarea unuia sau
mai multor acte de comerţ.
 Potrivit altor opinii, societatea comercială este privită ca o organizare juridică, în care
mai multe persoane aduc bunuri sau servicii pentru exercitarea în comun a unei activităţi în
scopul de a împărţi beneficiile ori ca întreprindere, ca mod de organizare a elementelor
umane şi materiale, care compun organismul social şi juridic, căreia i se afectează bunurile
necesare îndeplinirii în condiţii de rentabilitate a actelor şi faptelor de comerţ specifice
obiectului statutar de activitate.
Pornind de la aceste considerente, societatea comercială poate fi definită drept o
persoană juridică, creată în temeiul unui contract de societate de către o grupare de
persoane, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea
unor activităţi de producţie, comerţ sau servicii, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor
rezultate.

14.2. FUNCŢIILE SOCIETĂŢII COMERCIALE

Rolul şi importanţa societăţii comerciale, ca principal agent economic, rezultă din
analiza funcţiilor pe care această structură le îndeplineşte în cadrul sistemului economic şi
juridic.
Funcţiile societăţii comerciale sunt următoarele:
 funcţia de organizare. Potrivit Legii nr. 31/1990, societatea comercială este
persoană juridică, calitate care poate fi obţinută numai cu condiţia existenţei unei organizări
de sine stătătoare. Aceasta presupune stabilirea structurilor interne, numirea organelor de
conducere şi control, precizarea modului de alcătuire şi a competenţei acestora, determinarea
modului de transformare şi dizolvare a persoanei juridice etc. Organizarea priveşte nu numai
latura socială, ci şi latura patrimonială, elementele de identificare şi conduita societăţii în
atingerea scopului social. Fundamentul acestei funcţii îl reprezintă voinţa asociaţilor
exprimată fie în contractul de societate şi statut, fie în hotărârile adunării generale. forme de
manifestare a funcţiei de organizare;
 funcţia de concentrare a capitalului necesar unei activităţi profitabile. În
economia de piaţă, la baza oricărei iniţiative de organizare a producţiei de bunuri, de prestare
de servicii sau lucrări se află un anumit capital. El se obţine prin aportul persoanelor asociate.
Volumul capitalului necesar se determină de fondatori în funcţie de obiectul de activitate al
societăţii, de mărimea acesteia, de condiţiile impuse de lege etc. Capitalul social necesar
pentru constituirea societăţii rămâne, de regulă, acelaşi pe toată durata existenţei societăţii.
Mărirea ori micşorarea lui se poate face numai cu acordul majorităţii asociaţilor. Funcţia de
concentrare a. capitalului se manifestă nu numai la constituirea societăţii, ci pe întreg
parcursul funcţionării, transformării, fuziunii ori divizării sale. Constituirea de rezerve de
capital, lansarea de acţiuni sau obligaţii sunt operaţiuni strâns legate de funcţia respectivă.
Incapacitatea unei societăţi de a asigura funcţia de concentrare a capitalului are drept
consecinţă dizolvarea şi lichidarea acesteia;
 funcţia de garantare a drepturilor creditorilor prin capitalul social. Activitatea
economică a societăţilor comerciale, săvârşirea de fapte de comerţ, presupune intrarea în
relaţii cu alte subiecte de drept în cadrul cărora se nasc, modifică sau sting raporturi
obligaţionale. În unele din asemenea raporturi societatea apare în calitate de debitor, fapt ce
implică garantarea creanţelor creditorilor societăţii. De altfel societatea este în primul rând
debitoare faţă de asociaţii săi, pentru aportul acestora. Gajul creditorilor este asigurat de
capitalul social, care reprezintă expresia bănească a valorii bunurilor aduse de asociaţi. În
bilanţul societăţii, capitalul social figurează întotdeauna la pasiv, întrucât societatea îl
datorează asociaţilor în caz de lichidare, dar poziţiei de pasiv îi corespunde la activ un fond
echivalent de bunuri.
 funcţia de satisfacere a intereselor economice şi sociale ale membrilor asociaţi
 funcţia lucrativă care deosebeşte societatea comercială de alte forme asociative,
cum sunt asociaţiile şi fundaţiile. Societăţile comerciale s-au afirmat ca producători redutabili
de bunuri şi servicii. În dreptul modern se pune accentul pe caracterul economic, lucrativ al
unei întreprinderi, şi nu neapărat pe caracterul comercial al acesteia, ceea ce face posibilă
includerea în sfera raporturilor comercial-economice a unor activităţi civile, organizate sub
formă de întreprindere societară, cu consecinţa extinderii şi la aceste entităţi a legislaţiei
afacerilor.

14.3. TIPURI ŞI FORME ALE SOCIETĂŢILOR

COMERCIALE
Formele societăţilor comerciale reglementate de legea noastră sunt, în general
aceleaşi, ca şi cele existente în alte ţări, iar deosebirile dintre diferitele forme ale societăţilor
comerciale au drept criteriu întinderea răspunderii asociaţilor faţă de terţi pentru obligaţiile
societăţii.
Conform acestui criteriu, potrivit art. 2 din Legea nr.31/1990 republicată, societăţile
comerciale se constituie în una din următoarele forme:
a) societate în nume colectiv este acea societate ale cărei obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor;
 b) societate în comandită simplă este acea societate ale cărei obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor
comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor;
c) societate pe acţiuni este acea societate al cărei capital social este împărţit în
acţiuni iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii răspund numai în
limita aportului lor.
d) societate în comandită pe acţiuni este acea societate al cărei capital social este
împărţit în acţiuni, obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea
nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la
concurenţa aportului lor;
e) societate cu răspundere limitată este acea societate ale cărei obligaţii sociale
sunt garantate cu patrimoniul social şi asociaţii răspund numai în limita aportului lor.
Acestea sunt formele juridice obligatorii în care o societate comercială trebuie să se
organizeze pentru a putea dobândi personalitate juridică şi a funcţiona în condiţiile Legii
societăţilor comerciale. Enumerarea formelor juridice ale societăţilor comerciale are un
caracter limitativ, dispoziţia legii fiind imperativă. Textul legal are în vedere societăţile
comerciale care beneficiază de personalitate juridică şi care constituie veritabile societăţi
comerciale.
Persoanele care doresc să constituie o societate comercială sunt libere să aleagă
oricare formă de societate prevăzută de lege. Alegerea formei de societate este liberă, dar, o
dată aleasă una dintre aceste forme de societate, asociaţii sunt obligaţi să urmeze regimul
juridic aplicabil oricărei forme de societate, precum şi regulile specifice formei de societate
aleasă referitoare la constituire, organizare şi funcţionare, de la care nu se poate deroga.
Cu titlu de excepţie, în domeniile economice de interes public, legea impune
constituirea societăţii într-o anumită formă: societăţile comerciale din domeniul asigurărilor
se constituie numai sub forma societăţii pe acţiuni sau a societăţii cu răspundere limitată
(art.3 din Legea nr.32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor); în
domeniul bancar se poate folosi numai forma societăţii pe acţiuni, etc.
Societăţile comerciale pot face obiectul mai multor clasificări, diferenţiate ca valoare
şi consecinţe pe planul dreptului. Aceste clasificări diferă, în funcţie de criteriile de
clasificare avute în vedere, respectiv: numărul de asociaţi, natura societăţii, întinderea
răspunderii asociaţilor, împărţirea capitalului social, posibilitatea emiterii unor titluri de
valoare şi provenienţa capitalului social.
 După numărul asociaţilor: pluripersonale şi unipersonale. Toate formele de
societăţi în afara societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic sunt societăţi pluripersonale,
fiindcă legea prevede în mod obligatoriu ca societăţile să aibă cel puţin doi asociaţi;
 După natura lor şi după modul de formare a capitalului social, societăţile
comerciale se împart în: societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri.
Societăţile de persoane sunt constituite dintr-un număr relativ mic de persoane, care
se asociază pe baza cunoaşterii şi a încrederii reciproce în calităţile personale ale fiecăreia
dintre ei. În cadrul acestor societăţi, asociaţii răspund pentru obligaţiile societăţii în mod
subsidiar, nelimitat şi solidar cu valoarea întregului lor patrimoniu. Aceste societăţi datorită
caracterului lor intuitu personae sunt societăţi relativ închise, fiindcă pentru dobândirea
calităţii de asociat de obicei potrivit prevederilor legii sau al actelor constitutive este necesar
votul unanim sau întrunirea unei majorităţi calificate. În aceste societăţi capitalul social este
reprezentat prin părţi de interes. Fac parte din categoria societăţilor de persoane: societatea în
nume colectiv şi societatea în comandită simplă. Prototipul societăţii de persoane este
considerat societatea în nume colectiv.
Societăţile de capitaluri se întemeiază nu pe cunoaşterea reciprocă a calităţilor
fiecărui asociat în parte, ci pe cota de capital învestită, întemeiată pe aportul asociaţilor, care
de regulă nu se cunosc între ei. Numărul maxim al asociaţilor nu este limitat, singura limită
fiind atingerea nivelului de capitalizare prevăzut în actul constitutiv.
În principiu societăţile de capitaluri sunt societăţi deschise, dobândirea acţiunilor fiind
facilitată atât de prevederile legale în materie cât şi de prevederile actului constitutiv, care de
obicei nu conţine condiţii restrictive pentru dobândirea acţiunilor de către terţi. Capitalul
acestor societăţi este împărţit în titluri numite acţiuni, care cuprind drepturile şi obligaţiile
deţinătorului de acţiuni. Elementul esenţial în acest societăţi este cota de capital învestită de
asociat şi reprezentată prin acţiuni care sunt negociabile şi transferabile. În ce priveşte
răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile societăţii, asociaţii răspund numai în limita
aportului lor. Fac parte din categoria societăţilor de capitaluri: societatea pe acţiuni şi
societatea în comandită pe acţiuni. Prototipul societăţii de capitaluri este societatea pe acţiuni.
 În raport de răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale: societăţi în care
asociaţii răspund limitat, cum sunt: societatea pe acţiuni, societatea cu răspundere limitată
şi asociaţii comanditari din societăţile în comandită şi societăţi în care asociaţii răspund
nelimitat, cum sunt: societatea în nume co lectiv şi asociaţii comanditaţi din societăţile în
comandită.
 După structura capitalului social şi modul de împărţire al acestuia, societăţile
comerciale se împart în: societăţi comerciale în care capitalul se divide în părţi de
interese, părţi sociale, cum sunt: societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă
şi societatea cu răspundere limitată şi societăţi în care capitalul social se divide în acţiuni:
societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni.
Societăţi emitente de titluri de valoare sunt: societatea pe acţiuni, societatea în
comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată. Aceste titluri de valoare poartă
denumirea de acţiuni în societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni şi
certificate de părţi sociale, în cazul societăţii cu răspundere limitată.
Acţiunile sunt titluri de valoare negociabile (titluri de credit). Certificatele de părţi
sociale nu sunt negociabile, ci titluri de legitimare, ele îndeplinesc o funcţie probatorie pentru
stabilirea existenţei dreptului deţinut de asociat.
Există şi societăţi care nu emit titluri de valoare: societatea în nume colectiv şi
societatea în comandită simplă.
 În funcţie de originea capitalului social, societăţile pot fi clasificate în: societăţi
comerciale naţionale, străine şi transnaţionale.
Societatea naţională este o persoană juridică de drept naţional a ţării unde aceasta îşi
are sediul şi este înregistrată; funcţionarea, modificarea actelor constitutive şi încetarea ei
fiind supuse legislaţiei statului de constituire.
Societatea străină este o societate comercială constituită în conformitate cu
prevederile legislative ale unui ţări străine aceleia unde îşi desfăşoară în parte sau în totalitate
activitatea ei comercială, unde îşi are sediul şi este înregistrată; funcţionarea, modificarea
actelor constitutive şi încetarea ei fiind supuse legislaţiei statului de constituire.
Societatea transnaţională (internaţională sau multinaţională) este acea societate care
rezultă din unirea a două sau mai multe societăţi pe acţiuni constituite în conformitate cu
prevederile legislative ale unor state diferite, având sediile principale în ţări diferite şi în
consecinţă naţionalităţi diferite.
Trăsătura caracteristică a acestor societăţi constă în faptul că încă de la data
constituirii lor, se întemeiază pe elemente fără caracter naţional şi sunt lipsite de vreo legătură
juridică cu un anumit stat. Aceste societăţi nefiind constituite în conformitate cu prevederile
legislative ale vreunei ţări, lor nu le sunt aplicabile reglementări legislative în ceea ce priveşte
funcţionarea, modificarea actului constitutiv sau încetarea lor, iar litigiile născute din
aplicarea actelor constitutive sunt date în competenţa unor instanţe speciale. Ele îşi extind
activitatea de producţie şi comercializare pe multiple pieţe naţionale şi în diverse domenii de
activitate comercială constituind astfel o formă nouă a monopolurilor.
 După obiectul de activitate, avem societăţi de: producţie de mărfuri, de servicii, de
investiţii, bancare, asigurare şi reasigurare, de consultanţă, de intermediere comercială, de
comunicaţii şi telecomunicaţii, de construcţii montaj, de exploatări miniere, etc.
 În funcţie de provenienţa capitalului social avem societăţi cu capital de stat,
societăţi cu capital privat, societăţi cu capital mixt. Societăţile cu capital de stat sunt
regiile autonome, companiile naţionale şi celelalte societăţi comerciale al căror singur asociat
este o persoană de drept public. Societăţile comerciale cu capital privat sunt acele societăţi
care s-au constituit în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990 pe baza iniţiativei
private, iar capitalul a fost constituit numai din aporturi aparţinând persoanelor fizice şi
juridice de drept privat. Societăţile cu capital mixt sunt acele societăţi care au fost constituite
pe baza capitalului unor persoane de drept privat cât şi de drept public.

Întrebări de autoevaluare:
1. O funcţie a societăţii comerciale o constituie:
a) funcţia jurisdicţională;
b) funcţia de organizare;
c) funcţia lucrativă;
d) funcţia nelucrativă.
2. Funcţia de concentrare a capitalului necesar unei activităţi profitabile se manifestă:
a) doar la constituirea societăţii;
b) doar la divizarea societăţii;
c) doar pe parcursul funcţionării societăţii;
d) niciun răspuns nu este corect.

Rezumat
 Societatea comercială = o persoană juridică, creată în temeiul unui contract de societate de
către o grupare de persoane, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri,
pentru exercitarea unor activităţi de producţie, comerţ sau servicii, în scopul realizării şi
împărţirii beneficiilor rezultate.
 Funcţiile societăţii comerciale sunt următoarele: funcţia de organizare; funcţia de
concentrare a capitalului necesar unei activităţi profitabile; funcţia de garantare a drepturilor
creditorilor prin capitalul social; funcţia de satisfacere a intereselor economice şi sociale ale
membrilor asociaţi; funcţia lucrativă.
 Societăţile comerciale se constituie în una din următoarele forme:
a) societate în nume colectiv;
b) societate în comandită simplă;
c) societate pe acţiuni
d) societate în comandită pe acţiuni;
e) societate cu răspundere limitată.

Bibliografie obligatorie
1. Popa Carmen-Teodora, Drept, Editura Universităţii din Oradea, 2012;
2. Popa Carmen-Teodora, Cârmaciu Diana, Caiet de seminar. Teste grilă, Editura
Universităţii din Oradea, 2012;
3. G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2011;
4. Baias (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2012.
5. Stanciu Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Editura Universul juridic, 2012.