Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Facultatea de Drept
- SUPORT de CURS -
pentru uzul studenţilor de la forma de învăţământ: frecvenţă redusă (I.F.R.)
Semestrul I
An universitar 2020-2021
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
Cuvântul autorilor
Suportul de curs reprezintă doar o sinteză a teoriei penale, conform reglementării cuprinse cu precădere
în Partea generală a Codului penal actual, adresându-se exclusiv studenţilor din anul al II-lea, studii de Licenţă,
Învăţământ cu Frecvenţă Redusă, de la Facultatea de Drept a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, fiind
un îndrumar practic, conceput ca un instrument util în fixarea „abc”-ului juridico-penal în raport de instituţii
cu apartenență la instituția fundamentală a infracțiunii. Acest suport de curs cuprinde exclusiv materia care
urmează a constitui obiectul evaluării studenţilor de la I.F.R. în sesiunea de la finalul primului semestru de
studiu din anul universitar 2020-2021.
Ca atare, suportul de curs este focalizat în special pe expunerea materiei interesând dispoziţiile
cuprinse în Titlul II din Partea generală a Codului penal (corespunzător Capitolelor I-VI),fiind doar succint
tratate comentariile referitoare la reglementarea corespunzătoare Titlului I din Partea generală a Codului penal -
„Legea penală şi limitele ei de aplicare” (ceea ce nu trebuie interpretat în sensul că această parte a materiei nu
prezintă importanţă pentru studiu; prin urmare, se impune cu necesitate parcurgerea doctrinei de specialitate).De
asemenea, sunt foarte succint indicate unele aspecte legate de noțiunile introductive în materia dreptului penal
(pornind de la premisa însușirii cunoștințelor juridice de bază încă de la nivelul anului I de studii universitare de
Licență;se impune cu necesitate, prin urmare, parcurgerea / reluarea doctrinei de specialitate în această materie,
pentru surprinderea particularităților în domeniul de referință).
În ceea ce privește aplicarea legii penale în timp, suportul de curs include, corespunzător raportării
acestui domeniu la instituțiile cu apartenență la instituția fundamentală a infracțiunii, unele extrase de practică
penală relevantă – decizii obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau ale Curţii Constituţionale a
României privind probleme de aplicare în timp a legii penale (astfel, menționăm Decizia nr. 265/2014 a C.C.R.)
De asemenea, suportul de curs include unele elemente de doctrină privitoare la: anumite elementele
constitutive ale conținutului infracțiunii; actele preparatorii; infracțiunea – fapt consumat / epuizat; unele forme
de manifestare a unității infracționale naturale / legale; persoana fizică - infractor major. În ceea ce privește
persoana juridică, menționăm că s-a tratat cu predilecție instituția recidivei, într-o expunere paralelă cu
reglementarea recidivei în cazul persoanei fizice; condițiile răspunderii penale a persoanei juridice, regimul de
sancționare incident în privința acesteia, particularități la nivelul cauzelor care înlătură răspunderea penală /
executarea pedepsei / consecințele condamnării persoanei juridice urmează a fi regăsite în cadrul suportului de
curs corespunzător semestrului al II-lea. De altfel, avertizăm asupra faptului că întreaga problematică vizând
aspecte antrenate de săvârșirea de infracțiuni de către subiectul activ persoană juridică urmează a face obiectul
evaluării în semestrul al II-lea de studiu.
Suportul de curs reprezintă un apendice care completează dezbaterile şi prezentarea materiei de la
întâlnirile de studiu desfăşurate, pe parcursul semestrului I, cu studenţii, cuprinzând – ca anexe – şi unele fişe de
lucru furnizate şi analizate cu ocazia acestor întâlniri. Reiterăm observația că prezentul suport de curs include și
unele extrase de practică penală relevantă (sub rezerva modificărilor / completărilor anunțate în domeniul
dreptului penal, după cum și a posibilității intervenirii unor noi decizii obligatorii). Totodată, suportul de curs
vizează fixarea aspectelor teoretice principale ale materiei, dar – în mod necesar – după parcurgerea
prealabilă a doctrinei recomandate, sau a oricărui alt curs / tratat / manual / lucrare monografică, din cele
disponibile potrivit ofertei generoase existente pe piaţă.
Important:Comentariile cuprinse în suportul de curs asigură un minim de cunoștințe din domeniul de referință.
Pregătirea individuală nu trebuie limitată doar la parcurgerea prezentului material, sens în care recomandăm a
se vedea programa analitică și reperele bibliografice acolo indicate!Astfel, avertizăm că stăpânirea (doar) a
informațiilor aferente prezentării materiei din suportul de curs poate, în cel mai bun caz, să conducă la
obținerea unei note minime de promovare a disciplinei, în urma evaluării finale corespunzătoare de la finalul
semestrului I.
2
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
CUPRINS
Bibliografie ……………………………………………………………………….…………………..…...…p.122
3
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
Obiectivele disciplinei
Obiectivul general
- Dobândirea şi aprofundarea de cunoştinţe specifice.
- Însuşirea capacităţii de recunoaştere / identificare / prezentare / expunere a cunoştinţelor dobândite, prin raportare la situaţii
teoretice dar şi exemple de tip practic (speţe).
- Dobândirea unui limbaj tehnico-juridic (de specialitate) corespunzător.
- Dezvoltarea capacităţii de soluţionare a unor probleme specifice concrete, prin selectarea, coroborarea şi aplicarea
bagajului informaţional de cunoştinţe, abilităţi şi competenţe dobândite în domeniul juridico-penal şi în domeniile conexe
acestuia.
- Însuşirea şi aprofundarea cunoştinţelor de specialitate privind instituţiile fundamentale de drept penal – infracţiunea,
răspunderea penală, sancţiunile de drept penal – şi instituţiile corespunzătoare acestora, prin prezentarea de probleme
curente, de factură teoretică şi practică.
Obiectivele specifice
La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenţii vor fi capabili să:
Explice în ce constau instituțiile fundamentale ale dreptului penal și instituțiile de ramură subordonate acestora.
Descrie modul în care funcționează (din punct de vedere teoretic, dar și cu aplicabilitate practică) mecanismele care asigură
funcționalitatea instituțiilor dreptului penal (parte generală), fiind capabili să le exemplifice, prin intermediul ilustrării unor
situații faptice (spețe), raportate la diverse norme de incriminare.
Utilizeze corespunzător terminologia juridico-penală de specialitate, precum și să utilizeze dispozițiile legale în vigoare,
cunoștințele dezvoltate în doctrina de specialitate și jurisprudența obligatorie în domeniu, pentru a soluționa diverse situații
practice (spețe), ori subiecte teoretice de evaluare (grile, subiecte de sinteză ori de analiză etc.).
Analizeze un text normativ în domeniul juridico-penal, identificând corect toate elementele componente ale acestuia,
mesajul transmis, sancțiunea incidentă în ipoteza nerespectării sale, cu reținerea capacității de a-l interpreta, inclusiv prin
corelare cu alte dispoziții legale.
Calculeze impactul produs, în practică, ca urmare a unei potențiale modificări normative expres indicate, precum și să
calculeze consecințele juridice care ar decurge, în sarcina unui anume subiect de drept, în eventualitatea nerespectării
anumitor dispoziții legale, în situații faptice anume determinate.
Competenţe profesionale
C1. Aplicarea tehnicilor şi instrumentelor specifice de identificare / recunoaştere / înţelegere / descifrare / analiză /
soluţionare a problemelor specifice domeniului juridico-penal.
C2.Cunoaşterea legislaţiei româneşti în materie de drept penal – parte generală; înţelegerea prevederilor legale în domeniu,
pătrunderea configurării şi modului de funcţionare a instituţiilor specifice.
C3.Interpretarea, corelarea şi compararea instituţiilor juridico-penale din dreptul naţional corespunzător legislaţiei actuale
(şi – sub anumite aspecte – a instituţiilor teoretice penale, la un nivel general de drept comparat).
C4.Aplicarea cunoştinţelor necesare în culegerea datelor şi informaţiilor referitoare la o problemă concretă de drept penal –
partea generală.
C5.Utilizarea legislaţiei în vigoare în analiza situaţiilor juridico-penale, în încadrarea lor corectă din punct de vedere juridic
şi în soluţionarea lor efectivă, eficientă şi argumentată în mod rezonabil (satisfăcător).
C6.Dobândirea aptitudinii de asimilare dinamică a transformărilor legislative și doctrinar-jurisprudențiale care pot surveni
pe parcursul studiilor (precum și ulterior), prin formarea flexibilității în înțelegerea, stăpânirea și interpretarea contextuală a
informațiilor specifice materiei.
Competenţe transversale
CT1.Realizarea sarcinilor curriculare / profesionale (studențești, academice) în mod eficient şi responsabil, cu respectarea
regulilor ştiinţifice şi deontologice specifice domeniului.
CT2. Evidenţierea abilităţilor de rezolvare eficientă a unor probleme specifice, atât în mod individual, cât şi prin probarea
abilităţilor de efort integrat în cadrul unui colectiv.
CT3. Aplicarea tehnicilor de muncă eficientă în echipă (cu elemente de interdisciplinaritate).
4
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
CT4. Întrebuinţarea noţiunilor, cunoştinţelor şi mecanismelor de relaţionare normală în mediul social, a interferenţelor
dintre cunoştinţele de ordin general şi cele cu specific socio-uman (spirit civic, cultură filosofică, informaţii de natură
istorică etc.) pentru explicarea, înţelegerea, pătrunderea, asimilarea informaţiei referitoare la mecanismele de funcţionare şi
fundamentul unor instituţii juridico-penale, precum şi pentru soluţionarea rezonabilă şi adecvată a unor tipuri de situaţii de
fapt cu un grad sporit de relativitate.
CT5. Utilizarea eficientă a resurselor de comunicare, de informare şi de formare profesională asistată, atât în limba română,
cât şi într-o limbă străină de circulaţie internaţională (capacitatea de a apela la resurse şi materiale în format electronic:
legislaţie, jurisprudenţă, dispoziţii de drept comparat etc.)
5
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
OBIECTIVE:
- Fixarea unor noţiuni generale privind materia juridico-penală, pornind de la definiţia dreptului penal, obiectul
şi caracterele acestuia;
- Însuşirea limbajului de specialitate şi a noţiunilor de bază în materie penală;
- Prezentarea instituţiilor fundamentale şi a principiilor fundamentale ce stau la baza întregii reglementări.
6
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
sau în legi speciale – sunt norme de incriminare prin care se prevăd faptele ce constituie infracţiuni şi pedepsele
corespunzătoare acestora.
Unitatea dreptului penal nu este afectată de această diviziune, între cele două categorii de norme penale
– generale şi speciale – existând o interdependenţă, normele generale aplicându-se numai prin intermediul
normelor speciale, iar acestea din urmă, la rândul lor, completându-se de către cele generale, numai dacă prin
dispoziţiile speciale nu se derogă de la cele generale.
faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea
acestora în calitate de coautor, instigator sau complice (art. 174 C. pen.). Principiul fundamental al caracterului
personal al răspunderii penale implică angajarea răspunderii penale doar de către persoana ce a comis
infracţiunea sau a participat la săvârșirea acesteia, persoană obligată a suporta consecinţele directe şi indirecte
ale faptei penale săvârşite, prin executarea sancţiunii penale aplicate. Prin consacrarea răspunderii penale a
persoanei juridice nu se contravine acestui principiu, căci eventualele consecințe produse asupra unor persoane
fizice inocente din structura persoanei juridice infractoare, ca efect al angajării răspunderii penale a acesteia din
urmă (diminuări salariale; pierderea locului de muncă etc.), nu sunt consecințe directe / nemijlocite ale angajării
răspunderii penale.
Un alt principiu fundamental al dreptului penal este cel al individualizării sancţiunilor de drept penal,
principiu ce implică stabilirea şi aplicarea sancţiunii penale / de drept penal în funcţie de gravitatea faptei și de
periculozitatea persoanei ce a comis-o, precum şi de condiţiile de săvârşire a infracţiunii / faptei prevăzute de
legea penală. Individualizarea cunoaşte trei forme, în funcţie de etapa în care se realizează (și de organul ce o
realizează): legală, judiciară și administrativă = execuțională.
Individualizarea legală este opera legiuitorului, care determină ansamblul sancţiunilor de drept penal,
cadrul general al pedepselor (categoriile şi felurile de pedepse), al măsurilor educative şi al măsurilor de
siguranţă, prevede împrejurările de agravare sau atenuare a răspunderii penale etc. Individualizarea judiciară o
realizează instanţa de judecată (instanța penală), care, la stabilirea şi aplicarea pedepsei (conform art. 74 C. pen.)
ţine seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei, expres prevăzute de lege. Individualizarea
administrativă / execuțională se realizează în etapa de executare a sancțiunii penale definitiv aplicate, putând fi
îndeplinită de către organe de natură administrativă (de la locul de deținere), precum și de către instanța de
judecată, potrivit competențelor legal stabilite în sarcina acestora. În această etapă se poate decide, de pildă,
regimul de executare a sancțiunii privative de libertate, trecerea dintr-un regim de executare în altul în funcție
(și) de conduita condamnatului în cursul executării sancțiunii penale, restrângerea sau lărgirea unor drepturi /
libertăți în cursul executării (numărul de pachete care pot fi primite de către cei condamnați, numărul de vizite
permise etc.).
Se pot reţine şi alte principii fundamentale de drept penal, dintre care enumerăm: principiul egalităţii în
faţa legii penale, principiul umanismului dreptului penal ș.a. Acestea sunt principii fundamentale (şi) în dreptul
penal, căci ele guvernează, de altfel, întregul sistem de drept românesc (au valoare constituțională, reflectată și
în materie juridico-penală).
OBIECTIVE:
- Dobândirea de către studenţi a abilităţii de înţelegere a conceptului de lege penală;
- Însuşirea de către studenţi a principiilor de aplicare a legii penale în timp;
- Însuşirea de către studenţi a principiilor de aplicare a legii penale în spațiu.
9
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
Subliniem totuşi faptul că principiul activităţii legii penale nu are, în prezent, un caracter absolut, fiind
consacrate şi excepţii, anume: cazuri de retroactivitate şi, respectiv, de ultraactivitate a legii penale.
Un caz de retroactivitatea legii penale este prevăzut, în primul rând, de art. 4 C. pen., referitor la ipoteza
dezincriminării. Astfel, se stipulează că „Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu
mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de
siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti
privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi”.
Textul legal consacră retroactivitatea legii penale de dezincriminare, caz în care legea nouă intervine
ulterior comiterii unei fapte care era incriminată la momentul săvârşirii sale, dar care nu mai este prevăzută ca
infracţiune de această legea penală nouă (în vigoare la data urmării / judecării cauzei, sau a executării sancţiunii
de drept penal deja aplicată, ori chiar posterior executării sau considerării ca executată a acesteia). Potrivit
doctrinei, caracterul retroactiv al legii de dezincriminare se justifică prin aceea că nu se poate urmări şi judeca o
faptă (respectiv, nu se pot menţine efecte juridice ale acestor operaţiuni) care, în condiţiile de aplicare a legii
penale noi, a pierdut caracterul infracţional; practic, s-ar aduce atingere principiului legalităţii. Aceasta întrucât
nu mai există o bază legală pentru urmărirea şi judecarea acelei fapte, după cum nu se poate continua executarea
unei sancţiuni de drept penal (ori producerea unor efecte negative ulterior executării acesteia) pronunţate /
aplicate pentru o conduită care, în legea nouă, nu mai este incriminată (= este licită din puncte de vedere penal).
De menţionat că există două sisteme teoretice de apreciere a intervenirii unei dezincriminări: sistemul
de apreciere în abstract şi sistemul de apreciere în concret. Deşi fostul Cod penal acredita sistemul aprecierii
abstracte a intervenţiei dezincriminării, legea penală actuală a fost proiectată potrivit celeilalte viziuni, a
aprecierii concrete a intervenţiei dezincriminării; în acest sens (printre altele) se pot invoca prevederile din art. 3
al Legii nr. 187/2012 (legea de punere în aplicare a Codului penal) – discuţii în acest sens urmează a se dezvolta
la orele de seminar (s.n.).
De asemenea, un alt caz de retroactivitate decurge (poate decurge) din aplicarea prevederilor referitoare
la principiul mitior lex (legea penală mai favorabilă), conform art. 5 şi 6 C. pen. (aspect asupra căruia vom
reveni, mai pe larg, după menţionarea celeilalte excepţii de la principiul activităţii – ultraactivitatea legii
penale – s.n.).
Tot ca excepţie de la principiul activităţii legii penale, art. 7 C. pen. prevede şi cazul aplicării ultraactive
a legii penale temporare. Ultraactivitatea legii penale temporare nu trebuie înţeleasă ca o ultraactivitate strict
propriu-zisă, deoarece o lege penală care a ieşit din vigoare nu poate produce efecte asupra unor infracţiuni
comise ulterior acestui moment. Legea penală temporară se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea era în
vigoare, producându-şi însă efectele şi după ieşirea sa din vigoare,în raport de acele fapte care, fiind comise sub
imperiul ei,nu au fost urmărite sau judecate definitiv în acea perioadă de timp,din pricina duratei scurte de
aplicare a legii temporare. Prin aplicarea ultraactivă a legii penale temporare sunt înlăturate orice posibilităţi de
eludare a legii de către acei infractori care, cunoscând caracterul ei temporar, ar putea săvârşi faptele incriminate
spre sfârşitul duratei de aplicare a acesteia, mizând tocmai pe posibilitatea de a nu mai putea fi sancţionaţi (sau a
nu mai putea fi sancţionaţi potrivit prevederilor legii temporare – de regulă, mai drastice decât dispoziţiile
anterioare şi ulterioare), dacă legea temporară nu ar avea expres prevăzut acest efect ultraactiv. Practic,
ultraactivitatea legii temporare se impune (şi) ca o excepţie de la principiul aplicării (retroactive) a legii penale
mai favorabile, date fiind situaţiile deosebite care impun reglementarea penală prin intermediul unor legi
temporare (de ex.: stare de vulnerabilitate socială sporită determinată de dezastre naturale, insurecţii, război
ş.a.).
Aplicarea legii penale mai favorabile – principiul mitior lex reprezintă un principiu de aplicare în timp
caracteristic dreptului penal – are în vedere două situaţii, disciplinate prin dispoziţiile art. 5 şi 6 C. pen. În
această materie, distingem, pe de o parte, între aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă
a cauzei (art. 5 C. pen.) şi, pe de altă parte, aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a
cauzei (art. 6 C. pen.). Ceea ce este comun ambelor ipoteze astfel reglementate este că, în cazul în care se pune
problema aplicării legii penale mai favorabile – spre diferenţă de situaţia în care se ridică problema
retroactivităţii legii de dezincriminare – fapta concret comisă reprezintă infracţiune (se încadrează juridic ca
ilicit penal) potrivit tuturor legilor care au incidenţă potenţială de aplicare în cauză: legea veche şi legea nouă,
eventual legile intermediare). Astfel, deşi art. 15 alin. 2 din Constituţie întrebuinţează sintagma lege penală mai
favorabilă într-un sens larg, care include şi referirea la legea de dezincriminare, dispoziţiile art. 5 şi 6 C. pen. au
în vedere doar sensul restrâns (strict, tehnic penal) al conceptului de lege mai favorabilă, care exclude referirea
şi la legea de dezincriminare!
Potrivit art. 5 C. pen., „În cazul în care de la data săvârşirii infracţiunii şi până la judecata definitivă a
cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”.
Atunci când de la data comiterii infracţiunii şi până la judecata definitivă a cauzei intervine o succesiune
de legi penale (două sau mai multe legi penale care intră în vigoare succesiv, înlocuindu-se una pe alta / cu alta),
11
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
se ridică problema determinării aceleia dintre ele care este mai în beneficiul infractorului (nu intră în
comparaţie legile ieşite din vigoare anterior săvârşirii infracţiunii, nici cele intrate în vigoare după
judecarea definitivă a faptei). Altfel, a-i aplica infractorului, retroactiv, legea nouă, dacă aceasta este
mai severă, ar încălca regula din art. 15 alin. 2 din Constituţie şi principiul fundamental al legalităţii
incriminării şi sancţiunilor de drept penal. Pe de altă parte, a-i aplica legea veche, dacă aceasta este mai
severă, nu ar mai avea o bază legală (s-ar încălca, în esenţa sa, tot principiul legalităţii), din moment ce
legiuitorul a reapreciat gravitatea socială a conduitei ilicite manifestate de infractor, considerând-o pe
aceasta mai scăzută. Determinarea legii penale mai favorabile (anterior unei judecăţi definitive – în baza
art. 5 C. pen.) implică operaţiunea de comparare a legilor succesive, în vederea identificării şi aplicării
acelei legi care se dovedeşte a fi mai blândă (pentru infractor / făptuitor) în situaţia concretă. Reiterăm
împrejurarea că fapta comisă trebuie să constituie infracţiune potrivit dispoziţiilor cuprinse în toate
legile comparate, acestea cuprinzând însă reglementări distincte, sub diverse aspecte:
- fie la nivelul incriminării faptei (de pildă, într-o lege, conduita respectivă este incriminată ca infracţiune în
forma tip – de bază, iar în alta este prevăzută ca formă atenuată a unei infracţiuni, sau ca formă agravată a unei
infracţiuni);
- fie sub aspectul condiţiilor de tragere la răspundere penală (spre exemplu, într-o lege penală infracţiunea
respectivă se poate urmări şi judeca din oficiu, fără a fi necesară nicio manifestare anume de voinţă din partea
unei persoane sau autorităţi, pe când, potrivit altei legi penale, aceeaşi infracţiune nu se poate urmări / judeca
decât la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; în acest caz, dacă plângerea prealabilă nu este formulată /
lipseşte, atunci legea care o solicită pentru tragerea la răspunderea penală a infractorului este mai favorabilă,
căci în baza ei, în acel caz concret, nu se mai poate ajunge la condamnarea acestuia);
- fie sub aspectul regimului sancţionator (aspectul care apare a fi cel mai evident, dar care se verifică abia în
final).
Rezultă de aici faptul că legile penale succesive urmează să fie comparate în ansamblul
reglementărilor pe care le cuprind, deci, din punctul de vedere atât al condiţiilor de incriminare, al celor
de tragere la răspundere penală, cât şi în ceea ce priveşte sancţiunile penale şi instituţiile privitoare la
acestea (instituţii de individualizare, de pildă: posibilitatea de acordare a suspendării executării pedepsei
ş.a.).
Aplicarea legii penale mai favorabile în cazurile nedefinitiv judecate va conduce, după caz, fie
la retroactivitatea legii penale noi, fie la ultraactivitatea legii penale vechi, în funcţie de legea apreciată
în concret, de către instanţă,a fi mai favorabilă. Această aptitudine de aplicare a legii mai favorabile,
potrivit art. 5 C. pen., atât în sensul retroactivităţii, cât şi al ultraactivităţii, poartă denumirea de
extraactivitatea legii penale (mai favorabile).
De menţionat că un aspect caracteristic al aplicării legii penale mai favorabile constă în
interdicţia de a combina dispoziţii mai favorabile (sub anumite aspecte) dintr-o lege penală, cu dispoziţii
mai favorabile (sub alte aspecte) dintr-o altă lege penală succesivă, pentru a le aplica apoi împreună, în
mod conjugat, prin raportare la un anumit caz concret. O asemenea operaţiune ar încălca principiul
constituţional fundamental al separaţiei puterilor în stat, căci instanţa nu ar mai aplica, practic, niciuna
dintre legile comparate, în ansamblul dispoziţiilor sale, ci ar crea, practic, din fragmente neunitare,
corespunzătoare unor legi penale distincte, un fel de lege specific adaptată cazului concret, formată din
îmbinarea (niciodată avută în vedere de către legiuitor) a celor mai favorabile dispoziţii ale unei legi, cu
cele mai favorabile dispoziţii ale unei alte legi (procedeul este cunoscut sub denumirea de creare a unei
lex tertia, fiind interzis). Respectarea strictă a interdicţiei de a se crea lex tertia în aplicarea legii penale
mai favorabile a fost impusă şi prin jurisprudenţa obligatorie a C.C.R. (decizia nr. 265/2014 a stabilit că
aşa-numitul sistem de aplicare a legii penale mai favorabile în considerarea unor instituţii autonome –
care afirma doar formal interdicţia de creare a unei lex tertia, pe care o permitea însă, în fapt, în
numeroase ipoteze concrete – este neconstituţional, urmând ca art. 5 C. pen. să fie interpretat şi aplicat
în lumina sistemului numit al aplicării globale a legii penale mai favorabile, fiind interzisă strict
combinarea dispoziţiilor mai favorabile din legi diferite în aplicarea art. 5 C. pen.). Prin urmare, instanţa
urmează a compara legile penale succesive şi a determina potrivit căreia urmează a se ajunge la o
soluţie mai favorabilă pentru infractor, aplicând legea astfel identificată, în ansamblul dispoziţiilor sale
incidente în speţa judecată (atât cele în favoarea infractorului, cât şi cele mai severe acestuia – sub
anumite aspecte – prin comparaţie cu prevederile corespunzătoare ale celeilalte / celorlalte legi – dacă,
în ansamblu, rezultatul este mai favorabil infractorului decât ar fi fost acela atins prin recurgere la
aplicarea unei alte legi aflată în comparaţie).
12
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei este reglementată prin art. 6 C.
pen. şi se referă la acele situaţii când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea
săvârşită ( pronunţată în baza legii penale vechi), intervine o lege penală nouă, care prevede o sancţiune mai
uşoară în raport de cea dispusă deja în mod definitiv. Legea penală nouă poate interveni, în acest caz (după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare) fie înainte de a se trece la executarea sancţiunii, fie în timpul
executării acesteia, după cum îşi va produce efectele şi în cazul pedepselor deja executate anterior apariţiei legii
noi mai favorabile (în acest ultim caz, poate produce efecte benefice infractorului, sub alte aspecte, precum:
dispariţia unei condiţii legate de starea de recidivă, reducerea termenului de reabilitare ş.a.). Compararea legilor
penale succesive se realizează, aşadar, în baza art. 6 C. pen., exclusiv sub aspectul sancţiunii de drept penal,
dezvăluind deci, în toate situaţiile, numai o posibilă aplicare retroactivă a legii penale mai favorabile (spre
deosebire de art. 5 C. pen., nu se mai poate discuta nici despre extraactivitatea legii mai favorabile, nici despre
multiple criterii de determinare a caracterului mai favorabil al unei legi, în comparaţie cu altele).
Prin lege sunt reglementate mai multe (şi variate) situaţii privind aplicarea legii penale mai favorabile în
cazul condamnărilor definitive. Situaţiile descrise în lumina art. 6 C. pen. atrag aplicarea retroactivă a legii noi,
conducând la reducerea sau înlocuirea (obligatorie a) pedepsei aplicate de instanţă, în condiţiile prevăzute de
lege. Astfel, în esenţă, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte nivelul maxim al sancţiunii (de acelaşi fel / de aceeaşi
natură) prevăzute de legea nouă pentru infracţiunea comisă, se reduce la maximul (inferior) din legea nouă
(instanţa nu are dreptul de a rejudeca acea cauză sau de a reaprecia / reindividualiza sancţiunea). Dacă pedeapsa
prevăzută de legea nouă, mai favorabilă, este de o altă natură decât cea aplicată în baza legii vechi (amenda
penală, în loc de închisoare), instanţa urmează a aprecia şi stabili o nouă pedeapsă, din care (odată
individualizată) va ţine cont (procentual) de cât a executat deja condamnatul din fosta sancţiune, pentru a stabili
dacă îl va obliga pe acesta la executarea integrală sau doar parţială a noii pedepse (ori dacă o va aprecia ca fiind
deja executată, în considerarea executării anterioare a fostei sancţiuni). În ceea ce priveşte alte tipuri de
sancţiuni de drept penal decât pedepsele principale (avute în vedere în rândurile precedente) – anume: pedepsele
complementare, măsurile educative şi măsurile de siguranţă – legiuitorul instituie, de asemenea, dispoziții
exprese în art. 6 C. pen. În esenţă, regula este că aceste sancţiuni de drept penal se vor executa în conţinutul şi
limitele din legea nouă, dacă aceasta este mai favorabilă, respectiv nu se vor mai executa, dacă aceasta nu le mai
prevede.
Prevederile art. 6 C. pen. au în vedere nu o punere a infractorului deja condamnat definitiv într-o situaţie
juridică identică faţă de aceea a unui infractor (care a comis aceeaşi infracţiune) care ar urma să fie judecat în
prezent, ci vizează doar asigurarea respectării legalităţii executării sancţiunilor de drept penal definitiv aplicate
în raport de noile prevederi normative (sau a legalităţii altor consecinţe, subsecvente executării propriu-zise a
sancţiunii de drept penal, în considerarea legii noi). Depăşirea acestei limite ar conduce la situaţii discutabile sub
raportul autorităţii de lucru judecat de care se bucură condamnarea definitivă (şi prin aceasta, la afectarea
principiului separaţiei puterilor în stat).
*
Extrase (selecţie) de practică obligatorie în materia APLICĂRII LEGII PENALE ÎN TIMP:
(Se recomandă parcurgerea motivării integrale a deciziilor indicate)
B. Decizii pronunțate de Î.C.C.J., Completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept în materie
penală (hotărâri prealabile – HP)
1. Prin Decizia nr. 12/2019 (publicată în M. Of. nr. 481 din 13/06/2019), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel
Bucureşti – Secţia I penală, prin Încheierea de şedinţă din data de 7 ianuarie 2019, pronunţată în Dosarul nr.
13
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
5.780/202/2017 (2.031/2018), prin care s-a solicitat dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă regimul suspendării
condiţionate a executării pedepsei, inclusiv sub aspectul revocării, este cel prevăzut de Codul penal din 1969, indiferent de
felul pedepsei aplicate pentru infracţiunea săvârşită în cursul termenului de încercare, şi în cazul în care suspendarea
condiţionată a executării pedepsei a fost dispusă după intrarea în vigoare a Codului penal actual, ca efect al aplicării legii
penale mai favorabile”. S-a stabilit că: „indiferent de felul pedepsei aplicate pentru infracţiunea săvârşită în cursul
termenului de încercare, regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicată în baza art. 81 din Codul
penal din 1969, ca efect al aplicării legii penale mai favorabile, printr-o hotărâre pronunţată după 1 februarie 2014,
se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal actual, inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia,
fiind cel prevăzut de Codul penal din 1969”.
2. A se vedea şi soluţia din Decizia HP nr. 13/2016 (M. Of. nr. 457 din 21/06/2016), indicată (în extras) infra, ca
jurisprudenţă obligatorie în materia unității de infracțiune
3. A se vedea şi soluţia din Decizia HP nr. 11/2016 (M. Of. nr. 468 din 23/06/2016) indicată (în extras) infra, ca
jurisprudenţă obligatorie în materia recidivei şi a pluralităţii intermediare de infracţiuni.
4. Prin Decizia nr. 9/2016 (publicată în M. Of. nr. 356 din 10/05/2016), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel
Timişoara, Secţia penală, în Dosarul nr. 5.287/290/2013, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a problemei de drept: „Dacă elementul material al laturii obiective a infracţiunii de tulburare a
ordinii şi liniştii publice prevăzute de art. 371 din Codul penal trebuie îndreptat împotriva mai multor persoane şi dacă în
situaţia în care acţiunea descrisă a vizat o singură persoană operează dezincriminarea conform art. 4 din Codul penal. S-a
stabilit (în punctul nr. 2 al dispozitivului deciziei) că:„În ipoteza în care violenţele, ameninţările sau atingerile grave
aduse demnităţii persoanei, care tulbură ordinea şi liniştea publică, au fost comise, în public, împotriva unei singure
persoane, nu operează dezincriminarea, nefiind incidente dispoziţiile art. 4 din Codul penal”.
5. A se vedea şi soluţia din Decizia HP nr. 7/2016 (M. Of. nr. 251 din 5/04/2016), indicată (în extras) infra, ca
jurisprudenţă obligatorie în materia concursului de infracţiuni.
6. Prin Decizia nr. 30/2015 (publicată în M. Of. nr. 14 din 8/01/2016), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia
penală, prin Încheierea din data de 16 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 121/62/2014, prin care se solicită
pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept „dacă în situaţia unei
infracţiuni de înşelăciune (dar şi a altor infracţiuni, de pildă, furtul calificat), comise sub imperiul legii anterioare, prin
modificarea conţinutului noţiunii de «consecinţe deosebit de grave» şi existenţa unui prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei
are loc o dezincriminare parţială (a formei agravate), prin modificarea cerinţelor de tipicitate ca trăsătură esenţială a
infracţiuni”. S-a stabilit că: „în situaţia unei infracţiuni de înşelăciune comise sub imperiul Codului penal din 1969,
care a produs un prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei, modificarea noţiunii de „consecinţe deosebit de grave” în
Codul penal nu produce efectele prevăzute de art. 4 din Codul penal şi nici pe cele prevăzute de art. 3 alin. (1) din
Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codului penal şi nu conduce la
dezincriminarea infracţiunii de înşelăciune”.
7. Într-un sens similar celui din decizia pre-indicată, dar raportat la alte infracţiuni (din Codul silvic) şi la sensul
noţiunii de „preţ mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior” a se vedea soluţia din decizia HP nr. 6/2015 (M.
Of. nr. 257/2015).
8. A se vedea şi soluţia din Decizia HP nr. 29/2015 (M. Of. nr. 29 din 15/01/2016), indicată (în extras) infra, ca
jurisprudenţă obligatorie în materia concursului de infracţiuni.
9. A se vedea şi soluţia din Decizia HP nr. 13/2015 (M. Of. nr. 410 din 10/06/2015), indicată (în extras) infra, ca
jurisprudenţă obligatorie în materia recidivei şi a pluralităţii intermediare de infracţiuni.
10. Prin Decizia nr. 12/2015 (publicată în M. Of. nr. 409 din 10/06/2015), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia a II-a penală prin Încheierea din data de 10 februarie 2015, în Dosarul nr. 2.635/93/2014 (4.246/2014), în
vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „dacă, în aplicarea art. 6 alin. (1) din
Codul penal, cu privire la o pedeapsă definitivă pentru o infracţiune care a produs consecinţe deosebit de grave potrivit
Codului penal anterior, pentru determinarea maximului special prevăzut de legea nouă urmează să se reţină cauza de
majorare a pedepsei prevăzută de art. 309 din Codul penal, chiar dacă prejudiciul produs prin respectiva infracţiune nu
depăşeşte pragul prevăzut de art. 183 din Codul penal”. S-a stabilit că: „În interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din
Codul penal, în cazul pedepselor definitive pentru infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave potrivit
Codului penal anterior, determinarea maximului special prevăzut de legea nouă se realizează, chiar dacă valoarea
prejudiciului este inferioară pragului valoric prevăzut de art. 183 din Codul penal, prin raportare la varianta
agravată a infracţiunilor limitativ enumerate în art. 309 din Codul penal”.
11. A se vedea şi soluţia din Decizia HP nr. 3/2015 (M. Of. nr. 380 din 2/06/2015), indicată (în extras) infra, ca
jurisprudenţă obligatorie în materia recidivei şi a pluralităţii intermediare de infracţiuni.
12. Prin Decizia nr. 21/2014 (publicată în M. Of. nr. 829 din 13/11/2014), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel
Târgu Mureş – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 7.269/320/2011 prin care se solicită
pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept în sensul dacă „art. 5 alin. 1 din
Codul penal trebuie interpretat că legea penală mai favorabilă este aplicabilă, în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei
14
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
de 1 februarie 2014, care nu au fost încă judecate definitiv şi faţă de care s-a împlinit prescripţia răspunderii penale până la
data de 20 mai 2014 în interpretarea dată prin Decizia nr. 2/2014 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă faţă de care
prescripţia răspunderii penale nu este împlinită, în interpretarea dată aceluiaşi text legal prin decizia nr. 265/2014 a Curţii
Constituţionale”. S-a stabilit că: „dispoziţiile art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv în materia
prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor
săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr.
265/2014 a Curţii Constituţional”.
13. A se vedea şi soluţia din Decizia HP nr. 18/2014 (M. Of. nr. 775 din 24/10/2014), indicată (în extras) infra, ca
jurisprudenţă obligatorie în materia concursului de infracțiuni.
14. A se vedea şi soluţia din Decizia HP nr. 15/2014 (M. Of. nr. 546 din 23/07/2014), indicată (în extras) infra, ca
jurisprudenţă obligatorie în materia recidivei și a pluralității intermediare de infracțiuni.
15. Prin Decizia nr. 14/2014 (publicată în M. Of. nr. 525 din 15/07/2014), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Prahova
– Secţia penală prin Încheierea din data de 22 aprilie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 4.257/281/2014, în vederea pronunţării
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă în interpretarea art. 6 alin. (1)
din Codul penal în ipoteza în care este vorba despre o hotărâre de condamnare cu aplicarea art. 320 1 din Codul de
procedură penală anterior se reduce pedeapsa la maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, maxim ce
se va reduce cu 1/3 ca urmare a judecării cauzei prin aplicarea principiului recunoaşterii vinovăţiei. S-a stabilit că: „în
aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal,
atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, nu se va lua în considerare
cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art. 320 1 alin. 7 din Codul de procedură penală anterior,
reţinută condamnatului şi valorificată în pedeapsa concretă”.
16. Prin Decizia nr. 13/2014 (publicată în M. Of. nr. 505 din 8/07/2014), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Harghita în Dosarul
nr. 530/258/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de
drept vizând aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal cu privire la hotărârile de condamnare pronunţate de un
alt stat faţă de cetăţeni români aflaţi în executarea acelei pedepse pe teritoriul României. S-a stabilit că: „Dispoziţiile art. 6
alin. (1) din Codul penal, privitoare la legea mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei, sunt aplicabile şi cu
privire la hotărârea de condamnare pronunţată de un alt stat faţă de cetăţenii români, dacă aceasta a fost
recunoscută în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.
17. Prin Decizia nr. 10/2014 (publicată în M. Of. nr. 502 din 7/07/2014), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia
penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 30.259/215/2013 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a problemelor de drept:
- dacă în aplicarea art. 418 din Codul de procedură penală, privind neagravarea situaţiei în propriul apel, circumstanţele
atenuante reţinute de prima instanţă în favoarea inculpatei în condiţiile art. 74 alin. 1 din Codul penal anterior pot fi
menţinute în condiţiile art. 5 din Codul penal de instanţa de control judiciar, învestită doar cu soluţionarea apelului declarat
de inculpată, chiar dacă pentru fapta analizată legea penală mai favorabilă o reprezintă noul Cod penal;
- în măsura în care circumstanţele atenuante trebuie menţinute, efectele atenuante ale acestora sunt cele prevăzute de art. 76
din Codul penal anterior sau cele prevăzute de art. 76 din noul Cod penal”.
S-a stabilit că: „în aplicarea art. 5 din Codul penal, circumstanţele atenuante se apreciază global în funcţie de
incriminare şi sancţiune. În situaţia intrării în vigoare a unei noi legi, ce aduce modificări atât cu privire la pedepse,
cât şi cu privire la circumstanţele atenuante, circumstanţele ca parte din instituţia sancţiunii unei infracţiuni nu pot
fi privite şi analizate distinct faţă de instituţia pedepsei. Înlăturarea circumstanţelor atenuante nu aduce atingere
principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac prevăzut în art. 418 din Codul de procedură penală, atunci
când în concret, pentru aceeaşi faptă, se stabileşte o sancţiune mai puţin sever”
18. Prin Decizia nr. 8/2014 (publicată în M. Of. nr. 473 din 27/06/2014), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Dolj, Secţia penală,
în Dosarul nr. 3.004/215/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
problemei de drept ce vizează aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1)
din Codul penal, în sensul de a lua în considerarea la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită
şi a circumstanţelor atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci
când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă. S-a stabilit că: „În aplicarea legii penale
mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal (...) la maximul special
prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită nu se vor lua în considerare circumstanţele atenuante sau
agravante reţinute condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa
aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă”.
19. A se vedea şi soluţia din Decizia HP nr. 7/2014 (M. Of. nr. 471 din 26/06/2014), indicată (în extras) infra, ca
jurisprudenţă obligatorie în materia unității de infracțiune.
20. A se vedea şi soluţia din Decizia HP nr. 6/2014 (M. Of. nr. 471 din 26/06/2014), indicată (în extras) infra, ca
jurisprudenţă obligatorie în materia instituției tentativei.
15
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
21. A se vedea şi soluţia din Decizia HP nr. 5/2014 (M. Of. nr. 470 din 26/06/2014), indicată (în extras) infra, ca
jurisprudenţă obligatorie în materia unității de infracțiune.
22. A se vedea şi soluţia din Decizia HP nr. 1/2014 (M. Of. nr. 349 din 13/05/2014), indicată (în extras) infra, ca
jurisprudenţă obligatorie în materia concursului de infracțiuni.
*
II.3. Aplicarea legii penale în spaţiu. Principii
Cu privire la aplicarea legii penale române în spaţiu, Codul penal consacră mai multe reguli, ca
principii de aplicare ale acesteia, în funcţie de o serie de coordonate, care privesc fie exclusiv criteriul
spaţial = locul săvârşirii infracţiunii (principiul teritorialităţii, art. 8 C. pen,), fie acest criteriu, îmbinat
cu acela al identităţii persoanei care comite infracţiunea (principiul personalităţii, art. 9 C. pen.), ori cu
acela al identităţii persoanei împotriva căreia se comite infracţiunea (principiul realităţii, art. 10 C.
pen.), sau cu acela al locului unde se refugiază infractorul după săvârşirea infracţiunii, în anumite
condiţii (principiul universalităţii, art. 11 C. pen.).
Potrivit principiului teritorialităţii legii penale – consacrat de art. 8alin. 1 C. pen. – se impune,
ca regulă, aplicarea legii penală române în cazul comiterii unei infracţiuni pe teritoriul României (în
acelaşi articol fiind cuprinse şi dispoziţii explicative cu privire la înţelesul noţiunilor „teritoriul
României”, respectiv „infracţiune săvârşită pe teritoriul României”). Din moment ce legea nu distinge,
reiese că aplicarea legii penale române, potrivit acestui principiu, se face, ca regulă, în cazul tuturor
infracţiunilor comise pe teritoriul nostru naţional (cu excepţia derogărilor legale exprese), indiferent de
identitatea persoanelor implicate în activitatea infracţională în mod activ (infractorul), sau pasiv
(victima). Prin urmare, un străin aflat în România va fi tras la răspundere penală conform legii penale
române, dacă săvârşeşte o infracţiune pe teritoriul României (sau în spaţiile asimilate juridic acestuia:
bordul navelor sau aeronavelor româneşti), indiferent dacă legea penală a statului al cărui cetăţean este,
incriminează sau nu fapta respectivă (şi indiferent dacă o incriminează mai puţin drastic, în ipoteza în
care o prevede, de asemenea, ca infracţiune). Aşadar, se poate afirma că aplicarea legii penale române în
baza principiului teritorialităţii este (ca regulă) absolută şi exclusivă, nefiind supusă unor condiţionări
(precum ar fi cerinţa verificării dublei incriminări).
Ca excepţie de la această regulă, dispoziţiile art. 12 C. pen. prevăd subsidiaritatea principiilor de
aplicare a legii penale române în spaţiu (inclusiv a principiului teritorialităţii) faţă de statuările exprese
în sens contrar ale tratatelor internaţionale la care România este parte (care au prioritate). Un caz
particular de acest fel este reglementat expres (ca excepţie specifică şi de la art. 8 C. pen.) în art. 13 C.
pen. – imunitatea de jurisdicţie în faţa legii române a unor persoane care, în virtutea calităţii lor (de
pildă: reprezentanţi diplomatici ai altor state: ambasadori, alţi membri ai unei reprezentanţe diplomatice
etc.), beneficiază, potrivit unor tratate internaţionale, de protecţie specială în raport de legile penale ale
statelor în care au respectiva calitate. Asemenea persoane, dacă săvârşesc în ţara noastră o infracţiune,
nu pot fi judecate şi trase la răspundere penală de autorităţile judiciare române (pentru a nu se afecta
bunele relaţii diplomatice ale României cu alte state), urmând a fi declarate persona non grata – ceea ce
obligă statul pe care ele îl reprezintă, să le retragă. Desigur, în măsura în care legea penală a
respectivului stat permite tragerea la răspundere penală a celor în cauză, pentru fapta comisă, nimic nu
va împiedica o asemenea procedură să fie dusă la îndeplinire (dar nu de către statul român). O altă
excepţie de la aplicarea legii penale române potrivit teritorialităţii este prevăzută în Legea nr. 17/1990,
referitor la infracţiunile comise la bordul navelor comerciale străine aflate în trecere prin marea
teritorială a României. Deşi marea teritorială este parte a teritoriului nostru de stat, acestor fapte nu li se
va aplica legea penală română, decât în unele cazuri expres reglementate prin dispoziţii ale aceluiaşi act
normativ (de exemplu: dacă infracţiunea este comisă de către un cetăţean român sau împotriva acestuia,
ori în măsura în care căpitanul navei solicită intervenţia autorităţilor române ş.a.)[recomandăm
consultarea doctrinei care tratează şi în detaliu materia].
Alături de principiul teritorialităţii – principiul de bază al aplicării în spaţiu – sunt consacrate şi
principii complementare, de aplicare a legii penale române în cazul infracţiunilor săvârşite în afara
teritoriului ţării. Identificarea locului săvârşirii infracţiunii (pentru a se putea determina dacă este
aplicabil art. 8 C. pen. sau dacă se verifică îndeplinirea condiţiilor pentru aplicarea art. 9-11 C. pen.) se
face conform teoriei ubicuităţii, al cărei conţinut este redat de prevederea din art. 8 alin. 4 C. pen. (în
esenţă, o infracţiune se consideră comisă în România dacă cel puţin o parte din structura sa – executarea
sau rezultatul – au loc în România sau în spaţiile asimilate acesteia, din punctul de vedere al considerării
infracţiunii comise ca fiind săvârşită pe teritoriul României – art. 8 alin. 2 şi 3 C. pen.).
16
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
Potrivit principiului personalităţii legii penale (art. 9 C. pen.), legea penală se aplică infracţiunilor
săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau persoană juridică română. Aplicarea
legii penale române potrivit principiului personalităţii este posibilă în următoarele condiţii: comiterea
infracţiunii să aibă loc în străinătate; fapta să fie considerată infracţiune potrivit legii penale române; infractorul
să fie cetăţean român sau persoană juridică română (nefiind necesară prezenţa sa în România); dacă infracţiunea
este una gravă (pedeapsa prevăzută de legea română pentru aceasta este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai
mare de 10 ani – interesează maximul special al pedepsei legale), ori dacă infracţiunea se comite într-un loc
nesupus suveranităţii niciunui stat, nu este necesară nicio altă condiţie, fiind indiferentă inclusiv dubla
incriminare (nu se impune ca fapta să fie prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a statului pe al cărui
teritoriu se comite fapta); dimpotrivă, dacă infracţiunea este de gravitate scăzută sau medie (pedeapsa prevăzută
în legea română pentru aceasta este amenda, sau închisoarea care nu depăşeşte 10 ani), iar fapta este comisă pe
teritoriul altui stat, atunci se impune verificarea dublei incriminări, ca o condiţie suplimentară. În toate cazurile,
pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, în caz de aplicare a principiului personalităţii legii penale române,
se impune autorizarea prealabilă din partea procurorului (pentru competenţa exactă şi termenul în care trebuie
realizată autorizarea, a se vedea art. 9 alin. 3 C. pen.).
Potrivit Legii nr. 217 din 29 octombrie 2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009
privind Codul penal, precum și pentru modificarea art. 223 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind
Codul de procedură penală (Monitorul Oficial nr. 1012 din 30 octombrie 2020) – Articolul II dispune:
Prin excepție de la prevederile art. 9 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările și completările ulterioare, și
în aplicarea art. 12 din Legea nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare, pentru faptele prevăzute
la art. 218-220, art. 221 alin. (1)-(2^1), art. 222^1, art. 216^1 și art. 374 alin. (1) și (1^1) din Legea nr.
286/2009, cu modificările și completările ulterioare, legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în
afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română indiferent de pedeapsa
prevăzută de legea română, chiar dacă fapta nu este prevăzută ca infracțiune de legea penală a țării unde
aceasta a fost săvârșită.
În ceea ce priveşte realitatea legii penale române – conform art. 10 alin.1 C. pen. – principiul este
incident atunci când în afara teritoriului României se comite o infracţiune îndreptată contra statului român sau
contra unui cetăţean român ori împotriva unei persoane juridice române, dacă fapta este săvârşită de către un
cetăţean străin ori de către un apatrid. Din moment ce textul legal nu prevede nimic în acest sens, rezultă că nu
este necesară verificarea dublei incriminări! Legea impune şi condiţia privitoare la punerea în mişcare a acţiunii
penale cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, precum şi a lipsei unei proceduri judiciare referitoare la respectiva faptă, în statul pe al cărui teritoriu s-a
comis aceasta (art. 10 alin. 2 C. pen). Din acest ultim punct de vedere, reiese subsidiaritatea legii penale române
faţă de legea statului terţ care poate trage la răspundere penală în temeiul teritorialităţii.
Legea penală română se aplică potrivit principiului universalităţii în cazul comiterii,în străinătate, a unor
infracţiuni care sunt săvârşite de către străini, asupra altor străini / împotriva altor state, aşadar atunci când nu
există un punct direct de legătură între fapta comisă şi interesele statului român. Aşadar, este vorba despre
altesituaţii decât cele care atrag aplicarea legii române conform principiilor anterior indicate (teritorialitate,
personalitate, realitate). Pentru că interesul statului român în aplicarea legii penale proprii este mult diminuat de
premisele principiului universalităţii, condiţiile impuse sunt mai stricte decât în celelalte cazuri. Astfel,
universalitatea reprezintă singurul principiu de aplicare în spaţiu a legii penale române în care nu se poate
efectua judecata în lipsa celui acuzat (în contumacie), o condiţie esenţială de activare a prevederilor art. 11 C.
pen. fiind tocmai aceea ca infractorul să se afle (de bună-voie) în România (de aici principalul interes în
reglementarea situaţiei: statul român nu doreşte să încurajeze importul de infracţionalitate, care ar deriva din
transformarea teritoriului ţării într-un spaţiu de impunitate pentru infractorii din alte state). Prin urmare, dacă
infractorul a venit liber în România, legea noastră penală i se poate aplica, dar nu în orice condiţii, ci numai
dacă: fie a comis o infracţiune pe care statul român s-a obligat să o reprime, ca efect al unui tratat internaţional
(situaţie în care nu se solicită dubla incriminare); fie s-a refuzat extrădarea / predarea infractorului, solicitată de
către un stat terţ (ipoteza implică, în mod tacit, existenţa dublei incriminări). În asemenea condiţii, legea penală
română se aplică potrivit principiului universalităţii, dar numai în cazul în care în statul pe cărui teritoriu a fost
aceasta comisă nu există anumite cauze care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea
procesului penal (precum: cauze de înlăturare a răspunderii penale), ori caute de înlăturare a executării
pedepsei,şi numai dacă eventuala pedeapsă deja aplicată infractorului de către acel stat nu a fost executată sau
considerată ca executată.
De menţionat că excepţiile de la aplicarea legii penale române în spaţiu conform teritorialităţii sunt, de
principiu, excepţii şi de la aplicarea acesteia în baza principiilor complementare (mai puţin cazurile stipulate în
Legea nr. 17/1990, care vizează numai principiul teritorialităţii).
17
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
Aspectele privitoare la aplicarea legii penale în spaţiu potrivit principiilor de care ne-am ocupat
aici(într-o prezentare sintetică), se întregesc cu cele ce privesc cooperarea judiciară internaţională în
materie penală, art. 14 C. pen. – într-o reglementare principială – consacrând extrădarea. [Pentru detalii,
recomandăm consultarea literaturii de specialitate şi a legislaţiei în materie – a se vedea în acest sens,
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările la
zi].
*
ÎNTREBĂRI pentru verificarea cunoştinţelor dobândite
(din materia aferentă noțiunilor introductive și aplicării legii penale în timp și spațiu):
1) Care sunt izvoarele dreptului penal și când intră / ies acestea din vigoare?
2) Prin ce se particularizează: raportul juridic penal; norma juridică penală; sancțiunile de drept penal?
3) Ce caractere prezintă ramura dreptului penal? În ce constau acestea?
4) Care sunt și în ce constau principiile fundamentale de drept penal?
5) Care este principiul de bază în materie de aplicare în timp a legii penale și care sunt principiile complementare? Ce fel
de acțiune în timp specifică prezintă fiecare dintre acestea?
6) Ce înseamnă și în ce situații se manifestă conceptele de: activitate a legii penale; retroactivitate; ultraactivitate?
7) Care sunt deosebirile între aplicarea legii penale mai favorabile anterior unei hotărâri definitive, respectiv după o
condamnare definitivă? Care sunt criteriile în funcție de care o lege penală apare mai favorabilă decât alta înainte,
respectiv după o hotărâre definitivă?
8) Ce asemănări și deosebiri există între conceptul de dezincriminare și acela de lege penală mai favorabilă? Care sunt
accepțiile largă (lato sensu), respectiv restrânsă (stricto sensu) ale conceptului de lege penală mai favorabilă?
9) Care este principiul de bază în materie de aplicare în spațiu a legii penale și care sunt principiile complementare? Ce
fel de condiții de incidență specifice prezintă fiecare dintre acestea? Care este raportul dintre ele?
10) Ce se înțelege, în dreptul penal, prin noțiunile: ubicuitate; judecată în contumacie; teritoriu al României; extrădare;
imunitate de jurisdicție? În ce materie intervin fiecare dintre acestea? Realizați o scurtă prezentare pentru fiecare!
18
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
forme de manifestare a unității infracționale naturale (infracţiunea simplă; infracţiunea continuă; infracţiunea
deviată), dar şi forme de manifestare a unităţii infracţionale legale(infracţiune de obicei; infracţiune progresivă
– alături de cele care beneficiază de reglementare expresă); alte forme ale pluralităţii de infracţiuni (pluralitate
nenumită – alături de cele care beneficiază de reglementare expresă) ş.a. Le vom examina în continuare,
acordând prioritate – ceea ce este firesc – definiţiei acordate infracţiunii şi trăsăturilor sale esenţiale.
Obiective generale:
- Fixarea infracţiunii ca instituţie fundamentală a dreptului penal, în corelaţie cu celelalte instituţii
fundamentale ale domeniului de referinţă.
- Dobândirea de către studenţi a abilităţii de înţelegere a particularităţilor instituţiilor juridico-penale cu
apartenenţă la instituţia fundamentală a infracţiunii, cu precădere a următoarelor: tentativa, unitatea şi
pluralitatea de infracţiuni, participaţia penală, cauzele generale de excludere a infracţiunii ş.a.
- Dobândirea de către studenţi a aptitudinii de delimitare a cauzelor de excludere a infracțiunii în raport de alte
cauze cu efecte extinctive asupra instituţiilor fundamentale ale dreptului penal (în principal: cauzele care
înlătură răspunderea penală şi cauzele de nepedepsire), dar şi a abilităţii studenţilor de a surprinde
particularităţile prezente la nivelul conţinutului normativ al fiecăreia dintre acestea.
- Dezvoltarea capacităţii de înţelegere a formelor infracţiunii intenţionate după fazele sale de desfăşurare
(actele preparatorii, tentativa, infracţiunea – fapt consumat, fapt epuizat), precum şi a formelor unităţii
infracţionale (unitate naturală şi unitate legală), cu dezvoltarea aptitudinii de a face corelaţii între acestea.
- Fixarea noţiunilor de baza în legătură cu formele pluralităţii de infracţiuni (în principal: concursul de
infracţiuni, recidiva şi pluralitatea intermediară);fixarea problemelor de delimitare între pluralitatea de
infracţiuni (în forma concursului ) şi anumite forme ale unităţii infracţionale (interesând, îndeosebi infracţiunea
continuată şi infracţiunea complexă).
- Dezvoltarea abilităţii studenţilor de a delimita între formele pluralităţii ocazionale de făptuitori/infractori
(după contribuţia acestora: coautorat, instigare şi complicitate); înţelegerea corectă a problemelor pe care le
ridică instituţia participaţiei penale, inclusiv a celor privitoare la tratamentul penal aplicabil participanţilor.
Obiective specifice:
- Fixarea „abc”-ului juridico-penal în raport de instituţiile cu apartenenţă la instituţia fundamentală a
infracţiunii, prin asimilarea corespunzătoare a explicaţiilor ce privesc definiţia generală, legală a infracţiunii,
trăsăturile sale esenţiale/fundamentale/generale, ca trăsături comune tuturor faptelor cu manifestare în domeniul
de referinţă.
- Dobândirea de către studenţi a abilităţii de a distinge între fiecare dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii,
prin prisma conţinutului aferent fiecăreia dintre acestea.
- Stabilirea unui prim contact cu materia rezervată cauzelor de excludere a infracţiunii– în concordanţă cu
definiţia legală şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.
Preliminarii
În considerarea înscrierii definiţiei legale a infracţiunii în articolul de debut în materie (art. 15 din
Capitolul I, Titlul II al Părţii generale a Codului penal), înţelegem / preferăm să demarăm expunerea noastră,
prin reproducerea textului normativ de interes (care ne permite succinte comentarii).
Art. 15. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.
(1) Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi
imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
(2) Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.
Textul legal (mai sus reprodus) consacră definiţia acordată noţiunii generale de infracţiune (alin. 1) şi
exprimă un principiu fundamental al materiei (alin. 2). Se poate constata modelul de reglementare pentru care a
optat legiuitorul nostru penal, anume: înscrierea definiției infracţiunii + un principiu fundamental ce guvernează
instituţia răspunderii penale (al cărei unic temei îl reprezintă fapta ce constituie infracţiune).Într-o atare optică,
prin inserarea unui text legal care cuprinde o definiţie acordată infracţiunii, se indică/evidenţiază acele
trăsături ridicate la rang de trăsături esenţiale, în considerarea acestora, de către însuşi legiuitorul penal, ca
fiind trăsături generale, fundamentale, comune, deci caracteristice infracţiunii „în general”. Altfel spus,
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt trăsături ce caracterizează toate faptele concrete reprezentând fapte
penale generatoare de răspundere penală, cât şi fiecare faptă penală/infracţiune concretă.
19
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
Infracţiunea este faptă prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă
persoanei care a săvârşit-o, constituind singurul temei al răspunderii penale (art. 15 C. pen.).Ceea ce este
esenţial pentru faptă rezidă în:
- prevederea în legea penală şi săvârşirea cu vinovăţie;
- caracterul nejustificat (sau antijuridicitatea);
- caracterul imputabil (sau imputabilitatea/reproşabilitatea).
Pornind de la definiţia legală(care este o definiţie apreciată drept formală), putem afirma că infracţiunea
este o faptă tipică, antijuridică şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Se poate observa că primul loc în
definiţia infracţiunii este ocupat de prevederea faptei în legea penala, trăsătură esenţială(definitorie) ce decurge
din principiul fundamental al legalităţii incriminării (consacrat de art. 1 C. pen.).
De reţinut: Care sunt/ câte sunt (şi care este conţinutul propriu al fiecăreia dintre)trăsăturile apreciate a
fi trăsături esenţiale ale infracţiunii, reprezintă un subiect controversat în doctrina noastră penală. Sub acest
aspect, menţionăm că se manifestă, în principal, două curente de opinie. Astfel:
- fie se apreciază că infracţiunea are un număr de patru trăsături esenţiale: prevederea în legea penală(1) /
săvârşirea cu vinovăţie (2) / caracterul nejustificat al faptei (3) / caracterul imputabil al faptei (față de persoana
care a săvârșit-o) (4);
- fie se apreciază că infracţiunea are un număr de trei trăsături esenţiale: prevederea în legea penală(1) /
caracterul nejustificat al faptei (2) / caracterul imputabil (persoanei care a săvârşit-o) (3).
Trebuie subliniat faptul că un punct nevralgic al dezbaterilor doctrinare actuale rezidă în considerarea
locului ocupat în definiţia infracţiunii de conceptul de vinovăţie (semnificația vinovăției), mai exact, punându-se
problema dacă aceasta – vinovăţia – constituie (sau nu) o trăsătura esenţială autonomă, distinctă de cea a
prevederii faptei de legea penală.
factură obiectivă = tipicitate (cu limitarea tipicităţii la elementele obiective); 2)săvârşirea cu vinovăţie –
concordanţa între fapta concret comisă şi modelul legal de incriminare sub aspectul elementelor de factură
factură subiectivă; 3)caracterul nejustificat al faptei; 4)caracterul imputabil al faptei. Într-o a doua opinie se
susţine că infracţiunea prezintă trei trăsături esenţiale, anume:1) prevederea faptei în legea penala –
concordanţa între fapta concret săvârşită şi modelul legal de incriminare sub aspectul elementelor de factură
obiectivă, cât şi al elementelor de factură subiectivă = tipicitate; 2)caracterul nejustificat al faptei; 3)caracterul
imputabil al faptei.
În esenţă, desprindem concluzia potrivit căreia fie se apreciază ca prevederea faptei în legea penală se
referă doar la elementele obiective din conţinutul infracţiunii (tipicitatea are în vedere doar elementele de
factură obiectivă din conţinutul incriminării, elementul subiectiv – vinovăţia – constituind o trăsătură esențială
distinctă a infracțiunii, potrivit art. 15 C. pen.), fie se apreciază că, deşi vinovăţia este enumerată de legiuitor
printre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, aceasta nu constituie în fapt o trăsătură esenţială distinctă, ci (doar)
elementul de factură subiectivă din cuprinsul normei de incriminare(sub formă de intenţie, culpa sau intenție
depășită – după caz, conform art. 16 C. pen.). În această ultimă viziune, reiese că nu se acordă autonomie
vinovăţiei(prin excluderea acesteia din cuprinsul tipicităţii) şi nu se abandonează concepţia proiectului Codului
penal în vigoare (cu privire la trăsătura esenţială a tipicităţii, care integra prevederea faptei în legea penală și
vinovăția). Se impune precizarea potrivit căreia vinovăţia, ca trăsătură generală a infracţiunii(spre deosebire de
concepţia ilustrată de reglementarea anterioară: Codul penal din 1968)este denumită de legiuitorul actual
imputabilitate –trăsătură esenţială (distinctă) a infracţiunii.
În concluzie – şi în acord cu unii dintre autorii de specialitate – afirmăm că prevederea faptei în legea
penală şi vinovăţia sunt întrunite în cazul în care există o corespondenţă între faptă concretă şi faptă descrisă
în norma de incriminare, sub aspectul elementelor obiective (prevederea faptei în legea penală, înţeleasă ca
tipicitate obiectivă) şi al formei de vinovăţie cerută de legea penală (vinovăţia, în sensul dispoziţiei din art. 16
C. pen. – tipicitate subiectivă).
Important: Orice infracţiune este (trebuie să fie), înainte de toate,o faptă prevăzută de legea penală,
dar nu orice faptă prevăzută de legea penală este şi infracţiune! Nu se pune semn de egalitate – trebuie să se
facă distincţie – între formulările: „faptă prevăzută de legea penală” şi „infracţiune” (= faptă penală, ilicit penal).
Prevederii faptei de legea penala (în sens larg) – tipicităţii – trebuie să i se adauge și celelalte două trăsături
esenţiale(anume: caracterul nejustificat al faptei şi caracterul imputabil persoanei care a săvârşit-o), pentru ca
fapta concret comisă să poată fi calificată drept infracțiune.
spus, „se loveşte” (direct) în trăsătura esenţială a antijuridicităţii faptei. Aspectele comune tuturor acestor
cauze conduc la definirea lor ca fiind acele „situaţii în care o faptă, deşi prevăzută de legea penală, poate să nu
constituie infracţiune dacă, în raport cu cerinţele ordinii juridice în ansamblul ei, este permisă (licită)” –
[Dicţionar de drept penal şi procedură penală].
Important: Cauzele (generale) justificative se vor examina într-un capitol distinct din prezentul suport
de curs.
cunoașterea antijuridicităţii faptei şi exigibilitatea unei conduite conforme normei juridice. Fără a insista aici,
anticipând materia, avansăm cu titlu de exemplu: actul deliberat de ucidere a victimei de către un minor
nerăspunzător penal (de pildă, un copil în vârstă de 13 ani la data comiterii faptei), deși corespunde întru-totul
descrierii realizate de legiuitor în textul care incriminează omorul (art. 188 C. pen.) și reprezintă o faptă care are
caracter ilicit (nefiind comisă în condiţiile unei cauze justificative prevăzute de lege), nu este, totuși, imputabilă
persoanei care a săvârşit-o, neconstituind – prin urmare – infracțiune (în raport de respectivul făptuitor) [a se
vedea: art. 27 coroborat cu art. 113 alin. (1) C. pen.].
Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la definirea lor ca fiind acele stări, situaţii, împrejurări,
cazuri a căror existenţă în timpul săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală determină imposibilitatea
imputării comiterii acestora în sarcina persoanei făptuitorului.
Important: Cauzele (generale) de neimputabilitate se vor examina într-un capitol distinct din prezentul
suport de curs.
*
Existenţa infracţiunii este condiţionată de întrunirea cumulativă a trăsăturilor esenţiale, lipsa uneia
dintre acestea ducând la inexistenţa/excluderea infracţiunii (înlăturarea caracterului penal al faptei), şi – deci –
pe cale de consecinţă, la excluderea răspunderii penale. Ajungând în acest punct al expunerii, apreciem asupra
importanţei reliefării unor aspecte de ordin procesual penal.
Potrivit dispoziţiilor din art. 16 alin. (1) lit. a) – d) Cod procedură penală, se prevede că: „Acţiunea
penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: a) fapta nu
există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu
există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de
neimputabilitate”.Soluţiile ce pot fi date în toate aceste cazuri, în urma constatării lor, sunt: clasarea(în cursul
urmăririi penale), respectiv achitarea(în cursul judecăţii).
De reţinut:În elaborările teoretice (lucrări de specialitate: cursuri, manuale, tratate), comentariile
referitoare la definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, se regăsesc într-un amplu capitolul intitulat Teoria
generală a infracţiunii, iar introducerea în problematica teoretică pe care o dezvoltă este (invariabil) marcată de
secţiunea rezervată definiţiei şi trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii. Dispoziţia generală din art. 15 C. pen.
constituie punct de plecare pe căile controverselor pe care le ridică probleme teoretice privitoare la chestiuni de
bază: care sunt/ câte sunt trăsăturile generale/fundamentale ale infracţiunii, respectiv ce implică acestea sub
aspectul conţinutului pe care îl prezintă, neajungându-se la concordanţa explicaţiilor privitoare la trăsăturile
esenţiale ale infracţiunii, la o viziune unitară în materie; astfel,se dă contur unei doctrine eterogene, se lăsă
(încă) loc de interpretare, inclusiv în activitatea de aplicare a legii penale.
*
Revenind la prevederile art. 15 C. pen., se evidențiază şablonul legal construit pe: definiţie acordată
infracţiunii + exprimarea unui principiu fundamental(potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al
răspunderii penale). Referindu-ne la art. 15 alin. (2) C. pen., se instituie regula(lipsită de derogare!) potrivit
căreia doar existenţa infracţiunii atrage răspunderea penală, evidenţiindu-se legătura strânsă (de tip organic)
dintre fapta penală şi răspunderea juridico-penală, ale cărei consecinţe sunt reprezentate (dintre sancţiunile de
drept penal) de pedepse şi măsuri educative (sancțiuni penale propriu-zise).
Aşadar: infracţiune răspundere penală – sancţiune penală!
Prin excepţie de la regulă, deși fapta reprezintă infracțiune, se va înlătura răspunderea penală în
ipoteza incidenţei unor cauze expres indicate de lege (Titlul VII din Partea generală, art. 152 – art. 159 C. pen.,
anume: amnistia;prescripţia răspunderii penale;lipsa plângerii prealabile şi retragerea plângerii prealabile –
în cazul unor infracţiuni pentru care se prevede că acţiunea penala se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate;împăcarea dintre infractor şi victima unor infracţiuni).
Important: Cauzele care înlătură răspunderea penală vor constitui obiect de studiu în semestrul al II-
lea. În contextul discuţiei întreprinse pe marginea dispoziţiilor art. 15 C. pen., semnalăm
diferenţierea/departajarea care se impune a fi făcută între cauzele care înlătură răspunderea penală şi alte
categorii de cauze operante în materie juridico-penală, așa cum sunt, cauzele de excludere a infracţiunii.
Astfel, după cum rezultă din însăşi denumirea atribuită – cauze de înlăturare a răspunderii penale –
acestea„lovesc” (direct) în consecinţa atrasă/efectul atras ca urmare a comiterii unei fapte ce constituie
infracţiune, aptă a genera răspunderea penală. Cu alte cuvinte, incidenţa cauzelor care înlătură răspunderea
penală nu afectează existenţa infracţiunii / nu alterează caracterul infracţional al faptei (fapta concret comisă
este o faptă penală), înlăturându-se, însă, în mod indirect,posibilitatea luării / stabilirii / aplicării de sancţiuni
penale (pedepse sau măsuri educative).
23
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
11) Care sunt trăsăturile esenţiale ale infracţiunii? Ce puncte de vedere principale s-au formulat în această
materie în doctrina penală?
12) La ce se referă noţiune de „tipicitate”? Ce discuţii pot fi surprinse în doctrina penală autohtonă cu privire la
semnificația și conținutul acesteia?
13) Ce presupune caracterul nejustificat (ilicit) al faptei – trăsătură esenţială a infracţiunii?
14) Ce presupune caracterul imputabil al faptei – trăsătură esenţială a infracțiunii?
15) Cum se verifică existenţa trăsăturii esenţiale a antijuridicității faptei?
16) Cum se verifică existenţa trăsăturii esenţiale a imputabilităţii faptei?
17) Noțiunea de infracțiune este, sau nu, sinonimă cu aceea de faptă prevăzută de legea penală?
18) Ce se înțelege prin conceptul de definiție legală materială a infracțiunii? Dar prin acela de definiție legală
formală a infracțiunii?
19) Care este, în lumina definiției legale actuale a infracțiunii, relația (raportul) dintre vinovăție și
imputabilitate?
20) Care sunt instituțiile penale fundamentale ale dreptului penal?
III.2.CONŢINUTUL INFRACŢIUNII
Obiective specifice:
- Fixarea noţiunii de „conţinut al infracţiunii” prin prisma delimitărilor care trebuie operate în raport cu
definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.
- Dobândirea de către studenţi a abilităţii de înţelegere corespunzătoare a dimensiunilor conţinutului
constitutiv al infracţiunii, configurat pe cele două laturi indispensabile (latura obiectivă şi latura subiectivă).
- Dezvoltarea abilităţii studenţilor de a distinge factorii infracţiunii: obiectul şi subiecţii infracţiunii, cu fixarea
aspectelor esenţiale referitoare la clasificări în materie (tipuri de obiect al infracţiunii; subiect activ al
infracţiunii şi subiect pasiv al infracţiunii; condiţii cerute subiecților infracţiunii, cu precădere condiţii
generale/speciale cerute subiectului activ al infracţiunii – persoană fizică).
Preliminarii
Conţinutul infracţiunii şi definiţia infracţiunii nu sunt identice!Definiţia generală (din art. 15 C. pen.)
relevă trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, ceea ce permite delimitarea ilicitului penal de alte forme de ilicit
juridic, extrapenal. Legislaţia noastră penală cuprinde (însă) un număr considerabil de infracţiuni, fapte de o
mare varietate, care prezintă, toate (în comun), aceleași trăsături esențiale. Astfel, se ajunge la necesitatea
operării de distincţii între tipuri de infracţiuni, deosebind o faptă ce constituie infracţiune de o altă faptă penală,
de alte infracţiuni. În această operațiune, definiția infracțiunii / trăsăturile esențiale ale infracțiunii nu permit
respectivele delimitări, care sunt posibile, însă, prin raportare la conținutul juridic particular al fiecărui tip de
infracțiune în parte.
Conţinutul infracţiunii poate fi definit ca totalitatea/ansamblul condiţiilor obiective şi subiective
prevăzute în norma de incriminare, necesare pentru existenţa unei anumite infracţiuni, care determină un
anumit tip de infracţiune. Conţinutul specific al fiecărei infracţiuni, prin trăsăturile proprii pe care le prezintă,
permite diferenţierea între ele a faptelor ce constituie infracţiuni.
Sub acest aspect, nu trebuie confundate definiţia infracţiunii şi trăsăturile esenţiale ale acesteia, cu
noţiunea de conţinut al infracţiunii, ce impune o analiză a structurii sale şi care dezvoltă o vastă problematică cu
privire la părţile componente, sau elementele constitutive ce se integrează în conţinutul infracţiunii, interesând
în principal: latura obiectivă, latura subiectivă, obiectul şi subiecţii infracţiunii. [Pentru alte aspecte privitoare
la conţinutul infracţiunii, recomandăm parcurgerea in extenso a doctrinei de specialitate].
Evidenţiem că, prin normele speciale, legiuitorul a incriminat diferite fapte pe care le-a caracterizat sub
aspectul elementelor şi trăsăturilor obiective şi subiective necesare pentru a constitui infracţiuni. Toate aceste
elemente şi condiţii prevăzute de lege, care caracterizează anumite infracţiuni, formează conţinuturile acestor
fapte penale, ce reprezintă conţinuturi determinate, abstracte, tipare legale în care se încadrează faptele
24
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
concrete ce se comit în realitate, care trebuie să corespundă condiţiilor prevăzute de legea pentru a constitui o
infracţiune sau alta, spre exemplu:
- potrivit dispoziţiei din art. 188 C. pen., infracţiunea de omor se realizează atunci când o persoană ucide cu
intenţie o altă persoană;
- potrivit dispoziţiei din art. 228 C. pen., infracţiunea de furt se realizează atunci când o persoană sustrage un
bun mobil din posesia sau detenţia unei alte persoane, fără consimţământul acesteia, în scopul însuşirii pe
nedrept;
- potrivit dispoziţiei din art. 295 C. pen., infracţiunea de delapidare se realizează prin însuşirea, folosirea sau
traficarea, de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le
gestionează sau administrează.
Rezultă că,prin norme speciale de incriminare, sunt prevăzute infracţiuni determinate şi – deci –
conţinuturile acestor infracţiuni (a căror studiere se realizează în cadrul părţii speciale a dreptului penal).
După cum s-a menţionat, conţinutul infracţiunii şi definiţia acesteia nu sunt identice; definiţia generală
din art. 15 alin. (1) C. pen. relevă trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi permite delimitarea ilicitului penal de
alte forme de ilicit juridic (contravenţii, abateri disciplinare etc.). Conţinutul infracţiunii caracterizează fiecare
infracţiune, prin trăsăturile proprii, făcând-o să se deosebească de alte infracţiuni. La nivelul anului al II-lea de
studiu se examinează noţiunea de conţinut general (generic) al infracţiunii, reţinându-se tot ceea ce este comun
tuturor conţinuturilor de infracţiuni.
25
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
atenuată a omisiunii sesizării săvârşită cu intenţie – art. 267 alin. (2) C. pen.; înlesnirea evadării comisă din
culpă, formă atenuată a faptei intenţionate – art. 286 alin. (4) C. pen.
Infracţiunea presupune săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, cu vinovăţie (în forma
cerută/impusă de lege). Fapta, manifestată sub formă de acţiune sau inacţiune, care cauzează urmări
dăunătoare, şi vinovăţia inclusă în conţinutul ei, sunt elemente ale infracţiunii ce se integrează în conţinutul
său, constituind părţile sale componente: latura obiectivă şi latura subiectivă.
În conţinutul infracţiunii se integrează, în primul rând, faptă incriminată de lege, cu trăsăturile ce o
caracterizează, prin intermediul căreia se lezează valorile ocrotite penal, obiectul infracţiunii. Pe lângă obiect,
infracţiunea nu poate fi concepută fără existenţa unor subiecţi, respectiv persoana care săvârşeşte faptă
incriminată (şi care răspunde de săvârşirea acesteia) – subiectul activ – şi persoana împotriva căreia se îndreaptă
actul de conduită interzis, ca titulară a valorii ocrotite de legea penală – subiectul pasiv.
Dacă obiectul şi subiectul formează părţi componente, constitutive, ale infracţiunii, care se integrează în
conţinutul său, sau doar condiţii care există în afara infracţiunii, dar fără de care infracţiunea nu este posibilă, a
reprezentat şi reprezintă o temă de dezbatere în doctrina penală.
Toate cerinţele prevăzute de legea penală pentru existenţa unei infracţiuni, fie că se referă la conţinutul
constitutiv sau la cel juridic (noţiuni încetăţenite în doctrina penală) au valoarea unor elemente constitutive,
lipsa unuia dintre ele putând atrage inexistenţa infracţiunii sau a unei anumite infracţiuni. De altfel, în analiza
conţinutului specific al fiecărei infracţiuni se prezintă obiectul, subiecţii, latura obiectivă şi latura subiectivă,
prin prisma trăsăturilor lor caracteristice, urmând – la rândul nostru – să le punem sintetic în discuţie, de pe
poziţia elementelor analitice ale infracţiunii.
Important: Din punct de vedere didactic, unii autori tratează distinct obiectul şi subiecţii infracţiunii
(drept factori/condiţii preexistente oricărei infracţiuni săvârşite), față de conţinutul constitutiv propriu-zis al
infracţiunii – latura obiectivă şi latura subiectivă – spre deosebire de alţi autori care, considerând toate cele
patru categorii de elemente (obiect, subiect, latură obiectivă şi subiectivă) drept elemente componente ale
tipicităţii, le tratează cu ocazia prezentării tipicităţii ca trăsătură definitorie a infracţiunii.
26
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
În raport de subiectul activ al infracţiunii, doctrina distinge între infracţiuni cu subiect activ general şi
infracţiuni cu subiect activ special. Infracţiunile cu subiect activ general sunt cele ce pot fi comise de orice
persoană fizică (în calitate de autor sau ca participant), care îndeplineşte, la data săvârşirii lor, condiţiile
generale mai sus-menţionate. În cazul unor infracţiuni, persoana fizică autor / coautor (în măsura în care
coautoratul este posibil) mai trebuie să îndeplinească în momentul săvârşirii faptei o condiţie, calitate specială
prevăzută în norma de incriminare, caz în care infracţiunile pot fi denumite infracţiuni cu subiect activ special /
calificat / circumstanţiat, infracţiuni proprii (opinie majoritară).Spre exemplu: calitatea de funcţionar public,
pentru unele infracţiuni de corupţie sau de serviciu (luarea de mită, art. 289 C. pen.; delapidarea, art. 295 C. pen.
etc.), calitatea de militar, pentru unele infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate (dezertarea, art.
414 C. pen..; lovirea superiorului ori a inferiorului, art. 420 C. pen. etc.) ş.a.m.d.
Precizare importantă: Tratarea persoanei juridice ca subiect activ al infracţiunii/ condiţiile
răspunderii penale a persoanei juridice urmează a se realiza în cadrul materiei repartizată studiului în semestrul
al II-lea!De altfel, întreaga problematică vizând aspecte antrenate de săvârșirea de infracțiuni de către subiectul
activ persoană (pornind de la condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice), la care se vor adăuga: regimul
de sancționare incident în privința acesteia, particularități la nivelul cauzelor care înlătură răspunderea penală /
executarea pedepsei / consecințele condamnării persoanei juridice se vor regăsi în cadrul suportului de curs
corespunzător semestrului al II-lea, urmând a face obiectul evaluării tot în semestrul al II-lea de studiu. În
aceeaşi ordine de idei, specificăm că în prezentul suport de curs sunt incluse unele comentarii privind formele
pluralităţii de infracţiuni în cazul persoanei juridice, menționând că s-a tratat cu predilecție instituția recidivei,
într-o expunere paralelă cu reglementarea recidivei în cazul persoanei fizice; excede, de asemenea, pregătirii pe
durata semestrului I, în considerarea ideii potrivit căreia se impune fixarea formelor pluralităţii de infracţiuni, în
mod prioritar, în cazul persoanei fizice).
Prin subiect pasiv al infracţiunii se înţelege persoana fizică sau juridică (inclusiv statul), împotriva
căreia se îndreaptă activitatea infracţională, ca persoană vătămată prin săvârşirea faptei, titulară a valorii
sociale ocrotită de legea penală. Uneori şi subiectul pasiv trebuie să îndeplinească, pentru existenţa unei
anumite infracţiuni, o calitate specială prevăzută expres în norma de incriminare (exemplu: ultrajul, art. 257 C.
pen.).
În raport de subiectul pasiv al infracţiunii, doctrina distinge între infracţiuni cu subiect pasiv general
(infracţiuni în cazul cărora valoarea socială ocrotită poate aparţine oricărei persoane) şi infracţiuni cu subiect
activ special / calificat / circumstanţiat (care nu sunt însă cuprinse în denumirea de infracţiune proprie,
rezervată doar faptelor incriminate cu subiect activ special), în cazul cărora legea solicită o anumită calitate
specială subiectului pasiv al infracțiunii.
Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi unic[spre exemplu: o persoană vătămată în urma realizării acţiunii
de ucidere cu intenţie – omor, art. 188 C. pen. – sau de ucidere din culpă, art. 192 alin. (1) C. pen.), sau plural
[spre exemplu: omor calificat – art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen. – sau uciderea din culpă – art. 192 alin. (3) C.
pen.].
Este de precizat faptul că,în cazul anumitor infracţiuni, calitatea specială a subiecţilor implicaţi în
săvârşirea faptei – activ sau / şi pasiv – atrage atenuarea sau agravarea răspunderii penale. Spre exemplu:
- subiect activ special – agravare: cazul infracţiunii de viol agravat [art. 218 alin. (3) lit. a) C. pen. - comis
de persoana în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul căreia se află victima].
- subiect pasiv special – agravare: cazul infracţiunii de omor calificat [art. 189 alin. (1) lit. g) C. pen. –
comis asupra unei femei gravide].
- subiect activ şi pasiv special – atenuare: cazul infracţiunii de ucidere ori vătămare a nou-născutului
săvârşită de către mamă (art. 200 C. pen.).
Latura obiectivă din conţinutul constitutiv al infracţiunii include/cuprinde trei elemente componente
obligatorii, respectiv: elementul material (acţiune sau inacţiune), urmarea imediată (rezultatul) şi legătura de
cauzalitate. Latura obiectiva este una dintre cele două laturi din conţinutul constitutiv al oricărei infracţiuni (nu
se confundă cu latura subiectiva, inseparabilă acesteia). După cum se va vedea, latura obiectivă include în
structura sa cele trei elemente obligatorii (mai sus enunţate), la care se adaugă, în unele cazuri, anumite cerinţe
(esenţiale) cu privire la elementul material. Lipsa unuia dintre elementele componente spulberă unitatea laturii
obiective, atrăgând, pe cale de consecinţă, inexistenţa infracţiunii. Le vom examina pe rând.
28
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
29
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
producerea unor consecinţe deosebit de grave – în sensul indicat de art. 183 C. pen. – în cazul anumitor
infracţiuni de serviciu, potrivit art. 309 C. pen.).
În raport de urmarea imediată, infracţiunile se clasifică în: infracţiuni de rezultat şi infracţiuni de
pericol. Este de subliniat faptul că o parte din doctrină foloseşte ca noţiuni alternative: pentru infracţiune de
rezultat, expresia – infracţiune materială; pentru infracţiune de pericol, expresia – infracţiune formală sau
infracţiune de atitudine. În acest sens,reamintim că în opinia altor autori de specialitate – pe care o împărtăşim
– clasificarea infracţiunilor în materiale şi formale se realizează potrivit criteriului dat de existenţa (sau
inexistenţa) obiectului material.
Infracţiunile de rezultat sunt cele în conţinutul cărora legiuitorul a prevăzut, explicit sau implicit,
urmarea, ca urmare de ordin material (rezultat); acestea produc un rezultat material, o modificare fizică,
perceptibilă,în realitatea înconjurătoare. Spre exemplu: prevedere explicită a rezultatului există în conţinutul
infracţiunilor de vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, înşelăciune; prevedere implicită
a rezultatului există în conţinutul infracţiunilor de omor/omor calificat.
Infracţiunile de pericol sunt acelea în cazul cărora urmarea imediată nu este una materială, constând
(doar) într-o stare de periclitare a valorii sociale penal ocrotită prin norma de incriminare. În cazul acestor
infracţiuni urmarea imediată nu se manifestă sub forma unei modificări efective în realitatea (concretă,
obiectivă) înconjurătoare, valoarea socială protejată penal nu suferă în concret nicio ştirbire cuantificabilă din
punct de vedere material, aceasta fiind lezată doar prin punerea sa în primejdie, prin periclitarea sa, aspect de
natură să provoace tulburare şi nelinişte în buna desfăşurare abstractă a relaţiilor sociale aferente.
Unii autori disting şi o subclasificare a infracţiunilor de pericol, în: infracţiuni de pericol concret şi
infracţiuni de pericol abstract, în funcţie de gradul de determinare, în norma de incriminare, a valorii sociale
periclitate. Spre exemplu: fapta incriminată de art. 329 alin. (1) C. pen.(Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu
sau îndeplinirea lor defectuoasă din culpă)–identificându-se potrivit normei de incriminare, înscrierea potrivit
căreia „dacă prin aceasta se pune în pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau
manevră pe calea ferată” –ilustrează o infracţiune de pericol social concret. Dimpotrivă, fapta incriminată de
art. 335 alin. (1) C. pen. (Conducerea unui vehicul fără permis de conducere) –ilustrează o infracţiune de pericol
abstract. [Nu sunt deloc de neglijat nu sunt nici alte clasificări, din punct de vedere al elementului material, sens
în care recomandăm parcurgerea doctrinei de specialitate, în vederea reţinerii şi a altor tipuri de infracţiuni.]
De reţinut: Clasificarea infracţiunilor din punct de vedere al urmărilor produse prezintă interes nu
doar de ordin teoretic, ci şi practic, fiind infracţiuni ce se deosebesc sub aspectul momentului consumării.
Astfel, consumarea unei infracţiuni de rezultat are loc la data realizării integrale a activităţii infracţionale,
care este urmată de apariţia urmării imediate (efectiv verificată pe caz concret), iar consumarea unei
infracţiuni de pericol are loc când, în urma realizării integrale a actului de conduită interzis, este generată
starea de pericol asupra valorii sociale. În aceeaşi ordine de idei, diferenţe se înregistrează – sub acest aspect –
şi în cazul formei atipice a tentativei (a se vedea materia rezervată prezentării formelor infracţiunii intenţionate).
practica penală s-a confruntat cu astfel de situaţii, care impun un examen riguros al cauzei supuse soluţionării
(spre exemplu: o persoană este victima unui accident de trafic rutier, suferind vătămări serioase ale integrităţii
corporale, dar existând încă şanse de supravieţuire, însă, pe drum spre spital ambulanţa este implicată într-un alt
accident, în urma căruia pacientul decedează, sau, ajuns la spital, încetează din viaţă fiind prins într-un incendiu
declanşat de un piroman).
În materia raportului de cauzalitate, în doctrina penală s-au formulat mai multe teorii, subsumate celor
două curente, respectiv: teza monistă şi teza pluralistă, după cum se consideră că producerea rezultatului faptei
se datorează unei singure cauze sau unui concurs de cauze.
Important: Situându-ne (aproape) în afara oricărui comentariu cu privire la teoriile privind raportul de
cauzalitate, atragem atenţia asupra necesităţii parcurgerii in extenso a doctrinei de specialitate, prin prisma
elaborărilor teoretice corespunzătoare acestei materii! În urma studiului individual, atenţia trebuie îndreptată, cu
precădere, asupra meritelor şi limitelor teoriilor vehiculate(acestea nu sunt adăpost de critici). La rândul nostru,
specificăm că, dintre teoriile privitoare la raportul de cauzalitate, de largă îmbrăţişare se bucurăteoria (clasică a)
echivalenţei condiţiilor (denumită şi teoria condiţiei sine qua non), în doctrina autohtona fiind semnalată şi o
teorie care se bucură de audienţă în doctrina străină, anume teoria imputării obiective a rezultatului.
Latura subiectivă cuprinde totalitatea elementelor de factură subiectivă care preced şi însoţesc
acţiunea sau inacţiunea prin care se realizează latura obiectivă, al cărei element obligatoriu, esenţial, îl
reprezintă întotdeauna vinovăţia. Aceasta reprezintă atitudinea psihică a persoanei, constând într-un act de
conştiinţă şi voinţă (alcătuit din elemente intelective şi volitive) faţă de faptă şi urmările acesteia: vinovăţia în
forma cerută potrivit normei de incriminare. Această atitudine psihică, manifestată sub formă de intenţie, culpă
sau intenție depășită (praeterintenţie), constituie latura subiectivă din conţinutul infracţiunii, care se află într-o
strânsă legătură cu latura obiectivă, formând împreună cu ea un tot coerent şi inseparabil.
Alături de vinovăţie, ca element esenţial, în cazul unor infracţiuni (intenţionate), elementul subiectiv
este complinit de lege prin înscrierea în norma incriminatoare a unor cerinţe subiective referitoare la un anumit
scop sau mobil.
Potrivit art. 16 alin. (1) C. pen. – articol cu denumirea marginală „Vinovăţia” – se prevede că:„Fapta
constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală”. Menţionăm
că, prin înscrierea acestei dispoziţii legale, legiuitorul penal a dorit să evidenţieze faptul că formele vinovăţiei ţin
de structura internă a infracţiunii (vinovăţia ca element constitutiv), iar nu de imputabilitate. În reglementarea
legii – art. 16 C. pen. – corespunzător alineatului imediat următor celui precitat, se prevede că vinovăţia există
când faptă este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită (alin. 2) – care reprezintă formele legale ale
vinovăţiei, fiecare în parte fiind definită corespunzător, respectiv: intenţia şi modalităţile sale normative(alin. 3);
culpa şi modalităţile sale normative(alin. 4); intenţia depăşită(alin. 5).
Codul penal foloseşte pentru caracterizarea vinovăţiei diferitelor infracţiuni mai multe procedee:
- în unele cazuri, cu privire la anumite tipuri de infracţiuni, indică forma de vinovăţie prin însăşi denumirea
atribuită faptei incriminate (exemplu: ucidere din culpă, vătămare corporală din culpă, distrugere din culpă),
sau prin însuşi conţinutul reglementării (exemplu: neglijenţa în serviciu).
- în alte cazuri, codul fixează regula în Partea generală, conform reglementării din acelaşi art. 16, dar în
alin. (6), care prevede că fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită
cu intenţie (teza I), iar fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres
(teza a II-a).Desprindem concluzia că regula este că fapta constând fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune,
31
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
constituie infracţiune numai dacă este săvârşită cu intenţie şi doar prin excepţie, când legea prevede expres,
faptă săvârşită (prin acţiune sau inacţiune) din culpă, constituie infracţiune.
Existenţa vinovăţiei nu este prezumată de lege, ci trebuie dovedită de organele judiciare penale, în urma
examinării minuţioase, cu maximă seriozitate a cauzei, pentru corecta identificare a formei de vinovăţie ce
ilustrează poziţia psihică pe care s-a situat persoana implicată în săvârşirea faptei, şi o justă încadrare juridică a
faptei (formele vinovăţiei penale, modalităţile lor normative, ridicând probleme de delimitare).
III.2.5.1. Intenţia
Intenţia este forma dominantă a vinovăţiei penale, majoritatea faptelor incriminate fiind infracţiuni
intenţionate (spre exemplu: infracţiunile de omor, furt, viol, luare de mită, delapidare, trădare).
Prevăzută în art. 16 alin. (3) C. pen., fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte (intenţie directă);
b) prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui (intenţia indirectă).
După cum se subliniază (constant) în doctrina penală, trebuie punctat faptul că, în structura intenţiei
directe se remarcă atât un element intelectiv (făptuitorul prevede elementele ce ţin de tipicitatea obiectivă a
faptei sale la momentul comiterii acesteia), cât şi un element volitiv (făptuitorul urmăreşte producerea
rezultatului prin comiterea faptei). Tot astfel, în structura intenţiei indirecte intră atât un element intelectiv
(făptuitorul prevede elementele ce ţin de tipicitatea obiectivă a faptei sale la momentul comiterii acesteia), cât şi
un element volitiv (făptuitorul nu urmăreşte producerea rezultatului, dar acceptă producerea lui).
Se poate (lesne) observa că, în ambele modalităţi normative ale intenţiei se prevede rezultatul faptei.
Rezultatul este unul cert, sigur că se va produce(şi care este, astfel, urmărit prin trecerea la comiterea faptei), în
cazul intenţiei directe. Spre deosebire de acesta,rezultatul este eventual, probabil (posibil) a se produce(fiind
doar acceptat, prin trecere la comiterea faptei), în cazul intenţiei indirecte, denumită şi intenţie eventuală.
Diferenţele sub aspectul factorului volitiv, poziţia psihică adoptată în raport de rezultatul faptei, permit
delimitarea acestor două modalităţi normative ale intenţiei, aspect important nu doar din punct de vedere
teoretic, ci şi practic, deoarece, de regulă, prin incriminarea faptelor în baza intenţiei, legiuitorul nu distinge
între intenţia directă sau indirectă, ceea ce înseamnă că infracţiunea este susceptibilă de comitere în ambele
modalităţi (exemplu.: cazul omorului). Pe cale de consecinţă, cade în sarcina organelor judiciare probarea, după
caz, a intenţiei directe sau indirecte, ce se va reflecta (ar trebui să se reflecte) în procesul de individualizare
judiciară a sancţiunii concrete aplicate.
Cu titlu de exemplu, va exista intenţie directă de suprimare a vieţii în cazul în care o persoană împuşcă
victima într-o zonă de pe corp ce adăposteşte un organ vital (cap, torace, abdomen) de la o distanţă
corespunzătoare, sau aplică cu un instrument apt de a cauza decesul (cum ar fi: un topor/ un cuţit / o sapă), mai
multe lovituri (sau chiar şi una singură), cu intensitate, în aceleaşi zone anatomice.
În doctrină se apreciază că se reţine existenţa intenţiei directe şi în situaţia în care producerea
rezultatului este privită de autorul faptei ca un însoţitor inevitabil al rezultatului urmărit, chiar dacă nu toate
urmările au fost dorite sau voite de acesta. De exemplu, autorul, voind să ucidă o persoană aflată într-un lift,
provoacă prăbuşirea acestuia deşi ştia că în cabină se află încă o persoană a cărei ucidere nu o dorea; moartea
acesteia, fiind un rezultat inevitabil al faptei sale, nu interesează în raport cu victima respectivă că autorul nu
dorea (afectiv) şi suprimarea vieţii acesteia.
În cazul intenţiei indirecte, făptuitorul prevede cel puţin două rezultate: unul pe care îl doreşte (care
poate fi prevăzut de legea penală, sau nu) şi un rezultat prevăzut de legea penală, pe care făptuitorul nu-l
urmăreşte, dar a cărui producere apare ca fiind posibilă (probabilă) şi este acceptată în urma comiterii
ansamblului faptic. În acest sens, doctrina exemplifică, din cazuistica înregistrată, reţinerea infracţiunii de omor,
cu intenţie indirectă: în cazul unui inculpat care a aruncat cu o cărămidă, în timpul zilei, de pe terasa unui bloc
cu opt etaje situat în apropierea unei pieţe agroalimentare aglomerate, fără a se asigura cu privire la prezenţa sau
absenţa vreunei persoane în zona de impact, motiv pentru care un pieton a fost lovit în cap şi a decedat; sau,
cazul inculpatului care şi-a îngrădit curtea cu un cablu electrificat, pentru a îşi proteja viţa de vie din care i se
sustrăgeau, noaptea, struguri, în condiţiile în care o persoană a atins din greşeală cablul şi a decedat, fiind
electrocutată; etc.
De la regula semnalată, respectiv cea a incriminării faptelor intenţionate fără a se distinge între
modalităţile normative ale intenţiei, sunt şi unele excepţii:
- Astfel, într-o opinie se apreciază că există unele infracţiuni caracterizate exclusiv de intenţie directă,
cerută conform normei de incriminare a unor fapte, prin includerea unui scop pe latură subiectivă. Este cazul,
spre exemplu, al faptelor de furt, furt în scop de folosinţă, înşelăciune (dacă este să enumerăm unele dintre ele).
32
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
Deloc de neglijat este şi opinia contrară, care nu exclude nici posibilitatea comiterii acestor infracţiuni, uneori,
cu intenţie indirectă.
- De asemenea, într-o opinie se consideră că există unele infracţiuni caracterizate exclusiv de intenţie
directă, dată fiind însăşi natura faptei – exemplu: viol, agresiune sexuală. Semnalăm şi existenţa opiniei
contrare, care nu exclude nici posibilitatea comiterii acestor infracţiuni, uneori, cu intenţie indirectă.
Important: Doctrina penală reţine (într-o abordare teoretică întregită cu elemente/extrase de practică
judiciară edificatoare) şi alte modalităţi ale intenţiei dintre care menţionăm: intenţie spontană (repentină) –
intenţie premeditată; intenţie simplă – intenţie calificată; intenţie iniţială – intenţie supravenită (survenită);
intenţie unică – intenţie complexă etc. [Cantonaţi în limitele expunerii noastre, recomandăm parcurgerea in
extenso a doctrinei de specialitate pentru aspectele de ordin teoretic/practic referitoare la acest subiect]
III.2.5.2. Culpa
Prevăzută în art. 16 alin. (4) C. pen., fapta este săvârşită din culpă când făptuitorul:
a) Prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce (culpa cu
prevedere, culpa fără temei, uşurinţa);
b) Nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă (culpa fără prevedere, culpa simplă).
Atunci când legea prevede expres, faptă săvârşită din culpă constituie infracţiune (spre exemplu: ucidere
din culpă, art. 192 C. pen.; vătămare corporală din culpă, art. 196 C. pen.; distrugere din culpă, art. 255 C. pen.;
omisiunea sesizării, din culpă, art. 267 alin. (2) C. pen.; neglijenţa în serviciu, art. 298 C. pen.).
În cazul culpei cu prevedere, făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, pe care nu-l acceptă şi în raport
de care adoptă o poziţie de preîntâmpinare a producerii lui, sperând în mod uşuratic, deci socotind fără temei
real, că rezultatul nu se va produce, deci că îl va evita; dar,în final, din cauza aprecierii uşuratice, rezultatul nu a
putut fi evitat, producându-se în realitate. Într-o atare situaţie, ceea ce caracterizează culpa cu prevedere rezidă
în faptul că persoana se bazează pe anumiţi factori, obiectivi şi / sau subiectivi, însă are loc o supraestimare, o
supraevaluare a rolului jucat de aceşti factori, ceea ce înseamnă că socoteşte neîntemeiat neproducerea
rezultatului, acesta survenind şi conducând la reţinerea faptei comise în baza acestei forme a culpei, cea cu
prevedere.
Spre exemplu: conducătorul unui vehicul care se angajează neregulamentar într-o depăşire, prevede că
în asemenea împrejurări poate produce un rezultat periculos, cu toate acestea, bazându-se pe experienţa şi
calităţile sale, pe faptul că circula cu viteză redusă, pe o distanţă relativ mică, cu autovehiculul care se afla într-o
stare tehnică bună etc., speră ca va evita producerea unui accident; dacă în realitate accidentul se produce şi se
soldează cu moartea sau cu vătămarea unei / unor persoane, astfel încât evaluările sale se dovedesc uşuratice
(neîntemeiate), conducătorul auto va răspunde penal pentru ucidere / vătămare din culpă a persoanei/persoanelor
accidentate.
După cum se observă, culpa cu prevedere ridică probleme de delimitare în raport de intenţia indirectă,
asemănându-se prin: prevederea rezultatului faptei, rezultat care nu este urmărit. Diferenţele rezidă în poziţia
adoptată faţă de acest rezultat, anume: neacceptarea producerii acestuia (în cazul culpei cu prevedere), respectiv
acceptarea sa (în cazul intenţiei indirecte), ceea ce înseamnă adoptarea unei poziţii de indiferenţă de către
făptuitorul care nu se bazează pe nimic, nu ia nicio măsură de preîntâmpinare a producerii rezultatului (sau se
bazează doar pe hazard, pe jocul întâmplării), ceea ce denotă şi o periculozitate socială sporită a individului în
sarcina căruia se reţine o faptă săvârşită cu intenţie indirectă. În acest sens, pentru a se putea distinge între
intenţie indirectă şi culpă cu prevedere, în doctrină se subliniază că esenţial este de a se stabili, în fiecare caz în
parte, mai întâi dacă autorul faptei a avut în reprezentarea sa existenţa unor împrejurări obiective (reale) sau /
şi subiective (personale), pe care şi-a format convingerea că rezultatul nu se va produce(evaluându-le, însă, în
acel caz, în mod eronat); în ipoteza în care respectivele împrejurări nu sunt reale, iar autorul se bazează pe o
simplă speranţă, pe întâmplare ori pe noroc, va exista intenţia indirectă.
În caz de dubiu cu privire la forma de vinovăţie (intenţie indirectă sau culpă cu prevedere), îndoiala va
profita inculpatului, angajând răspunderea penală pentru faptă comisă din culpă, în condiţiile incriminării
acesteia (in dubio pro reo).
Culpa fără prevedere se particularizează prin neprevederea rezultatului faptei comise, în condiţiile în
care făptuitorul avea atât obligaţia (trebuia), cât şi posibilitatea (putea) prevederii rezultatului. După cum se
observă, culpa fără prevedere se caracterizează prin lipsa factorului intelectiv, însă dublată (condiţionată), de
obligativitatea prevederii(ce decurge din existenţa unui cadru normativ ce reglementează exercitarea funcţiei,
meseriei, profesiei, ori desfăşurarea activităţii în realizarea căreia a fost comisă faptă, sau din regulile de
convieţuire socială), cât şi de posibilitatea prevederii(care se analizează deopotrivă în raport de toate
împrejurările în care s-a realizat faptă şi tot ceea ce caracterizează persoana şi personalitatea celui implicat în
33
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
comiterea acesteia: particularităţile sale psiho-fizice, intelectuale, pregătirea profesională, experienţa de viaţă
etc.).
În doctrină se menţionează că se află într-o astfel de situaţie, spre exemplu:o persoană care lasă o armă
încărcată într-o cameră locuită /funcţionarul care lasă acte secrete pe birou, în absenţa sa / medicul chirurg care,
cu ocazia efectuării unei intervenţii chirurgicale, nu ia toate măsurile de protecţie necesare/farmacistul care
dozează greşit o reţetă/funcţionarul de la căile ferate care nu verifică linia pe care dirijează un tren – toate aceste
activităţi (din exemplele menţionate, dar la care se pot adăuga, bineînţeles, şi altele), realizate în vederea
atingerii unei finalităţi licite, dar conducând la apariţia unui rezultat periculos, caz în care persoana răspunde
penal pentru moartea unei persoane, ori sustragerea actelor, pentru accidentul sau catastrofa de cale ferată etc.
Literatura de specialitate distinge şi anumite gradaţii ale culpei: gravă (lata), uşoară (levis), foarte
uşoară (levissima), după cum şi alte clasificări, spre exemplu – după cum forma de vinovăţie a culpei
caracterizează fapte comise prin acţiune (in agendo), sau prin inacţiune (in omittendo) ş.a. [Pentru alte forme ale
culpei şi recunoaşterea particularităţilor acestora, recomandăm parcurgerea doctrinei penale]
După cum s-a menţionat deja, de regulă, legiuitorul nostru penal nu distinge sub aspectul modalităţilor
normative ale formei de vinovăţie ce reprezintă latura subiectivă din conţinutul infracţiunii, observaţie valabilă
în cazul faptelor intenţionate incriminate, al celor din culpă sau praeterintenţionate, urmând ca, în concret să se
probeze, după caz, intenţia directă sau indirectă, culpa cu prevedere ori cea simplă, ori reunirea căror modalităţi
normative sub care se înfăţişează intenţia şi culpa dau conţinut intenţiei depăşite.
De reţinut: Există situaţii în care legiuitorul descrie, sub aspect subiectiv, fapta intenţionată
incriminată, înscriind aspecte privind un anumit scop [a se vedea opinia clasică şi cea „modernă” privind
limitarea modalităţii intenţiei, doar la cea directă, prin calificarea dată de indicarea scopului anume], pe conţinut
de bază sau cu efect de agravare a răspunderii penale. De asemenea, uneori este înscris, sub aspect subiectiv,
în conţinutul anumitor incriminări, un anumit mobil [a se vedea aceeaşi problemă],pe conţinut de bază sau cu
efect de agravare (sau atenuare) a răspunderii penale. În sensul acestor afirmaţii, o enumerare cu titlu
exemplificativ – prin identificare potrivit unor norme de incriminare din Partea speciala a Codului penal –
vizează faptele prevăzute de art. 228 alin. (1), art. 189 alin. (1) lit. d), in ceea ce privește scopul, respectiv fapta
prevăzuta de art. 189 alin. (1) lit. b), în ceea ce priveşte mobilul. Este de precizat faptul că scopul infracţiunii
(finalitatea urmărită prin comiterea faptei) nu se identifică, deosebindu-se de mobilul infracţiunii (motivaţia
care stă la baza actului infracţional); atunci când mobilul / scopul este prevăzut expres de o normă
incriminatoare, constituie un element al laturii subiective din conţinutul infracţiunii (poartă denumirea de mobil
/ scop special).
Obiective specifice:
- Fixarea noţiunilor de bază privitoare la ansamblul cauzelor de excludere a infracţiunii (clasificări – îndeosebi
clasificarea acestora în concordanţă cu definiţia legală a infracţiunii).
- Dobândirea de către studenţi a abilităţii de înţelegere a particularităţilor cauzelor (generale) de excludere a
infracţiunii şi a aptitudinii de delimitare a acestora în raport de celelalte cauze cu efecte extinctive asupra
instituţiilor fundamentale ale dreptului penal (cu precădere, față de cauzele care înlătură răspunderea penală și
de cauzele de impunitate/nepedepsire).
- Dezvoltarea abilităţii studenţilor de a delimita între diferitele cauze (generale) de excludere a infracţiunii (de
atipicitate / justificative / de neimputabilitate), surprinzând specificul şi particularităţile fiecăreia.
Preliminarii
Pe baza concepţiei privind trăsăturile esenţiale ale infracţiunii a fost concepută şi sistematizarea
articolelor în lumina Titlului II al Părţii generale din Codul penal în vigoare. Astfel, Capitolul II este consacrat
cauzelor generale justificative – art. 18-22, care înlătură dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii caracterul
nejustificat, iar Capitolul III este consacrat cauzelor generale de neimputabilitate – art. 23-31, care înlătură
trăsătura esenţială distinctă a imputabilităţii faptei.
Dacă există vreuna dintre cauzele justificative de ordin general prevăzute de lege (în ordinea lor de
reglementare: legitima apărare; starea de necesitate;exercitarea unui drept şi îndeplinirea unei obligaţii;
consimţământul persoanei vătămate), fapta prevăzută de legea penală comisă nu constituie infracţiune, ele
operând in rem, efectul extinzându-se şi asupra participanţilor. Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc
la definirea lor ca fiind acele situaţii în care o faptă, deşi prevăzută de legea penală, poate să nu constituie
infracţiune, dacă, în raport cu cerinţele ordinii juridice, în ansamblul ei, este permisă (licită).
Aceste cauze devin incidente în condiţiile săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, care îşi
găseşte astfel justificare, devenind licită, dacă sunt întrunite cumulativ cerinţele impuse de conţinutul lor
propriu de reglementare. Din punct de vedere al efectelor antrenate, acestea exclud infracţiunea, pe cale de
consecinţă, şi răspunderea penală, excluzând, totodată, incidenţa oricăror sancţiuni de drept penal, inclusiv din
categoria măsurilor de siguranţă [art. 107 alin. (2) C. pen.], precum şi – uneori – a sancţiunilor extrapenale.
Dacă fapta prevăzută de legea penală a fost comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele de
neimputabilitate de ordin general [în ordinea lor de reglementare: constrângerea fizică; constrângerea morală;
excesul neimputabil (în materia legitimei apărări / în cazul stării de necesitate); minoritatea făptuitorului;
iresponsabilitatea; intoxicaţia (involuntară completă); eroarea (asupra caracterului ilicit al faptei); cazul fortuit],
fapta nu constituie infracţiune. Cauzele de neimputabilitate operează, de regulă, in personam, producând efecte
ce nu se extind asupra participanţilor, cu excepţia cazului fortuit, ce produce efecte in rem.
Aspectele comune tuturor cauze generale de neimputabilitate conduc la definirea lor ca fiind acele stări,
situaţii, împrejurări, cazuri a căror existenţă în timpul săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală determină
imposibilitatea imputării comiterii acestora în sarcina persoanei făptuitorului. Cauzele de neimputabilitate
devin incidente în condiţiile săvârşirii faptei incriminate (tipice), dacă sunt întrunite cumulativ cerinţele impuse
prin conţinutul lor propriu de reglementare, faptele astfel comise neconstituind infracţiuni, deoarece este
înlăturată trăsătura imputabilităţii. Faptă comisă rămâne o faptă prevăzută de legea penală (tipică),
nejustificată, deci care îşi păstrează caracterul ilicit, dar care nu este imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
Condiţionarea răspunderii penale de săvârşirea unei infracţiuni duce la concluzia că lipsa imputabilităţii
faptei concret săvârşite exclude (implicit) această formă a răspunderii juridice şi – pe cale de consecinţă –
înlătură şi posibilitatea sancţionării prin pedeapsă ori măsură educativă (sancţiuni de drept penal reprezentând
consecinţe ale răspunderii penale = sancţiuni penale). Nu va fi însă împiedicată posibilitatea dispunerii altor
sancţiuni juridice, spre exemplu, dintre sancţiunile de drept penal, vor putea fi luate împotriva făptuitorului unei
fapte prevăzute de legea penală, nejustificată – chiar în condiţiile neimputabilităţii acesteia –măsuri de siguranţă
[art. 107 alin. (2) C. pen.], precum şi sancţiuni extrapenale.
De reţinut: Cauzele justificative (prevăzute în Cap. II al Titlului II din Partea generală a Codului penal)
şi cauzele de neimputabilitate(prevăzute în Cap. III al Titlului II din Partea generală a Codului penal) reprezintă
(parte dintre) cauzele generale de excludere a infracţiunii. Ansamblul cauzelor de excludere a infracţiunii nu se
reduce la cele anterior menţionate. O faptă concret săvârşită nu constituie infracţiune nici atunci când nu este
(sau nu mai este) prevăzută de legea penală sau dacă nu s-a săvârşit cu forma de vinovăţie cerută de lege.
36
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
Atunci când „se loveşte” în trăsătura esenţială a prevederii faptei în legea penala, este de precizat că se
configurează existenţa unor cauze de atipicitate. [Recomandăm a se vedea şi dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) –
d) din Codul de procedură penală, prin coroborare cu dispoziţia prevăzută de art. 15 alin. (1) C. pen.– definiţia
infracţiunii].
Este de precizat faptul că, în afara cauzelor generale de excludere a infracţiunii există şi cauze de ordin
special. Spre exemplu: cauza justificativă prevăzută de art. 201 alin. (6) C. pen., sau cauza de neimputabilitate
prevăzută de art. 290 alin. (2) C. pen.
Important:Cauzele generale / speciale de excludere a infracţiunii trebuie deosebite de alte cauze
operante în materie juridico-penală (de exemplu: cauze care înlătură răspunderea penală, cauze de
impunitate/nepedepsire), în prezenţa cărora infracţiunea există cu toate trăsăturile prevăzute de art. 15 C. pen.,
însă este înlăturată doar instituţia fundamentală subsecventă (cum ar fi: răspunderea penală, sancţiunea penală
= pedeapsă sau măsură educativă).
De asemenea, trebuie operate distincţii între cele două categorii de cauze de excludere a infracţiunii cu
reglementare în Cap. II şi Cap. III din Titlul II al Părţii generale a Codului penal, spre care (ne) îndreptam
atenţia. Într-o prezentare sintetică, ne vom ocupa de fiecare dintre stările, situaţiile, împrejurările subsumate
acestor două categorii de cauze: justificative şi de neimputabilitate, marcând ceea ce ţine de esenţa fiecăreia.
Astfel, în prezentul cadru (limitat) al expunerii se vor aborda principalele aspecte în materie. [Recomandăm
parcurgerea in extenso a doctrinei de specialitate care oferă o analiza (detaliată) atât teoretică cât şi si practică a
fiecăreia dintre cauzele specificate]
37
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
art. 224 C. pen. De aici rezultă că vom fi în prezenţa cauzei justificative în cazul în care legiuitorul nu face astfel
de referiri!
b) Îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege –art. 21 alin. (1) teza a II-a C. pen. Pentru existenţa cauzei
justificate pe care o reprezintă îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, se cer realizate următoarele condiţii: să
aibă loc săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; îndeplinirea obligaţiei să fie făcută cu respectarea
condiţiilor şi limitelor prevăzute de lege. Cu titlu exemplificativ, menţionăm că incidenţa acestei cauze
justificative poate să acopere – cu verificarea condiţiilor legale – următoarea situaţie: utilizarea necesară a forţei
/ violenţei, de către organele de menţinere a ordinii publice (poliţie, jandarmerie), astfel încât activitatea
desfăşurată în acest scop, printr-o posibilă vătămare corporală a unei persoane (manifestant la o adunare publică
neautorizată), rămâne o faptă prevăzută de legea penală, însă licită/justificată.
c) Îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă –art. 21 alin. (2) C. pen. Cu referire la această
cauză justificativă,se poate observa că se apropie de precedenta – exercitarea unei obligaţii impuse de lege –
însă se particularizează la nivelul condiţiilor ei de reglementare, respectiv de existenţă, anume:săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală se realizează în îndeplinirea unei obligaţii impuse de o anumită autoritate, care
trebuie să fie din domeniul public, totodată competentă să emită ordinul, cu respectarea condiţiilor de formă
prevăzute de lege, iar ordinul să nu fie în mod vădit ilegal. Practic, trebuie să se verifice o relaţie de
subordonare ierarhică, legal instituită, între autoritatea care emite ordinul şi persoana ce urmează a-l executa.
Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (2) C. pen., rezultă că legiuitorul consacră teoria ilegalităţii vădite a ordinului,
potrivit căreia, în principiu, executantul trebuie să îndeplinească ordinul primit, ca atare, fără posibilitatea de a-
l cenzura, cu excepţia cazului în care lipsa de conformitate a acestuia cu normele legale este atât de evidentă,
încât se impune oricărei persoane (cel puţin dintre acelea care au abilitatea de a efectua activităţi în domeniul
respectiv). Executantul este îndreptăţit a efectua un control formal al conformităţii ordinului (verificarea
competenţei emitentului, verificarea propriei competenţe de a executa, verificarea prezentării ordinului în forma
legal solicitată, precum şi conformitatea pe conţinut a ordinului, dar numai în liniile sale generale).
Reamintim că literatura de specialitate – pe bună dreptate – avertizează asupra importanţei separării
ipotezelor în care exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii acţionează cu titlu de cauză justificativă
şi situaţiile în care aceeaşi împrejurare are valoarea unui element negativ al conţinutului constitutiv al
anumitor fapte incriminate, astfel încât, verificându-se pe caz concret, înlătură nu antijuridicitatea, ci
tipicitatea! Cazuri de genul celor din urmă pot fi recunoscute observându-se verbum regens, în cuprinsul căruia,
uneori, la anumite norme de incriminare, legiuitorul stipulează expres că fapta descrisă constituie infracţiune
numai dacă se săvârşeşte fără drept ori cu încălcarea normelor legale sau orice altă exprimare asemănătoare care
transmite acelaşi mesaj.
40
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
- Consimţământul să întrunească mai multe cerinţe, anume: să fie valabil exprimat; în principiu, în orice
formă(existenţa consimţământului nu este neapărat solicitată în anumite condiţii de formă, cu excepţia
prevederilor contrare exprese ale legii, putându-se chiar manifesta în mod tacit, dar clar);să fie actual
[consimţământul trebuie dat sau verificat / reafirmat la momentul comiterii faptei – ca regulă, anterior trecerii la
executarea acesteia – fiind, totodată, revocabil pe întreaga perioadă dintre data emiterii şi data finalizării
executării faptei (în corespondenţă cu specificul fiecărui caz concret în parte)]și determinat(nu se poate admite
existenţa lui validă în cazul unei exprimări generice largi, absolut indeterminate a unei persoane, de tipul „fă-mi
orice vrei să-mi faci”).
Important: Pentru înţelegerea problematicii complexe pe care o ridică această cauză justificativă –
consimţământul persoanei vătămate – este absolut necesară parcurgerea / consultarea doctrinei de specialitate,
sens în care se impune completarea aspectelor de bază din expunerea circumscrisă prezentului cadru!
La rândul nostru, înţelegem să atragem atenţia asupra unor chestiuni care trebuie să fie (corect) reţinute
în legătură cu valenţele multiple pe care le prezintă consimţământul persoanei vătămate, aceasta întrucât, în
materie juridico-penală, acesta poate îndeplini mai multe funcţii. În condiţiile prevăzute de lege – art. 22 C. pen.
– consimţământul persoanei vătămate are valoare de cauză generală justificativă, neconstituind infracţiune fapta
prevăzută de legea penală săvârşită cu respectarea condiţiilor legale, fiind înlăturată trăsătura esenţială a
caracterului nejustificat (ilicit, antijuridic) al faptei. Consimţământul persoanei vătămate poate constitui, însă, şi
o cauză de atipicitate (de înlăturare a tipicităţii faptei), atunci când absenţa consimţământului apare ca element
constitutiv al unor infracţiuni (a se vedea, spre exemplu: art. 228 C. pen. – norma de incriminare a furtului).
Într-o atare situaţie, consimţământul dat va înlătura tipicitatea faptei, care, de asemenea, nu va constitui
infracţiune, sens în care se impune deosebirea în raport de consimţământul operant drept cauză justificativă.
Distinct de o atare situație, este de precizat că există şi cazuri în care consimţământul persoanei vătămate
reprezintă o cauză de atenuare a răspunderii penale, nefiind, însă, afectată existenţa faptei ca infracţiune (a se
vedea, spre exemplu: art. 190 C. pen. – norma de incriminare a uciderii la cererea victimei). Semnalarea
situaţiilor preindicate (la care se pot adăuga şi altele) trebuie să conducă, în fiecare caz în parte, la corecta
identificare a naturii juridice pe care o are consimţământul persoanei vătămate în dreptul penal român, date
fiind consecinţele distincte atrase. În condiţiile unei naturi juridice multiple, nu trebuie lăsat loc de confuzii,
fiind imperios necesară o asimilare corespunzătoare a materiei!
41
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
III.3.2.2. Iresponsabilitatea
Potrivit art. 28 C. pen., se dispune că:„Nu este imputabilă faptă prevăzută de legea penală săvârşită de
persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu
putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze”.Condiţiile iresponsabilităţii – cauză de
neimputabilitate – privesc: să aibă loc săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; să existe starea de
incapacitate psihică datorită căreia făptuitorul să nu îşi poată da seama de acţiunile / inacţiunile sale sau să nu le
42
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
poată stăpâni; incapacitatea să fi existat în momentul săvârşirii faptei. Sunt de punctat câteva aspecte (de bază)
relative la cauza în discuţie, ceea ce urmează în continuare.
Cauza stării de iresponsabilitate poate fi reprezentată de o boală psihică ori de o altă cauză (de natură
organică, dar nu psihică). Sunt avute în vedere, de regulă, stările anormale, afecţiunile (precum epilepsia), dar
poate fi vorba şi despre stări fireşti (precum somnul) ori despre evenimente situate la limita normalităţii, prin
aceea că sunt manifestări punctuale sau episodice care nu caracterizează starea firească a organismului, dar nu
trec nici în categoria anormalului, a patologicului (leşinul, vărsăturile, febra etc.). După cum reiese deja din cele
expuse, sorgintea stării de iresponsabilitate poate fi, după caz, o stare perpetuă sau una temporară (de mai
lungă ori mai scurtă durată), înnăscută ori dobândită, de natură psihică sau de altă natură.
Trebuie să se opereze distincţia între conceptul de iresponsabilitate şi acela de lipsă de responsabilitate,
deoarece acesta din urmă îi caracterizează – în actuala (şi fosta) configuraţie a legislaţiei noastre penale – pe toţi
minorii care nu au împlinit încă vârsta de 16 ani [dată de la care începe să îşi producă efectele prezumţia relativă
de capacitate penală, pentru oricare persoană fizică, potrivit art. 113 alin. (3) C. pen.]. Or, aceasta din urmă este
o stare bio-psiho-fizică normală, determinată de segmentul de vârstă în care se situează persoana fizică
insuficient dezvoltată şi formată social la cote potrivit cărora experienţa de viaţă, maturitatea intelectuală şi
emoţională, capacitatea de autocontrol etc. să îi permită să fie apreciată drept responsabilă. Uneori, această
absenţă de plano a responsabilităţii ajunge, pe caz concret (în situaţia unor minori cu vârsta cuprinsă între 14 şi
16 ani), să fie compensată ca efect al prezenţei discernământului, noţiune care, în accepţiunea acreditată
tradiţional în ştiinţa penală românească, trebuie separată de conceptul de responsabilitate.
Astfel, în timp ce responsabilitatea constă într-o posibilitate generică a unei persoane fizice de a fi
stăpână pe actele sale, controlându-şi energia fizică în vederea săvârşirii unor acţiuni sau inacţiuni diferite,
precum şi în capacitatea generică de a înţelege şi pătrunde sensul şi semnificaţia propriilor fapte şi a
consecinţelor acestora, discernământul reproduce aceste însuşiri doar la nivelul unui caz particular determinat,
al unei anumite manifestări faptice concrete, punctuale, fără a radia, cu necesitate, la oricare alt tip de
manifestare care ar fi posibil să emane de la aceeaşi fiinţă umană. Iresponsabilitatea reprezintă o cauză de
neimputabilitate predilectă pentru analiza situaţiilor cunoscute sub denumirea de actio libera in (sua) causa,
ipoteze în care făptuitorul acţionează la data comiterii faptei în prezenţa unei stări de iresponsabilitate, pe care
însă fie şi-a provocat-o deliberat la un moment anterior, când era pe deplin stăpân pe propria reprezentare şi
avea voinţă neconstrânsă, fie nu a efectuat toate cele necesare pentru a evita apariţia acesteia, în aceleaşi
condiţii.
De asemenea, în cazul comiterii unor activităţi de durată, este necesară probarea existenţei şi
menţinerii stării de iresponsabilitate pe întreaga durată de săvârşire, în caz contrar, făptuitorului urmând a-i fi
imputabilă faptă, în măsura săvârşirii sale în perioada de responsabilitate.
deosebire de aceasta din urmă, sursa unei constrângeri fizice nu trebuie, neapărat, să rezide într-o activitate
intenţionată a unei fiinţe umane terţe. Ea poate proveni şi din partea unei persoane care acţionează din culpă
ori fără vinovăţie, precum şi din partea unor energii animate non-umane (de sorginte animală sau vegetală),
precum şi din partea unor fenomene ale naturii ori a unor procese mecanice. Se poate chiar considera că sursa
constrângerii fizice poate fi reprezentată şi de procese organice interne, necontrolabile şi irezistibile, ale
propriului organism al făptuitorului (deşi, în asemenea cazuri, intervin dificultăţi de distingere între
constrângerea fizică şi cazul fortuit).
Dacă în ipoteza constrângerii fizice infracţiunea este exclusă ca efect principal al suprimării factorului
volitiv care stă la baza capacităţii penale (premisă a vinovăţiei), acţiunea sau inacţiunea neaparţinând fizic
agentului dinspre care provine formal, în ipoteza constrângerii morale făptuitorul este acela care adoptă decizia
de săvârşire a faptei şi îşi stimulează, în acest sens, neconstrâns fizic, energia (trecând la acţiune sau rămânând
în inacţiune), dar sub imperiul unei presiuni de natură psihică ce îi deformează şi perverteşte, în principal,
libertate de hotărâre. Factorul intelectiv al agentului, integral format sub aspectul prevederii faptei ce va fi
comisă şi al urmării acesteia, nu se formează în mod liber, ca efect al deciziei neconstrânse a persoanei în cauză,
ci apare sub presiunea ameninţării grave, astfel încât făptuitorul este pus să opteze între două alternative: fie
comiterea faptei incriminate, fie concretizarea pericolului grav care îl ameninţă.
Spre deosebire de constrângerea fizică, constrângerea morală presupune neapărat o sursă umană de
provenienţă, care ameninţă conştient agentul în vederea determinării acestuia la adoptarea comportamentului
infracţional determinat. Dacă sursa pericolului care „ameninţă” grav persoana (care, pentru a-l îndepărta,
săvârşeşte o faptă incriminată) este de altă natură – spre exemplu, animală, naturală etc. –, infracţiunea va putea
fi exclusă ca rezultat al reţinerii unei alte cauze, precum starea de necesitate. Drept urmare, de regulă, persoana
ameninţată, care a comis nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, nu va răspunde penal pentru aceasta (ca
efect implicit al imposibilităţii de reţinere a faptei, în raport de persoana sa, ca reprezentând o infracţiune), însă
va fi trasă la răspundere penală persoana care a exercitat ameninţarea, în calitate de instigator (în cadrul unei
participaţii improprii).
Pentru a funcţiona cu titlu de cauză de neimputabilitate, constrângerea morală solicită verificarea
îndeplinirii unor condiţii:
- comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată;
- probarea existenţei unei ameninţări care s-a exercitat asupra psihicului făptuitorului, provenind din partea unei
terţe persoane, în vederea comiterii unei fapte incriminate;
- dovedirea caracterului grav al pericolului care a constituit obiectul ameninţării;
- stabilirea unei legături de cauzalitate psihică între forţa constrângătoare moral (ameninţarea) şi acţiunea sau
inacţiunea făptuitorului;
- determinarea imposibilităţii reale (efectivă, concretă, neimplicând riscuri suplimentare lipsite de caracter
rezonabil) a evitării, în alt mod decât prin comiterea faptei prevăzute de legea penală solicitate, a pericolului
grav care constituie obiectul ameninţării (lipsa unei alternative terţe viabile faţă de suportarea răului din
ameninţare ori de săvârşire a faptei incriminate).
Doctrina evidenţiază, în mod constant, necesitatea caracterului real, injust şi imediat al pericolului din
conţinutul constrângerii morale. Caracterul ipotetic al pericolului, simpla temere reverenţioasă, comunicarea
intenţiei de a desfăşura o operaţiune legală (permisă, justificată), precum şi caracterul îndepărtat al consecinţelor
păgubitoare în care ar urma să se concretizeze pericolul ce formează obiectul ameninţării sunt – deopotrivă –
motive care exclud reţinerea constrângerii morale drept cauză de neimputabilitate.
*
Important: Ajunşi în acest stadiu al expunerii cauzelor generale de neimputabilitate – în conformitate
cu acea clasificare prezentată în debutul examinării materiei de interes – ţinem să reamintim o chestiune căreia
trebuie să i se acorde importanţa cuvenită. Astfel,minoritatea făptuitorului şi iresponsabilitatea sunt cauze care
înlătură responsabilitatea persoanei, iar constrângerea fizică şi constrângerea morală îşi găsesc apartenenţa la
cauzele care exclud exigibilitatea unei conduite conforme normei juridice.
Sfera cauzelor care înlătură responsabilitatea persoanei se întregeşte prin includerea stării de intoxicaţie
reglementată de art. 29 C. pen. În egală măsură, sfera cauzelor care exclud exigibilitatea se întregeşte prin
includerea excesului neimputabil consacrat de art. 26 C. pen., cât şi a cazului fortuit, potrivit dispozițiilor art. 31
C. pen. Le vom examina în continuare,cu precizarea că expunerea va fi una sumară, accentuând doar aspectele
de bază (sens în care, în vederea consolidării studiului individual, trimitem la comentariile ample din doctrina de
specialitate).
Potrivit art. 29 C. pen., se prevede că:„Nu este imputabilă faptă prevăzută de legea penală săvârşită de
persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu
putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive”.
Alături de iresponsabilitate şi de minoritatea făptuitorului, intoxicaţia este inclusă într-o subclasificare
comună a cauzelor de neimputabilitate, toate reprezentând stări care exclud infracţiunea din raţiuni subiective,
anume prin lipsa verificării acelei premise a vinovăţiei reprezentate de responsabilitatea subiectului activ.
Asemănarea cu reglementarea iresponsabilităţii este, de altfel, evidentă şi în corpul comun al prevederilor legale
prin care sunt descrise aceste două cauze de neimputabilitate, stările în sine fiind exprimate identic de legiuitor,
deosibirile intervenind doar în indicarea cauzelor determinante.
Pentru ca intoxicaţia să funcţioneze cu titlu de cauză de neimputabilitate, este necesară întrunirea
cumulativă a unor condiţii:
- să se comită o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată;
- persoana care săvârşeşte faptă să se găsească, la data comiterii, în stare de intoxicaţie produsă de alcool ori
de alte substanţe;
- starea de intoxicaţie să fie, deopotrivă, involuntară şi completă. Din conţinutul normativ rezultă în mod
explicit caracterul involuntar al stării de intoxicaţie, care trebuie să fie dublat de caracterul complet al acestei
stări, ceea ce rezultă din prevederea legală, mai exact din formularea „persoana (...) nu putea să-şi dea seama de
acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze ...”, căci o stare incompletă de intoxicaţie nu suprimă
nici reprezentarea, nici coordonarea şi auto-controlul, ci doar le afectează parţial.
Aprecierea ca involuntară a stării în cauză nu trebuie efectuată în considerarea poziţiei subiective a
făptuitorului faţă de gradul de intoxicaţie la care va ajunge în urma consumului substanţei, ci prin raportare la
atitudinea acestuia faţă de însuşi actul consumului substanţei. Cu alte cuvinte, dacă au existat conştiinţa
caracterului intoxicant al substanţei consumate şi libertatea de decizie cu privire la consumul acesteia, beţia nu
va putea fi apreciată drept involuntară, chiar dacă persoana în cauză nu a dorit şi nu a crezut (în mod sincer) că
va ajunge să îşi piardă reprezentarea sau auto-controlul.
De reţinut: În materie juridico-penală, starea de intoxicaţie a persoanei care a săvârşit o faptă
relevantă penal are mai multe valenţe. După cum s-a arătat, în condiţiile prevăzute în art. 29 C. pen., starea de
intoxicaţie (involuntară şi completă) reprezintă, din punct de vedere al naturii juridice, o cauză generală de
neimputabilitate. Starea de intoxicaţie voluntară şi completă, anume provocată în scopul comiterii infracţiunii
(denumită şi stare de intoxicație premeditată/preordinată), constituie din punct de vedere al naturii juridice o
circumstanţă generală agravantă legală [art. 77 lit. f) C. pen.]. Starea de intoxicaţie involuntară şi incompletă,
dimpotrivă, se va putea valorifica cu titlu de circumstanţă generală atenuantă judiciară [potrivit dispoziţiei din
art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen.]. Spre deosebire de starea de intoxicaţie – cauză de neimputabilitate –când fapta
tipică, ilicită săvârşită nu constituie infracţiune, în ambele situaţii anterior indicate – stare de intoxicaţie cu titlu
de circumstanţă generală de agravare/atenuare – nu este afectat(rămâne nealterat) caracterul penal/infracţional al
faptei comise, efectele producându-se doar asupra răspunderii penale generate în urma comiterii infracţiunii.
45
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
depăşească limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului; depăşirea limitelor proporţionalităţii
dintre apărare şi atac să fie cauzată de starea de tulburare sau temere provocată de atac.
Excesul neimputabil în cazul stării de necesitate [art. 26 alin. (2) C. pen.) presupune îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiţii: fapta prevăzută de legea penală să fie săvârşită de o persoană aflată în
stare de necesitate (aşadar, într-o ocazie care să întrunească toate cerinţele acestei instituţii, mai puţin proporţia
dintre pericol şi salvare); ca urmare a comiterii faptei să se producă urmări vădit mai grave decât cele care ar fi
intervenit în ipoteza în care făptuitorul nu ar fi acţionat în vederea înlăturării pericolului; făptuitorul să nu îşi fi
dat seama, la data comiterii faptei, de împrejurarea anterior indicată.
De reţinut: Legea penală face distincţie între excesul neimputabil în materia legitimei apărări şi în cazul
stării de necesitate (pe de o parte) şi excesul scuzabil, în aceeaşi materie (pe de altă parte). Din punct de vedere
al naturii juridice, doar în condiţiile excesului neimputabil, o faptă prevăzută de legea penală săvârşită în
concret nu poate fi juridic apreciată drept infracţiune – pe cale de consecinţă, nu atrage răspunderea penală a
făptuitorului –, spre deosebire de ipoteza reţinerii unui exces scuzabil, cauză de atenuare a răspunderii penale,
cu titlu de circumstanţă generală atenuantă legală= depăşirea limitelor legitimei apărări, respectiv depăşirea
limitelor stării de necesitate [conform denumirilor in terminis acordate potrivit prevederilor art. 75 alin. (1) lit.
b) şi lit. c) C. pen.] – situaţii în care se atrage răspunderea penală, însă în condiţii mai favorabile, de atenuare –
potrivit art. 76 C. pen. [Nu insistăm în prezentarea deosebirilor care trebuie operate, atrăgând atenţia asupra
necesităţii completării aspectelor punctate, cu elemente de doctrină. De asemenea, invităm la reflecţie pe
marginea acestui subiect]
III.3.2.7. Eroarea
Art. 30 C. pen. reglementează eroarea potrivit (într-o opinie din doctrină) pe baza clasificării moderne
care distinge între eroare asupra elementelor constitutive ale infracţiunii (eroare asupra tipicităţii) şi eroarea
46
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
asupra caracterului interzis (ilicit) al actului (eroarea asupra antijuridicităţii). Astfel, trebuie operate distincții
între dispoziţiile alineatelor (1), (2) şi (4) – în raport de alin. (1) și (2) – ale art. 30 C. pen. (pe de o parte), și
dispoziţia din alin. (5) al art. 30 C. pen. (pe de altă parte). Prevederile dintâi consacră eroarea asupra
elementelor constitutive ale infracţiunii = eroare asupra tipicităţii (această eroare înlătură intenţia, ca element
subiectiv, cât şi culpa, dar numai atunci când este o eroare invincibilă; astfel, eroarea va lăsa să subziste
răspunderea penală pentru faptă comisă ca infracţiune din culpă – desigur, în condiţiile incriminării respectivei
fapte şi atunci când forma de vinovăţie ar fi culpa – dacă eroarea însăși este culpabilă). În schimb, dispozițiile
art. 30 alin. 5 C. pen. consacră eroarea asupra antijuridicităţii(cu privire la caracterul ilicit al faptei).
Reproducând (parţial) textul legal – art. 30 C. pen. – se poate observa că legiuitorul a recurs la două
moduri de exprimare / sintagme (pe care le vom evidenţia), de unde se impune concluzia potrivit căreia eroarea
nu priveşte doar trăsătura esenţială a imputabilităţii faptei! Astfel, se dispune:
- Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii
acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei – alin.
(1).Dispoziţiile în cauză se aplică şi faptelor săvârşite din culpă, pe care legea penală le pedepseşte, dar numai
dacă necunoaşterea stării, situaţiei ori împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei – în conformitate
cu prevederile din alin. (2).De asemenea, aceste prevederi se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul
necunoaşterii unei dispoziţii legale extrapenale – ceea ce se prevede în alin. (4) al art. 30 C. pen.
- Dimpotrivă, potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol, se consacră următoarele: Nu este imputabilă fapta prevăzută
de legea penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a caracterului ilicit al acesteia din
cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată.
De reţinut: În condiţiile de reglementare mai sus indicate, eroarea este o cauză de excludere a
infracţiunii! Eroarea nu înlătură caracterul penal al faptei / nu exclude infracţiunea, în condiţiile de
reglementare potrivit alin. (3) al art. 30 C. pen., care dispune:„Nu constituie circumstanţă agravantă sau
element circumstanţial agravant starea, situaţia ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul
săvârşirii infracţiunii”. Se consacră, astfel,eroarea asupra circumstanţelor agravante sau asupra elementelor
circumstanţiale agravante. În acest caz, fapta comisă rămâne infracţiune, înlăturându-se împrejurările ce
constituie circumstanţe generale agravante legale,care nu au fost cunoscute la data săvârşirii faptei (a se vedea
art. 77 C. pen.; spre exemplu: necunoaşterea stării de minoritate a co-participantului, de către infractorul major
care a săvârşit infracţiunea împreună cu acesta).Sau se înlătură răspunderea penală doar pentru forma
agravată/calificată a infracţiunii, menținându-se răspunderea penală pentru fapta în conținut de bază / sau într-
un conținut agravat distinct(spre exemplu: nu va răspunde pentru omorul calificat, cel care nu a cunoscut la data
săvârşirii actului de ucidere, starea de graviditate a victimei, ci pentru infracţiunea de omor în forma simplă).
Revenind la problematica excluderii infracţiunii, este de precizat faptul că eroarea asupra tipicităţii este
eroarea care nu înlătură trăsătura esenţială a imputabilităţii (chiar dacă reglementarea sa este cuprinsă tot în
capitolul referitor la cauzele de neimputabilitate!). Această formă a erorii poartă asupra elementelor
constitutive ale infracţiunii, înlăturând vinovăţia, ca element subiectiv al infracţiunii. Spre deosebire de aceasta,
eroarea asupra caracterului ilicit al faptei – reglementată în art. 30 alin. (5) C. pen. – nu afectează tipicitatea
faptei, ci înlătură / „lovește” in imputabilitatea faptei prevăzute de legea penală, dar numai atunci când este
invincibilă. După cum s-a precizat, în acest ultim caz făptuitorul este conştient de împrejurarea că săvârşeşte o
faptă prevăzută de legea penală, dar consideră, în mod eronat, că această faptă este permisă, autorizată, de
ordinea juridică, în condiţiile particulare în care este comisă.
Important: În baza celor (succint) expuse,se evidenţiază diferenţa notabilă dintre eroarea asupra
tipicităţii şi eroarea asupra caracterului ilicit al faptei, impunându-se o corectă departajare a acestora!
Situându-ne în afara unor comentarii amănunţite pe marginea dispoziţiilor art. 30 C. pen., atragem atenţia
asupra necesităţii parcurgerii in extenso a doctrinei de specialitate, prin prisma elaborărilor teoretice
corespunzătoare acestei materii! La rândul nostru, vom puncta unele aspecte privitoare la felurile erorii, după o
varietate a criteriilor operante în materie, venind cu următoarele precizări:
- Eroarea esenţială, atunci când este principală (adică atunci când poartă asupra unor stări, situaţii sau
împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei), exclude infracţiunea, putând fi o eroare de fapt, precum
și(în opinia noastră) o eroare de drept penal, însă – în acest ultim caz – numai atunci când este invincibilă.
- Eroarea esenţială, atunci când este secundară, nu afectează existenţa faptei ca infracţiune, sens în care
dispune art. 30 alin. (3) C. pen.
- Eroarea neesenţială, de asemenea, nu afectează existenţa faptei ca infracţiune [a se vedea materia unităţii
infracţionale, forma error in persona a infracţiunii deviate].
În concluzie, se poate aprecia că art. 30 alin. (1) şi alin. (2) C. pen. consacră o eroare de fapt asupra
tipicităţii; art. 30 alin. (4) C. pen. reglementează o eroare de drept extrapenal asupra tipicităţii; art. 30 alin. (5) C.
47
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
pen. se referă atât la o eroare asupra antijuridicităţii (eroare de fapt sau de drept penal), dar şi la o eroare de
drept penal, invincibilă,ca eroare asupra tipicităţii!
1) Care sunt criteriile după care se poate realiza clasificarea cauzelor de excludere a infracţiunii?
2) Care sunt cauzele generale justificative? Ce aspecte comune prezintă acestea?
3) Care sunt principalele diferenţe între legitima apărare şi starea de necesitate?
4) Ce situaţii sunt avute în vedere potrivit dispoziţiilor art. 21 C. pen.? Care sunt elementele de diferenţiere
între situaţiile identificate?
5) Ce natură juridică poate avea consimţământul persoanei vătămate? Care sunt condiţiile de existenţăîn cazul
consimţământului persoanei vătămate – cauză justificativă?
6) Care sunt cauzele generale de neimputabilitate? Ce aspecte comune prezintă acestea?
7) Ce deosebiri se pot identifica între cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate?
8) Prin ce se aseamănă, respectiv, prin ce se deosebesc legitima apărare şi excesul neimputabil de apărare?
Dar starea de necesitate şi excesul neimputabil în cazul stării de necesitate?
9) Care sunt cauzele generale de neimputabilitate care reprezintă negarea condiţiilor generale cerute
subiectului activ al infracţiunii – persoană fizică?
10) Ce natură juridică poate să prezinte starea de intoxicație? Care sunt condiţiile cerute stării de intoxicaţie –
cauză de neimputabilitate?
11) Prin ce diferă constrângerea fizică de constrângerea morală?
12)Care sunt deosebirile dintre starea de minoritate a făptuitorului şi starea de minoritate a infractorului?
13) Ce se înţelege prin eroare asupra tipicităţii? Dar prin eroare asupra antijuridicităţii?
14) Ce reprezintă cazul fortuit? Ce efecte produce?
15) Este posibil concursul dintre cauzele generale de excludere a infracţiunii (cauze justificative şi de
neimputabilitate)? Care este rezolvarea într-o atare ipoteză?
48
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
Obiective specifice:
- Fixarea noţiunilor de bază privind formele infracţiunii după fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale.
- Dobândirea de către studenţi a abilităţii de înţelegere a particularităţilor formelor infracţiunii – forma tipică
şi formele atipice sub care se prezintă.
- Dezvoltarea abilităţii studenţilor de a delimita între: actele preparatorii în vederea comiterii unor infracţiuni
şi faptul tentat; tentativa şi faptul consumat; felurile tentativei după diferite criterii de clasificare; cauzele
generale de impunitate/nepedepsire a autorului unei tentative(desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului)
- Dezvoltarea capacităţii de înţelegere corectă a problemelor de sancţionare pe care le ridică tentativa.
Preliminarii
Abordarea materiei corespunzătoare formelor infracţiunii intenţionate, după fazele sale de desfăşurare,
debutează constant, în doctrina noastră penală, prin prezentarea celor două perioade în care se desfăşoară
activitatea infracţională, anume: perioada internă (subiectivă, psihica) şi perioada externă (fizică, materială).
În perioada internă – de formare a hotărârii infracţionale – se disting trei momente reprezentate de:
naşterea ideii infracționale, deliberarea şi luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea. Perioada internă
caracterizează (exclusiv) infracţiunile intenţionate, la nivelul acesteia formându-se latura subiectivă a
infracţiunii şi precedă întotdeauna perioada externă, abia ulterior luării hotărârii infracționale trecându-se la
realizarea acesteia. Perioada internă– care se situează la nivelul conştiinței individuale – este în afara oricărei
incriminări, iar pe cale de consecinţă, în afară de orice sancţiune juridică.
În perioada externă – perioada de înfăptuire a infracţiunii care cuprinde întreaga realizare exterioară,
prin comiterea unor activităţi care reflectă, în realitatea înconjurătoare, transpunerea hotărârii de săvârşire a
faptei – procesul infracţional (poate) parcurge mai multe faze, ca etape succesive, caracterizate printr-un anumit
grad de realizare a hotărârii infracţionale, distingându-se – din punct de vedere cronologic/al succesiunii în timp
– următoarele:
- Faza actelor de pregătire: prima fază a perioadei externe, care se caracterizează prin desfăşurarea unor
activităţi menite să pregătească executarea infracţiunii.
- Faza actelor de executare: faza care se caracterizează prin trecerea la executarea propriu-zisă a
hotărârii infracţionale (intenţionate), prin îndeplinirea de activităţi(acţiuni) prin care se realizează actul de
conduită interzis de legea penală potrivit normei de incriminare a faptei proiectate. La nivelul acestei faze e
posibil ca executarea să fie întreruptă, sau, deşi este dusă până la capăt,să nu se producă rezultatul periculos al
faptei, ceea ce în limbajul curent/comun, se traduce prin încercarea (întreruptă sau neizbutită) de comitere a
faptei, dar care nu atrage producerea rezultatului său specific (tipic). Altfel spus, pliindu-ne pe/adoptând
limbajul de specialitate, fapta comisă rămâne la stadiul de tentativă. Dacă a avut loc săvârşirea în întregime a
faptei şi s-a produs rezultatul specific (tipic al) acesteia, se trece în faza următoare, faza urmărilor (a producerii
rezultatului).
- Faza urmărilor: faza care se caracterizează prin producerea rezultatului socialmente periculos al faptei
săvârşite, „ultima frontieră” a parcurgerii drumului crimei (iter criminis), marcând – în majoritatea cazurilor –
momentul consumării infracţiunii,moment în desfăşurarea activităţii infracţionale în care se înfăptuieşte integral
acţiunea tipică şi apare urmarea imediată. Se întâlnesc însă şi situații în care urmările se mai produc şi după
momentul consumării, demarcând un moment al epuizării rezultatului. După cum se arata în doctrină, epuizarea
– moment ultim al producerii urmărilor infracţiunii, după consumarea acesteia –constă fie în amplificarea
cantitativă a urmării iniţiale (exemplu: în caz de vătămare corporală, victima încetează ulterior din viaţă, din
cauza leziunilor inițial suferite), fie în survenirea altor urmări (exemplu: după săvârşirea violului, victima
moare), fie în amplificarea cantitativă a urmării iniţiale din cauza prelungirii în timp a acţiunii incriminate (de
exemplu, în cazul infracţiunilor continue sau continuate).Dincolo de momentul epuizării, nu se mai pot produce
niciun fel de urmări.
Atingând acest aspect, precizăm ca în literatura noastră penală sunt întreţinute unele discuţii
referitoare la semnificaţia epuizării infracţiunii, interesând cazul anumitor categorii de infracţiuni, cele
încetăţenite sub denumirea generică de infracţiuni de durată (sau infracţiuni cu durată de consumare), context în
care se dezbate dacă epuizarea constituie o fază distinctă a infracţiunii, sau reprezintă doar momentul final al
fazei consumării infracţiunii.
49
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
Din cele ce precedă, rezultă că perioada externă cuprinde întreaga manifestare exterioară, respectiv
toate acţiunile şi actele efectuate în vederea realizării hotărârii de a săvârşi infracţiunea. În această perioadă,
desfăşurarea activităţii infracţionale parcurge aşa-numitul drum al infracţiunii (iter criminis), de la prima
manifestare externă în executarea rezoluţiei infracţionale, până la producerea rezultatului socialmente periculos
şi până la ultima evoluţie eventuală a acestui rezultat.
De reţinut: În raport de fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale din cadrul perioadei externe se
ridică problema determinării formelor infracţiunii, înţelegându-se prin forme ale infracţiunii, feluri sau variante
ale aceleiaşi infracţiuni. Cu alte cuvinte, sunt forme pe care le îmbracă activitatea infracţională în diferite
momente ale desfăşurării sale şi care se deosebesc între ele după stadiul în care se află sau la care s-a oprit
activitatea infracţională. Este de precizat că, din punct de vedere penal, prezintă interes numai formele de
activitate infracţională care se materializează în activităţi exterioare, anume: actele de pregătire, fapta tentată,
fapta consumată şi fapta epuizată. După cum s-a văzut, dacă perioadei interne – finalizate prin luarea hotărârii
infracţionale – îi corespunde formarea laturii subiective a infracţiunii, latura obiectivă a acesteia se realizează
corespunzător perioadei externe, de înfăptuire/realizare a hotărârii infracţionale. Spre deosebire de situaţia
excluderii existenţei vreunei forme a infracţiunii în perioada internă (psihică), se apreciază că în cadrul perioadei
externe pot exista forme ale infracţiunii în raport cu toate fazele posibile în procesul înfăptuirii hotărârii
infracţionale, şi anume:
- Forma actelor de pregătire (sau a faptului preparat), corespunzătoare primei faze a perioadei externe,
ce deschide drumul infracţional prin comiterea unor activităţi care sunt premergătoare trecerii la executarea
propriu-zisă a faptei, respectiv a actelor preparatorii.
- Forma tentativei (sau a faptului tentat), corespunzătoare fazei executării, care constă în efectuarea de
acte materiale ce prezintă valoare cauzală în procesul infracţional, fiind depăşită pregătirea săvârşirii
infracţiunii, dar nesurvenind producerea rezultatului periculos înscris în norma de incriminare faptei, din cauza
unei executări trunchiate, neterminate a faptei, sau chiar în ciuda executării sale integrale, prin ducerea până la
capăt a activităţii materiale.
- Forma faptului consumat, corespunzătoare fazei urmărilor, care constă în terminarea actului de
executare propriu-zisă a faptei, executare care şi-a produs efectul, fiind atras rezultatul periculos corespunzător
normei de incriminare a faptei. Se impune precizarea potrivit căreia forma faptului consumat reprezintă forma
tipică a faptei incriminate corespunzător modelului legal oferit de legiuitor.
- Forma faptului epuizat, corespunzătoare aceleiaşi faze a urmărilor, atunci când are loc o prelungire în
timp a faptei, ulterior consumării acesteia, prelungire ce poate să fie determinată de o continuare a activităţii
materiale, sau de amplificarea rezultatului iniţial al faptei(sub acest din urmă aspect, fără o intervenţie pe traseul
desfăşurării faptei), prelungire în timp ce antrenează urmări subsecvente consumării, până la epuizarea
rezultatului relevant penal (dincolo de care nu se mai pot produce niciun fel urmări).
Infracţiunea – fapt consumat reprezintă forma tipică (sau perfectă) a infracţiunii în raport cu fazele
de desfășurare a activităţii infracţionale, în momentul consumării realizându-se integral conţinutul său obiectiv
şi subiectiv. Mai exact, în momentul consumării infracţiunii, se realizează o concordanţă deplină între latura
subiectivă şi latura obiectivă, infracţiunea consumată fiind aptă să atragă, întotdeauna, răspunderea penală.
Momentul consumativ al fiecărei infracţiuni diferă, de la o categorie infracţională la alta, o principală distincţie
operând în ceea ce priveşte infracţiunile de rezultat şi cele de pericol. Astfel, infracţiunile de rezultat (a căror
urmare imediată constă într-o vătămare a valorii sociale ocrotite de lege) se consumă atunci când, în urma
executării faptei,se produce urmarea prevăzută (explicit sau implicit) de norma de incriminare, spre deosebire
de infracţiunile de pericol (a căror urmare imediată constă într-o stare de pericol asupra valorii sociale prevăzute
de lege) care se consumă în momentul săvârşirii activităţii materiale, atunci când apare starea de pericol.
Dacă fixăm/luăm ca reper forma faptului consumat – forma tipică a infracţiunii (în raport cu intervenţia
legiuitorului penal, realizată pe calea incriminării) – celelalte forme (faptul preparat/pregătit, faptul tentat,
faptul epuizat) constituie forme atipice ale infracţiunii. Astfel, dacă denumim infracţiunea consumată ca o formă
perfectă a faptei, infracţiunile care se referă la fapte neconsumate vor reprezenta forme imperfecte ale faptei
(infracţiune – fapta pregătitoare; infracţiune – fapta încercată).
Problema incriminării şi – pe cale de consecinţă – a sancţionării faptelor ce reprezintă forme atipice a
primit rezolvări diferite în legislaţiile penale. Cât priveşte soluţia legii penale române în această materie,
înţelegem să facem unele precizări.
Astfel, în optica legiuitorului penal român, actele de pregătire, de regulă/în principiu, nu sunt
incriminate, iar în materia tentativei se adoptă sistemul incriminării limitate, tentativa pedepsindu-se numai
când legea prevede în mod expres. În acest sens, se poate constata că,în Codul penal român, actele de pregătire
nu sunt prevăzute şi definite în Partea generală a legii(respectiv în Titlul II, rezervat instituţiei infracţiunii).
Incriminarea actelor de pregătire se realizează, însă, în mod excepţional, prin recurgere la două tehnici
50
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
legislative. Fără a ne propune să le detaliem acum, precizăm că ele vizează, fie incriminarea prin asimilare cu
tentativa, fie incriminarea ca infracţiuni autonome, de sine stătătoare (ca fapte consumate).
În raport cu aprecierea legiuitorului autohton, tentativa beneficiază de reglementări exprese în Partea
generală a Codului penal, corespunzător dispoziţiilor art. 32–34 din Capitolul IV, Titlul II, rezervat instituţiei
fundamentale a infracțiunii. În materia tentativei, concepţia incriminării limitate, promovată de legea naţională,
reiese din art. 33 alin. (1) C. pen. (care prevede că „tentativa se pedepseşte numai când legea prevede în mod
expres aceasta”), precum şi din unele dispoziţii speciale care dispun în acest sens (tentativa se pedepseşte). În
cazul incriminării, tentativa este o forma atipică a infracţiunii, o formă imperfectă (lipsind concordanţa dintre
latura subiectivă şi cea obiectivă, prin lipsa/neproducerea consumării faptei, elementul subiectiv al intenţiei
rămâne parţial descoperit) – în raport cu infracţiunea fapt consumat, faţă de care îşi păstrează dependenţa sub
aspectul încadrării juridice şi al regimului de sancţionare/pedepsire potrivit art. 33 alin. (2) C. pen. Relevanţa
penală acordată tentativei reiese şi din dispoziţiile art. 174 C. pen., care prin conţinutul său normativ dispune că
„prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe
care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă (...)”.
Revenind asupra menţiunii privitoare la fixarea/desemnarea infracţiunii consumate drept formă tipică
(perfectă) a infracţiunii, în raport cu acest reper, în doctrină se admite că reprezintă o formă atipică a
infracţiunii şi infracţiunea – fapt epuizat, posibilă în cazul unor categorii de infracţiuni, respectiv al celor de
durată. Astfel, potrivit unor opinii – la care subscriem – se susţine că infracţiunea fapt epuizat este o formă
atipică a infracţiunii, mai gravă decât cea tipică, antrenând o răspundere mai grea pentru această formă a
infracţiunii. Epuizarea activităţii infracţionale, plasându-se ulterior consumării infracțiunii, atrage calificarea
acestei forme atipice ca fiind o formă mai mult decât perfectă.
Punerea în discuţie a consumării infracţiunii, precum şi a epuizării infracţiunii (indiferent de modul în
care privim semnificaţia epuizării), ne determină sa venim cu un plus de explicaţii. După cum se poate constata,
în Partea sa generală, în Titlul II, rezervat infracţiunii, Codul penal român nu se ocupă de infracţiunea
consumată, lipsind prevederea unei reglementari exprese în acest sens, aspect valabil şi în ceea ce priveşte
infracţiunea epuizată. Prin norme de incriminare, norme speciale, legiuitorul prevede faptele care constituie
infracţiuni, descriind conţinutul acestora ca fapte consumate, deci stabilind implicit şi momentul consumativ al
acestora, moment care, de regulă, semnifică data săvârşirii infracţiunii. Lipsa unei reglementari exprese a
infracţiunii epuizate, în Titlul II al Părţii generale a Codului penal este, însă, suplinită prin dispoziţii care îşi
află sediul într-un titlu distinct (Titlul VII), corespunzător art. 154 alin. (3) si alin. (4), text legal care conduce
la identificarea momentului epuizării în cazul infracţiunilor de durată, moment ulterior şi distinct de cel al
consumării (potrivit dispoziţiilor legale menţionate, se stabileşte data de la care începe să curgă termenul de
prescripţie a răspunderii penale în cazul acestor categorii de infracţiuni). În cazul infracţiunilor de durată, de
regulă, momentul săvârşirii infracţiunii este momentul epuizării activităţii infracţionale.
Aşa cum rezultă din prevederile art. 154 alin. (2) teza a II-a C. pen., epuizarea coincide cu data încetării
acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continue; cu data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, în cazul
infracţiunilor continuate; cu data săvârşirii ultimului act de executare, în cazul infracţiunilor de obicei – de
care se leagă unele consecinţe juridice (aplicarea legii penale în timp, incidenţa actelor de clemenţă, calcularea
termenului de prescripţie a răspunderii penale etc.). Graţie particularităţilor pe care le prezintă, data săvârşirii
infracţiunilor progresive este data consumării, a comiterii acţiunii sau inacţiunii care a atras producerea
rezultatului definitiv al faptei, în sensul prevederilor art. 154 alin. (3) C. pen. (care dispune că „ termenul de
prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în
raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs”).Această dată, a consumării infracţiunii
progresive – data ei de săvârşire – va avea aplicare şi în cazul altor instituţii juridice. [Înţelegem să nu insistăm
– aici şi acum – asupra infracţiunilor de durată (definiţie, exemplificări etc.), deoarece,despre fiecare dintre
acestea – infracţiunea continuă, continuată, de obicei şi cea progresivă –, inclusiv în ceea ce priveşte formele lor
– fapt consumat, fapt epuizat – ne vom ocupa cu ocazia prezentării unităţii de infracţiune]
Important: În continuare ne vom ocupa de formele infracţiunii (intenţionate), abordând acest subiect
într-o manieră care se distanţează de modelul reprodus în cursurile de specialitate, model care reflectă o
prezentare în raport cu etapizarea (cronologică a) perioadei externe, în ordinea descrisă de: actele preparatorii –
tentativa – faptul consumat – faptul epuizat. În ceea ce ne priveşte, înţelegem să schimbăm ordinea prezentării,
acordând prioritate tratării tentativei.
Din perspectiva desfăşurării activităţii infracţionale, după cum s-a arătat, tentativa reprezintă o
etapă/fază în înfăptuirea activităţii materiale, ilustrând exteriorizarea hotărârii/intenţiei de a săvârşi
infracţiunea, prin recurgere la acte de executare a faptei, fiind depăşit stadiul premergător al pregătirii în
vederea trecerii la executare, şi, totodată, fiind exclusă consumarea infracţiunii. De aici rezultă, cu puterea
evidenţei, situarea tentativei pe o poziție intermediară între actele de pregătire şi consumare. Din punctul
nostru de vedere, apreciem că se impune, mai întâi, clarificarea aspectelor ce ţin de esenţa actelor de
51
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
executare(după caz, executare întreruptă sau care nu şi-a produs efectul)= tentativa. Aplecarea cu prioritate
asupra principalelor aspecte de ordin teoretic/practic pe care le implică tentativa – care, privită în raport cu
aprecierea conferită de legiuitorul nostru penal, cu incriminarea, reprezintă o formă atipică, imperfectă a
infracţiunii –, credem că poate facilita înţelegerea, în egală măsură, atât a unor probleme ce se ridică în materia
actelor de pregătire (delimitare faţă de actele tentate – acte de executare;regimul actelor de pregătire în dreptul
penal național), cât şi a unor probleme juridice (clasice sau curente) ce ţin de corecta departajare ce trebuie
operată, în anumite cazuri, în raport cu unele norme de incriminare, între fapta tentată şi fapta consumată.
[Asumându-ne expunerea amplă din preliminarii, vom aborda problematica pe care o dezvoltă formele
infracţiunii după fazele de desfășurare a activităţii infracţionale (intenţionate), de o manieră sintetică, cu
focalizare asupra instituţiei tentativei, cât şi a regimului actelor de pregătire în dreptul penal român. În acest
sens, atragem atenţia asupra necesităţii parcurgerii in extenso a doctrinei de specialitate, prin prisma elaborărilor
teoretice corespunzătoare acestei materii!]
III.4.1. Tentativa
În succesiunea fazelor de desfășurare a activităţii infracţionale, după cum s-a arătat, faza tentativei (a
executării propriu-zise a faptei) ocupă o poziţie intermediară, plasându-se între faza pregătirii (pregătire în
vederea trecerii la executarea faptei) şi faza urmărilor (de executare integrală a faptei în materialitatea ei, cu
producerea rezultatului tipic al acesteia).Fază ulterioară în raport cu pregătirea infracţiunii, dar anterioară
momentului consumării, în faza tentativei are loc executarea propriu-zisă a faptei, prin desfăşurarea activităţii
materiale care, însă, se întrerupe, fără a fi, astfel, dusă până la capăt, ori, deşi se realizează integral, nu conduce
la producerea urmării specifice a faptei consumate.
Intervenţia legiuitorului, prin acordare de relevanţă penală unei fapte ajunse/rămase în faza tentativei
(desemnând o faptă penală neconsumată) – ceea ce se realizează pe calea incriminării –, înfăţişează tentativa ca
forma atipică (imperfectă) a infracţiunii la care se referă, ce se deosebeşte (din punct de vedere cantitativ) de
faptul consumat, întrucât rămâne pe o treaptă inferioară a desfăşurării activităţii infracţionale intenţionate
(reprezintă o executare a faptei, fără producerea rezultatului specific acesteia). Condiţionarea răspunderii
penale din faza executării faptei, chiar şi atunci când nu se produce rezultatul care întregeşte forma tipică a
infracţiunii, trebuie să beneficieze de un cadru legal corespunzător, reclamat de principiul fundamental al
legalităţii incriminării (legea penală prevede faptele ce constituie infracţiuni). Preocuparea legiuitorului român
în această materie este transpusă prin dispoziţii exprese înscrise în Partea generală a Codului penal, instituţia
tentativei fiind consacrată într-un capitol distinct (Capitolul IV, art. 32 – art. 34) din Titlul II rezervat instituţiei
fundamentale a infracţiunii, capitol care cuprinde:
– Definiţia acordată tentativei, potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (1) C. pen. care prevede că: „Tentativa consta
în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs
efectul”.
– Teza adoptată cu referire la incriminarea tentativei, fiind reflectată opţiunea legiuitorului român pentru
incriminarea limitată a tentativei, potrivit art. 33 alin. (1) C. pen. care prevede că: „Tentativa se pedepseşte
numai când legea prevede în mod expres aceasta”. Pe calea unor dispoziţii speciale, ce se conformează regulii
înscrise de articolul pre-indicat, se prevede expres sancţionarea (pedepsirea) tentativei în cazul unor infracţiuni
determinate. Menţionăm faptul că atunci când tentativa, deşi posibilă, este lăsată în afara incriminării,
executarea faptei (care nu şi-a produs rezultatul tipic) nu atrage răspunderea penală.
– Teza adoptată cu referire la sancţionarea (pedepsirea)tentativei, teză subsecventă celei privitoare la
incriminare (infracţiune-pedeapsă), fiind reflectată opţiunea legiuitorului român pentru
diversificarea/diferenţierea de pedeapsă(principală) în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea consumată – regula în materie, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 33 alin. (2) C. pen., în sensul
unei pedepse mai blânde, mai uşoare decât cea prevăzută de lege pentru infracţiunea – fapt consumat (altă
specie de pedeapsă, sau aceeaşi specie de pedeapsă, însă în limite speciale reduse).
– Cauzele care atrag nepedepsirea (impunitatea) autorului tentativei (relevante penal), cauze reprezentate de
desistare şi de împiedicarea producerii rezultatului, potrivit dispoziţiilor art. 34 C. pen.
În lumina definiţiei legale, tentativa este acea formă (atipică, imperfectă) a infracţiunii, care constă în
punerea în executare a hotărârii infracţionale intenţionate, care a fost însă întreruptă sau, deşi actul de
executare a fost realizat integral, acesta nu şi-a produs efectul, nefiind astfel atrasă consumarea infracţiunii.
Fiind o formă a infracţiunii, la nivelul elementelor analitice (obiect, subiect, latură obiectivă, latură subiectivă)
sunt de sesizat următoarele particularităţi:
52
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
- Obiectul şi subiecţii:Obiectul tentativei este acelaşi cu al faptei consumate, cu deosebirea că, în situaţia
tentativei se creează un pericol direct pentru existenţa sa. Cât priveşte subiecţii tentativei, există identitate cu
situaţia infracţiunii fapt consumat.
- Latura obiectivă:cuprinde şi în cazul tentativei aceleaşi (trei) componente obligatorii, însă cu diferenţe
notabile faţă de faptul consumat, atât în ceea ce priveşte elementul material, cât şi urmarea imediată. Astfel,
elementul material (actul de executare) se realizează exclusiv prin acţiunea care – potrivit gradaţiilor indicate în
art. 32 alin. (1) C. pen. – după caz, se întrerupe sau se realizează integral, fără însă a se produce urmarea
(rezultatul) faptei tipice. Spre exemplu: o persoană vizează să lovească cu un corp tăios – de pildă, cu un topor –
asupra capului victimei, însă este întreruptă acţiunea de ucidere, prin intervenţia unui terţ, sau, deşi s-a aplicat
chiar lovitura respectivă înspre capul victimei, aceasta nu a fost nimerită, astfel încât nu a mai decedat (sau, deşi
lovită, chiar, victima a reuşit totuşi să supravieţuiască). În primul caz se ilustrează o tentativă – de omor –
întreruptă (imperfectă), iar în al doilea caz o tentativă – de omor – terminată (perfectă). Întreruperea executării
sau executarea integrală fără efectul faptei tipice se poate datora unor cauze variate, acestea putând fi: survenite
sau preexistente; neînsufleţite sau animate (umane sau non-umane); independente sau dependente de voinţa
făptuitorului. Rezultatul (urmarea) tentativei constă în pericolul direct creat asupra obiectului juridic al
infracţiunii. Spre exemplu: în cazul tentativei de omor, se creează o stare de pericol asupra vieţii persoanei.
Raportul de cauzalitate se stabileşte între elementul material al tentativei şi pericolul creat pentru valoarea
socială ocrotită de norma de incriminare. Cerinţele suplimentare ce pot exista uneori pe latura obiectivă (loc,
timp, mod, mijloace), interesează şi în cazul tentativei, dacă reprezintă elemente ale tipicităţii respectivei fapte
incriminate.
- Latura subiectivă: forma de vinovăţie ce caracterizează tentativa este întotdeauna intenţia, directă sau
indirectă (ceea ce decurge din însăşi definiţia legală). Dacă legea solicită verificarea unui anumit scop sau mobil
în cadrul tipicităţii subiective a respectivei fapte incriminate, acestea trebuie constate şi în cazul tentativei.
Facem precizarea potrivit căreia, în doctrină, într-o altă modalitate de tratare a materiei, particularităţile
mai sus surprinse sunt prezentate atunci când se analizează condiţiile de existenţă cerute tentativei.
Pornind de la aceste particularităţi ce ţin de specificul tentativei, doctrina este unanimă în aprecierea
potrivit căreia tentativa nu este posibilă la următoarele categorii de infracţiuni:
- Infracţiuni omisive proprii. Atenţionăm asupra faptului că, în cazul infracţiunilor comisiv-omisive
tentativa este, însă, posibilă. Spre exemplu: tentativa de omor comisă de mamă asupra copilului de
vârstă foarte fragedă, prin înfometarea acestuia, în condiţiile în care situaţia este descoperită şi copilul
este salvat.
- Infracţiuni de obicei.
- Infracţiuni de executare promptă (exemplu: ameninţarea comisă prin viu grai).
- Infracţiuni comise din culpă.
- Infracţiuni praeterintenţionate propriu-zise (forma tip).
- Infracţiuni de consumare anticipată (exemplu: luarea de mită).
În cazul altor categorii de infracţiuni – spre exemplu: infracţiuni continue, continuate, complexe pe
conţinut calificat praeterintenţionate – în literatura juridică se manifestă opinii contradictorii, în sensul dacă
acestea sunt sau nu susceptibile de tentativă. [Înţelegem să nu intrăm în detalii, specificând (totuşi) faptul că, în
opinia noastră, aceste infracţiuni sunt susceptibile de a rămâne la stadiul de tentativă. Mai mult, prin trimitere
la consultarea/parcurgerea doctrinei de specialitate, care dezvoltă acest subiect, nu putem decât să apreciem o
asimilare corespunzătoare a argumentelor pro / contra, prin prisma sursei (accesibile) de documentare]
Cunoaşterea particularităţilor / condiţiilor tentativei şi a categoriilor de infracţiuni la care nu este
posibilă impune delimitarea acesteia – graţie poziţiei ocupate în desfăşurarea activităţii infracţionale – atât faţă
de actele preparatorii, cât şi de faptul consumat.
În ceea ce priveşte delimitarea tentativei faţă de actele preparatorii, în doctrina penală au fost formulate
mai multe teorii (subiective, obiective, formale şi mixte), promovând diferite criterii de departajare. Dintre
acestea, s-au impus teoriile mixte, ajungându-se la următoarele concluzii: se consideră acte de executare toate
actele care se încadrează în acţiunea tipică descrisă în norma de incriminare, precum şi acele activităţi care,
fără să se încadreze expres în acţiunea indicată în normă, sunt legate nemijlocit de aceasta, fiind îndreptate
împotriva obiectului infracţiunii.
Sub acest aspect, în teoria şi practica penală se consideră (de pildă) că există tentativă de omor săvârşită
în coautorat, spre exemplu, în cazul în care o persoană imobilizează victima, iar cealaltă aplică lovitura
tanatogeneratoare într-o regiune vitală a corpului. Imobilizarea e un act ce excede normei de incriminare a
omorului, dar care atunci când, prin modul de înfăptuire şi poziţia în comiterea faptei, probează caracter necesar,
determinant în apariţia pe caz concret a rezultatului, semnifică act de executare. În alte cazuri, activitatea
efectuată, deşi la o distanţă mai mare de producerea rezultatului, în poziţia sa pe drumul săvârşirii faptei (iter
53
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
criminis) nu poate fi considerată numai ca un act de pregătire, ci dobândeşte valoare de act de executare. Sub
acest aspect, în teoria şi practica penală s-a apreciat că există tentativă de omor, de pildă, atunci când inculpatul
i-a trimis, prin poştă, victimei, un colet conţinând material exploziv şi un dispozitiv de declanşare a exploziei,
iar atunci când victima a deschis coletul s-a produs o explozie puternică, aceasta fiind rănită.
În ceea ce priveşte delimitarea tentativei de faptul consumat, semnalăm problemele de delimitare care
se ridică în cazul unor infracţiuni, cum ar fi, spre exemplu:
- delimitarea tentativei de omor de vătămarea corporală – sub acest aspect, în teoria şi practica penală s-a
considerat că există tentativă de omor, iar nu vătămare corporală, de pildă, dacă victima a fost lovită cu
intensitate, cu un corp apt să producă decesul, într-o regiune considerată a fi zonă vitală a corpului – de
exemplu: lovitură cu parul în cap, provocând o fractură de boltă, punându-se viaţa în pericol.
- delimitarea tentativei de furt de infracţiunea consumată; în acest caz, în doctrina penală s-au emis mai multe
teorii cu privire la momentul consumativ al furtului, legiuitorul român adoptând teoria apropriaţiunii, conform
căreia infracţiunea de furt se consumă în momentul în care bunul, odată sustras (deposedare) a trecut în
stăpânirea, ilegitimă, de fapt, a făptuitorului (imposedare) – spre exemplu: făptuitorul este surprins, într-un
mijloc de transport în comun, cu mâna în poşeta victimei, de unde nu apucase încă să extragă niciun bun mobil
(căci, în măsura în care ar fi preluat deja bunul, chiar dacă ar fi fost descoperită imediat fapta, furtul ar trebui
considerat drept consumat).
exemplu: folosirea unei cantităţi insuficiente de otravă, sau a unei arme de foc cu mecanismul defect), ori atunci
când obiectul există în materialitatea sa însă făptuitorul este în eroare asupra locului în care se află în acel
moment (spre exemplu: se trage un foc de armă într-o încăpere în care făptuitorul crede că se afla o persoană
care, în acel moment, se afla în altă parte), există tentativa, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru
existenţa acesteia [art. 32 alin. (1) C. pen.), existând o imposibilitate relativă de consumare a infracţiunii. S-a
încetăţenit în doctrină denumirea de tentativă relativ improprie.
După cum se subliniază în doctrină, faptul că, în mod accidental, rezultatul infracţiunii nu s-a putut
produce, nu înseamnă că prin fapta astfel săvârşită nu s-a creat o stare de pericol real pentru valoarea socială
vizată, mai exact,că nu s-a săvârşit tentativa infracţiunii respective. Punerea în executare a intenţiei de a săvârşi
infracţiunea constituie tentativă oricare ar fi cauzele din cauza cărora nu s-a ajuns, în concret, la consumarea
infracţiunii (la producerea rezultatului tipic al faptei), cu excepţia cazului când aceasta s-a datorat caracterului
absurd, vădit neraţional, al modului cum a fost concepută executarea.
După cum s-a menţionat, în considerarea dispoziţiilor legale actuale – art. 32 C. pen. –, în literatura de
specialitate se reţine (şi) clasificarea care distinge între tentativa idonee (periculoasă) şi tentativa neidonee
(nepericuloasă),clasificare operată în funcţie de aptitudinea actului de executare de a pune în pericol valoarea
socială ocrotită de legea penală, în baza unei aprecieri ex ante făcute în raport de acţiunea făptuitorului. În
această opinie – îmbrăţişată de mai mulţi autori – se apreciază că tentativa idonee presupune acte ce creează o
stare de pericol pentru valoarea sociala protejată, acte care, la momentul comiterii lor, făceau să apară ca
probabilă producerea urmării vizate de autor, spre deosebire de tentativa neidonee,care există atunci când
imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea (fapta
absurd concepută), caz în care nu se poate pune problema creării unei stări de pericol pentru valoarea socială
ocrotită.
Tentativa idonee [prevăzută de art. 32 alin. (1) C. pen. – în modalitățile: imperfectă și perfectă] acoperă
şi cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor
folosite, ori datorită împrejurării că, în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul
unde făptuitorul credea că se află (= tentativa relativ improprie). Desprindem concluzia potrivit căreia, atât
tentativa proprie cât şi cea relativ improprie, configurează – de lege lata– tentativa idonee. Atunci când
imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea, textul
legal – art. 32 alin. (2) C. pen. – precizează că nu există tentativa, învederând ideea inexistenţei tentativei în
sensul legii penale (prevăzut de dispoziţia cuprinsă în primul alineat al articolului precitat). Altfel spus, art. 32
alin. (2) C. pen. „adăposteşte” tentativa neidonee, caracterizată prin lipsa de relevanţă penală (identificându-se
cu tentativa absolut improprie). Spre exemplu: atunci când se încearcă uciderea unei persoane prin farmece,
vrăji sau blesteme, ori prin administrarea unor substanţe total inofensive– fapte care nu pot leza / periclita valori
sociale, deci sunt irelevante din punct de vedere juridic.
Pe drept cuvânt, în doctrina penală se nuanţează aspectele semnalate în rândurile de mai sus,
considerându-se că un act în principiu neidoneu, poate să îşi schimbe valenţele în anumite situaţii concrete, date
fiind circumstanţele speciale în care se comite, spre exemplu: administrarea unei substanţe de regulă inofensive,
precum zahărul, unei persoane suferind de diabet, sau cauzarea unei răni superficiale unei persoane care suferă
de hemofilie.
55
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
În Partea specială a Codului penal (sau în legi speciale), dispoziţia privitoare la sancţionarea (limitată
a tentativei) este cuprinsă fie în textul de lege/ articolul care incriminează fapta în forma tipică (consumată)–
exemplu: art. 188, 189, 205, 218 C. pen. – fie într-un articol comun, plasat la finele unui titlu, capitol (sau
secţiune) din legea penală, cu denumirea marginală: „sancţionarea tentativei” (care indică pedepsirea acesteia),
care include mai multe infracţiuni – exemplu: art. 412, 393 sau art. 232, 237 C. pen. Ca tehnică legislativă,
rezultă, deci, două modalităţi de incriminare.
În ceea ce priveşte sancţionarea tentativei, în doctrină şi pe planul legislaţiilor penale se
remarcă, de asemenea, două sisteme, respectiv: cel al parificării de pedeapsă (care presupune
sancţionarea tentativei cu pedeapsa prevăzută de lege pentru faptul consumat – pedeapsă de aceeaşi
specie şi cu aceleaşi limite); cel al diversificării de pedeapsă (presupune pentru tentativă o pedeapsă
diferită de aceea incidentă pentru infracţiunea fapt-consumat – pedeapsă de altă specie sau de aceeaşi
specie, dar situată între limite reduse).
Codul penal român consacră sistemul diversificării de pedeapsă potrivit dispoziţiilor art. 33
alin. (2), care prevede: „Tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate” (teza I); diversificarea are loc, în sistemul nostru
penal, prin înjumătăţirea limitelor speciale ale pedepsei închisorii sau amenzii, plecându-se de la
limitele pedepsei prevăzute pentru infracţiunea consumată. În continuare, potrivit tezei a II-a din art. 33
alin. 2 C. pen., se dispune: „Când pentru infracţiunea consumată legea prevede pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, iar instanţa s-ar orienta spre aceasta, tentativa se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la
20 de ani”. Dispoziţia vizează, în mod exclusiv, persona fizică majoră, atunci când, în condiţiile legii,
tentativa se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani. Este de precizat faptul că aceste
limite speciale de pedeapsă se stabilesc atunci când instanţa s-ar orienta spre pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, în ipoteza faptului consumat. De altfel, în ipoteza infracţiunilor pentru care pedeapsa prevăzută de
lege este una alternativă (închisoare sau amendă, ori detenţiune pe viaţă sau închisoare), soluţia
promovată, în mod constant, în teoria şi practica penală, este cea a sancţionării tentativei la infracţiune,
prin parcurgerea următorilor paşi: instanţa va opta asupra uneia dintre cele două pedepse alternative,
alegând acel tip de pedeapsă la care s-ar fi oprit dacă infracţiunea se consuma (prin valorificarea
criteriilor generale de individualizare a pedepsei), iar în raport cu pedeapsa aleasă, urmează să facă
aplicarea dispoziţiilor de sancţionare a tentativei.
De reţinut: Atenuarea răspunderii penale, conform dispoziţiilor art. 33 C. pen., are în vedere,
în mod direct, cazul persoanei fizice – infractor major, cu privire la pedeapsa principală aplicabilă. În
cazul infracţiunilor comise în timpul minorităţii, cauzele de atenuare – deci inclusiv tentativa (care, sub
aspectul naturii juridice, este o stare generală de atenuare a răspunderii penale) – sunt avute în vedere la
alegerea măsurii educative şi produc efecte între limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsură
educativă (art. 128 C. pen.). Adăugăm precizarea potrivit căreia dispoziţiile privitoare la pedepsirea
tentativei sunt aplicabile şi persoanei juridice, acest mod de sancţionare rezultând, fără echivoc, din
prevederile art. 147 alin. (1) C. pen., referitor la atenuarea răspunderii penale, dispoziţiile legale făcând
trimitere la „regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică”.
Sancţionarea tentativei prin diversificarea de pedeapsă apreciem că se impune ca regulă în
materie, sistemul consacrat de lege aplicându-se tuturor formelor tentativei, ca tentativă idonee, perfectă
sau imperfectă. Sistemul diversificării de pedeapsă în cazul tentativei cunoaşte, însă, o excepţie, prin
care se atribuie tentativei, în cazul anumitor infracţiuni, un tratament penal egal cu cel aplicabil
infracţiunii consumate. În opinia noastră, este cazul infracţiunilor complexe praeterintenţionate, cărora,
prin dispoziţii exprese cuprinse în Partea generală a Codului penal, li se înscrie sancţionarea prin
parificarea de pedeapsă, în ipoteza rămânerii la stadiul de tentativă, în condiţiile legii. Articolul prin
care se consacră acest tratament penal excede cadrului legal general afectat tentativei (Cap. IV),
găsindu-se în Cap. V, din acelaşi Titlu II, corespunzător materiei unităţii infracţionale, în forma
infracţiunii complexe, infracţiune definită în conformitate cu prevederile art. 35 alin. (1) C. pen.
Sancţionarea (pedepsirea) infracţiunii complexe este prevăzută în art. 36 alin. (2) C. pen., iar potrivit
dispoziţiei cuprinse în alin. (3) al articolului precitat, se prevede că „infracţiunea complexă săvârşită cu
intenţie depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată”.[Asupra acestui subiect vom reveni cu
ocazia prezentării unităţii legale de infracţiune, mai exact, a infracţiunii complexe]
56
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
În materia tentativei pedepsibile (incriminate / relevante penal), legiuitorul penal înscrie două cauze
legale, generale şi personale de impunitate / nepedepsire a autorului unei fapte tentate, reprezentate de
desistare şi de împiedicarea producerii rezultatului, corespunzător prevederilor art. 34 alin. (1) C. pen., precum
şi regimul actelor îndeplinite până în momentul desistării sau al împiedicării producerii rezultatului, acte
încetăţenite în doctrină sub denumirea de acte de executare calificate – art. 34 alin. (2) C. pen. Este o redactare
clară a textului legal, prin care se fixează, fără dubiu, natura juridică atribuită acestor cauze = cauze de
impunitate/nepedepsire, nefiind afectată /alterată existența tentativei. Astfel, desistarea şi împiedicarea
producerii rezultatului trebuie corect departajate de alte cauze operante în materie juridico-penală, pentru a nu
se crea loc unor confuzii impardonabile.[În acest sens, invităm la reflecţie în raport, spre exemplu, cu acele
cauze care exclud infracţiunea]
Aspectele comune acestor două cauze au în vedere nepedepsirea persoanei (autor) care înainte de
descoperirea faptei, din motive dependente de voinţa sa (deci, în mod voluntar), adoptă o anumită atitudine în
raport de conduita sa infracţională, anume: fie aflându-se în cursul executării faptei, renunţă să ducă până la
capăt executarea începută, deşi exista posibilitatea reală de continuare a acesteia(desistarea); fie realizând în
întregime actul de executare, împiedică – el însuşi sau încunoştinţând autorităţile – producerea rezultatului
faptei (împiedicarea producerii rezultatului). Atât desistarea cât şi împiedicarea producerii rezultatului trebuie
să fie acte voluntare, întemeiate pe voinţa liberă a persoanei (nu interesează motivele ce au stat la baza unei atari
atitudini) şi trebuie să aibă loc înainte de descoperirea faptei, respectiv înainte ca faptă să fie cunoscută de
autorităţi sau orice altă persoană care le-ar putea sesiza pe acestea, cu anumite excepţii indicate în doctrină.
Dincolo de aceste asemănări, implicând şi condiţii comune de existenţă, cele două cauze prezintă deosebiri,
chiar dacă atrag acelaşi efect, al nepedepsirii autorului tentativei comise.
III.4.1.3.1. Desistarea
Desistarea – art. 34 alin. (1) teza I C. pen.: „Nu se pedepseşte autorul care, înainte de descoperirea
faptei, s-a desistat(...)” – implică adoptarea unei anumite atitudini (de regulă, pasivă), de renunţare la comiterea
unei acţiuni în curs, de abandonare a executării, deşi persoana avea posibilitatea să o continue, iar făptuitorul
era conştient de aceasta. Condiţiile desistării privesc: existenţa unui început de executare a faptei; executarea să
fie întreruptă; caracterul voluntar al întreruperii; realizare înainte de descoperirea faptei.
De exemplu: persoana îndreaptă arma spre victimă, dar nu (mai) trage; sau: persoana pătrunde într-un
anumit loc, cu intenţia de a sustrage un bun, dar se răzgândeşte şi pleacă fără a mai lua obiectul în cauză.
În cazul desistării nu se pune problema unei simple renunţări ex ante la hotărârea infracţională (care
trebuie să fie deja pusă în executare), ci intervine o renunţare doar la finalizarea actului de executare care a
debutat în baza respectivei hotărâri infracţionale. Aceasta înseamnă că forma de tentativă care se realizează este
cea imperfectă (întreruptă), desistarea fiind posibilă atât în cazul infracţiunilor de rezultat cât şi al celor de
pericol.
III.4.1.3.2. Împiedicarea producerii rezultatului
Împiedicarea producerii rezultatului – art. 34 alin. (1) teza a II-a C. pen.: „Nu se pedepseşte autorul
care, înainte de descoperirea faptei, (...) a încunoştinţat autorităţile de comiterea acesteia, astfel încât
consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuşi consumarea infracţiunii” – constă în atitudinea
activă a persoanei care a executat în întregime actul infracţional de executare, de a împiedica efectiv
producerea urmării faptei tipice, deci, consumarea infracţiunii. Condiţiile împiedicării producerii rezultatului
privesc: executarea integrală a acţiunii; împiedicarea efectivă a producerii rezultatului tipic al faptei;
împiedicarea să aibă loc din propria iniţiativă a executantului şi înainte de descoperirea faptei.
Conform prevederilor legale, autorul care împiedică producerea rezultatului are două posibilităţi:
- Una dintre posibilităţi constă în acţiunea de a aduce la cunoştinţa autorităţilor acţiunea comisă până în acel
moment, astfel încât acestea să intervină în timp util pentru a împiedica apariţia consumării infracţiunii (în
doctrină se oferă un exemplu edificator, anume: al soţului care, după ce şi-a lovit soţia pe care o învinuise de
infidelitate, iar aceasta a căzut în stare de inconştienţă, cuprins de remuşcări, a telefonat la 112, anunţând fapta,
astfel încât soţia a fost salvată de la moarte).
- Cealaltă posibilitate constă în a împiedica nemijlocit, el însuşi, consumarea infracţiunii (în doctrina se oferă un
exemplu edificator, anume: al persoanei care, după ce i-a pus concubinei otravă în mâncare, iar aceasta a început
să acuze dureri mari de stomac, i-a administrat o cană de lapte, a urcat-o în maşină şi a dus-o urgent la spital,
unde personalul medical, prin proceduri specifice, a înlăturat pericolul decesului).
Semnalăm discuţiile doctrinare relative la caracterul efectiv al împiedicării producerii rezultatului,
inclusiv în ipoteza în care autorul a încunoştinţat autorităţile de comiterea faptei, opinia majoritară (corectă)
apreciind că legea condiţionează nepedepsirea autorului – indiferent de modalitatea în care se realizează
împiedicarea producerii rezultatului(personal sau prin anunţarea autorităţilor) – de caracterul real, efectiv,
eficient al acesteia.
57
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
Împiedicarea producerii rezultatului este legată numai de tentativa perfectă şi poate interveni numai
(de aceea) numai în cazul infracţiunilor de rezultat.
Dacă activitatea efectuată până în momentul desistării / împiedicării producerii rezultatului constituie
o altă infracţiune, există acte de executare calificate, aplicându-se pedeapsa pentru acea infracţiune, conform
prevederilor din art. 34 alin. (2) C. pen. În astfel de situaţii, ceea ce s-a comis reprezintă o tentativă care, pe caz
concret, nu va atrage pedeapsa (tentativă imperfectă în cazul desistării, respectiv perfectă în caz de împiedicare
a producerii rezultatului), urmând însă să se aplice pedeapsa pentru infracţiunea care s-a săvârşit până în
momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului. Spre exemplu: în cazul împiedicării producerii
rezultatului la infracţiunea de omor, autorul va fi apărat de represiune penală / nu va fi nepedepsit pentru
tentativa la această infracţiune, dar va fi antrenată răspunderea sa penală pentru infracţiunea consumată de
vătămare corporală.
*
Extrase de practică obligatorie în materia instituţiei tentativei:
(Se recomandă parcurgerea motivării integrale a deciziilor indicate)
A) Decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
în materie penală (HP)
Prin Decizia nr. 6/2014 (M. Of. nr. 471 din 26 iunie 2014), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia I
Penală prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând
mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei în ipoteza în care este vorba de
tentativă,şi a stabilit: „În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art.6 alin.1 din
Codul penal, în cazul tentativei, limita maximă a pedepsei ce trebuie avută în vedere este maximul prevăzut de lege pentru
forma tentată (maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, redus sau înlocuit conform
dispoziţiilor privind tratamentul sancţionator al tentativei)”.
B) Decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub C. P. A., care îşi menţin valabilitatea potrivit
reglementărilor actuale
Recurs în interesul legii: Prin Decizia nr. V/2006 (M. Of. nr. 492 din 7 iunie 2006), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Secţiile Unite, a admis recursul în interesul legii şi, în aplicarea dispoziţiilor art. 176 alin. (1) lit. b) din Codul penal
(anterior), a statuat: „Actele de violenţă cu intenţia de a ucide, săvârşite în aceeaşi împrejurare asupra a două persoane,
dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor – simplu, calificat sau deosebit de grav – comisă asupra
unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs.
Agravanta prevăzută în art. 176 alin. (1) lit. b) din Codul penal nu este aplicabilă în cazul faptelor menţionate”. Se
impune precizarea potrivit căreia decizia îşi menţine valabilitatea, în considerarea noilor dispoziţii legale, astfel încât:
actele de violenţă cu intenţia de a ucide, săvârşite în aceeaşi împrejurare asupra a două persoane, dintre care una a decedat,
constituie atât infracţiunea de omor – simplu sau calificat – comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor,
după caz, simplu sau calificat, aflate în concurs. Agravanta prevăzută în art. 189 alin. (1) lit. f) din Codul penal actual nu
este aplicabilă în cazul faptelor menţionate.
*
III.4.2. Actele de pregătire
condiţii favorabile executării acţiunii ilicite (interzise de legea penală);activitatea efectuată să nu facă parte din
elementul material al infracţiunii; să aibă la bază intenţia infracțională.
Pe planul legislaţiilor penale îşi găsesc consacrare mai multe teze adoptate în materiaactelor de
pregătire, reflectând opţiuni diametral opuse, şi anume: teza neincriminării actelor preparatorii şi teza
incriminării (nelimitate sau limitate a) actelor preparatorii. Soluţia pentru care a optat legiuitorul penal român
ilustrează adoptarea, de principiu, a tezei neincriminării actelor de pregătire, prin lipsa acordării de relevanţă
penală acestora. Actele de pregătire nu beneficiază de un cadrul legal de ordin general care să cuprindă /
includă: definiţia (în ce fel de activităţi constau), sistemul de incriminare şi de sancţionare (în ce cazuri are loc
pedepsirea, respectiv cum se realizează pedepsirea), eventuale cauze de impunitate.
Legislaţia penală română admite însă, pe cale de excepţie, incriminarea actelor de pregătire, prin
recurgere la tehnici/procedee distincte prin care acestor acte li se acordă relevanţă penală, constituind acte ce
cad sub incidenţa legii penale şi care atrag răspunderea juridică. Astfel:
– o prima tehnică de incriminare este cea a incriminării actelor de pregătire prin asimilare cu tentativa;
– o a doua tehnică de incriminare este cea a incriminării actelor de pregătire ca infracţiuni autonome, de sine
stătătoare.
Date fiind diferenţele pe care le implică cele doua tehnici legislative, le vom prezenta (succint) pe rând.
Incriminarea actelor de pregătire prin asimilare cu tentativa.
Identificarea acestui procedeu legal reiese cu deplină claritate din tiparul unor norme care prevăd că, „se
consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în
vederea comiterii infracţiunilor prevăzute în articolele (...)”, în raport cu unele infracţiuni de o gravitate sporită.
Astfel, în Codul penal român sunt consacrate pe calea unei dispoziţii speciale, actele de pregătire la unele dintre
infracţiunile contra securităţii naţionale – art. 412 alin. (2) C. pen. care prevede că: „Se consideră tentativă şi
producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii
infracţiunilor prevăzute în art. 395-397, art. 401-403, art. 408 şi art. 399 raportat la infracţiunea de trădare prin
ajutarea inamicului”.
Dacă asimilarea implică o modificare în natura juridică a actelor preparatorii– care se transformă în
acte de executare (tentativă) –sau dacă aceasta priveşte exclusiv regimul de sancționare, rămâne o problemă
controversată.
Într-o opinie (minoritară) se susţine că actele de pregătire – cum ar fi, spre exemplu, cele prin care
făptuitorul procură sau produce mijloacele, instrumentele ori ia masuri în vederea realizării activităţii
infracţionale – nu sunt transformate în acte de executare, acestea menţinându-şi natura juridică. Datorită
periculozităţii deosebite a anumitor infracţiuni îndreptate împotriva securităţii naţionale, s-a simţit nevoia
sancţionării acestor acte de pregătire, fiind asimilate numai în ceea ce priveşte regimul sancţionator tentativei.
În altă opinie(însuşită de majoritatea autorilor de specialitate), se susţine că recurgerea la această
tehnică de incriminare – asimilare cu tentativa – implică o modificare în natura juridică a actelor preparatorii,
care devin acte de executare, nefiind vorba de sancţionarea actelor de pregătire ca atare, ci de sancţionarea unei
tentative.
Subscriem primei opinii, considerând că actele de pregătire îşi menţin natura juridică, asimilarea lor cu
tentativa operând exclusiv din punct de vedere al tratamentului penal. Altfel spus, actele de pregătire îşi
păstrează nealterată fizionomia distinctă de cea a actelor de executare, prin dispoziţii speciale fiind prevăzută
sancţionarea acestora la unele infracţiuni de o gravitate aparte[după cum rezultă şi din dispoziţiile art. 412 alin.
(2) C. pen., asimilarea acestora cu tentativa vizând, exclusiv, tratamentul penal].
Incriminarea actelor de pregătire ca infracţiuni autonome.
În legislaţia noastră penală se constată incriminarea ca infracţiuni autonome, de sine stătătoare, a unor
anumite activităţi care au înfăţişarea unor acte preparatorii, cum este cazul – dacă avem în vedere unele
dispoziţii din Partea specială a Codului penal – faptelor prevăzute de art. 314 (deţinerea de instrumente în
vederea falsificării de valori), art. 365 (operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice), art. 367
(constituirea unui grup infracţional organizat) ş.a. În aceste ipoteze legale, întrucât beneficiază de o descriere
explicită potrivit anumitor norme de incriminare, legiuitorul nostru penal oferă caracterizarea unor acte de
pregătire univoce, desfășurate în vederea comiterii unor infracţiuni, apelând la tehnica uzuală / curentă de
incriminare = forma faptului consumat. Altfel spus, faptele descrise potrivit normelor respective de incriminare
se prezintă sub formă de infracţiuni-tip, fapte consumate (chiar dacă acestea pot fi explicate, prin relația lor cu
alte fapte incriminate, drept activități de pregătire a celor acestora din urmă)
După cum se poate observa, această a doua modalitate/tehnică de incriminare a actelor pregătitoare se
diferenţiază net de tehnica precedentă – cea a incriminării prin asimilare cu tentativa – atrăgând consecinţe
juridice distincte. Prin incriminare ca infracţiuni autonome, de sine stătătoare, în cazurile prevăzute de lege,
(unele) activităţi ilegale, cu individualitate penală distinctă (care descriu activităţi pregătitoare în vederea
59
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
comiterii altor infracţiuni) se sancţionează cu pedeapsa corespunzătoare prevăzută de lege, punctând astfel
deosebirea în raport cu sancţionarea prin diversificarea de pedeapsa,operantă în caz de incriminare prin
asimilare cu tentativa (dincolo de discuţiile privitoare la convertirea – sau nu – a pregătirii în act de executare).
În aceeaşi ordine de idei, în cazul incriminării actelor de pregătire ca infracţiuni autonome, în ipoteza
săvârşirii infracţiunii – scop(în raport de care pregătirea, cu propria relevanţă penală, nu reprezintă decât
infracțiunea – mijloc, prin care se creează condiţiile favorabile în vederea atingerii scopului), răspunderea
penală este antrenată pentru o pluralitate de infracţiuni (cel puţin două fapte penale distincte). Din contra, în
cazul incriminării actelor de pregătire prin asimilare cu tentativa, atunci când se depășește faza preparatorie,
se răspunde penal pentru o unitate infracțională, fazele mai puțin perfecte ale infracțiunii absorbindu-se
natural în fazele superioare de comitere a aceleiași activități ilicite din punct de vedere penal.
De reţinut: În doctrina noastră penală, cu ocazia prezentării regimului actelor de pregătire în dreptul
penal român, unii autori includ (şi) situaţia actelor de pregătire săvârşite de o altă persoană decât autorul
infracţiunii (în raport de ipoteza legală cuprinsă în art. 48 C. pen.), exprimându-se opinia că actele preparatorii
săvârşite de o altă persoană decât cea care va trece la săvârşirea faptei, devin acte de participaţie sub forma
complicităţii anterioare, atunci când autorul va trece la comiterea acesteia, săvârşind cel puţin o tentativă
pedepsibilă. Această opinie este respinsă de alţi autori, care consideră că, în această ipoteză, nu este vorba
despre acte de pregătire propriu-zise, căci persoana care le efectuează nu acţionează pentru punerea în executare
a unei hotărâri proprii, ci pentru punerea în executare a unei hotărâri luată de o altă persoană.
60
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
Obiective specifice:
- Fixarea noţiunilor de bază referitoare la unitatea de infracţiune ca instituţie cu apartenenţă la instituţia
fundamentală a infracțiunii, în corelaţie cu celelalte instituţii juridico-penale ale domeniului de referinţă
(interferenţe cu formele infracţiunii după fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale).
- Dobândirea de către studenţi a abilităţii de înţelegere a distincţiilor dintre cele două forme generice pe care le
îmbracă unitatea de infracţiune, anume: unitatea naturală şi unitatea legală, precum şi a particularităţilor la
nivelul categoriilor infracţionale subsumate acestora(unitate naturală: infracţiune simplă, infracţiune continuă,
infracţiune deviată; unitate legală: infracţiune continuată, infracţiune complexă, infracţiune de obicei,
infracţiune progresivă).
- Dezvoltarea abilităţii studenţilor de a delimita între diferitele categorii infracţionale subsumate unităţii de
infracţiune, cu precădere: identificarea diferenţelor semnificative dintre infracţiunea continuă şi infracţiunea
continuată; infracţiunea continuată şi infracţiunea de obicei ş.a., cât şi a surprinderii problematicii complexe pe
care o implică infracţiunea deviată.
- Dezvoltarea abilităţii studenţilor de a departaja între unitatea de infracţiune (îndeosebi în cazul infracţiunii
continuate şi al infracţiunii complexe) şi pluralitatea (reală) de infracţiuni sub forma concursului de infracţiuni.
Preliminarii
Unitatea de infracţiune poate fi definită ca fiind acea activitate infracţională formată dintr-o singură
acţiune / inacţiune, ori din mai multe acţiuni / inacţiuni, decurgând din însăşi natura faptei, sau din voinţa
legiuitorului, săvârşită(e) de către aceeaşi persoană, în baza aceleiaşi hotărâri (rezoluţii) infracţionale şi care
întruneşte conţinutul unei singure infracţiuni. Unitatea infracţională poate fi unitate naturală (care rezultă din
unicitatea acţiunii sau inacţiunii) şi unitate legală (care rezultă din voinţa legiuitorului, prin reunirea, de regulă,
în conţinutul unei singure infracţiuni, a mai multor acţiuni / inacţiuni, datorită unor legături obiective sau
subiective existente între acestea).
Fac parte din unitatea naturală de infracţiune: infracţiunile simple şi cele continue, prezentându-se în
doctrină, în acest context – în mod tradiţional – şi situaţia infracţiunii deviate. Se subsumează unităţii legale
infracţionale: infracţiunile continuate, complexe, de obicei şi progresive.
De reţinut: În Partea generală a Codului penal îşi găsesc consacrare expresă (parte) dintre formele
unităţii infracţionale, mai exact – două dintre formele unităţii legale, anume: infracţiunea continuată şi
infracţiunea complexă [Titlul II, Cap. V, art. 35 (definiţii); art. 36 (pedepsire); art. 37 (recalcularea pedepsei)].
Deloc de neglijat sunt şi alte dispoziţii din legea penala referitoare la unele dintre categoriile infracţionale
menţionate (= infracţiuni de durată: infracţiune continuă / continuată / de obicei / progresivă) potrivit
prevederilor art. 154 alin. (2) şi alin. (3) C. pen. (din materia instituţiei prescripţiei răspunderii penale).
În prezentul cadru al expunerii rezervate unităţii de infracţiune în dreptul penal român, se vor aborda
principalele aspecte privitoare la cele şapte categorii infracţionale (distincte) de interes, atrăgând – în continuare
– atenţia asupra necesităţii parcurgerii in extenso a doctrinei de specialitate, prin prisma elaborărilor teoretice
corespunzătoare acestei materii!
61
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
În mod constant, în doctrina penală se menţionează faptul că,uneori, infracţiunea simplă se poate
realiza şi printr-o pluralitate de acte materiale, acte de executare ce dau conţinut acţiunii unice, prin
desfășurarea lor într-o strânsă unitate spațio-temporală. Spre exemplu: uciderea victimei se poate realiza printr-
un singur act de executare (de pildă, uciderea victimei prin aplicarea unei singure lovituri de cuţit în regiunea
toracică), unicitatea acţiunii menţinându-se însă şi atunci când, prin acte succesive, comise în aceeaşi
împrejurare, se aplică mai multe lovituri de cuţit în zone ce adăpostesc organe vitale. Această ultimă ipoteză a
primit în doctrină denumirea de unitate naturală colectivă (denumiri echivalente: unitate naturală de infracţiune
cu pluralitate de acte contextuale sau infracţiune omogenă). Indiferent de denumirea atribuită acestei ipoteze,
ceea ce ţine de esenţa unicităţii faptei care ilustrează o singură infracţiune, ca unitate infracţională naturală,
constă în existenţa unei pluralităţi de acte materiale aflate într-o succesiune imediată, (aproape) neîntreruptă în
timp, acte ce se comit cu aceeaşi ocazie, în aceeaşi împrejurare, subsumate aceleiaşi încadrări juridice, care se
caracterizează, deci, prin omogenitate juridică (fiecare act trebuie să întrunească conţinutul aceleiaşi
infracţiuni).
Problema dacă unitatea naturală simplă subzistă în condiţiile unei pluralităţi de subiecţi pasivi îşi
găseşte în teoria şi practica penală rezolvări distincte, în principal după apartenenţa infracţiunilor la categoria
infracţiunilor contra persoanei sau a celor contra patrimoniului.
Astfel, în materia infracţiunilor contra persoanei, doctrina majoritară (şi practica judiciară)
promovează soluţia pluralităţii de infracţiuni, sub forma concursului de infracţiuni, atunci când există mai mulţi
subiecţi pasivi. Spre exemplu: cu aceeaşi ocazie, agentul loveşte, neîntrerupt, mai multe persoane. Este de
precizat faptul că (prin voința expresă a legiuitorului) se configurează şi unele excepţii, spre exemplu, în cazul
infracțiunii de: omor calificat – art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen.; ucidere din culpă, forma agravată – art. 192 alin.
(3) C. pen.;vătămare corporală din culpă forma agravată – art. 196 alin. (4) C. pen.).După cum se va vedea, în
aceste ipoteze legale se realizează conţinutul unor infracţiuni complexe, ca unitate legală infracţională.
În materia infracţiunilor contra patrimoniului, în aceeaşi ipoteză – de pluralitate de subiecţi pasivi –
conform opiniei dominante se apreciază că subzistă unitatea naturală de infracţiune, indiferent dacă bunurile
aparţin aceleiaşi persoane sau nu. Cu alte cuvinte, se consideră că în cazul infracţiunilor contra patrimoniului,
altele decât tâlhăria şi pirateria (în unele condiţii), pluralitatea de persoane păgubite printr-o singură activitate
infracţională va determina o infracţiune unică. [Este de precizat faptul că, sub aspectul naturii lor juridice, de
asemenea, infracţiunile de tâlhărie şi piraterie sunt infracţiuni complexe – forme de unitate legală; problematica
pe care o dezvoltă existenţa (sau nu) a unităţii infracţionale în ipoteza unei pluralităţii de subiecţi pasivi în cazul
acestora, considerăm că excede prezentării în acest cadru, urmând să revenim asupra acestui subiect.]
Dincolo de punctarea opiniei dominante (şi de perspectiva din care se conturează discuţiile în această
materie), menţionăm şi afirmarea opiniei doctrinare care apreciază că, indiferent de categoria infracţională de
referinţă, unitatea de infracţiune este exclusă în condiţiile existenţei unei pluralităţi de subiecţi pasivi, unitatea
subiectului pasiv impunându-se ca o condiţie de existenţă a unităţii naturale de infracţiune.
Majoritatea infracţiunilor din legislaţia noastră penală sunt infracţiuni simple şi se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege potrivit normelor de incriminare. Atragem atenţia asupra faptului că o infracţiune
simplă – formă a unităţii naturale infracţionale –se poate prezenta ca infracţiune pe conţinut de bază / atenuat /
agravat.
Infracţiunile continue permanente se caracterizează printr-o activitate continuă care curge neîntrerupt,
în mod natural, fără a cunoaşte sincope în execuţie (exemplu: art. 205 C. pen.).În contrast,infracţiunile continue
succesive se caracterizează prin întreruperi, pauze fireşti, naturale, apărute pe parcursul procesului de execuţie,
fără ca acestea să afecteze unitatea naturală a faptei [exemplu: art. 258 alin. (3) C. pen.]. Împărţirea
infracţiunilor continue în permanente şi succesive este importantă întrucât orice întrerupere, în cazul celor
permanente, are valoarea unei epuizări a infracţiunii, iar reluarea activităţii infracţionale înseamnă comiterea
unei noi infracţiuni continue, cu posibilitatea reţinerii, după caz, a unei infracţiuni continue săvârşite în mod
continuat (în condiţiile art. 35 C. pen.), sau a pluralităţii de infracţiuni (concurs de infracţiuni), în lipsa rezoluţiei
infracţionale unice.
Infracţiunea continuă, fiind o formă a unităţii naturale infracţionale, atrage un rezultat unic
caracterizat, din punct de vedere subiectiv, prin intenţie sau praeterintenţie. În principiu, nu excludem
posibilitatea existenţei unei infracţiuni continue culpoase, deoarece nu sesizăm existenţa nici unei
incompatibilităţi de factură teoretică între instituţia infracţiunii continue şi forma de vinovăţie a culpei.
De reţinut: Infracţiunea continuă face parte din categoria infracţiunilor de durată. Ca orice
infracţiune de durată, infracţiunea continuă cunoaşte două momente distincte, respectiv momentul consumării
faptei (când se întrunesc toate elementele cerute de norma de incriminare a faptei), dincolo de care are loc
prelungirea acţiunii / inacţiunii prin voinţa făptuitorului, până la momentul final, al epuizării (atunci când
încetează definitiv acţiunea / inacţiunea). Încetarea activităţii infracţionale se poate datora fie intervenţiei unui
organ abilitat al statului (spre exemplu, prin descoperirea furtului de energie/curent electric, în urma unui
control autorizat), fie propriei voinţe a făptuitorului, care curmă comiterea activităţii infracţionale (de pildă,
reiterând exemplul furtului de energie, atunci când infractorul se debranşează de bună-voie de la circuitul reţelei
electrice la care se cablase ilegal).
Din prevederile art. 154 alin. (2) C. pen. reiese că infracţiunea continuă se consideră săvârşită la data
încetării acţiunii / inacţiunii, aşadar la data epuizării, moment ce interesează în raport de: calcularea termenelor
de prescripţie a răspunderii penale; aplicarea legii penale în timp; incidenţa actelor de clemenţă; problemele ce
ţin de vârsta persoanei care a comis faptă etc. Însă, alte efecte juridice, referitoare la anumite instituţii ale
dreptului penal (care presupun trecerea unor termene care acţionează în beneficiul infractorului) – precum cele
referitoare la stabilirea stării de recidivă, revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori a
liberării condiţionate sau a graţierii condiţionate ş.a.m.d. – considerăm că urmează a se produce de la data
întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunilor continue(sens în care se pronunţă şi doctrina, corespunzător
unei poziţii constante a practicii instanţei supreme).
Este de precizat faptul că în cazul infracţiunilor continue comisive intenţionate se discută în doctrină
despre posibilitatea rămânerii faptei în stadiul de tentativă. Apreciem, alături de alţi autori, că tentativa este
posibilă în unele dintre aceste cazuri, ba chiar mai mult, în cazul anumitor infracţiuni de acest tip, este chiar
incriminată [spre exemplu: art. 205 alin. (5) C. pen.]
63
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
intenţionată, în formă consumată, anume „aceea săvârşită prin devierea de la proiectul iniţial, deoarece rezoluţia
infracţională unică a fost realizată integral, iar faptul că infractorul, de exemplu, a ucis ori a lovit o altă
persoană, pe care a confundat-o cu aceea pe care urmărea să o lovească, ori pe care a lovit-o sau eventual a ucis-
o prin devierea loviturii, este fără importanţă pentru existenţa unei infracţiuni unice, deoarece legea nu ocroteşte
viaţa sau bunurile unei anumite persoane, ci ale oricărei persoane. Hotărârea de a ucide, de a lovi sau a fura etc.,
fiind realizată integral, tentativa de săvârşire a infracţiunii asupra persoanei vizate de făptuitor se absoarbe, ca
orice tentativă, în chip natural, în infracţiunea fapt consumat” [am reprodus astfel, textual, cuvintele unuia dintre
exponenţii curentului majoritar de opinie].
Important: În legătură cu situaţiile mai sus semnalate se impun a fi făcute unele precizări. Astfel, în
cazul devierii acţiunii (aberratio ictus), se susţine ruperea unităţii infracţionale, ori de câte ori se constată că
pe lângă infracţiunea consumată sunt întrunite şi elementele constitutive ale unei tentative pedepsibile, urmând
a se promova soluţia pluralităţii de infracţiuni în forma concursului de fapte penale (caz în care nu mai poate
opera absorbţia tentativei în faptul consumat). Semnalăm şi aici opinii divergente, privind infracţiunile reunite
în structura concursului, respectiv: tentativă de omor şi omor consumat, sau tentativă de omor şi ucidere din
culpă. Este de menţionat faptul că, în opinia (minoritară) care abordează „devierea actului”, însă nu în sensul
unităţii infracţionale, ci lăsând loc pluralităţii de fapte penale (=concurs ideal/formal de infracţiuni) se apreciază
că intră în alcătuirea sa: o infracţiune (intenţionată) tentată şi infracţiunea din culpă, în formă consumată.
În legătură cu eroarea asupra obiectului acţiunii(error in persona / error in objecto), în doctrina penală
se avansează şi soluția (minoritară, a) reţinerii unui concurs de infracţiuni între o tentativă la infracţiunea faţă de
persoana / obiectul care se dorea a fi lezat, şi o infracţiune consumată, din culpă, faţă de persoana / obiectul
efectiv lezat ca urmare a erorii în care s-a aflat persoana în cauză.
În concluzie, se poate afirma că, în lipsa unei soluţii legislative exprese în legislaţia penală autohtonă,
problema calificării ansamblului faptic infracţional drept unitate infracţională sau pluralitate de infracţiuni
(concurs), rămâne una deschisă, controversată, în considerarea ideii că niciuna dintre opiniile exprimate nu este
la adăpost de unele critici, respectiv că fiecare prezintă (şi) argumente puternice în susţinere. [Asumându-ne
lipsa dezvăluirii opiniei personale în această chestiune deosebit de complexă şi nuanţată, cantonaţi fiind şi de
limitele expunerii, reiterăm trimiterea la consultarea doctrinei de specialitate (care tratează acest amplu subiect
de dezbatere).Nu putem decât să apreciem o asimilare corespunzătoare a argumentelor pro / contra aduse în
sprijinul soluţiei unităţii / pluralităţii de infracţiuni, trecute prin filtrul propriei gândiri.]
Adăugăm faptul că modalităţile de manifestare a aşa-numitei infracţiuni deviate nu se reduc doar la
cele prezentate, reţinându-se şi următoarele:
- Aberatio delicti (modalitate existentă atunci când se realizează o infracţiune de altă natură decât aceea aflată
în reprezentarea infractorului, din cauza devierii).Spre exemplu: atunci când o persoană, dorind să o lovească
pe alta cu o piatră, pentru a-i cauza o vătămare integrităţii corporale, nimereşte, din greşeală, într-o vitrină a unui
magazin, pe care o distruge.
- Aberatio causae (modalitate existentă atunci când se realizează exact infracţiunea propusă de către făptuitor,
chiar asupra persoanei / obiectului vizat, dar printr-o deviere petrecută la nivelul legăturii de cauzalitate –
rezultatul se produce în urma acţiunii făptuitorului, dar altfel decât şi-a imaginat acesta).Spre exemplu: o
persoană doreşte să o ucidă pe alta prin înecare, aşa încât o aruncă în apă de la înălţime, de pe un pod, dar
victima decedează înainte de a ajunge în apă, lovindu-se la cap de stâlpul de susţinere a podului.
III.5.2.1.Infracţiunea continuată
Codul penal defineşte această formă de unitate infracţională legalăîn art. 35 alin. (1), potrivit căruia:
„Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea
aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte,
conţinutul aceleiaşi infracţiuni”[s. N.].
Important: Condiţia vizând unitatea de subiect pasiv este / a fost o inovaţie a legiuitorului penal actual.
Prin dispoziţiile art. 238 din Legea nr. 187/2012 s-a prevăzut că:„În aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din
Codul penal, condiţia unităţii subiectului pasiv se consideră îndeplinită şi atunci când: a) bunurile ce constituie
64
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
obiectul infracţiunii se află în coproprietatea mai multor persoane; b) infracţiunea a adus atingere unor
subiecţi pasivi secundari diferiţi, dar subiectul pasiv principal este unic”.
!!! Menționăm că prin Decizia nr. 368/2017 (M. Of. nr. 566 din 17.07.2017), Curtea Constituţională a admis
excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (1) Cod penal şi a constatat că sintagma „și
împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art.35 alin.(1) din Codul penal este
neconstituțională”.
[Reproducem trei paragrafe de interes – 28, 29 și 30 – din cuprinsul deciziei menţionate, recomandând,
însă, parcurgerea motivării integrale a acesteia:
«28. Consecința constatării de către Curte a neconstituționalității sintagmei „și împotriva aceluiași subiect
pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin.(1) din Codul penal este, practic, revenirea la soluția adoptată de
practica judiciară sub reglementarea Codului penal din 1969, în sensul existenței unei compatibilități limitate
între infracțiunea continuată și pluralitatea de subiecți pasivi, compatibilitate ce urmează a fi reținută de la caz la
caz de instanțele judecătorești, în virtutea rolului constituțional al acestora de a asigura înfăptuirea justiției. În
acest sens, Curtea observă că, potrivit practicii judiciare cristalizate sub imperiul Codului penal din 1969, pentru
a stabili dacă toate acțiunile sau inacțiunile au fost comise în realizarea aceleiași rezoluții infracționale sau dacă
își au sursa în rezoluții distincte este indispensabilă examinarea tuturor împrejurărilor de fapt și a condițiilor în
care au fost săvârșite, putând fi avută în vedere, printre alte elemente, și identitatea persoanei vătămate. De
asemenea, alte criterii de stabilire a existenței infracțiunii continuate ar putea fi: săvârșirea la intervale de timp
relativ scurte a acțiunilor componente; comiterea acțiunilor asupra unor bunuri de același fel; folosirea acelorași
metode, procedee, mijloace; comiterea acțiunilor în aceleași împrejurări sau condiții, precum și unitatea de scop.
Fiind chemată să se pronunțe asupra unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că
„diferența de obiect sau de subiect pasiv al infracțiunii nu poate determina pulverizarea unei acțiuni unice sau
repetate în timp, îndeplinite în realizarea aceleiași rezoluții, în tot atâtea infracțiuni autonome concurente câte
bunuri sau persoane au făcut obiectul acelei acțiuni” [Decizia nr. XLIX (49) din 4 iunie 2007, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 15 noiembrie 2007].
29. Așadar, ca urmare a constatării neconstituționalității sintagmei „și împotriva aceluiași subiect pasiv” din
cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin.(1) din Codul penal, unitatea subiectului pasiv încetează să mai fie o condiție
esențială a infracțiunii continuate și redevine un simplu criteriu de stabilire a unității rezoluției infracționale,
lăsat la aprecierea organelor judiciare.
30. Tot ca efect al constatării neconstituționalității sintagmei „și împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul
dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, prevederile art. 238 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii nr.286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757
din 12 noiembrie 2012, prevederi ce delimitează sfera de aplicare a condiției unității subiectului pasiv, rămân
fără obiect de reglementare»].
De la bun început menţionăm că infracţiunea continuată reprezintă un mod de săvârşire – în condiţiile
prevăzute de lege – a unor fapte penale. Altfel spus, ea nu se poate identifica potrivit normelor de
incriminare(nu există anumite categorii de infracţiuni desemnând fapte susceptibile să se comită mereu în mod
continuat)!
Reglementarea infracţiunii continuate este oferită de dispoziţiile art. 35 alin. (1), art. 36 alin. (1), art. 37
C. pen., la care se adaugă şi prevederile art. 154 alin. (2) teza a II-a C. pen. [Atragem atenţia asupra faptului că,
în prezentul cadru al expunerii, vom aborda principalele aspecte privitoare la: condiţiile de existență ce privesc
infracţiunea continuată; unele probleme relative la sancţionarea acesteia; particularităţi ca infracţiune de durată.
În vederea consolidării studiului individual este necesară parcurgerea in extenso a doctrinei de specialitate]
Din definiţia legală se desprind condiţiile de existenţă cerute infracţiunii continuate, unicitatea
conţinutului fiind configurată de: unitatea pe latură obiectivă; unitatea pe latură subiectivă; unitatea de subiect
activ. Aceste condiţii privesc:
a) Săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni şi
care se comit la diferite intervale de timp (unitate pe latură obiectivă). Această primă condiţie ţine de
materialitatea activităţii infracţionale, implicând săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni (cel puţin două), în
accepţiunea mai largă, de faptă relevantă penal, acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul
aceleiaşi infracţiuni, atunci când vatămă acelaşi obiect juridic, ca valoare socială ocrotită de legea penală.
Astfel, unitatea infracţiunii există (nu este afectată), dacă unele dintre acţiunile / inacţiunile săvârşite au ajuns
în faza consumării, iar alte acţiuni s-au oprit în faza tentativei (întreaga activitatea fiind calificată, în acest caz,
drept infracţiune consumată), sau dacă unele acţiuni / inacţiuni corespund conţinutului de bază, iar altele
conţinutului calificat (agravat) sau atenuat (răspunderea penală pentru întreaga infracţiune continuată fiind
angajată, în acest caz, la nivelul formei mai grave, dintre cele astfel comise). În cazul infracţiunilor care
65
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
prezintă conţinut alternativ– spre exemplu: art. 295 C. pen. –, săvârşirea în mod continuat poate consta în
realizarea unor activităţi distincte (dar echivalente juridic) din cele prevăzute de lege.
Fiecare acţiune / inacţiune componentă a infracţiunii continuate produce un rezultat, astfel încât, pe
ansamblul faptic se distinge un rezultat unic, global, „sumă” a rezultatelor atrase în urma săvârşirii pluralităţii
de acţiuni / inacţiuni. Raportul de cauzalitate se stabileşte între pluralitatea de acţiuni / inacţiuni şi rezultatul
global atras.
Condiţia unităţii pe latură obiectivă se întregeşte prin cerinţa săvârşirii acţiunilor / inacţiunilor la
diferite intervale de timp, legea neprecizând, însă, întinderea acestora. Sub acest aspect, în mod constant se
subliniază în doctrină faptul că acţiunile / inacţiunile trebuie săvârşite la diferite intervale de timp, însă acestea
nu trebuie să fie nici prea scurte (deoarece ne-am afla în situaţia aşa-numitei „unităţi naturale colective”), nici
prea lungi (caz în care s-ar face loc unei pluralităţi de fapte penale sub forma concursului – real, omogen,
succesiv – de infracţiuni).
b) Săvârşirea ansamblului faptic în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale (unitate pe latură subiectivă). Reunirea
tuturor acţiunilor / inacţiunilor în conţinutul infracţiunii continuate rezidă în elementul subiectiv (anume:
intenţia), ce funcţionează ca liant al acestora. Unitatea pe latură subiectivă se referă, deci, la săvârşirea
acţiunilor / inacţiunilor în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, rezoluţia care trebuie să cuprindă
reprezentarea în linii generale a activităţii infracţionale, de săvârşire repetată a unui număr plural de acţiuni /
inacţiuni, unicitatea acesteia însemnând că trebuie să fie anterioară, să premeargă tuturor acţiunilor /
inacţiunilor, totodată să se menţină pe întreaga amplitudine a faptei comise.
În teoria şi practica penală se evidenţiază unicitatea rezoluţiei şi prin alte elemente de unitate, ce
privesc: existenţa aceluiaşi obiect juridic sau obiect material; existenţa aceluiaşi mod de operare (modus
operandi); existenţa unor condiţii similare de loc sau timp; unitatea mobilului ori a scopului etc. Dimpotrivă, nu
există o rezoluţie unică, în sensul art. 35 alin. (1) C. pen., atunci când făptuitorul a luat, spre exemplu,
hotărârea: de a săvârşi furturi în mod obişnuit, ca un mijloc de trai; de a înşela / fura ori de câte ori împrejurările
îi vor fi prielnice, ivindu-se ocaziile favorabile.
În considerarea condiţiilor privitoare la unitate pe latură obiectivă şi pe latură subiectivă, menţionăm că,
în principiu, sunt susceptibile de comitere în mod continuat infracţiunile contra patrimoniului (spre exemplu:
furt, înşelăciune, distrugere), infracţiunile de fals, infracţiuni de corupţie (spre exemplu: luarea de mită), de
serviciu (spre exemplu: delapidarea, abuzul în serviciu), unele infracţiuni contra persoanei (spre exemplu:
violul, lovirea, vătămarea corporală– în unele situaţii: care implică, însă, unitatea de subiect pasiv). În principiu,
orice infracţiune intenţionată poate fi comisă în mod continuat, majoritatea autorilor apreciind că infracţiunea în
formă continuată nu este posibilă în cazul infracţiunilor din culpă, al celor praeterintenţionate, al celor care nu
prezintă un obiect care nu este susceptibil de divizare, al celor de obicei.
c) Unitatea de subiect activ. Unitatea de subiect activ este o condiţie esenţială pentru orice infracţiune, deci şi
pentru existenţa unei infracţiuni săvârşită în mod continuat, aceasta putând fi comisă de o singură persoană
fizică – infractor major sau minor (persoană aflată în stare de minoritate corespunzătoare existenţei capacităţii
penale, la momentul săvârşirii faptei) – în calitate de autor, după cum infracţiunea în formă continuată este
susceptibilă şi de comitere în participaţie penală (coautor, instigator, complice); după caz, participaţia poate fi
parţială (doar la unele dintre acţiunile / inacţiunile componente), sau totală (când se cooperează la toate
acţiunile / inacţiunile), cu diferenţieri pe planul răspunderii penale. [A se vedea materia participaţiei penale.]
Memento: În ceea ce priveşte subiectul pasiv,ca urmare a constatării neconstituționalității sintagmei „și
împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin.(1) din C. pen. – care consacră definiţia
infracţiunii continuate –unitatea subiectului pasiv încetează să mai fie o condiție esențială a infracțiunii
continuate și redevine un simplu criteriu de stabilire a unității rezoluției infracționale, lăsat la aprecierea
organelor judiciare.
În ceea ce privește sancţionarea (pedepsirea) infracţiunii continuate, potrivit art. 36 alin. (1) C. pen. se
prevede că: „Infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o
treime în cazul pedepsei amenzii”.Prin instituirea/înscrierea acestui tratament penal, rezultă că – din punct de
vedere al naturii sale juridice – infracţiunea continuată reprezintă acea formă de unitate legală infracţională,
desemnând o cauză (stare) generală, reală, de agravare facultativă a pedepsei. Prin aceste prevederi legale se
stabileşte modul de sancţionare în cazul infracţiunii continuate, având în vedere infractorul persoană fizică, ca
infractor major / persoana juridică. Este de precizat faptul că, în cazul infractorului minor la data săvârşirii (=
momentul epuizării) infracţiunii, reţinerea comiterii acesteia în mod continuat va atrage efectele prevăzute de
66
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
lege de art. 128 C. pen., mai exact: se va avea în vedere la alegerea măsurii educative, producând efecte între
limitele prevăzute de lege pentru aceasta (pentru cea care va fi aleasă).
Dacă cel condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni
sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în
întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior
(art. 37 C. pen.).
Infracţiunea continuată este o infracţiune de durată, care cunoaşte momentul consumării şi – ulterior
acestuia, ca moment final al activităţii infracţionale – momentul epuizării. Consumarea formei continuate de
săvârşire a infracţiunii are loc odată cu trecerea la comiterea celei de-a doua acţiuni / inacţiuni, în condiţiile
legii [art. 35 alin. (1) C. pen.), iar epuizarea intervine la data comiterii ultimei acţiuni / inacţiuni.
Deşi legea nu cuprinde o reglementare expresă privitoare la momentul epuizării faptei, acesta rezultă
implicit din unele dispoziţii legale, cum este cea din art. 154 alin. (2) teza a II-a C. pen., privind curgerea
termenului de prescripţie a răspunderii penale, respectiv data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni. Acest
moment, al epuizării, interesează în raport de: calcularea termenelor de prescripţie a răspunderii penale;
aplicarea legii penale în timp; incidenţa actelor de clemenţă; problemele ce ţin de vârsta persoanei care a comis
fapta etc. Însă, alte efecte juridice, referitoare la anumite instituţii ale dreptului penal (care presupun trecerea
unor termene care acţionează în beneficiul infractorului), precum cele referitoare la stabilirea stării de recidivă,
revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori a liberării condiţionate sau a graţierii
condiţionate ş.a.m.d., considerăm că urmează a se produce de la data întrunirii elementelor constitutive, sens în
care se pronunţă şi doctrina, corespunzător unei poziţii constante a practicii instanţei supreme.
67
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
Operă a legiuitorului penal, prin modul în care formulează acest conţinut unic infracţional, infracţiunea
complexă are o fizionomie proprie, a cărei recunoaştere, prin identificare corectă, potrivit unui anumit tipar
legal, se realizează fără dificultate şi în afara oricăror confuzii atunci când activitatea infracţională care
figurează ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant apare prin indicarea, de către legiuitor, a
faptei absorbite, fie sub denumirea adoptată în legea penală sau prin expresii care nu lasă dubiu asupra sensului
lor, iar gravitatea acestei activităţi(ţinând seama de pedeapsa ce îi corespunde când este incriminată separat),
este inferioară în raport de pedeapsa abstractă prevăzută pentru infracţiunea absorbantă. În doctrina penală, în
mod constant şi pe drept cuvânt, s-a subliniat că infracţiunea complexă prezintă un număr de trăsături specifice
care o particularizează în peisajul unităţii infracţionale, insistându-se asupra caracterului necesar al absorbţiei,
caracterului determinat sau determinabil al infracţiunii absorbite, precum şi asupra diferenţei de periculozitate
între infracţiunea absorbită şi infracţiunea absorbantă.
Fiind expresia unei necesităţi de politică penală în combaterea eficientă a infracţionalităţii, dar şi a unor
raţiuni de tehnică legislativă, infracţiunea complexă răspunde cerinţelor principiului legalităţii incriminării, fiind
inadmisibilă complexitatea judiciară. Numai legiuitorul poate construi o infracţiune complexă, după cum acest
ansamblu unic infracţional poate, la un moment dat, să fie disjuns, tot de către legiuitor, astfel încât faptele să îşi
recapete autonomia infracţională, iar în ipoteza comiterii lor, să conducă la promovarea soluţiei concursului de
infracţiuni.
Analiza infracţiunii complexe în cele două modalităţi ale sale permite unele observaţii privitoare la
obiect, subiecţi, latură obiectivă şi subiectivă, punctând următoarele aspecte:
- Infracţiunea prezintă obiect juridic complex, date fiind valorile sociale protejate prin incriminarea complexă,
valori sociale de natură diferită sau de aceeaşi natură. Spre exemplu: infracţiunea de tâlhărie – art. 233 C. pen. –
este o infracţiune complexă eterogenă, potrivit obiectului juridic principal găsindu-şi apartenenţa în categoria
infracţiunilor contra patrimoniului. Infracţiunea de omor calificat pe motivul pluralităţii victimelor – art. 189
alin. 1 lit. f) C. pen.– este o infracţiune complexă omogenă.
- Subiectul activ poate fi orice persoană fizică (major sau minor răspunzător penal la data săvârşirii faptei) – cu
excepţia cazurilor în care legea solicită o anumită calitate specială subiectului activ. Infracţiunea complexă se
poate comite în participaţie penală sub toate formele. [Pentru particularităţi privind coautoratul, instigarea şi
complicitatea în cazul infracţiunilor complexe, a se vedea materia pluralităţii ocazionale de făptuitori].
- Subiectul pasiv al infracţiunii complexe poate fi unic sau reprezentat de o pluralitate de persoane.
- La nivelul laturii obiective, construcţia juridică a unei infracţiuni complexe poate presupune, după caz, două
activităţi cu valoare infracţională proprie, deosebite ca natură (exemplu: tâlhăria) sau similare (exemplu: omorul
calificat comis asupra a două sau mai multor persoane, cu aceeaşi ocazie şi în aceeaşi împrejurare), ori o singură
acţiune sau inacţiune incriminată în mod de sine-stătător, unică (exemplu: lovirea superiorului sau a inferiorului,
art. 420 C. pen.), sau prevăzută alternativ altei / altor acţiuni sau inacţiuni cu valoare infracţională proprie
(exemplu: ultrajul, art. 257 C. pen.).
- Din punct de vedere subiectiv, după caz, infracţiunea complexă se poate comite cu oricare formă de vinovăţie
penală, în funcţie de reglementare. Dintre incriminările complexe din Partea specială a Codului penal,
exemplificăm: cu intenţie – furtul calificat prin violare de domiciliu sau sediu profesional, art. 229 alin. (2) lit.
b); din culpă – vătămarea corporală din culpă, forma agravată din alin. (4) al art. 196; cu intenţie depăşită –
violul care a cauzat vătămarea corporală a victimei, art. 218 alin. (3) lit. e), ori violul care a dus la moartea
victimei, art. 218 alin. (4). [Lista rămâne deschisă…]
- Infracţiunea complexă se consumă când s-a înfăptuit elementul material, producându-se urmarea imediată
caracteristică faptei incriminate. Infracţiunea complexă este susceptibilă de rămânere la stadiul tentativei, în
funcţie de tipul de infracţiune şi de particularităţile obiective şi subiective ale acesteia (spre exemplu: dacă
acţiunea principală s-a întrerupt într-un moment anterior consumării, se va realiza tentativa la infracţiunea
complexă, cum ar fi în cazul tâlhărie, dacă s-a realizat actul de violenţă fizică sau psihică, dar nu s-a reuşit
sustragerea bunului mobil).
În ceea ce priveşte tratamentul penal al infracţiunii complexe, se realizează potrivit prevederilor art. 36
alin. (2) C. pen., care prevede ca: „Infracţiunea complexă se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
acea infracţiune”.Dispoziţia legală este în acord cu principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal (principiul
legalităţii pedepselor), normele speciale care cuprind incriminări complexe prevăzând şi pedepsele
corespunzătoare gravităţii ansamblului unic infracţional. Este de precizat faptul că, spre deosebire de
infracţiunea continuată, în acest caz nu se ridică problema unei cauze generale de agravare a pedepsei,
gravitatea sporită fiind valorificată oricum de legiuitor (în mod firesc), prin instituirea unor limite de pedeapsă
superioare prin comparaţie cu cele instituite pentru faptele incriminate absorbite în structura infracţiunii
complexe absorbante. Însă, ca şi în cazul infracţiunii continuate, dacă se descoperă, după o condamnare
68
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
definitivă, alte acţiuni / inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni complexe, pedeapsa se
recalculează (potrivit dispoziţiilor art. 37 C. pen.).
În legătură cu sancţionarea infracţiunii complexe, potrivit art. 36 alin. (3) C. pen., se înscrie prevederea
(fără precedent legislativ): „Infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai
rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
complexă consumată”. Înainte de a însoţi acest text legal de un scurt comentariu, se impun unele precizări:
În raport cu reglementarea anterioară, care nu cuprindea dispoziţii exprese în acest sens (deşi nu puţine
au fost propunerile de lege ferenda), s-a (re)simţit nevoia unei intervenţii exprese, astfel încât, «în privinţa
pedepsei în cazul infracţiunii complexe praeterintenţionate, s-a instituit regula că „dacă s-a produs numai
rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se aplică pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată”.
Această soluţie legislativă vine să confirme, ceea ce practica judiciară şi doctrina penală au promovat, în urma
unui efort de interpretare a normei de incriminare a unor astfel de fapte». [Expunere de motive a proiectului
(iniţial al) noului Cod penal]
De reţinut: Tentativa nu este posibilă cazul infracţiunilor praeterintenţionate simple (propriu-zise),
deoarece culpa, ce caracterizează rezultatul mai grav, se suprapune peste intenţia specifică acţiunii iniţiale prin
care debutează fapta, pentru a cărei relevanţă penală se cere producerea rezultatului prevăzut de norma
incriminatoare; este cazul, spre exemplu, al infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 C.
pen.).În cazul infracţiunilor complexe săvârşite cu intenţie depăşită, atunci când urmarea praeterintenţionată
mai gravă s-a produs pe linia acţiunii adiacente/secundare, iar acţiunea principală nu s-a consumat, per
ansamblul faptic(=infracţiunea complexă) rămâne la stadiul de tentativă. Exemplu: în urma violenţelor fizice
exercitate în scopul deposedării victimei de unele bunuri – act nereuşit – se ajunge în cele din urmă la decesul
acesteia, din cauza loviturii aplicate frontal, care a proiectat victima de un plan dur. Într-o atare situaţie,
apreciem că soluţia legislativă conform prevederilor art. 36 alin. (3) C. pen. semnifică o asimilare a tentativei cu
faptul consumat, dar numai sub aspectul tratamentului sancţionator aplicabil, anume: parificarea de pedeapsă, ca
excepţie de la regula sancţionării/pedepsirii tentativei potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (2) C. pen., prin
diversificarea de pedeapsă. Admitem faptul că, se poate discuta dacă rezolvarea oferită de art. 36 alin. (3) C.
pen., asimilează tentativa cu faptul consumat, atât din punct de vedere al naturii juridice, cât şi al tratamentului
penal aplicabil. Optăm pentru prima rezolvare indicată, apreciind că tiparul legal al tentativei în cazul
infracţiunilor complexe săvârşite cu intenţie depăşită, atunci când se produce rezultatul mai grav pe linia acţiunii
secundare, iar acţiunea principală nu s-a consumat, este asigurat de art. 36 alin. (3) C. pen.
69
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
Infracţiunea de obicei este o infracţiune de durată, cunoscând atât un moment al consumării (momentul
în care faptă s-a repetat de un număr suficient de ori pentru a se stabili obişnuinţa), cât şi un moment al
epuizării, data comiterii ultimului act de executare. Deşi legea nu cuprinde o reglementare expresă privitoare la
momentul epuizării faptei, acesta rezultă implicit din unele dispoziţii, cum este cea din art. 154 alin. (2) teza a
II-a C. pen., privind curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale. Acest moment, al epuizării,
interesează în raport de: calcularea termenelor de prescripţie a răspunderii penale; aplicarea legii penale în timp;
incidenţa actelor de clemenţă; problemele ce ţin de vârsta persoanei care a comis faptă etc. Însă, alte efecte
juridice, referitoare la anumite instituţii ale dreptului penal (care presupun trecerea unor termene care acţionează
în beneficiul infractorului), precum cele referitoare la stabilirea stării de recidivă, revocarea suspendării
executării pedepsei sub supraveghere ori a liberării condiţionate sau a graţierii condiţionate ş.a.m.d., considerăm
că urmează a se produce de la data întrunirii elementelor constitutive, sens în care se pronunţă şi doctrina,
corespunzător unei poziţii constante a practicii instanţei supreme.
De reţinut: Infracţiunea de obicei ridică probleme de delimitare în raport de alte infracţiuni, precum
infracţiunea continuată sau aşa-numita „infracţiune de simplă repetare”. Propunem ca temă de reflecţie
identificarea asemănărilor / deosebirilor între infracţiunea de obicei şi infracţiunea continuată (supusă deja
prezentării), înţelegând să ne oprim asupra infracţiunii de simplă repetare, pe care o pun în discuţie unii autori
de specialitate. Astfel, infracţiunea de simplă repetare se apreciază ca fiind fapta penală ce se caracterizează
prin comiterea unei pluralităţi de acte care, analizate separat nu au caracter infracţional, numărul actelor
necesare pentru consumare fiind stabilit prin conţinutul normei de incriminare (de regulă, două acte), nefiind
necesară probarea obişnuinţei pentru angajarea răspunderii penale. Spre exemplu, fapta incriminată potrivit
prevederilor art. 107 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, privind Codul silvic (la care facem trimitere pentru
identificare).
Infracţiunea de obicei se sancţionează cu pedeapsa prevăzută conform normei de incriminare, fiind
posibilă şi în cazul acestei infracţiuni (chiar dacă nu există prevederi exprese) recalcularea pedepsei.
art. 154 alin. (3) C. pen. se prevede că:„În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii
penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa
corespunzătoare rezultatului definitiv produs”. În baza dispoziţiei legale, data săvârşirii acţiunii / inacţiunii
marchează momentul consumării, ca dată de săvârşire a infracţiunii progresive, spre deosebire de celelalte
infracţiuni de durată, în cazul cărora (de regulă) momentul epuizării semnifică data de săvârşire a infracţiunii.
Rezultă, deci, că încadrarea juridică a faptei se realizează, în cele din urmă, potrivit rezultatului final,
configurat la momentul epuizării, dar, infracţiunea astfel reţinută se apreciază juridic a se fi săvârşit încă de la
momentul apariţiei rezultatului iniţial (momentul consumării), deşi acesta corespundea unei alte încadrări
juridice.
[Ajunşi în stadiul final al expunerii rezervate unităţii de infracţiune, invităm la reflecţie asupra
identificării momentului (consumării sau epuizării) în raport de care devin incidente anumite instituţii de drept
penal, cu luarea în considerare a tuturor infracţiunilor de durată. De asemenea, graţie particularităţilor ce o
disting în peisajul unităţii infracţionale, propunem spre analiză: identificarea deosebirilor semnificative dintre
infracţiunea progresivă şi celelalte forme de unitate legală infracţională.]
*
Unele extrase de practică obligatorie în materia aferentă formelor unităţii de infracţiune:
(Se recomandă parcurgerea motivării integrale a deciziilor indicate)
A) Decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală(în rezolvarea unor situaţii tranzitorii)
1) Prin Decizia nr. 5/2014 (M. Of. nr. 470 din 26 iunie 2014), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de către Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Secţia penală, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei
de drept vizând aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunii în formă continuată, respectiv, dacă infracţiunea
în formă continuată reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, şi a stabilit: „În aplicarea art.5 din Codul
penal, se are în vedere criteriul aprecierii globale a legii penale mai favorabile. Constată că nu este permisă combinarea
prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condiţiile de existenţă şi
sancţionare ale infracţiunii în formă continuată”.
2) Prin Decizia nr. 7/2014 (M. Of. nr. din 26 iunie 2014), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru
cauze cu minori prin şi sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, în vederea pronunţării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept dacă în aplicarea legii penale mai favorabile potrivit
art.6 din Noul Cod penal, în cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma „maxim special prevăzut de legea nouă pentru
infracţiunea săvârşită” se înţelege, maximul pedepsei prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, sau şi sporul facultativ
prevăzut de aceeaşi lege pentru sancţionarea acestei forme a unităţii legale de infracţiune, şi a stabilit: «În aplicarea legii
penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma „maxim special
prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită” se înţelege maximul special prevăzut de lege pentru infracţiune,
fără luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzută pentru infracţiunea continuată».
3) Prin Decizia nr. 13/2016 (M. Of. nr. 457 din 21 iunie 2016), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați – Secţia penală
şi pentru cauze cu minori, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept:
„dacă, în aplicarea prevederilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii
penale noi nu mai îndeplineşte condiţiile de reţinere a unităţii infracţionale continuate, ci pe cele ale unui concurs de
infracţiuni, se are în vedere maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită sau pedeapsa maximă ce
ar rezulta în urma aplicării dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni”, şi a stabilit: „În aplicarea dispoziţiilor art.6
din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care potrivit legii penale noi nu mai îndeplineşte
condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate, ci condiţiile concursului de infracţiuni, instanța se raportează la
maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, iar nu la pedeapsa maximă ce ar rezulta prin
aplicarea dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni conform legii penale noi”.
4) Prin Decizia nr. 20/2016 (M. Of. nr. 927 din 17 noiembrie 2016), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia
Penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă
„în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzută de art. 213 Cod penal – în modalitatea înlesnirii practicării prostituţiei, dacă
faptele sunt săvârşite faţă de o persoană majoră şi de una minoră, sunt realizate elementele constitutive ale unei singure
infracţiuni prev. de art. 213 alin. (1) şi (3) Cod penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal sau două infracţiuni aflate în
concurs, respectiv art. 213 alin. (1) Cod penal şi art. 213 alin. (3) Cod penal, ambele cu aplicarea art. 38 Cod penal”, şi a
stabilit: «În cazul în care infracțiunea de proxenetism, în varianta înlesnirii practicării prostituției, se săvârșește asupra
a două sau mai multe persoane vătămate majore și minore, în „aceeași împrejurare”, se va reține o singură infracțiune
de proxenetism, prev. de art. 213 alin. (1) și (3) Cod penal, în formă simplă. Ori de câte ori infracțiunea de proxenetism,
în varianta înlesnirii practicării prostituției, se săvârșește asupra a două sau mai multe persoane vătămate majore și/sau
71
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
minore, fără legătură între ele, sa va reține un concurs de infracțiuni, prev. de art. 213 alin. (1), art. 213 alin. (3) sau
art. 213 alin. (1) și (3) Cod penal, după caz, cu reţinerea dispoziţiilor art. 38 alin. (1) Cod penal».
5) Prin Decizia nr. 3/2017 (M. Of. nr. 259 din 13 aprilie 2017), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel București, Secţia a II-
a penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „atunci, când o persoană
comite, în aceeaşi împrejurare, una sau mai multe acţiuni care pot constitui elementul material conform enumerării din art.
2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 având ca obiect material mai multe categorii de droguri, prevăzute în tabele diferite (de
risc şi de mare risc) ne aflăm în prezenţa unui concurs de infracţiuni prevăzut de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi
art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege cu aplicarea art. 38 din Codul penal, sau a unei unităţi legale de infracţiuni sub forma
infracţiunii continuate, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul
penal, ori a infracţiunii complexe prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (2) din
Codul penal” şi a stabilit: „În interpretarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea
traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată cu modificările şi completările ulterioare, săvârşirea, în aceeaşi
împrejurare, a unei singure acţiuni dintre cele enumerate în alineatul (1) al acestui articol, care are ca obiect atât
droguri de risc, cât şi droguri de mare risc, reprezintă o infracţiune simplă, ca formă a unităţii naturale de infracţiune,
prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ”.
6) Prin Decizia nr. 2/2020 (M. Of. Nr. 135 din 20 februarie 2020), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia
penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul penal nr. 11.252/256/2017, prin care se solicită pronunţarea unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: “Dacă, în cazul infracţiunii de abandon de familie,
prevăzută în art. 378 alin. (1) lit. C) din Codul penal, prin sintagma «săvârşirea faptei» prevăzută de dispoziţiile art. 296 din
Codul de procedură penală (relevantă pentru calcularea termenului de introducere a plângerii prealabile) se înţelege «data
încetării inacţiunii» (data «epuizării» infracţiunii de abandon de familie) sau «data consumării infracţiunii» (expirarea
perioadei de 3 luni pe durata căreia autorul a rămas în pasivitate)”. Instanța supremă a stabilit că: “În cazul infracţiunii de
abandon de familie prevăzute în art. 378 alin. (1) lit. C) din Codul penal, termenul de introducere a plângerii
prealabile prevăzut în conţinutul art. 296 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală – de 3 luni din ziua în care
persoana vătămată sau reprezentantul său legal a aflat despre săvârşirea faptei – curge de la data la care persoana
vătămată ori reprezentantul său legal a cunoscut săvârşirea faptei. Termenul de 3 luni prevăzut în conţinutul art.
296 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală poate să curgă din trei momente diferite, după cum urmează: a)
din momentul consumării infracţiunii, dacă acest moment este identic cu cel al cunoaşterii faptei; b) din momentul
cunoaşterii săvârşirii faptei, care se poate situa între momentul consumării faptei până la momentul epuizării şi c)
din momentul epuizării infracţiunii sau ulterior acestuia, odată cu cunoaşterea săvârşirii faptei, caz în care nu
trebuie să fi fost împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale”.
B) Decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluționarea unor recursuri în interesul
legii
1) Prin Decizia nr. 18/2012(M. Of. nr. 41 din 18 februarie 2013), Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent
să judece recursul în interesul legii, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 85 alin. 1 şi 2 din Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, a stabilit că: „Punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul pe care sunt
aplicate plăcuţe cu numărul provizoriu de circulaţie expirat, iar autorizaţia de circulaţie provizorie şi-a încetat
valabilitatea, întruneşte numai elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art.85 alin. 1 din Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare”.[Decizia îşi menţine valabilitatea, mutatis mutandis, efectele urmând să aibă în vedere dispoziţiile art. 334 din
Codul penal in vigoare].
2) Prin Decizia nr. 4/2017 (M. Of. nr. 360 din 16 mai 2017), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să
judece recursul în interesul legii, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 378 alin. (1) lit. c) din
Codul penal, în ipoteza săvârşirii infracţiunii de abandon de familie prin neplata, cu rea-credinţă, timp de trei luni, a pensiei
de întreţinere datorată mai multor persoane şi stabilită printr-o singură hotărâre judecătorească, şi a statuat: „Infracţiunea
de abandon de familie săvârşită prin neplata, cu rea-credinţă, timp de trei luni, a pensiei de întreţinere, instituită printr-
o singură hotărâre judecătorească în favoarea mai multor persoane, constituie o infracţiune unică continuă”.
3) Prin Decizia nr. 5/2019 (M. Of. nr. 334 din 2 mai 2019), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să
judece recursul în interesul legii, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 174, cu referire la art.
154 alin. (2) teza I din Codul penal, stabilind că: „Prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să
curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă implică
producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înţelege momentul apariţiei primei
pagube ori al obţinerii primului folos necuvenit”.
72
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
Obiective specifice:
- Însuşirea cunoştințelor de bază privind instituţia pluralităţii de infracţiuni în vederea unei departajări corecte
în raport cu instituţia unităţii de infracţiune (cu precădere: delimitări corecte între infracţiunea continuată,
infracţiunea complexă şi concursul de infracţiuni).
- Fixarea cu exactitate a formelor pluralităţii de infracţiuni, cu identificarea aspectelor comune cât şi a celor de
diferenţiere dintre acestea.
- Dobândirea de către studenţi a abilităţii de înţelegere a particularităţilor pe care le prezintă cele trei forme
ale pluralităţii de infracţiuni reprezentate de concursul de infracţiuni, recidivă şi pluralitatea intermediară de
infracțiuni, precum şi a abilităţii de a diferenţia între felurile concursului de infracţiuni și felurile/formele
recidivei.
- Dezvoltarea abilităţii studenţilor de a identifica şi alte ipoteze de infracţiuni multiple / forme (distincte) de
manifestare a pluralităţii de infracțiuni, în afara celor cu reglementare expresă potrivit cadrului legal al
pluralităţii infracţionale.
- Însuşirea corespunzătoare a problematicii complexe pe care o dezvoltă sancţionarea formelor pluralităţii de
infracţiuni (privite separat, dar şi în ipoteze de coexistenţă).
Preliminarii
Pluralitatea de infracțiuni reprezintă situația în care o persoană comite două sau mai multe infracțiuni.
Această instituție juridico-penală este înțeleasă – într-o definiție generală – ca desemnând cazul în care o
persoană – aceeași persoană – a săvârșit două sau mai multe infracțiuni fie înainte de a fi fost condamnată
definitiv pentru vreuna dintre ele, fie a comis o nouă infracțiune / noi infracțiuni după ce a suferit deja o
condamnare definitivă (pentru o infracțiune săvârșită, ori mai multe infracțiuni săvârșite anterior), condamnare
executată, sau nu, la data comiterii noii infracțiuni / noilor infracțiuni.
Pluralitatea de infracțiuni reprezintă o instituție juridico-penală distinctă atât de aceea a unității
infracționale (indiferent de formă sa de manifestare – după caz, cu apartenență la unitatea naturală sau la
unitatea legală de infracțiune), cât și de aceea a participației penale (ca pluralitate ocazională de făptuitori /
infractori).Includerea pluralității de infracțiuni în reglementarea privitoare la infracțiune corespunde (parțial)
actualei sistematizări a Părții generale a Codului penal, sediul materiei regăsindu-se în titlul rezervat infracțiunii
73
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
(Titlul II). Unele ipoteze legale ce înscriu existența pluralității de infracțiuni – consacrând soluții
legislative fără precedent, vizând sancționarea corespunzătoare a unor forme de manifestare a
pluralității de infracțiuni – sunt incluse în titlul distinct ce reunește dispozițiile privitoare la starea de
minoritate a infractorului (Titlul V din Partea generală a C. pen.), după cum se regăsesc și în titlul
rezervat răspunderii penale a persoanei juridice (Titlul VI din Partea generală a C. pen.).
Apartenența instituției pluralității de infracțiuni la instituția fundamentală a infracțiunii reiese
(în mod evident) din cadrul legal rezervat acesteia. Astfel, reglementarea se regăsește – expressis verbis
– în Titlul II, Capitolul V (intitulat „Unitatea și pluralitatea de infracțiuni”) din Partea generală a
Codului penal, corespunzător art. 38 și următoarele (art. 45 – inclusiv), prin înscrierea celor trei forme
reprezentate (în ordinea de reglementare) de: concursul de infracțiuni, recidivă și pluralitatea
intermediară de infracțiuni.
În reglementarea fiecăreia dintre aceste trei forme, se identifică definițiile legale acordate [art.
38 C. pen. – concursul de infracțiuni; art. 41 și art. 42 C. pen. – recidiva, prin prisma condițiilor pozitive
și a celor negative de existență; art. 44 alin. (1) C. pen. – pluralitatea intermediară], precum și
dispozițiile sancționatorii interesând pedeapsa principală aplicabilă în caz de concurs de infracțiuni (art.
39 – 40 C. pen.), recidivă (art. 43 C. pen.) și pluralitate intermediară de infracțiuni [art. 44 alin. (2) C.
pen.]. Sediul materiei se încheie prin dispozițiile prevăzute de art. 45 Cod penal, dispoziții interesând
celelalte categorii de pedepse (complementare și accesorii), după cum și măsurile de siguranță în caz de
concurs de infracțiuni, recidivă și pluralitate intermediară.
În ordinea lor de reglementare, cele trei forme ale pluralității de infracțiuni sunt reprezentate
de:
- Concursul de infracțiuni, care constă în două sau mai multe infracțiuni săvârșite de aceeași persoană – fie
prin acțiuni sau inacțiuni distincte, fie printr-o singură acțiune sau inacțiune (în condițiile prevăzute de lege) –
înainte ca aceasta să fi fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele (potrivit art. 38 C. pen.).
- Recidiva, care există atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa
închisorii mai mare de un an și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul
săvârșește din nou o infracțiune, cu intenție sau cu intenție depășită, pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii de un an sau mai mare. Există recidivă și în cazul în care condamnarea definitivă, sau pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracțiunea nou comisă, vizează pedeapsa detențiunii pe viață (potrivit art. 41 C. pen.).
- Pluralitatea intermediară de infracțiuni, care există atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare și până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul
săvârșește din nou o infracțiune fără a fi, însă, întrunite condițiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă
[potrivit art. 44 alin. (1) C. pen.].
Titlul II al Părții generale a Codului penal – deci inclusiv materia rezervată pluralității de
infracțiuni – vizează preponderent infractorul persoană fizică majoră la data săvârșirii faptelor (ca
infracțiuni). Aceasta reiese atât din existența celor trei forme de pluralitate de infracțiuni consacrate de
lege – care sunt toate compatibile cu vârsta menționată a subiectului activ (anume: persoana care a
împlinit vârsta de 18 ani), care săvârșește cele două sau mai multe infracțiuni – după cum și din
dispozițiile legale care înscriu tratamentul penal aplicabil, vizând sancționarea prin pedepse principale și
pedepse secundare (complementare și accesorii), dintre acelea aplicabile acestei categorii de persoane
fizice – majorii. După cum s-a precizat, dispoziţii legale privitoare la pluralitatea de infracţiuni se
regăsesc incluse şi în alte titluri din Partea generală a Codului penal în vigoare, anume: titlul rezervat
răspunderii penale a persoanei juridice (Titlul VI din Partea generală a C. pen.), cât şi titlul distinct ce
reunește dispozițiile privitoare la starea de minoritate a infractorului (Titlul V din Partea generală a C.
pen.).
De reţinut: Titlul VI al Părții generale a C. pen. reunește principalele dispoziții de interes în materia
răspunderii penale a persoanei juridice, titlu care, în Capitolul III (dispoziții comune) grupează și prevederi
legale privitoare la formele pluralității de infracțiuni. Acestea sunt (și pentru persoana juridică): recidiva (art.
146 C. pen.), concursul de infracțiuni și pluralitatea intermediară de infracțiuni (art. 147 C. pen., în baza
denumirii marginale: „Atenuarea și agravarea răspunderii penale a persoanei juridice”).Cele trei forme ale
pluralității de infracțiuni indicate (concursul de infracțiuni, recidiva și pluralitatea intermediară de infracțiuni) se
regăsesc, așadar, și în cazul persoanei juridice. Dintre acestea, însă, doar două reclamă condiții de existență
identice celor impuse prin lege [art. 38 și art. 44 alin.(1) C. pen.] persoanei fizice, și anume: concursul de
infracțiuni și pluralitatea intermediară de infracțiuni (sens în care definițiile legale acordate acestora – din care
se extrag și condițiile lor de existență – sunt cele oferite de normele preindicate). Mai exact, nu sunt diferențe în
ceea ce privește reglementarea concursului de infracțiuni, prin prisma condițiilor de existență cerute acestei
forme a pluralității de infracțiuni, după cum subiectul activ este reprezentat de persoana fizică sau de persoana
74
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
juridică, precizare valabilă și în ceea ce privește reglementarea pluralității intermediare de infracțiuni (aceleași
condiții de existență în cazul persoanei fizice – infractor major, respectiv al persoanei juridice).Dacă ne
îndreptăm atenția spre recidivă, în cazul persoanei juridice – ca formă a pluralității de infracțiuni care
beneficiază de consacrare printr-un articol distinct (art. 146 C. pen.) – observăm că este reglementată diferit
față de starea de recidivă în cazul persoanei fizice infractor major. Ține de esența stării de recidivă – șiîn acest
caz – reiterarea unui comportament infracțional intenționat sau praeterintenționat, după rămânerea definitivă a
unei hotărâri de condamnare și până la reabilitare, însă în condiții ce o diferențiază (net) de starea de recidivă
atrasă în cazul persoanei fizice – infractor major. Mai exact, reținerea recidivei în cazul persoanei juridice se va
naște prin reiterarea comportamentului infracțional intenționat sau praeterintenționat, după condamnarea
definitivă privitoare (exclusiv) la pedeapsa amenzii, indiferent de cuantumul acesteia și până la intervenirea
reabilitării de drept.
Titlul V al Părții generale a C. pen. este rezervat reglementărilor privind minoritatea (minoritatea
infractorului). De lege lata, singurele consecințe ale răspunderii penale pe care și-o angajează această categorie
de persoane fizice constă în măsuri educative – ca sancțiuni penale (neprivative sau privative de libertate) – care
se iau în condițiile prevăzute de lege – inclusiv față de majorii care, la data săvârșirii infracțiunii, aveau vârsta
cuprinsă între 14 și 18 ani [art. 134 alin. (1) Cod penal]. Cu alte cuvinte, infracțiunile comise în timpul
minorității nu sunt susceptibile să atragă sancționarea prin pedepsire a acestei categorii de infractori (persoane
fizice cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, la data comiterii infracțiunii / infracțiunilor), consecințele răspunderii
lor penale concretizându-se (exclusiv) în măsuri educative (sancțiuni penale specifice, care nu atrag interdicții,
decăderi sau incapacități). Subiect activ al unei pluralități de infracțiuni poate fi și minorul răspunzător penal,
în condițiile în care săvârșește două sau mai multe infracțiuni. Reținându-ne acum atenția cele trei forme ale
pluralității de infracțiuni – avem în vedere: concursul de infracțiuni, recidiva și pluralitatea intermediară – așa
cum rezultă din ansamblul reglementărilor înscrise în materia minorității (Titlul V al Părții generale a Codului
penal), dintre aceste trei forme, concursul este singura care poate lua naștere cu privire la infracțiunile
săvârșite în timpul minorității, după cum se lasă loc existenței concursului de infracțiuni și atunci când o faptă
penală s-a comis în timpul minorității, iar o alta, după majorat. De lege lata,există o incompatibilitate totală
între starea de minoritate a infractorului şi pluralitatea de infracţiuni sub forma recidivei şi a pluralităţii
intermediare de infracțiuni!Se impune sublinierea potrivit căreia ipotezele legale privind pluralitatea de
infracțiuni – conform reglementărilor din Titlul V (Minoritatea) din Partea generală a Codului penal – nu se
reduc însă la concursul de infracțiuni!Anticipând materia – care va constitui, însă, obiect de studiu în semestrul
al II-lea – specificăm faptul că ipotezele de infracţiuni multiple se subsumează unei forme(distincte) a
pluralității de infracțiuni – „pluralitate sui-generis”, acoperind situaţiile ce ilustrează perseverența
infracțională a unei persoane fizice care a suferit (deja) o condamnare definitivă, pentru cel puțin o infracțiune
comisă în timpul minorității, și care săvârșește o nouă infracțiune / noi infracțiuni înainte de împlinirea vârstei
de 18 ani, sau după împlinirea vârstei majoratului.[A se vedea prevederile art. 123 alin. (3) teza I, art. 124 alin.
(3) teza I și alin. (7), art. 125 alin. (3) teza I și alin. (7) Cod penal]
Important: Pluralitatea de infracţiuni nu se reduce la cele trei forme cu reglementare expresă:
concursul de infracţiuni, recidiva şi pluralitate intermediară+ ipotezele de infracţiuni multiple subsumate unei
„pluralități sui-generis”. Se adaugă acestora – ca formă (distinctă) de manifestare a pluralităţii de infracţiuni,
forma (re)cunoscută în doctrină sub denumirea de „pluralitate nenumită de infracțiuni”. Denumirea atribuită se
poate susține prin lipsa unor norme de reglementare expresă în Partea generală a Codului penal, norme care să
dispună și în privința unui tratament penal specific. Aceasta poate fi reținută, după caz, fie în sarcina unei
persoane fizice majore, fie a unei persoane juridice. Ea există, spre exemplu, în situația în care, după o
condamnare definitivă la o pedeapsă executată sau considerată ca executată și până la reabilitare sau
împlinirea termenului de reabilitare, are loc comiterea, de către aceeași persoană, a unei noi infracțiuni, fără
să fie întrunite condițiile prevăzute de lege pentru recidivă, ceea ce excede conținutului normativ al art. 44 alin.
(1) C. pen. (care consacră pluralitatea intermediară).
[Asumându-ne expunerea amplă din preliminarii, vom aborda problematica pe care o dezvoltă formele
pluralităţii de infracțiuni, de o manieră sintetică, cu focalizare asupra celor trei forme cu reglementare expresă
în cadrul (general) legal rezervat acestei instituţii juridico-penale, anume: concursul de infracţiuni, recidiva şi
pluralitatea intermediară. În acest sens, atragem atenţia asupra necesităţii parcurgerii in extenso a doctrinei de
specialitate, prin prisma elaborărilor teoretice corespunzătoare acestei materii!]
III.6.1.Concursul de infracţiuni
Concursul de infracțiuni poate fi definit ca fiind acea formă a pluralității (reale) de infracțiuni care
constă în săvârșirea, de către aceeași persoană, a două sau mai multor infracțiuni, înainte de a fi condamnată
definitiv pentru vreuna dintre ele. Legiuitorul penal nu acordă o definiție generală a concursului de infracțiuni,
75
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
ci definește, în același articol al Codului penal (art. 38) – dar în alineate distincte – cele două forme principale
sub care se prezintă acesta, respectiv concursul real de infracțiuni – potrivit alin. (1) – și concursul formal de
infracțiuni – potrivit alin. (2) – forme indicate normativ in terminis. Astfel, legea prevede că:
(1) Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi
persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele.
Există concurs real de infracţiuni şi atunci când una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau
ascunderea altei infracţiuni.
(2) Există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de o persoană, din cauza
împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor
infracţiuni.
Așa cum rezultă din definiția acordată acestei forme de pluralitate infracțională, pentru existența
concursului de infracțiuni trebuie să fie întrunite cumulativ următoarele condiții:
a) săvârșirea a două sau mai multor infracțiuni;
b) săvârșirea infracțiunilor de către aceeași persoană (identitate de subiect activ – legătură in personam);
c) comiterea infracțiunilor înainte de rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare a infractorului pentru
vreuna dintre ele.
Condițiilor mai sus expuse, extrase din însăși definiția generală acordată concursului de
infracțiuni, li se adaugă – în optica doctrinei majoritare – încă una, privitoare la faptul că (într-o
formulare generică și general acceptată) infracțiunile comise (sau cel puțin două dintre acestea) să
poată fi supuse judecății. În legătură cu această condiție, care ridică preponderent problema
posibilității sancționării (potrivit sistemului sancționator al concursului de infracțiuni, a) persoanei care
s-a implicat în săvârșirea ansamblului faptic ce configurează concursul de infracțiuni, trebuie menționat
că aceasta implică lipsa incidenței unor cauze operante în materie juridico-penală, cu efect extinctiv
asupra instituțiilor fundamentale subsecvente celei a infracțiunii, astfel cum sunt cauzele (generale)
care înlătură răspunderea penală (cu reglementare în Titlul VII al Părții generale a Codului penal), sau
cauzele de nepedepsire (generale sau speciale).
[Înţelegem să nu insistăm asupra prezentării condiţiilor generale de existenţă a concursului de
infracţiuni, sens în care trimitem la consultarea doctrinei de specialitate]
În conformitate cu dispozițiile legale, concursul de infracțiuni se poate prezenta fie sub forma
unui concurs real de infracțiuni– art. 38 alin. (1) C. pen., fie sub forma unui concurs formal de
infracțiuni – art. 38 alin. (2) C. pen. Acestor forme principale ale concursului de infracţiuni, le alocăm
un comentariu succint. Astfel:
Concursul real de infracțiuni există atunci când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de
către aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna
dintre ele (teza I din textul legal preindicat). Concurs real de infracțiuni există inclusiv atunci când una dintre
infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni (teza a II-a din același text
normativ). Dispoziţia înfăţişează două modalităţi normative, cunoscute sub denumirile – atribuite în doctrină –
de concurs simplu (teza I), respectiv concurs caracterizat (şi) prin legătura, conexiunea in rem care o dublează
pe aceea in personam (teza a II-a), concurs prezentând conexiune etiologică (legătură mijloc-scop) sau
consecvenţională (legătură cauză-efect).
Concursul real prezentând conexitate etiologică manifestă următoarele particularităţi: ambele
infracţiuni din structura sa sunt, din punct de vedere subiectiv, infracţiuni intenţionate; hotărârea infracţională
privind săvârşirea infracţiunii-scop trebuie să se nască anterior comiterii infracţiunii-mijloc. Putem afirma
astfel că această modalitate a concursului real de infracţiuni semnifică o excepţie de la regula potrivit căreia în
structura unui concurs de infracţiuni se pot reuni infracţiuni caracterizate prin oricare din formele vinovăţiei
penale (spre exemplu: o infracţiune-mijloc de fals în scopul săvârşirii unei infracţiuni de înşelăciune).
Concursul real prezentând conexitate consecvenţională manifestă următoarele particularităţi: prima
infracţiune se poate comite cu intenţie sau din culpă, însă cea de-a doua, săvârşită în vederea ascunderii
precedentei, se comite întotdeauna în baza intenţiei, iar hotărârea privind săvârşirea celei de-a doua infracţiuni
poate lua naştere, după caz, înainte sau după comiterea celei dintâi, cu excepţia cazului în care prima
infracţiune este comisă din culpă (caz în care hotărârea de comitere a celei de-a doua infracţiuni se ia exclusiv
după săvârşirea primei infracţiuni).De exemplu: o neglijenţă în serviciu acoperită printr-un fals, sau o
infracţiune de fals săvârşită pentru a acoperi o delapidare.
Concursul formal de infracțiuni– art. 38 alin. (2) C. pen. – există atunci când printr-o acțiune sau
inacțiune, săvârșită de o persoană (aceeași persoană), din cauza împrejurărilor în care a avut loc aceasta sau a
urmărilor pe care le-a produs, se realizează conținutul mai multor infracțiuni, în lipsa existenței unei
76
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
condamnări definitive pentru vreuna dintre ele. Este de precizat că distincția dintre concursul real și cel formal
de infracțiuni are în vedere modul de apariție a celor două sau mai multe fapte penale, concursul formal
particularizându-se prin unicitatea acțiunii / inacțiunii, care dă naştere – prin comitere în condiţiile prevăzute
de lege – unei pluralităţi de fapte penale. Există un concurs formal/ideal de infracţiuni, spre exemplu: atunci
când, în urma unui accident rutier, sunt atrase două rezultate relevante penal ce caracterizează o infracţiune de
ucidere din culpă, respectiv una de vătămare corporală din culpă (o persoană sau mai multe au fost ucise şi una
sau mai multe au fost rănite prin acţiunea unică a conducătorului auto neatent).
De reţinut:Concursul de infracțiuni poate reuni o varietate de fapte penale, în număr de cel puțin două
– spre exemplu, infracțiuni simple, infracțiuni complexe, infracțiuni de durată – fără să intereseze gravitatea
acestora, sau forma specifică de vinovăție ce le caracterizează din punct de vedere subiectiv (intenție, culpă sau
intenție depășită). Infracțiunile concurente se pot săvârși la diferite interval de timp, sau chiar în același timp
(deodată), caz în care vom distinge între concursul succesiv și concursul simultan de infracțiuni. Faptele pot fi
de aceeași natură sau de natură diferită, caz în care vom distinge între concurs omogen și concurs eterogen de
infracțiuni. Trebuie menționat că nu este exclusă combinarea acestor forme (spre exemplu, concurs succesiv și
omogen, sau concurs simultan și eterogen). În acest sens, propunem ca exerciţiu de imaginaţie, ilustrarea
următoarelor situaţii: concurs real succesiv şi omogen; concurs real simultan şi eterogen; concurs formal
omogen; concurs formal eterogen.
Atragem atenţia asupra următoarelor aspecte: concursul real (succesiv şi omogen) de infracțiuni ridică
probleme de delimitare față de infracțiunea continuată, iar concursul real caracterizat (calificat) de infracțiuni
ridică probleme de delimitare față de infracțiunea complexă; concursul formal de infracţiuni ridică probleme de
delimitare în raport de infracțiunea complexă omogenă (spre exemplu, atunci când prin aceeași acțiune /
inacțiune – săvârșită cu aceeași ocazie, în aceeași împrejurare – se produce moartea, cu intenție sau din culpă, a
două sau mai multor persoane, ori atunci când urmările unei vătămări corporale din culpă se produc față de două
sau mai multe persoane).
Sancţionarea concursului de infracţiuni
Reglementarea corespunzătoare art. 39 şi 40 C. pen. dispune în materia sancţionării concursului de
infracţiuni săvârşite de persoana fizică, de pe poziţia infractorului major, stabilind tratamentul penal, din punct
de vedere al pedepsei principale. Celor două forme ale concursului de infracţiuni – real, formal – li se creează
un regim juridic de sancţionare uniform, în cadrul căruia se pot observa atât o pluralitate de sisteme de
sancţionare, corespunzătoare dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. a)-e) C. pen., cât şi instituirea unei soluţii de
excepţie ( fără precedent legislativ)– art. 39 alin. 2 C. pen. Le vom examina (succint) în continuare, nu înainte
de a veni cu unele precizări.
Operațiunea de determinare a pedepsei principale, în situația comiterii unui concurs de infracțiuni,
parcurge două etape distincte. Astfel, într-o primă etapă, are loc stabilirea unei pedepse concrete pentru fiecare
infracțiune concurentă în parte, cu recurgere la criteriile generale de individualizare judiciară, prevăzute de art.
74 C. pen. (după caz, se vor valorifica și eventualele criterii speciale existente, sau / și circumstanțele atenuante /
agravante reținute în cauză). În cea de-a doua etapă, va avea loc stabilirea pedepsei pentru întregul ansamblu
faptic reținut în sarcina infractorului major (se va identifica pedeapsa cea mai grea dintre cele individual stabilite
în prima etapă, urmând ca instanța să se conformeze regulilor exprese înscrise de legiuitorul penal pentru
această a doua etapă), astfel ajungându-se la pedeapsa concursuală (rezultantă, finală).
Ipotezele şi soluţiile legale prevăzute în art. 39 alin. (1) C. pen. atrag incidenţa:
– Sistemului absorbţiei, când s-au stabilit pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu
închisoarea sau amenda [se aplică pedeapsa – absorbantă – a detenţiunii pe viaţă, potrivit art. 39 alin. (1) lit. a C.
pen.];
– Sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, când s-au stabilit pedepse din aceeaşi specie – fie
închisoarea, fie amenda –, aplicându-se pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor fix, în condiţiile legii –
o treime din totalul celorlalte pedepse [sistem operant pentru ipotezele din art. 39 alin. 1 lit. b) şi c)C. pen.];
– Sistemul cumulului aritmetic, când s-a stabilit câte o pedeapsă de natură diferită – închisoarea şi amenda –,
aplicându-se pedeapsa închisorii, la care se adaugă, în întregime, pedeapsa amenzii [art. 39 alin. 1 lit. d C. pen.];
– Sistemul mixt, al cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, combinat cu sistemul cumulului aritmetic, atunci
când s-au stabilit mai multe pedepse de specie diferită – închisoare şi amendă – contopindu-se, potrivit
sistemului descris la lit. b), pedepsele cu închisoarea,respectiv, potrivit sistemului indicat la lit. c), pedepsele cu
amenda şi procedându-se apoi, cu rezultatele astfel atinse, după sistemul de la lit. d) [art. 39 alin. 1 lit. e) C.
pen.].
Potrivit dispozițiilor art. 39 alin. (2) C. pen. se reglementează o ipoteză distinctă de sancționare a
concursului de infracțiuni, anume: ipoteza legală care permite instanței ca, în situația comiterii unor infracțiuni
concurente, de o gravitate (abstractă și concretă) sporită, să poată aplica însăși pedeapsa detențiunii pe viață,
77
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
chiar dacă aceasta nu a fost stabilită individual pentru niciuna dintre faptele comise și chiar dacă nici legea nu
ar prevedea-o (ca sancțiune penală principală, alternativă) pentru niciuna dintre aceste fapte incriminate
comise.
În legătură cu tratamentul penal al concursului de infracțiuni, interesează și problema ce privește
stabilirea (corectă a) naturii juridice atribuite acestei forme a pluralității de infracțiuni. Potrivit curentului
majoritar de opinie, având în vedere reglementarea modului de aplicare a pedepsei principale, concursul de
infracțiuni este acceptat drept o cauză generală de agravare a răspunderii penale (mai exact, o stare personală
și obligatorie de agravare a pedepsei).
Menţionăm că, în ceea ce priveşte tratamentul penal aplicabil în caz de infracțiuni concurente săvârșite
de persoana juridică, legiuitorul optează pentru trimiterea la „regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana
fizică”– potrivit art. 147 alin. (1) C. pen. –, în considerarea aceluiași sistem de sancționare – al cumulului juridic
cu spor obligatoriu și fix – prin contopirea amenzilor, potrivit regulii înscrise de art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen.
Important: Sancţionarea concursului de infracţiuni (precum şi a celorlalte forme ale pluralităţii de
infracţiuni, în cazul persoanei fizice, infractor major)nu se reduce la aplicarea pedepsei principale (art. 39 C.
pen.). În privinţa tratamentului penal al concursului de infracţiuni interesează şi dispoziţiile din art. 45 C. pen. –
pedepse complementare, pedepse accesorii, măsuri de siguranţă în caz de concurs de infracţiuni – configurând
materie corespunzătoare semestrului al II-lea de studiu. De asemenea, sancţionarea concursului de infracţiuni
(precum şi a celorlalte forme ale pluralităţii de infracţiuni, în cazul persoanei juridice), nu se reduce la aplicarea
pedepsei principale. În privinţa tratamentului penal al concursului de infracţiuni interesează şi dispoziţiile din
art. 147alin. (2) şi alin. (3) C. pen. – pedepse complementare şi măsuri de siguranţă în caz de concurs de
infracţiuni – configurând materie corespunzătoare semestrului al II-lea de studiu.
*
Extrase de practică obligatorie în materia CONCURSULUI DE INFRACȚIUNI:
(Se recomandă parcurgerea motivării integrale a deciziilor indicate)
A)Decizii pronunțate de Î.C.C.J., ca hotărâri prealabile pentru soluționarea unor chestiuni de drept în
materie penală(în rezolvarea unor situații tranzitorii).
1) Prin Decizia nr. 1/2014 (M. Of. nr. 349 din 13 mai 2014), Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală
şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru
ipoteza unui concurs de infracţiuni. S-a stabilit că: „În aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a
cauzei înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, într-o primă etapă
se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la pedepsele individuale. În a două etapă, se verifică
dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi,
conform art. 39 Cod penal. În cazul în care pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care
se poate ajunge în baza art. 39 Cod penal, pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim. În caz contrar, pedeapsa
rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi”.
2) Prin Decizia nr. 4/2014 (M. Of. nr. 434 din 13 iunie 2014), Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I
penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la chestiunea de drept vizând aplicabilitatea
dispoziţiilor art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 (pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal) cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din noul Cod penal, în cazul faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie
2014. S-a stabilit că: „Prevederile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal nu sunt aplicabile faptelor definitiv
judecate la data de 1 februarie 2014”.
3) Prin Decizia nr. 18/2014 (M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014), Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Galaţi, Secţia penală, prin
care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la chestiunea de drept „dacă în aplicarea art. 21 alin. (1) şi
(3) din Legea nr. 187/2012 pedeapsa închisorii executabilă mai mare de 5 ani aplicată pentru infracţiuni săvârşite în timpul
minorităţii se înlocuieşte cu a) măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată egală cu durata pedepsei
închisorii ori cu b) măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată de 5 ani”. S-a stabilit că: „în
aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal cu referire la
art. 21 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 187/2012:
- pedeapsa închisorii executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată pentru
infracţiunile comise în timpul minorităţii al cărei cuantum este până în 15 ani se va înlocui cu măsura educativă a
internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii;
78
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
- pedeapsa executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată pentru infracţiunile comise
în timpul minorităţii mai mare de 15 ani, însă care nu depăşeşte 20 de ani, se va înlocui cu măsura educativă a
internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani”.
4) Prin Decizia nr. 29/2015 (M. Of. nr. 29 din 15 ianuarie 2016), Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-
a penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la chestiunea de drept: „dacă în aplicarea
art. 585 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, în cazul operațiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea
aplicate în temeiul Codului Penal din 1968 pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu
închisoarea aplicată în temeiul noului Cod Penal pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul Codului Penal din 1968 se
impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului în temeiul art. 5 din noul Cod Penal sau se aplică legea în
vigoare la momentul efectuării operațiunii de contopire”. S-a stabilit că: „În procedura de modificare a pedepsei
prevăzută de art. 585 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, în cadrul operaţiunii de contopire a unei pedepse cu
închisoarea aplicată în temeiul Codului penal anterior pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi cu o
pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracţiune săvârşită sub Codul penal anterior,
se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului conform art. 5 din Codul penal”.
5) Prin Decizia nr. 2/2016 (M. Of. nr. 192 din 15 martie 2016), Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova, Secţia
penală şi pentru Cauze cu Minori, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu
a problemei de drept: „dacă, în cazul în care, un inculpat minor săvârşeşte, în timpul minorităţii, un concurs de infracţiuni,
fiind ulterior trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor din cadrul concursului de infracţiuni, prin rechizitorii
distincte, iar pentru una dintre infracţiuni i s-a aplicat o măsură educativă neprivativă de libertate, pe care a executat-o
integral înainte de a fi trimis în judecată şi pentru săvârşirea celorlalte infracţiuni din cadrul concursului, în momentul în
care i se aplică o măsură educativă pentru toate infracţiunile din cadrul concursului de infracţiuni, conform art. 129 alin.
(1) din Codul penal, durata măsurii educative deja executate se scade din durata noii măsuri educative aplicate pentru
întreg concursul de infracţiuni sau se va dispune executarea integrală a noii măsuri educative aplicate pentru concursul de
infracţiuni, atât în cazul aplicării unei măsuri educative neprivative de libertate, cât şi în cazul aplicării unei măsuri
educative privative de libertate”. S-a stabilit că: „În ipoteza infracţiunilor concurente săvârşite în timpul minorităţii,
judecate separat, durata măsurii educative neprivative de libertate, dispusă pentru o infracţiune concurentă şi executată,
nu se scade din durata măsurii educative neprivative sau privative de libertate, dar va fi avută în vedere la alegerea şi
stabilirea sancţiunii conform art. 129 alin. (1) din Codul penal”.
6) Prin Decizia nr. 7/2016 (M. Of. nr. 251 din 5 aprilie 2016),Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău, Secţia Penală,
Cauze Minori şi Familie, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
problemei de drept: „dacă la stabilirea legii penale mai favorabile, conform art. 5 din Codul penal, pentru infracţiuni
comise anterior datei de 1 februarie 2014, aflate în concurs cu una sau mai multe infracţiuni comise după intrarea în
vigoare a noului Cod penal, decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale se aplică avându-se în vedere toate infracţiunile
comise de inculpat şi impune aplicarea noului Cod penal pentru toate infracţiunile ori se aplică doar în raport de
infracţiunile comise anterior datei de 1 februarie 2014, existând astfel posibilitatea aplicării dispoziţiilor din vechiul Cod
penal pentru acestea din urmă”. S-a stabilit că: „În aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, în cazul pluralităţii de
infracţiuni constând în săvârşirea unor infracţiuni anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv a unor infracţiuni
comise după intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru infracţiunile săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 se
va aplica legea penală mai favorabilă – identificată ca fiind legea veche sau legea nouă – iar pentru infracţiunile
săvârşite sub imperiul legii penale noi, precum şi pentru tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni, se va
aplica legea nouă, conform art. 3 din Codul penal şi art. 10 din Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii
nr.286/2009 privind Codul penal”.
7) Prin Decizia nr. 13/2016 (M. Of. nr. 457 din 21 iunie 2016),Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia penală
şi pentru cauze cu minori, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
problemei de drept: „dacă, în aplicarea prevederilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată
care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de reţinere a unităţii infracţionale continuate, ci pe cele ale
unui concurs de infracţiuni, se are în vedere maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită sau
pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma aplicării dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni”. S-a stabilit că: „(…)
în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii penale
noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate, ci condiţiile concursului de infracţiuni,
instanţa se raportează la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, iar nu la pedeapsa
maximă ce ar rezulta prin aplicarea dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni conform legii penale noi”.
8) Prin Decizia nr. 20/2016 (M. Of. nr. 927 din 17 noiembrie 2016), Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia
penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: dacă
„în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul penal – în modalitatea înlesnirii practicării
prostituţiei, dacă faptele sunt săvârşite faţă de o persoană majoră şi de una minoră, sunt realizate elementele constitutive
ale unei singure infracţiuni prevăzute de art. 213 alin. (1) şi (3) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul
penal sau două infracţiuni aflate în concurs, respectiv art. 213 alin. (1) din Codul penal şi art. 213 alin. (3) din Codul
79
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
penal, ambele cu aplicarea art. 38 din Codul penal”. S-a stabilit că: «(…) în cazul în care infracţiunea de proxenetism, în
varianta înlesnirii practicării prostituţiei, se săvârşeşte asupra a două sau mai multe persoane vătămate majore şi
minore, în „aceeaşi împrejurare”, se va reţine o singură infracţiune de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) şi (3)
din Codul penal, în formă simplă. Ori de câte ori infracţiunea de proxenetism, în varianta înlesnirii practicării
prostituţiei, se săvârşeşte asupra a două sau mai multe persoane vătămate majore şi/sau minore, fără legătură între ele,
sa va reţine un concurs de infracţiuni, prevăzut de art. 213 alin. (1), art. 213 alin. (3) sau art. 213 alin. (1) şi (3) din
Codul penal, după caz, cu reţinerea dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din Codul penal».
9) Prin Decizia nr. 15/2017 (M. Of. nr. 369 din 18 mai 2017),Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-
a penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept:
„Dacă acţiunea unică continuă de transport a drogurilor de risc/mare risc, pe teritoriul altui stat şi ulterior pe teritoriul
României, poate constitui elementul material al infracţiunilor prevăzute de art. 2 şi 3 din Legea nr. 143/2000 privind
prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, în concurs ideal, sau infracţiunea unică prevăzută de
art. 3 din aceeaşi lege”. S-a stabilit că: „În interpretarea dispoziţiilor art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 143/2000 privind
prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, acţiunea unică continuă de transport al drogurilor pe teritoriul unui stat străin şi pe teritoriul României, fără
drept, întruneşte atât elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 2 din Legea nr. 143/2000, cât şi elementele
constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 3 din acelaşi act normativ, în concurs formal (ideal)”.
10) Prin Decizia nr. 20/2020 (M. Of. nr. 733 din 13 august 2020), Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I
penală, în Dosarul nr. 792/1.748/2019, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
următoarei chestiuni de drept: „Interpretarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. C) din Codul penal cu privire la calculul
pedepsei amenzii în caz de concurs de infracţiuni, în situaţia în care suma corespunzătoare unei zile-amendă stabilită pentru
fiecare infracţiune concurentă este diferită.” Instanța supremă a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1)
lit. C) din Codul penal, în caz de concurs de infracţiuni, în ipoteza în care suma corespunzătoare unei zile-amendă
stabilită pentru infracţiunile concurente este diferită, pedeapsa rezultantă se determină astfel:
- se cumulează pedeapsa amenzii celei mai grele cu sporul de o treime din totalul celorlalte amenzi stabilite;
- se determină numărul de zile-amendă, prin cumularea numărului celui mai mare al zilelor-amendă stabilite
pentru o infracţiune cu sporul de o treime din totalul zilelor-amendă corespunzătoare celorlalte amenzi;
- se stabileşte suma corespunzătoare unei zile-amendă, prin împărţirea cuantumului pedepsei rezultante a amenzii
la numărul de zile-amendă rezultante.
B) Decizii (obligatorii) pronunțate – în rezolvarea unor recursuri în interesul legii – unele sub C. pen.
anterior, care își mențin valabilitatea potrivit reglementărilor actuale, altele corespunzătoare legislației
actuale (ordine cronologică)
1) Decizia nr. X/2005 (M. Of. nr. 123 din 9 februarie 2006), Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: „1. În caz
de concurs de infracţiuni, dintre care pentru unele s-au stabilit pedepse ce intră sub incidenţa graţierii, dispoziţiile
referitoare la contopire se aplică numai cu privire la pedepsele executabile ce nu au făcut obiectul graţierii sau care au
fost graţiate parţial. 2. Graţierea individuală, în cazul concursului de infracţiuni, vizează numai pedeapsa rezultantă”.1
2) Decizia nr. V/2006 (M. Of. nr. 492 din 7 iunie 2006), Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: „Actele de
violență, cu intenția de a ucide, săvârşite în aceeaşi împrejurare asupra a două persoane, dintre care una a decedat,
constituie atât infracţiunea de omor – simplu, calificat sau deosebit de grav – comisă asupra unei singure persoane, cât
şi tentativă de omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs. Agravanta prevăzută în art. 176
alin. 1 lit. b) din Codul penal nu este aplicabilă în cazul faptelor menţionate”.2
3) Decizia nr. LXX (70)/2007 (M. Of. nr. 539 din 17 iulie 2008), Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:
„Instanţele de control judiciar nu pot dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru infracţiunea
care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitivă,
în cazul în care contopirea nu a fost dispusă de către prima instanţă”.3
4) Decizia nr. XVI/ 2007 (M. Of. nr. 542 din 17 iulie 2008),Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: „(…) 5.
În cazul în care o persoană acționează asupra altei persoane prin modalitățile arătate la pct. 2 și 3, îndemnând,
înlesnind sau trăgând foloase ori recrutând sau traficând persoane majore în vederea practicării de bunăvoie a
prostituției, iar ulterior acționează asupra aceleiași persoane și prin modalitățile arătate în conținutul textului art. 12
1
Soluția își menține aplicabilitatea / obligativitatea [aspect semnalat în doctrină – a se vedea, în acest sens, de exemplu: C-tin. Mitrache,
C. Mitrache, op. cit. (2016), p. 335].
2
Decizia își menține actualitatea de principiu, mutatis mutandis, desigur, în considerarea corespunzătoare a noilor dispoziții legale
[aspect semnalat în doctrină – a se vedea, în acest sens, de exemplu: Tudorel Toader, Marieta Safta, în: G. Antoniu, T. Toader (coord.)
ș.a., „Explicațiile noului Cod penal. Vol. III. Art. 188-256”, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 48].
3
Decizia își menține actualitatea de principiu, mutatis mutandis, desigur, în considerarea corespunzătoare a noilor dispoziții legale [în
acest sens, a se vedea poziția Ministerului Public, într-un material accesibil on-line, în format electronic, la adresa de internet:
http://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/analiza_ril.pdf (Analiza deciziilor pronunţate în recursurile în interesul legii în materie
penală şi procesual penală cu privire la efectele acestora în contextul noilor reglementări, p. 116].
80
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
din Legea nr. 678/2001, se va reține săvârșirea atât a infracțiunii prevăzute de art. 329 alin. 1 din Codul penal sau art.
329 alin. 2 tezele I și II din Codul penal, după caz, cât și a infracțiunii prevăzute de art. 12 din Legea nr. 678/2001, în
concurs real”.4
5) Decizia nr. 2/2008 (M. Of. nr. 859 din 19 decembrie 2008), Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: „În
situaţia existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor care promite că va asigura
valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase, sunt întrunite elementele constitutive ale complicităţii la
infracţiunea de furt în formă simplă sau continuată, după caz, în concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă
promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită”.5
6) Decizia nr. 35/2008 (M. Of. nr. 158 din 13 martie 2009), Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: „În
ipoteza în care obiectul material al infracţiunii de profanare de morminte prevăzute la art. 319 din Codul penal este un
cadavru, iar inculpatul, prin dezmembrarea ori incendierea cadavrului, urmăreşte ascunderea faptei de omor comise
anterior, se vor reţine în concurs real infracţiunea de omor şi infracţiunea de profanare de morminte”.6
7) Decizia nr. 37/2008 (M. Of. nr. 177 din 23 martie 2009), Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: În
interpretarea dispoziţiilor art. 306 din Codul penal se stabilește că: „Infracţiunile de lovire sau alte violenţe prevăzute de
art. 180 din Codul penal, vătămare corporală prevăzută de art. 181 din Codul penal şi lipsire de libertate în mod ilegal
prevăzută de art. 189 din Codul penal, după caz, se vor reţine în concurs ideal cu infracţiunea de rele tratamente
aplicate minorului, în cazul faptei părintelui sau persoanei căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare,
care abuzează de autoritatea sa şi, contrar intereselor minorului, exercită acte de violenţă sau lipsire de libertate
împotriva acestuia, cu intenţia de a-i produce suferinţe, vătămări fizice sau morale, şi care au pus în primejdie gravă
dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului”.7
8) Decizia nr. 16/2013 (M. Of. nr. 177 din 23 martie 2009), Completul competent să judece recursul în interesul legii,
Înalta Curte de Casație și Justiție: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 320 1 alin. 7 fraza a II-a din Codul de
procedură penală, stabileşte că „Într-un proces penal având ca obiect o pluralitate de infracţiuni (concurs) în a cărei
alcătuire intră şi o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă, iar săvârşirea tuturor infracţiunilor este
recunoscută de inculpat, judecarea cauzei se face, pentru toate infracţiunile, potrivit procedurii de drept comun”.8
9) Prin Decizia nr. 4/2017 (M. Of. nr. 360 din 16 mai 2017), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să
judece recursul în interesul legii, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 378 alin. (1) lit. c) din
Codul penal, în ipoteza săvârşirii infracţiunii de abandon de familie prin neplata, cu rea-credinţă, timp de trei luni, a pensiei
de întreţinere datorată mai multor persoane şi stabilită printr-o singură hotărâre judecătorească, şi a statuat: „Infracţiunea
de abandon de familie săvârşită prin neplata, cu rea-credinţă, timp de trei luni, a pensiei de întreţinere, instituită printr-
o singură hotărâre judecătorească în favoarea mai multor persoane, constituie o infracţiune unică continuă” (nu există
concurs de infracțiuni – n.n.)
10) Decizia nr. 1/2019 (M. Of. nr. 187 din 8 martie 2019), Completul competent să judece recursul în interesul legii, Înalta
Curte de Casație și Justiție: stabileşte că „Fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a
nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată întruneşte numai
elementele de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal” (nu
există concurs formal de infracțiuni – n.n.).
*
III.6.2.Recidiva
III.6.2.1. Introducere. Forme (clasificări)
Reglementările în materia recidivei se realizează în lumina unor titluri distincte din Partea generală a
Codului penal, după cum se are în vedere recidiva în cazul persoanei fizice, respectiv recidiva în cazul
persoanei juridice. Reglementarea recidivei în cazul persoanei fizice este prevăzută, în Partea generală a
Codului penal, în lumina Titlului II, Capitolul V, corespunzător art. 41 (definiție generală), art. 42 (condamnări
care nu atrag starea de recidivă), art. 43 (pedeapsa principală în caz de recidivă) și art. 45 (pedepsele secundare
și măsurile de siguranță în caz de pluralitate de infracțiuni – deci inclusiv sub forma recidivei). Beneficiind de o
reglementare distinctă, recidiva în cazul persoanei juridice este prevăzută într-un titlu distinct, anume în Titlul
4
Potrivit unui punct de vedere, se apreciază că, din cele cinci puncte ale soluției acestei decizii obligatorii pronunțate de instanța supremă
în soluționarea unui recurs în interesul legii, (și) această parte (punctul nr. 5 – interesând materia concursului de infracțiuni) continuă să
își mențină valabilitatea (obligativitatea pentru instanțe) și de lege lata – în acest sens, a se vedea poziția Ministerului Public, într-un
material accesibil on-line, în format electronic, la adresa de internet: http://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/analiza_ril.pdf
(Analiza deciziilor pronunţate în recursurile în interesul legii în materie penală şi procesual penală cu privire la efectele acestora în
contextul noilor reglementări, p. 64).
5
Soluția își menține aplicabilitatea (obligativitatea), mutatis mutandis [aspect semnalat în doctrină – a se vedea, în acest sens, de
exemplu: Tudorel Toader, Marieta Safta, în: G. Antoniu, T. Toader (coord.) ș.a., „Explicațiile noului Cod penal. Vol. IV. Art. 257-366”,
Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 98].
6
Soluția își menține aplicabilitatea (obligativitatea), mutatis mutandis [aspect semnalat în doctrină – a se vedea, în acest sens, de
exemplu: Nicolae Grofu, în: G. Antoniu, T. Toader (coord.) ș.a., „Explicațiile noului Cod penal. Vol. V. Art. 367-446”, Ed. Universul
Juridic, București, 2016, p. 109].
7
Decizia își menține valabilitatea, mutatis mutandis, desigur, în considerarea noilor dispoziții legale.
8
Decizia își menține valabilitatea, mutatis mutandis, desigur, în considerarea noilor dispoziții legale.
81
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
VI din Partea generală a Codului penal, în Capitolul III, corespunzător art. 146 (definiția generală și
tratamentul penal cu referire la pedeapsa principală), respectiv art. 147 alin. (2) și (3), cu referire la
regimul pedepselor complementare și al măsurilor de siguranță în caz de pluralitate de infracțiuni (în
cazul persoanei juridice) – deci inclusiv sub forma recidivei.
Dată fiind vasta problematică (teoretică și practică) pe care o dezvoltă această formă a pluralității de
infracțiuni, ne propunem să abordăm principalele aspecte din materia rezervată recidivei, acordândprioritate
prezentării recidivei în cazul persoanei fizice – temă de întindere –iar abia apoi să ne ocupăm de recidiva în
cazul persoanei juridice. [După cum am precizat deja, aspectele antrenate de săvârșirea de infracțiuni de către
subiectul activ persoană juridică, inclusiv recidiva, urmează a face obiectul evaluării în semestrul al II-lea de
studiu).
Recidiva reprezintă acea formă a pluralității de infracțiuni – cea mai gravă formă a antecedenței penale
– ce se caracterizează prin reiterarea unui comportament infracțional de către persoana care a suferit deja o
condamnare definitivă la o pedeapsă (executată sau nu), în cazul verificării întrunirii cumulative a condițiilor
prevăzute de lege. Rezultă o configurare a structurii recidivei pe ceea ce doctrina denumește „termeni ai
recidivei”, anume: primul termen, care rezidă în existența unei hotărâri definitive de condamnare (care trebuie
să îndeplinească anumite cerințe prevăzute de lege), respectiv un termen secund (al doilea termen) care constă în
săvârșirea din nou a unei infracțiuni (care trebuie să îndeplinească cerințele prevăzute de lege). Liantul dintre
cei doi termeni este reprezentat de aceeași persoană – unitatea de subiect activ – persoană care perseverează pe
cale infracțională, în ciuda unei condamnări definitive suferite anterior.
O prezentare (chiar și succintă) a formelor recidivei, ne va permite surprinderea modului în care
acestea își găsesc reflectare (și) pe planul legislației naționale, înlesnind departajarea între formele
existente în cazul persoanei fizice, de cele existente în cazul persoanei juridice. Astfel, recidiva poate
îmbrăca următoarele forme:
- Recidivă postcondamnatorie și recidivă postexecutorie (clasificare după criteriul momentului săvârșirii noii
infracțiuni). Recidiva postcondamnatorie presupune comiterea unei noi infracțiuni după rămânerea definitivă a
unei hotărâri de condamnare la o (anumită) pedeapsă încă neexecutată, sau executată doar parțial (altfel spus,
noua infracțiune se comite până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate prin hotărârea
rămasă definitivă). Recidiva postexecutorie presupune comiterea unei noi infracțiuni după rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare privitoare, însă, la o (anumită) pedeapsă executată sau considerată ca executată.
- Recidivă absolută și recidivă relativă (clasificare după criteriul gravității condamnării definitive – care se
reflectă în pedeapsa aplicată pentru primul termen al recidivei). Recidiva absolută nu este condiționată de o
anumită gravitate impusă condamnării definitive (spre exemplu, nu este dependentă de condamnarea la o
anumită specie de pedeapsă, sau la o anumită durată / un anumit cuantum de pedeapsă), spre deosebire de
recidiva relativă, care este condiționată de o anumită gravitate impusă condamnării definitive (spre exemplu,
condamnare definitivă la o anumită specie de pedeapsă – cum ar fi cazul închisorii – și de o anumită durată
minimă).
- Recidivă generală și recidivă specială (clasificare după criteriul naturii infracțiunilor reunite în structura sa).
Recidiva generală nu este condiționată de natura infracțiunilor săvârșite, faptele putând fi de aceeași natură
(recidivă omogenă) sau de natură diferită (recidivă eterogenă), spre deosebire de recidiva specială, a cărei
existență presupune săvârșirea unor infracțiuni de aceeași natură (recidivă exclusiv eterogenă).
- Recidivă permanentă (perpetuă) și recidivă temporară (clasificare după criteriul intervalului de timp scurs de
la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, când trebuie să aibă loc reiterarea comportamentului
infracțional, pentru ca acesta să fie legal calificat drept sursă a stării de recidivă). Recidiva permanentă există
indiferent de perioada de timp ce se scurge de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa
inițială (neexecutată sau executată) și data la care are loc săvârșirea din nou a unei infracțiuni, deosebindu-se
de recidiva temporară, a cărei existență este condiționată de săvârșirea noii infracțiuni doar într-o anumită
perioadă determinată de timp, scursă de la condamnarea definitivă anterioară (neexecutată sau executată).
- Recidivă națională (teritorială) și recidivă internațională (clasificare după criteriul locului în care s-a
pronunțat hotărârea definitivă de condamnare pentru primul termen al recidivei). Recidiva teritorială există
atunci când condamnarea definitivă este pronunțată de o instanță națională, spre deosebire de recidiva
internațională, care există în condițiile pronunțării hotărârii definitive de condamnare pentru primul termen al
recidivei de către o instanță străină.
- Recidivă cu regim de sancționare uniform și recidivă cu regim de sancționare diferențiat (clasificare după
criteriul tratamentului penal aplicabil în raport de unele dintre formele sub care se prezintă recidiva – spre
exemplu: sancționare în raport de momentul săvârșirii noii infracțiuni, care dă naștere recidivei
postcondamnatorii sau recidivei postexecutorii). Recidiva cu regim de sancționare uniform presupune același
tratament penal, nediferențiat după (unele dintre) modalitățile legale ale acesteia, spre deosebire de recidiva cu
82
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
regim de sancționare diferențiat, care presupune diferențe în sancționare, în raport de (unele dintre)
modalitățile sub care se prezintă starea de recidivă.
- Recidivă cu efect unic și recidivă cu efect progresiv (clasificarea are în vedere criteriul modificării sau
nemodificării tratamentului penal / sancționator prevăzut de lege, după cum reiterarea comportamentului
infracțional, după o condamnare definitivă, se realizează în mod singular sau în mod repetat, prin intrare în
starea de multirecidivă). Recidiva cu efect unic presupune același tratament penal aplicabil atât infractorului
aflat la prima recidivă, cât și infractorului multirecidivist(eventual, după tipul recidivei, dacă se reglementează,
în paralel, recidiva cu efect unic, dar, totodată, cu regim sancționator diferențiat după forma recidivei), spre
deosebire de recidiva cu efect progresiv, care presupune o agravare a pedepsei în caz de multirecidivă, față de
ipoteza infractorului intrat pentru prima dată în stare de recidivă (de asemenea, eventual, după tipul recidivei,
dacă se reglementează, în paralel, recidiva cu efect progresiv, dar, totodată, cu regim sancționator diferențiat
după forma recidivei).
Din ansamblul reglementărilor în materia recidivei (în cazul infractorilor persoane fizice – majore – și al
infractorilor persoane juridice), rezultă cu suficientă claritate formele pentru care și-a manifestat (după caz)
opțiunea legiuitorul național român actual. Chiar dacă unele dintre formele recidivei sunt comune persoanei
fizice și persoanei juridice (spre exemplu: recidiva postcondamnatorie și recidiva postexecutorie), din conținutul
normelor (distincte) de reglementare se desprind particularități ce le deosebesc sub aspectul condițiilor de
existență, mai exact, al unor cerințe privitoare la cei doi termeni din structură, după cum se desprind diferențe și
sub aspectul tratamentului penal aplicabil.
faptul că primul termen din structura sa constă într-o condamnare anterioară executată sau considerată ca
executată. În plus, la nivelul condiţiilor generale de existenţă a stării de recidivă, forma postexecutorie se
evidenţiază prin plasarea săvârşirii noii infracţiuni până la un anumit moment după executarea sau
considerarea ca executată a pedepsei anterioare (ceea ce reprezintă limita superioară a intervalului de timp în
care se poate genera recidiva postexecutorie). În acest sens, legea dispune că noua infracţiune trebuie săvârşită
până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, consacrându-se, astfel, recidiva temporară. Astfel,
recidiva postexecutorie se poate configura prin comiterea noii infracţiuni: după executarea propriu-zisă a
pedepsei sau considerarea ei ca executată, prin clemenţă (doar) sub forma graţierii (totală sau parţială),
necondiţionată sau condiţionată (dar ulterior producerii efectelor definitive), prin împlinirea termenului de
prescripţie a executării pedepsei (la infracţiunile prescriptibile) ori după împlinirea termenelor de supraveghere
ale suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori liberării condiţionate, dar până la intervenirea
reabilitării sau împlinirea termenului de reabilitare.[Nu insistăm în prezentarea acestor situaţii care implică
punerea în discuţie a unor instituţii juridico-penale a căror studiere se va realiza în semestrul al II-lea, urmând
(atunci) a se reveni asupra problematicii de interes]
Tratamentul penal al recidivei (pedeapsa principală) în cazul persoanei fizice (majore)
Cu privire la tratamentul penal al recidivei, prin dispoziţiile art. 43 C. pen. se reglementează sistemele
de sancţionare, cu referire la pedeapsa principală, în caz de recidivă postcondamnatorie şi postexecutorie.
Sancţionarea recidivei postcondamnatorii se realizează în lumina dispoziţiilor art. 43 alin. (1) – (4) C. pen.,
respectiv alin. (5) în cazul recidivei postexecutorii. Descoperirea ulterioară a stării de recidivă atrage
recalcularea pedepsei, operaţiune posibilă numai dacă starea de recidivă a fost descoperită mai înainte ca
pedeapsa să fi fost executată sau stinsă în alt mod [art. 43 alin. (6) C. pen.), dispoziţiile privind recalcularea
pedepsei fiind aplicabile şi în cazul înlocuirii sau comutării pedepsei detenţiunii pe viaţă cu/în pedeapsa
închisorii [art. 43 alin. (7) C. pen.).
Tratamentul penal al recidivei postcondamnatorii în cazul persoanei fizice– aplicarea pedepsei
principale – se realizează potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. (1) – (4) C. pen. Aşa cum rezultă din conţinutul
normativ al articolului preindicat, legiuitorul consacră sistemul cumulului aritmetic al pedepselor [alin. (1) şi
(2)], iar în cazul detenţiunii pe viaţă se reglementează două ipoteze distincte în care reţinerea stării de recidivă
postcondamnatorie poate atrage, după caz, aplicarea şi executarea acestei pedepse [alin. (3)], sau atrage
executarea acesteia [alin. (4)]. Cu precizarea – imperios necesară – privitoare la vasta problematică pe care o
ridică / dezvoltă tratamentul penal aplicabil recidivei postcondamnatorii, ne propunem să ne oprim asupra unor
puncte de interes, sens în care se impune parcurgerea in extenso a doctrinei de specialitate.
Soluţia legislativă prevăzută de art. 43 alin. (2) C. pen. fixează, în mod explicit, ordinea de valorificare a
formelor pluralităţii de infracţiuni astfel întrunite, anume: aplicarea prioritară a regulilor referitoare la
concursul de infracţiuni [pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente se vor contopi potrivit dispoziţiilor
de la concurs – art. 39 alin. (1) C. pen.], iar ulterior / pe plan subsecvent, vor fi avute în vedere dispoziţiile
privitoare la recidiva postcondamnatorie (pedeapsa rezultantă a concursului de infracţiuni se adaugă la
pedeapsa anterioara neexecutată, ori la restul neexecutat din aceasta; restul rămas neexecutat din pedeapsa
anterioară – aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare, care reprezintă termenul I al recidivei – se
stabileşte prin raportare la data săvârşirii primei infracţiuni concurente din termenul II al recidivei astfel
configurate).Acest mecanism de sancţionare rămâne funcţional şi atunci când una dintre infracţiunile concurente
ulterioare unei condamnări definitive este infracţiunea de evadare, iar în stare de evadare se comite, din nou, o
infracţiune.
Regimul de sancţionare prin cumul aritmetic configurează, astfel, regimul unic de sancţionare în cazul
recidivei postcondamnatorii (cumul aritmetic limitat, inerent, de maximul general al pedepsei închisorii),
funcţional sub cenzura înscrisă prin art. 2 alin. (3) C. pen.
Din prevederile art. 43 alin. (3) şi (4) C. pen. rezultă cele doua ipoteze legale în care starea de recidivă
postcondamnatorie (reţinută în sarcina celui care a perseverat pe cale infracţională) poate atrage / sau atrage, în
mod obligatoriu, executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă.
Astfel, atunci când fie pedeapsa anterioară, fie pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită în stare de
recidivă postcondamnatorie, este detenţiunea pe viaţă, se va executa aceasta pedeapsă – ipoteza obligatorie
prevăzută de art. 43 alin. (4) C. pen. (caz în care sistemul operant este cel absorbţiei). Aplecându-ne atenţia
asupra unei alte ipoteze legale [corespunzătoare alineatului (3) al articolului preindicat], observăm că şi în cazul
recidivei postcondamnatorii – similar soluţiei de la concursul de infracţiuni [art. 39 alin. (2) C. pen.] –
legiuitorul permite instanţei să aplice pedeapsa detenţiunii pe viaţă dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile legii
[ipoteza facultativă prevăzută de art. 43 alin. (3) C. pen.]. În caz de recidivă postcondamnatorie, posibilitatea
înlocuirii pedepsei închisorii cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă este îngăduita dacă, prin cumulul aritmetic al
pedepselor – corespunzător regimului comun de sancţionare – s-ar depăşi cu mai mult de 10 ani maximul
85
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
general al închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile săvârşite pedeapsa abstractă este
închisoarea de 20 de ani sau mai mare. În lipsa valorificării, pe caz concret, a posibilităţii de înlocuire a
pedepsei închisorii cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă, instanţa va fi ţinută să individualizeze pedeapsa
închisorii pe o durată egală cu maximul general al acesteia (30 de ani) – conform art. 2 alin. (3) C. pen.
Se impune precizarea potrivit căreia cumulul aritmetic al pedepselor, corespunzător art. 43 alin. (1) C.
pen., este operant şi atunci când pe parcursul termenului de supraveghere al suspendării executării
pedepsei/liberării condiţionate, în condiţiile prevăzute de lege, ia naştere recidiva postcondamnatorie, pedeapsa
pentru noua infracţiune stabilindu-se şi executându-se potrivit dispoziţiilor legale, sau atunci când săvârşirea
infracţiunii are loc în termenul de încercare al unei graţieri condiţionate (practica legislativă a graţierii
condiţionate instituind cumularea pedepselor). Tot cumulul aritmetic este operant când se realizează condiţiile
recidivei postcondamnatorii şi are loc evadarea, pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare adăugându-se
la restul rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării [art. 285 alin. (4) C. pen.).
Tratamentul penal al recidivei postexecutorii în cazul persoanei fizice se realizează, în lumina
dispoziţiilor art. 43 alin. (5) C. pen., prin majorarea legală a limitelor speciale de pedeapsă prevăzute de lege
pentru infracţiunea comisă în stare de recidivă (închisoare sau amendă), cu jumătate, sub rezerva limitei
inerente constând în maximul general al respectivei categorii de pedeapsă [art. 2 alin. (3) C. pen.]. Şi în cazul
recidivei postexecutorii, în structura celui de-al doilea termen se poate verifica existenţa unui concurs de
infracţiuni. Chiar şi în lipsa unei dispoziţii exprese în acest sens [mai exact, prin interpretarea per a contrario a
textului art. 43 alin. (2) C. pen. şi ţinând cont de imposibilitatea logică a unui sistem distinct de rezolvare], ca
mod de soluţionare a unei asemenea situaţii, se va proceda, mai întâi (spre deosebire de ipoteza similară a
recidivei postcondamnatorii), la aplicarea dispoziţiilor sancţionatorii ale recidivei postexecutorii, pentru fiecare
infracţiune concurentă în parte, după care (luând în considerare pedepsele concrete astfel stabilite) se vor aplica
dispoziţiile sancţionatorii ale concursului de infracţiuni, în vederea stabilirii pedepsei finale de executat pentru
întreaga pluralitate de infracţiuni.
De reţinut: În sancţionarea recidivei în cazul persoanei fizice (majore), după cum se poate constata,
legiuitorul a consacrat un regim diferenţiat formelor sale principale – recidiva postcondamnatorie şi recidiva
postexecutorie. În situaţiile de dublă recidivă, practica a decis, în mod obligatoriu pentru instanţe, că, dacă o
infracţiune a fost comisă în condiţiile recidivei postcondamnatorii şi – totodată – în stare de recidivă
postexecutorie, se va face mai întâi aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la aceasta din urmă, după care se
va proceda în baza reglementării privind recidivă postcondamnatorie.
Strâns legată de sancţionarea stării de recidivă apare şi problema determinării (corecte a) naturii
juridice a acestei forme de manifestare a pluralităţii de infracţiuni. În opinia doctrinei majoritare, se reţine
calificarea acesteia drept cauză (stare) generală, legală şi personală de agravare obligatorie a pedepsei.
Sancţionarea recidivei în cazul persoanei fizice (majore), nu se reduce la aplicarea pedepsei principale
(art. 43 C. pen.). În privinţa tratamentului penal al recidivei interesează şi dispoziţiile din art. 45 C. pen. –
pedepse complementare, pedepse accesorii, măsuri de siguranţă – configurând materie corespunzătoare
semestrului al II-lea de studiu.
Din punct de vedere al structurii pe care o prezintă recidiva în cazul persoanei juridice, cei doi termeni
rezidă în: condamnarea definitivă atrasă în urma comiterii unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate,
la pedeapsa amenzii, condamnare executată sau nu (primul termen); săvârşirea din nou a unei infracţiuni
intenţionate sau praeterintenţionate până la reabilitare (termenul secund). Se adaugă acestor condiţii de
existenţă, bineînţeles, condiţia privitoare la unitatea de subiect activ – aceeaşi persoană juridică ce perseverează
în activitatea infracţională, în ciuda unei condamnări definitive deja suferite –, ceea ce configurează condiţiile
pozitive, cu luarea în considerare şi a aşa-numitelor condiţii negative prevăzute de art. 42 Cod penal –
condamnări care nu atrag starea de recidivă [la care art. 146 alin. (4) C. pen. face trimitere].
Din ansamblul reglementarilor în materia recidivei în cazul persoanei juridice se conturează următoarele
forme: recidiva postcondamnatorie şi recidiva postexecutorie; recidiva absolută(indiferent de cuantumul
pedepsei amenzii); recidiva generală (fără a fi exclusă, în concret, o recidivă specială); recidiva temporară
(comiterea noii infracţiuni să aibă loc până la intervenirea reabilitării); recidiva teritorială; recidiva cu regim de
sancţionare diferenţiat (pornind însă de la o bază de sancţionare uniformă); recidiva cu efect unic. Se
evidenţiază, prin urmare, aceleaşi forme principale ale recidivei, ca şi în cazul persoanei fizice, anume: recidiva
postcondamnatorie şi recidiva postexecutorie (cu departajare după momentul săvârşirii noii infracţiuni, în raport
de condamnarea anterioară definitivă – executată sau neexecutată).
Recidiva persoanei juridice îmbracă forma recidivei postcondamnatorii atunci când, după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa amenzii, persoana juridică săvârşeşte din nou o
infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, până la executarea (în tot sau în parte) a amenzii anterioare.
Tratamentul penal aplicabil recidivei postcondamnatorii în cazul persoanei juridice– aplicarea pedepsei
principale – se realizează în conformitate cu dispoziţiile art. 146 alin. (2) si alin. (3) C. pen., rezultând
parcurgerea următorilor paşi în determinarea pedepsei de executat:
a) Se va stabili pedeapsa concretă pentru infracţiunea nou comisă,între limitele speciale majorate cu jumătate
ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită,stabilindu-se astfel cuantumul amenzii pentru
infracţiunea comisă în recidivă, fără a se putea depăşi maximul general al pedepsei amenzii incident pentru
persoana juridică;
b) Amenda obţinută pentru noua infracţiune se va adăuga – operând cumulul aritmetic – la pedeapsa
anterioară (în integralitatea acesteia, dacă nu s-a trecut la executare), sau la restul rămas neexecutat din
pedeapsa anterioară (rest calculat de la data comiterii noii infracţiuni – dacă se trecuse la executare în
momentul săvârşirii noii infracţiuni). Determinarea pedepsei principale în cazul săvârşirii mai multor
infracţiuni concurente în stare de recidivă postcondamnatorie, în cazul persoanei juridice, ridică o problemă de
interpretare asupra mecanismului funcţional în determinarea pedepsei rezultante, ce se va executa. După cum
se poate observa, legiuitorul nu a înscris în art. 146 C. pen., în cazul persoanei juridice, o prevedere similară
celei din art. 43 alin.(2) C. pen., valabilă în cazul persoanei fizice (rezolvare prioritară potrivit regulilor de la
concursul de infracţiuni, după care a celor privind recidiva postcondamnatorie).
Recidiva persoanei juridice îmbracă forma recidivei postexecutorii atunci când, după o condamnare
definitivă la pedeapsa amenzii, pedeapsă executată sau considerată ca executată, persoana juridică săvârşeşte
din nou o infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, însă doar până la intervenirea reabilitării pentru
condamnarea precedentă. Tratamentul penal aplicabil recidivei postexecutorii în cazul persoanei juridice –
aplicarea pedepsei principale – se realizează în conformitate cu dispoziţiile art. 146 alin. (2) C. pen. Pedeapsa
pentru noua infracţiune urmează a se stabili între limitele speciale prevăzute de lege, majorate cu jumătate,
fără a se depăşi maximul general al pedepsei amenzii. Spre deosebire de situaţia semnalată în cazul recidivei
postcondamnatorii, aplicarea pedepsei principale în cazul săvârşirii mai multor infracţiuni concurente în stare
de recidivă postexecutorie, în cazul persoanei juridice, nu ridică nicio problemă în legătură cu mecanismul de
aplicare a pedepsei care se va executa. Astfel, mai întâi se va valorifica starea de recidivă postexecutorie
(stabilindu-se câte o pedeapsă pentru fiecare infracţiune în parte, între limitele speciale prevăzute de lege,
majorate cu jumătate), iar apoi va fi operantă regula de la concursul de infracţiuni (cumul juridic cu spor
obligatoriu şi fix al amenzilor anterior stabilite, cu valorificarea stării de recidivă).
[Sancţionarea recidivei în cazul persoanei juridice, nu se reduce la aplicarea pedepsei principale. În
privinţa tratamentului penal interesează şi dispoziţiile din art. 147alin. (2) şi alin. (3) C. pen. – pedepse
complementare şi măsuri de siguranţă – configurând materie corespunzătoare semestrului al II-lea de studiu]
*
Extrase de practică obligatorie în materia RECIDIVEI:
(Se recomandă parcurgerea motivării integrale a deciziilor indicate)
A. Unele decizii pronunțate de Î.C.C.J., ca hotărâri prealabile pentru soluționarea unor chestiuni de
drept în materie penală (în rezolvarea unor situații tranzitorii).
87
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
1. Prin Decizia nr. 22/2020 (M. Of. nr. 907 din 6 octombrie 2020), Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti –
Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 12.265/299/2019, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea
dezlegării de principiu a următoarei chestiuni de drept: „În cazul în care o infracţiune (A) este concurentă atât cu
infracţiunea ce reprezintă primul termen (B), cât şi cu infracţiunea ce reprezintă al doilea termen (C) al unei recidive
postcondamnatorii, operaţiunea de stabilire a pedepsei rezultante implică: 1) Aplicarea întâi a regulilor recidivei
postcondamnatorii cu privire la pedepsele stabilite pentru infracţiunile (B) şi (C), rezultanta fiind ulterior contopită, potrivit
regulilor concursului de infracţiuni, cu pedeapsa stabilită pentru infracţiunea (A), concurentă atât cu infracţiunea (B), cât şi
cu infracţiunea (C)? sau 2) Aplicarea regulilor concursului de infracţiuni între pedepsele stabilite pentru infracţiunile (A) şi
(B), rezultantei fiindu-i aplicabile ulterior regulile recidivei postcondamnatorii prin raportare la pedeapsa stabilită pentru
infracţiunea (C), considerând că intervenţia recidivei duce la ruperea concurenţei dintre infracţiunile (A) şi (C)?”. Instanța
supremă a stabilit că, în cazul în care o infracţiune (A) este concurentă atât cu infracţiunea ce reprezintă primul
termen (B), cât şi cu infracţiunea ce reprezintă al doilea termen (C) al unei recidive postcondamnatorii, operaţiunea
de stabilire a pedepsei rezultante implică aplicarea regulilor concursului de infracţiuni între pedepsele stabilite
pentru infracţiunile (A) şi (B), rezultantei fiindu-i aplicate ulterior regulile recidivei postcondamnatorii prin
raportare la pedeapsa stabilită pentru infracţiunea (C).
2. Prin Decizia nr. 14/2019 (M. Of. nr. 585 din 17 iulie 2019), Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia
penală în Dosarul nr. 31.874/325/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile, numai în ceea ce priveşte
dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „Dacă dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal presupun ca
toate infracţiunile concurente să fie săvârşite după condamnarea definitivă neexecutată sau executată parţial sau sunt
aplicabile şi în ipoteza în care una dintre ele este în concurs şi cu cea care atrage starea de recidivă.” S-a stabilit că:
„dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal presupun ca toate infracţiunile concurente să fie săvârşite după
condamnarea definitivă neexecutată sau executată parţial, acestea nefiind aplicabile în ipoteza în care una dintre
infracţiuni este în concurs şi cu cea care constituie primul termen al recidivei”.
3. Prin Decizia nr. 15/2018 (M. Of. nr. 975 din 19 noiembrie 2019), Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova –
Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 676/267/2017 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „în interpretarea dispoziţiilor art. 43 alin. (1) şi
(5) Cod penal pentru pedeapsa anterioară ce constituie primul termen al recidivei, prin pedeapsă «executată sau considerată
ca executată» se are în vedere pedeapsa astfel recalculată urmare a aplicării art. 551 din Legea nr. 254/2013 sau durata
pedepsei aplicată anterior prin hotărârea definitivă de condamnare calculată conform dispoziţiilor art. 71 din Codul penal
raportat la art. 186 din Codul penal”. S-a stabilit că: „în interpretarea dispoziţiilor art. 43 alin. (1) şi (5) din Codul penal,
prin pedeapsa „executată sau considerată ca executată”, ce constituie primul termen al recidivei, se are în vedere
pedeapsa recalculată ca urmare a aplicării art. 55 1 din Legea nr. 254/2013”.
- a se vedea și extrasele de jurisprudență obligatorie indicate infra., ca jurisprudență obligatorie în materia recidivei și a
pluralității intermediare de infracțiuni
*
III.6.3. Pluralitatea intermediară de infracțiuni
Cadrul legal general rezervat materiei pluralităţii de infracţiuni include, alături de concursul de
infracţiuni şi starea de recidivă, forma distinctă a pluralităţii intermediare, cea de a treia formă sub care
se poate prezenta pluralitatea de infracţiuni (daca avem în vedere ordinea de reglementare). Astfel,
potrivit art. 44 alin. (1) C. pen. se prevede că: „Există pluralitate intermediară de infracţiuni când, după
rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată
sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite
condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă”.În ceea ce priveşte tratamentul penal aplicabil
(aplicarea pedepsei principale), potrivit aceluiaşi art. 44 C. pen., în alin.(2), se prevede că: „În caz de
pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc potrivit
dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni”. Aceasta reprezintă norma generală la care trimite şi art. 147
alin. (1) C. pen., în caz de pluralitate intermediară reţinută în sarcina unei persoane juridice.
Pornind de la premisa existenţei unei condamnări definitive la o pedeapsă neexecutată sau
executată doar parţial, atunci când se comite din nou o infracţiune fără a fi întrunite condiţiile
prevăzute de lege pentru existenţa stării de recidivă (postcondamnatorie), pluralitatea de infracţiuni va
îmbrăca forma pluralităţii intermediare. Din punct de vedere al structurii pe care o prezintă,
pluralitatea intermediară presupune, deci, o condamnare definitivă (a persoanei inculpate în urma
comiterii unui ansamblu faptic infracţional) – primul termen: T1 – şi săvârşirea unei / unor infracţiuni,
până la data la care pedeapsa anterioară aplicată este executată sau considerată ca executată – al
doilea termen: T2 – fără a fi întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de
88
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
recidivă(postcondamnatorie). Liantul dintre cei doi termeni – care desemnează legătura in personam – rezidă în
unicitatea subiectului activ al acestei pluralităţi infracţionale (după caz: persoana fizică majoră sau persoana
juridică), care, prin conduita adoptată perseverează pe cale infracţională. Subliniem faptul că, de lege lata, există
o incompatibilitate totală între starea de minoritate a infractorului şi pluralitatea intermediară de infracţiuni!
Aceasta întrucât pluralitatea intermediară reclamă existenţa unei condamnări definitive la o pedeapsă, iar faţă
de minorii răspunzători penal, care comit infracţiuni, operează în sancţionare exclusiv măsuri educative.
Important: Ca formă distinctă a pluralităţii de infracţiuni, pluralitatea intermediară trebuie
deosebită/departajată atât de concursul de infracţiuni cât şi de starea de recidivă (postcondamnatorie). Între
aceste trei forme ale pluralităţii de infracțiuni, se poate constata o anumită apropiere, în sensul unor asemănări;
deloc de neglijat sunt, însă, diferenţele semnificative între acestea, sens în care propunem ca temă de reflecţie:
identificarea unor aspecte comune / de diferenţiere, atât între concursul de infracţiuni şi pluralitatea
intermediară, dar şi între starea de recidivă (postcondamnatorie) şi pluralitatea intermediară de infracțiuni.
Pentru a facilita înţelegerea acestei forme a pluralităţii de infracţiuni – pluralitatea intermediară– în vederea
eliminării oricăror confuzii faţă de celelalte forme de manifestare anterior menționate, în prezentul cadru al
expunerii, vom recurge la puterea unor exemple(edificatoare). Totodată, credem că acestea vor permite sesizarea
distincţiei ce trebuie operată, de asemenea, între pluralitatea intermediară şi pluralitatea nenumită de infracţiuni.
În cele ce urmează, ne vom concentra asupra pluralităţii intermediare în cazul persoanei fizice.
De reţinut: Este suficient să lipsească cel puţin una dintre condiţiile prevăzute drept necesare pentru
existenţa recidivei postcondamnatorii (după caz, oricare dintre cele care privesc termenul întâi sau termenul
secund al acesteia), pentru a se lăsa loc formei pluralităţii de infracţiuni cu reglementare în art. 44 alin. (1) C.
pen. Astfel, pluralitatea intermediară de infracţiuni în cazul persoanei fizice va exista, spre exemplu, atunci
când:
a) După rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, pronunţată în urma comiterii unei
infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, la pedeapsa închisorii de un an sau mai mică de un an, ori la
pedeapsa amenzii, şi până la data la care această pedeapsă este executată sau considerată ca executată,
condamnatul săvârşeşte o altă infracţiune (nu interesează forma de vinovăţie ce caracterizează infracţiunea nou
comisă – intenţie, praeterintenţie sau culpă – nici gravitatea sa abstractă, reflectată în pedeapsa prevăzută de
lege).
b) După rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pronunţate în urma comiterii unei infracţiuni
din culpă - (chiar) la pedeapsa închisorii mai mare de un an - şi până la data la care această pedeapsă este
executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte o altă infracţiune (nu interesează forma de
vinovăţie ce caracterizează infracţiunea nou comisă – intenţie, praeterintenţie sau culpă – şi nici gravitatea sa
abstractă, reflectată în pedeapsa prevăzută de lege).
c) După rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pronunţate în urma comiterii unei
infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an sau la detenţiune pe
viaţă, şi până la data la care această pedeapsă este executată sau considerată ca executată, condamnatul
săvârşeşte din nou o infracţiune (intenţionată sau praeterintenţionată), pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mică de un an, sau amenda.
d) După rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pronunţate în urma comiterii unei
infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, la pedeapsa închisorii mai mare de un an sau la detenţiune pe
viaţă, şi până la data la care aceasta pedeapsă este executată sau considerată ca executată, condamnatul
săvârşeşte o infracțiune din culpă (nu interesează gravitatea sa abstractă, reflectată în pedeapsa prevăzută de
lege).
e) Dacă după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pronunţate în urma comiterii unei
infracţiuni din culpă, la pedeapsa închisorii de un an sau mai mică, ori la pedeapsa amenzii, şi până la data la
care această pedeapsă este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte o altă infracţiune
din culpă, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mică de un an sau amenda. În această ipoteză, nu
este îndeplinită nicio cerinţă legală care să privească cei doi termeni din structura unei recidive
postcondamnatorii. Reafirmăm faptul că, în aceste cazuri semnalate, se va lăsa loc pluralităţii intermediare de
infracţiuni;enumerarea acestora este doar una exemplificativă!
Menţionăm şi faptul că pluralitatea intermediară poate lua naştere prin comiterea noii infracţiuni
înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei într-un loc de deţinere, pe durata
termenelor de supraveghere ale liberării condiţionate [art. 104 alin. (2) C. pen.), suspendării executării
pedepsei sub supraveghere [art. 96 alin. (4) şi (5) C. pen.) ori pe durata termenului de încercare al unei graţieri
condiţionate, inclusiv atunci când se comite infracţiunea de evadare (art. 285 C. pen.) sau când noua infracţiune
se comite, în condiţiile legii, în stare de evadare, nefiind – în toate aceste cazuri – întrunite condiţiile necesare
(lipsind cel puţin una, oricare ar fi aceea) pentru existenţa recidivei postcondamnatorii.[Nu insistăm în
89
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
prezentarea acestor situaţii care implică punerea în discuţie a unor instituţii juridico-penale a căror studiere se va
realiza în semestrul al II-lea, urmând (atunci) a se reveni asupra problematicii de interes]
În privinţa sancţionării pluralităţii intermediare în cazul persoanei fizice, cu referire la aplicarea
pedepsei principale, legea prevede – în art. 44 alin. (2) C. pen. – că:„Pedeapsa pentru noua infracţiune şi
pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni”. Este de observat (însă)
că, şi în sancţionarea pluralităţii intermediare,contopirea poate fi exclusă, ca şi în cazul concursului de
infracţiuni, atunci când intervin situaţii dintre cele reglementate la art. 39 alin. (1)lit. a) sau d) C. pen., în ciuda
exprimării legiuitorului care pare, în mod nefericit, a restrânge doar la cazul cumulului juridic ipotezele
sancţionatorii ale pluralităţii intermediare. Nu excludem nici incidenţa dispoziţiilor sancţionatorii în
conformitate cu prevederile art. 39 alin. (2) C. pen., cât timp pluralitatea intermediară se sancţionează potrivit
regulilor operante în cazul concursului de infracţiuni.
Precizăm şi faptul că regulile de sancţionare a concursului de infracţiuni se vor avea în vedere şi în
raport de cazurile de pluralitate intermediară emergente în termenele de suspendare a executării pedepsei sub
supraveghere sau de liberare condiţionată. Va opera însă cumulul aritmetic atunci când noua infracţiune se va
comite în termenul de încercare al unei graţieri condiţionate (în funcţie de prevederile legii speciale în cauză),
precum şi atunci când aceasta ar fi evadarea [art. 285 alin. (4) C. pen.].
Atunci când după o condamnare definitivă la o pedeapsă neexecutată ori doar parţial executată se
comite un concurs de infracţiuni, iar nu toate infracţiunile din structura acestuia întrunesc condiţiile recidivei –
care sunt însă verificate de cel puţin una dintre ele – urmează a se face, pentru întregul ansamblu faptic,
aplicarea dispoziţiilor de la art. 43 alin. (2) C. pen., rezolvându-se întâi concursul şi abia apoi recidiva
postcondamnatorie, în al cărei termen secund vor fi integrate toate infracţiunile concurente, inclusiv acelea care
sunt, de fapt, prin ele însele, în pluralitate intermediară faţă de termenul întâi.
*
Spre deosebire de diversitatea / varietatea situaţiilor posibile care ilustrează existenţa pluralităţii
intermediare în cazul persoanei fizice (majore), pluralitatea intermediară de infracţiuni săvârşite de
persoana juridică poate interveni într-un număr limitat de variante. Astfel, va exista pluralitate
intermediară atunci când:
a) După rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pronunţată în urma comiterii unei
infracţiuni din culpă, la pedeapsa amenzii (singura pedeapsa principală operantă în cazul persoanei juridice -
indiferent de cuantumul acesteia) şi până la data la care aceasta pedeapsă este executată, sau considerată ca
executată, persoana juridică săvârşeşte o altă infracţiune (nu interesează forma de vinovăţie ce caracterizează
infracţiunea nou comisă: intenţie, praeterintenţie sau culpă).
b) După rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pronunţată în urma comiterii unei
infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, la pedeapsa amenzii (singura pedeapsă principală operantă în
cazul persoanei juridică - indiferent de cuantumul acesteia), şi până la data la care această pedeapsă este
executată sau considerată ca executată, persoana juridică săvârşeşte o nouă infracţiune, cu forma de vinovăţie
a culpei.
c) După rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pronunţată în urma comiterii unei
infracţiuni din culpă, la pedeapsa amenzii (indiferent de cuantumul acesteia), şi până la data la care această
pedeapsă este executată sau considerată ca executată, persoana juridică săvârşeşte o altă infracţiune din culpă.
Enumerarea acestor situaţii posibile – care ilustrează pluralitatea intermediară în cazul
persoanei juridice –, reafirmăm că este una limitativă în raport de un asemenea subiect activ, cele trei
situaţii menţionate epuizând gama oferită de această formă a pluralităţii de infracţiuni; mai exact, se va
reţine varianta exclusivă a culpei (când una dintre infracţiuni, dacă nu chiar ambele, reprezintă fapte
penale săvârşite din culpă!).
Regimul de sancţionare aplicabil persoanei juridice în cazul pluralităţii intermediare se realizează în
conformitate cu dispoziţiile art. 147 C. pen. Astfel, se prevede că persoanei juridice i se aplică regimul amenzii
prevăzut de lege pentru persoana fizică [art. 147 alin. (1) C. pen.], anume:contopirea amenzilor în considerarea
aceluiaşi sistem (al cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix – spor de o treime din cealaltă pedeapsă stabilită
– spor adăugat la pedeapsa de bază), ținând cont de dispoziţiile art. 137 C. pen. – stabilirea amenzii pentru
persoana juridică.
Important: Sancţionarea pluralităţii intermediare în cazul persoanei fizice, infractor major / persoanei
juridice, nu se reduce la aplicarea pedepsei principale. În privinţa tratamentului penal al pluralităţii
intermediare în cazul persoanei fizice interesează şi dispoziţiile din art. 45 C. pen. – pedepse complementare,
pedepse accesorii, măsuri de siguranţă– configurând materie corespunzătoare semestrului al II-lea de studiu. De
asemenea, în privinţa tratamentului penal al pluralităţii intermediare în cazul persoanei juridice interesează şi
90
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
dispoziţiile din art. 147alin. (2) şi alin. (3) C. pen. – pedepse complementare şi măsuri de siguranţă –
configurând materie corespunzătoare semestrului al II-lea de studiu.
*
Extrase de practică obligatorie în materia instituţiei recidivei și a pluralității intermediare:
(Se recomandă parcurgerea motivării integrale a deciziilor indicate)
A) Decizii pronunțate de Î.C.C.J., ca hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală (în rezolvarea unor situații tranzitorii):
1) Prin Decizia nr. 15/2014 (M. Of. nr. 546 din 23 iulie 2014), Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I
penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv, dacă
prevederile art.43 alin.(5) din noul Cod penal, ce reglementează regimul sancţionator al recidivei, în situaţia în care fapta a
fost săvârşită după executarea unei pedepse aplicate printr-o condamnare anterioară, pot fi interpretate în sensul că pot fi
aplicabile şi persoanelor ce au fost condamnate definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni cu reţinerea art.37 lit. b) din
Codul penal anterior, în situaţia în care pedeapsa aplicată a fost redusă în baza art.6 din noul Cod penal. S-a stabilit că: „În
interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, pentru ipoteza unei infracţiuni comise în stare de recidivă
postexecutorie judecată definitiv înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pedeapsa aplicată prin hotărârea de
condamnare se va compara cu maximul special prevăzut în legea nouă pentru infracţiunea săvârşită prin luarea în
considerare a dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal”.
2) Prin Decizia nr. 3/2015 (M. Of. nr. 380 din 2 iunie 2015), Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Iaşi – Secţia penală, prin
care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă, în aplicarea
dispoziţiilor art. 6 Cod penal, la stabilirea pedepsei aplicabile potrivit noii legi în cazul unei pluralităţi de infracţiuni care,
potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie, iar, potrivit Noului Cod penal
condiţiile art. 41 nu mai sunt întrunite, se ia în considerare pedeapsa aplicabilă potrivit art. 43 alin. 1, fără aprecieri asupra
stării de recidivă, sau cea aplicabilă potrivit art. 44 raportat la art. 39 Cod penal”. S-a stabilit că: „În aplicarea dispoziţiilor
art. 6 Cod penal, stabilirea pedepsei în baza legii noi, în cazul pluralităţii de infracţiuni care, potrivit Codului penal din
1969, presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie cu revocarea suspendării condiționate, iar, potrivit
Codului penal, condiţiile recidivei postcondamnatorii cu privire la primul termen nu mai sunt întrunite, se determină
conform art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal, referitoare la pluralitatea intermediară”.
3) Prin Decizia nr. 13/2015 (M. Of. nr. 410 din 10 iunie 2015), Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I
penală, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă
în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii
de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre
definitivă, o pedeapsă, cu suspendarea condiţionată a executării, care, conform art.41 alin. (1) din Codul penal, nu
îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită
în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în urma
revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea
în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. (1) din Codul penal anterior sau conform
dispoziţiilor art. 96 alin. (5) raportat la art. 44 alin. (2) din Codul penal, referitoare la pluralitatea intermediară”. S-a stabilit
că: „În aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul
pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-
o hotărâre definitivă, o pedeapsă, cu suspendarea condiţionată a executării, care, conform art. 41 alin. (1) din Codul
penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o
infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi
executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din
Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. (1) din
Codul penal anterior”.
4) Prin Decizia nr. 11/2016 (M. Of. nr. 468 din 23 iunie 2016.), Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia
penală şi pentru cauze cu minori, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
problemei de drept dacă „în aplicarea dispoziţiilor art.5 din Codul penal, conform Deciziei nr.265/2014 a Curţii
Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care potrivit Codului penal anterior a
fost aplicată printr-o hotărâre definitivă o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform
art.861 din Codul penal anterior şi respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai
favorabilă este considerată legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei rezultante în urma revocării suspendării sub
supraveghere se realizează potrivit dispoziţiilor art.16 alin.1 din Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal raportat la art. 86 4 alin.1 din Codul penal anterior sau conform art. 96 alin. 4 şi 5 din Codul
penal actual”. S-a stabilit că: „În aplicarea dispoziţiilor art.5 din Codul penal, conform deciziei Curţii Constituţionale
nr.265/2014, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care potrivit Codului penal anterior a
91
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
fost aplicată printr-o hotărâre definitivă o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei potrivit
art.861 din Codul penal anterior şi o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai
favorabilă este considerată legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei rezultante în urma revocării suspendării sub
supraveghere se realizează conform art.96 alin.4 şi 5 din Codul penal”.
5) Prin Decizia nr. 7/2017 (M. Of. nr. 269 din 18 aprilie 2017), Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi
pentru cauze cu minori, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei
de drept „dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. 1 din Codul penal, la stabilirea stării de recidivă postexecutorie se are
în vedere ca prim termen al recidivei pedeapsa stabilită prin cumul, potrivit art. 83 din Codul penal din 1969 (art. 96
raportat la art. 43 din Codul penal), sau pedepsele componente ale pluralităţii de infracţiuni constatate”. S-a stabilit că: „În
aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. 1 din Codul penal, la stabilirea stării de recidivă postexecutorie se are în vedere, ca
prim termen al recidivei, pedeapsa stabilită prin cumul, potrivit art. 83 din Codul penal anterior (art. 96 raportat la art.
43 din Codul penal)”.
C) Decizii pronunțate (in soluționarea unor recursuri in interesul legii) sub C. pen. anterior, care își
mențin valabilitatea și potrivit reglementării actuale.
1) Decizia nr. XVIII/2007 (M. Of. nr. 542 din 17 iulie 2008),pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție: „În cazul săvârşirii unei noi infracţiuni, de către o persoană condamnată definitiv la mai multe pedepse, dintre
care unele au fost executate, iar pentru altele durata pedepsei nu s-a împlinit, trebuie să se reţină că acea infracţiune a
fost săvârşită atât în condiţiile stării de recidivă post-condamnatorie, cât şi în cele ale stării de recidivă postexecutorie,
ceea ce atrage aplicarea concomitentă a dispoziţiilor art. 37 lit. a şi ale art. 37 lit. b din Codul penal”. [Decizia
pronunțată își menține valabilitatea, cu luarea în considerare a dispozițiilor sancționatorii ale recidivei (forma
postcondamnatorie și forma postexecutorie) potrivit actualei concepții în materie. Reținem aprecierea potrivit căreia: „Noul
Cod penal prin art. 41 renunţă la formele recidivei existente în reglementarea anterioară, însă tratamentul sancţionator al
acesteia prevăzut de art.43 este stabilit diferenţiat în funcţie de stadiul în care se află executarea pedepsei aplicate anterior
la momentul săvârşirii faptei care atrage reţinerea stării de recidivă. Prin urmare, întrucât noua reglementare menţine în
privinţa tratamentului sancţionator al recidivei o distincţie similară celei existente anterior, decizia va produce efecte sub
acest aspect. Astfel, ulterior datei de 1 februarie 2014, chiar dacă starea de recidivă reţinută potrivit art.41 va fi unică, în
raport de motivarea deciziei examinate aceasta va rămâne valabilă sub aspectul tratamentului sancţionator multiplu
incident în situaţia supusă analizei (s.n.)”9].
92
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
***
Obiective specifice:
- Însuşirea cunoştințelor de bază privind instituţia pluralităţii de făptuitori / infractori în vederea unei
departajări corecte a formelor sale de manifestare (pluralitatea naturală; pluralitatea constituită; pluralitatea
ocazională – participația penală).
- Fixarea cu exactitate a formelor sub care se manifestă participația penală, cu identificarea aspectelor comune
cât şi a celor de diferenţiere dintre acestea.
- Dobândirea de către studenţi a abilităţii de înţelegere a particularităţilor pe care le prezintă contribuțiile
diferite ce pot fi aduse la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală de pe poziția: autorului / coautorilor;
instigatorului; complicelui, precum şi a abilităţii de a diferenţia între acestea și a capacității de a clasifica, după
diverse criterii, participația penală.
- Însuşirea corespunzătoare a problematicii pe care o dezvoltă sancţionarea participanților, modul de reflectare
(sau lipsa reflectării asupra lor) a circumstanțelor în prezența cărora s-a comis fapta și aspectele legate de
impunitatea / nepedepsirea participanților.
Preliminarii
Reglementările cuprinse în Capitolul VI din Titlul II al Părţii generale a Codului penal, capitol intitulat
Autorul şi participanţii, sunt rezervate autoratului şi participaţiei penale (ocazionale), instituţie juridico-penală
corespunzătoare infracţiunii. Legiuitorul penal actual oferă o concepţie nouă în materie, prin excluderea
autorului din sfera participanţilor (concepţie restrictivă), având în vedere deosebirea calitativă dintre autor
(care comite nemijlocit fapta prevăzută de legea penală) şi instigator, respectiv complice (care săvârşesc fapta
mijlocit, prin autor). Spre deosebire de reglementarea anterioară, ţinem să evidenţiem că legiuitorul actual
acordă definiţia coautorilor, consacră explicit coautoratul impropriu şi renunţă la reglementarea generală a
instituției instigării neurmate de executare.
Întreaga reglementare a materiei susţine concepţia participaţiei ca unitate de faptă, operându-se în
definirea acesteia cu noţiunea de faptă prevăzută de legea penală, cuprinzându-se în sfera participaţiei
conceptele de participaţie proprie, respectiv participaţie improprie. Actele participanţilor (instigator, complice)
nu pot fi privite ca entităţi autonome, întrucât sunt dependente de săvârşirea în mod nemijlocit a faptei
incriminate (sens în care trimitem la art. 174 C. pen.) de către autor. Acest temei juridic al participaţiei penale
atrage importante consecinţe practice, privind: stabilirea datei săvârşirii faptei; incidenţa actelor de clemenţă;
aplicarea legii penale în spaţiu [de pildă, art. 8 alin. (4) C. pen.] şi timp (legea aplicabilă este cea sub care a avut
loc săvârşirea nemijlocită a faptei, potrivit acesteia rezolvându-se şi sancţionarea, indiferent de data comiterii
actelor de instigare sau complicitate) etc.
În egală măsură, participaţia reprezintă o cauză reală de agravare a răspunderii penale, sub forma unei
circumstanţe generale obligatorii [art. 77 lit. a) şi d) C. pen.], sau a unui element circumstanţial agravant [spre
exemplu: art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen.; art. 219 alin. (2) lit. f) C. pen.].
Având în vedere actuala reglementare, se poate defini participaţia penală ca fiind situaţia în care o
faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită de un număr de persoane superior celui (minim) cerut de lege/
impus de natura faptei, persoane care acţionează în baza unei voinţe comune (de regulă cel puţin una săvârşind
fapta în mod intenţionat).
Important: În cadrul expunerii noastre, se vor aborda principalele aspecte de ordin teoretic din materia
rezervată participaţiei penale, prin comentarii (succinte) care însoţesc textele subsumate cadrului legal aferent
acestei instituţii juridico-penale. Este de precizat faptul că o privire de ansamblu asupra modului de
reglementare a instituţiei participaţiei penale relevă preocuparea legiuitorului penal cu referire la: definiţii
93
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
acordate autorului / coautorilor, instigatorului şi complicelui (art. 46 – art. 48 C. pen.), tratamentul penal
aplicabil participanţilor în cazul participaţiei proprii (art. 49 C. pen.), regimul rezervat circumstanţelor reale şi
personale (art. 50 C. pen.), consacrarea cauzei de impunitate/nepedepsire reprezentată de împiedicarea săvârşirii
infracţiunii (art. 51 C. pen.), iar nu în ultimul rând, prin articolul care încheie sediul materiei, prevederea
participaţiei improprii şi tratamentul penal corespunzător (art. 52 C. pen.).
În considerarea celor mai sus expuse, se impune cu necesitate consultarea/parcurgerea literaturii de
specialitate, pentru dezvoltarea aspectelor asupra cărora ne vom apleca în continuare.
Având în vedere dispoziţiile legale corespunzătoare art. 46 C. pen. (autorul şi coautorii), art. 47 C. pen.
(instigatorul) şi art. 48 C. pen. (complicele), se pot defini formele participaţiei penale după contribuţiile aduse
de persoanele implicate în săvârşirea faptei relevante penal, forme reprezentate de coautorat, instigare şi
complicitate. Întotdeauna coautoratul se reţine ca formă principală a participaţiei penale, în raport de care,
deopotrivă, instigarea şi complicitatea semnifică forme secundare, după cum, în egală măsură, complicitatea
constituie/rămâne o formă secundară a participaţiei penale.
Autorul este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit, prin acte de executare directă, fapta prevăzută
de legea penală, putând lucra de pe oricare poziţie de vinovăţie, ori chiar în lipsa acesteia. Înscriind această
definiţie, legea penală actuală abandonează concepţia extensivă asupra noţiunii de autor, îmbrăţişând
concepţia restrictivă. Calitatea de autor nu este condiţionată de existenţa altor persoane la comiterea faptei,
acesta putând fi, de regulă, orice persoană fizică care întruneşte condiţiile generale şi – dacă este cazul –
speciale, necesare pentru angajarea răspunderii penale, persoană care comite singură fapta incriminată, respectiv
o persoană juridică, în condiţiile art. 135 C. pen.
Atunci când lucrează în participaţie, persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de
legea penală se identifică prin ocuparea poziţiei de protagonist, comiţând actul esenţial şi necesar ce
configurează nucleul participaţiei penale, spre deosebire de contribuţiile secundare ale participanţilor cu rol de
instigator sau complice.
Se poate observa că în alin. (2) al art. 46 C. pen., legiuitorul actual consacră explicit definiţia legală a
coautorilor, anume: coautorii sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea
penală. Excluzând autorul dintre participanţi, legiuitorul român actual se situează pe aceeaşi poziţie şi în
privinţa coautorilor. Doctrina, în mod pertinent, apreciază că „această trăsătură a săvârşirii nemijlocite a faptei
fiind proprie şi autorului, logic este ca atât autorul cât şi coautorii să aibă acelaşi tratament juridic şi să fie
excluşi împreună (nu numai autorul) din rândul participanţilor la infracţiuni, pentru că astfel se creează o
neconcordanţă între titlul capitolului, care exclude numai pe autor dintre participanţi şi conţinutul reglementării
care subliniază identitatea de trăsături între autor şi coautori (participarea nemijlocită la săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală) şi ca atare poziţia lor comună în raport cu participanţii la infracţiune” (am preferat să
reproducem cuvintele unui autor de specialitate, care a semnalat acest aspect).
Putem defini coautoratul ca fiind acea formă principală a participaţiei penale care constă în
săvârşirea, de către un număr superior de persoane celui cerut de lege sau impus de natura faptei, în mod
nemijlocit şi în baza unei voinţe comune, a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală.
În legătură cu forma principală a participaţiei penale – coautoratul – înţelegem să punctăm următoarele
principale aspecte:
- Prin săvârşirea nemijlocită a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală, fără interpunerea altor persoane, o
pluralitate de autori devine caz de coautorat numai prin existenţa legăturii subiective, ilustrând – după caz – un
coautorat propriu sau impropriu.
- Menţinerea interesului teoretic şi practic al delimitării coautoratului de forma de participaţie a complicităţii
concomitente, păstrându-se optica potrivit căreia sunt cuprinse în sfera actelor de săvârşire nemijlocită atât
actele de executare propriu-zise (ce se înscriu în activitatea tipică descrisă în norma de incriminare – acte ce se
integrează în latura obiectivă a faptei – coautorat tipic), după cum şi actele care, fără a face parte din verbum
regens, sunt asimilate celor de executare propriu-zisă (coautorat atipic), dar numai în urma aprecierii, pe
cazuri concrete, asupra caracterului lor esenţial, necesar, determinant şi indispensabil producerii rezultatului.
Spre exemplu: acte prin care se înlătură orice obstacol sau rezistenţă esenţială pe care o întâmpină acţiunea
tipică, în pofida aparentei excluderi a acestora din sfera coautoratului, ca efect al definirii sale exprese prin
raportare la comiterea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală.
- Unele infracţiuni prezintă particularităţi în ipoteza săvârşirii în coautorat (spre exemplu, infracţiunile de
durată – de pildă: continuă, continuată – coautoratul putând fi concomitent sau succesiv, total sau parţial; la
94
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
infracţiunile complexe prin reunire, coautorii pot realiza fiecare o parte sau toate acţiunile ce configurează
elementul material; în cazul unor infracţiuni cu subiect activ special – dintre acelea compatibile cu săvârşirea în
coautorat – se impune verificarea calităţii speciale solicitate subiectului activ de către toţi cei care comit
nemijlocit fapta, la acel moment, pentru a se reţine coautoratul.
- În cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie depăşită, coautoratul se menţine pe toată amplitudinea faptei
săvârşită nemijlocit cu această formă de vinovăţie, în condiţiile verificării intenţiei iniţiale, cât şi a existenţei
culpei în raport cu urmarea finală mai gravă, în persoana fiecărui coautor [art. 50 alin. (2) C. pen.].
- Manifestarea controversei privind existenţa/posibilitatea coautoratului în materia infracţiunilor săvârşite din
culpă. [Înţelegem să nu intrăm în detalii, specificând (totuşi) faptul că, în opinia noastră, aceste infracţiuni sunt
compatibile cu forma principală a participaţiei penale. Mai mult, prin trimitere la consultarea/parcurgerea
doctrinei de specialitate care dezvoltă acest subiect, nu putem decât să apreciem o asimilare corespunzătoare a
argumentelor pro / contra, prin prisma sursei (accesibile) de documentare]
- Excluderea, fără dubii, a coautoratului în cazul unor categorii de infracţiuni (cele ce semnifică pluralitate
naturală ori constituită; infracţiuni cu autor exclusiv unic – care se comit in persona propria; infracţiuni omisive
proprii – prin excepţie, însă, subzistă în cazul acestora coautoratul în situaţia în care obligaţia incumbă unui
organ colectiv).
După cum se poate constata, în considerarea ordinii de reglementare, potrivit art. 47 C. pen. se defineşte
instigatorul. Ca participant, instigatorul nu comite în mod nemijlocit fapta, ci în mod mijlocit, prin executant.
Pornind de la textul legal, instigarea reprezintă acea formă secundară, morală, a participaţiei penale, ce constă
în activitatea de determinare, cu intenţie, la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. În egală măsură,
instigarea se deosebeşte şi de participaţia sub forma complicităţii (morale), prin caracterul său complex, ca act
de participaţie, cât şi prin poziţia specifică ocupată de instigator. Dacă acesta îşi depăşeşte rolul tipic prin prisma
activităţii specifice descrise prin lege, instigarea este absorbită de coautorat (atunci când instigatorul comite şi
acte de executare nemijlocită), absorbind însă contribuţiile specifice complicităţii (dacă acestea ar fi desfăşurate
de aceeaşi persoană).
Instigator poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale pentru a fi subiect activ al
infracţiunii (persoană fizică – majoră sau minoră – ori persoană juridică).
Condiţiile instigării, act de participaţie, privesc realizarea unei activităţi de determinare intervenită
înainte ca persoana faţă de care se desfăşoară aceasta să fi luat hotărârea de comitere a faptei incriminate,
determinare care să se efectueze cu intenţie şi să fie urmată de executare (în sensul art. 174 C. pen.). Pentru
dezvoltările teoretice privitoare la condiţiile instigării, felurile (modalităţile) acesteia – spre exemplu: simplă,
calificată; mediată, imediată; proprie, improprie; ş.a. – recomandăm parcurgerea doctrinei de specialitate.
Deloc de neglijat, după cum am semnalat, este aspectul privitor la o schimbare majoră de optică a
legiuitorului penal actual, prin renunţare la reglementarea instituţiei denumite:instigarea neurmată de executare,
în sensul solicitărilor doctrinei. Fără a intra în detalii, specificăm faptul că instituţia în cauză acoperea două
situaţii distincte din punct de vedere al naturii juridice, dar cu tratament penal uniform (în condiţiile legii), şi
anume:se consacrau actele de instigare neurmate de executarea faptei, acte având semnificaţie penală proprie şi
angajând răspunderea penală în calitate de autor al unei fapte distincte de aceea la care s-a instigat, după cum se
consacrau şi actele de instigare urmate de trecerea celui instigat la executarea faptei, dar în condiţiile
nepedepsirii autorului faptei, reţinându-se calitatea de participant secundar la tentativa comisă, a instigatorului.
Potrivit reglementării actuale, menţionăm că, prima dintre situaţiile mai sus semnalate nu mai este
expres prevăzută prin norme generale, însă, în condiţiile legii, anumite aspecte ale acesteia vor putea fi în
continuare sancţionate, fie ca efect al aplicării unor noi norme de incriminare, fie ca efect al unor potenţiale
interpretări extensive (discutabile, dar probabile) privind unele norme penale speciale. Avem în vedere
dispoziţia din art. 272 C. pen. (influenţarea declaraţiilor), precum şi aceea din art. 370 C. pen. (încercarea de a
determina săvârşirea unei infracţiuni), deşi în acest ultim caz nu ar fi vorba de o preluare propriu-zisă (parţială)
a instituţiei instigării neurmate de executare (căci este vorba efectiv despre o încercare de determinare, nu
despre o determinare reuşită dar neurmată de executare), însă este de aşteptat ca, prin invocarea argumentului a
fortiori, să se extindă şi asupra unor asemenea ipoteze aplicarea incriminării în cauză.
Este de precizat faptul că a doua situaţie dintre cele semnalate de noi, respectiv cazul în care se
realizează o activitate de determinare la săvârşirea faptei relevante penal, dându-se curs instigării (actele de
instigare sunt urmate de trecerea celui instigat la executarea faptei), dar în condiţiile nepedepsirii autorului faptei
(ca efect al desistării sau al împiedicării producerii rezultatului), continuă să îşi menţină relevanţa penală. Se
poate observa că, în această situaţie, este satisfăcută condiţia trecerii la executare din partea autorului faptei
(chiar dacă acesta nu va fi pedepsit), însemnând că se va reţine calitatea de participant (secundar) la tentativa
comisă, a instigatorului, acesta fiind pedepsit pentru infracţiunea tentată comisă. Altfel spus, subzistă comiterea
95
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
faptei în participaţie penală, pentru care doar autorul nu se pedepseşte, sancţionarea instigatorului realizându-se
potrivit art. 33 C. pen.
În considerarea ordinii de reglementare, în articolul imediat următor celui care defineşte instigatorul, mai
exact, în art. 48 C. pen., legiuitorul penal înscrie definiţia participantului cu rol de complice. Ca participant,
complicele nu comite în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, ci în mod mijlocit, prin executant,
sprijinind efectiv realizarea faptei de către acesta. Pornind de la textul legal, putem defini complicitatea ca fiind
forma secundară a participaţiei penale ce constă în fapta unei persoane care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în
orice mod la săvârşirea unei fapte incriminate, ori care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va
tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, indiferent dacă după săvârşire această
promisiune este sau nu onorată. Determinantă pentru reţinerea complicităţii ca act de participaţie este săvârşirea
nemijlocită a faptei incriminate de către autor / coautori, care atribuie (şi) complicităţii sens juridico-penal, în
lipsa actului de executare activitatea de „complicitate” rămânând fără semnificaţie penală. Se adaugă acestei
condiţii determinante, contribuţia specifică constând în acte de înlesnire sau ajutor, în orice mod, la comiterea
faptei, contribuţie adusă cu intenţie şi care să fi folosit efectiv executantului.
Ca act de participaţie penală, complicitatea este o formă secundară atât în raport de coautorat, cât şi de
instigare. Astfel, în cazul în care complicele îşi depăşeşte rolul, trecând la acte de executare sau de instigare, el
devine coautor, respectiv instigator. Complice poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale
pentru a fi subiect activ al infracţiunii (persoană fizică – majoră sau minoră – ori persoană juridică).
Pentru dezvoltările teoretice privitoare la condiţiile complicităţii, felurile (formele) acesteia – spre
exemplu: anterioară, concomitentă; morală, materială; proprie, improprie; mijlocită, nemijlocită; prin acţiune,
prin inacţiune; ş.a. – recomandăm parcurgerea doctrinei de specialitate.
În legătură cu forma secundară a participaţiei penale – complicitate – înţelegem să punctăm următoarele
principale aspecte:
- Existenţa unor particularităţi în privinţa complicităţii la unele infracţiuni de durată. La infracţiunea
continuată, reţinerea complicităţii continuate atunci când există unitate de subiect activ la nivelul actului de
executare, în condiţiile legii, care se poate prezenta ca o complicitate totală sau parţială; în situaţia în care
activitatea acestui participant se raportează la o singură acţiune sau inacţiune din structura ansamblului faptic
unic, se admite, în general (opinie majoritară), că se exclude răspunderea penală cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi
art. 36 alin. (1) C. pen. La infracţiunile de obicei, s-ar putea discuta în ce măsură condiţia repetabilităţii actelor
până la apariţia obişnuinţei în comitere se impune sau nu şi pentru reţinerea calităţii de complice (moral sau
material).
- Menţinerea interesului delimitării dintre complicitatea concomitentă şi coautorat, dintre complicitatea morală
şi instigare.
- Menţinerea interesului delimitării între promisiunea de tăinuire / favorizare, în condiţiile legii, ca act de
complicitate morală anterioară sau concomitentă (caracterizată constant în doctrină ca fiind o complicitate de
natură imaterială, care reprezintă o încurajare a autorului în comiterea faptei) şi infracţiunile de favorizare a
făptuitorului (art. 269 C. pen.), respectiv tăinuire (art. 270 C. pen.). Este de precizat că, în practica penală
imperativă a instanţei supreme [decizie pronunţată în rezolvarea unui recurs în interesul legii– Decizia nr.
2/2008 a S.U. ale Î.C.C.J.(publicată în M. Of. nr. 859/2008), valabilă şi de lege lata] s-a statuat că „în situaţia
existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor care promite că va asigura
valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase, sunt întrunite elementele constitutive ale complicităţii la
infracţiunea de furt în formă simplă sau continuată, după caz, în concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar
dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită”.
Sintetizând, definiţiile doctrinare acordate actelor de participaţie pornesc de la textele legale care cuprind
definiţiile autorului / coautorilor, instigatorului şi complicelui. Formele participaţiei penale – după contribuţia
persoanei implicate în săvârşirea faptei relevante penal – suportă clasificări diverse, distingând între participaţie
sub forma coautoratului, instigării şi complicităţii, dintre care se identifică o formă principală, dar şi forme
secundare (la rândul lor, coautoratul, instigarea şi complicitatea cunosc mai multe feluri sub care se prezintă,
după diferite criterii indicate de doctrină). O clasificare importantă a participaţiei vizează formele încetăţenite
sub denumirile: participaţie penală proprie (perfectă) şi participaţie penală improprie (imperfectă), formă
prevăzuta expres de legea penala română (art. 52 C. pen.)
După cum s-a arătat în preliminariile care însoţesc materia participaţiei penale, legiuitorul înscrie şi
dispoziţii privitoare la tratamentul penal aplicabil participanţilor, distingându-se între sancţionarea în cazul
participaţiei proprii şi în cazul participaţiei improprii (distincţiile poartă asupra sistemelor de sancţionare
consacrate prin lege). În legătură cu problemele de sancţionare, prezintă interes şi dispoziţiile art. 50 C. pen.
96
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
(circumstanţe personale şi reale) cât şi art. 51 C. pen. (împiedicarea săvârşirii infracţiunii), care se aplicăîn mod
corespunzător şi în cazul participaţiei improprii.
De reţinut: Venim cu aceste menţiuni deoarece servesc orientării în ceea ce priveşte modul în care
înţelegem să abordăm – în limitele prezentului cadru – materia participaţiei penale, sens în care reamintim faptul
că, expunerea noastră (succintă) urmăreşte îndeaproape ordinea de reglementare din Codul penal. Astfel,
comentariile privitoare la participaţia improprie vor încheia spaţiul rezervat expunerii, după cum însăşi această
instituţie, prin dispoziţiile art. 52 C. pen. încheie sediul materiei consacrat participaţiei penale, în lumina
ansamblului reglementărilor în materie.
analizat, cât şi, după cum se va vedea, potrivit prevederilor art. 52 C. pen., în cazul participaţiei improprii), sunt
incidente dispoziţiile legale privitoare la circumstanţele personale şi reale! În aceeaşi ordine de idei,
menţionam şi faptul că, de asemenea, cauza de impunitate/nepedepsire înscrisă în materia participaţiei penale –
împiedicarea săvârşirii infracţiunii (art. 51 C. pen.) – este operantă atât în cazul participaţiei proprii cât şi al
participaţiei improprii. Respectând ordinea de reglementare, urmează să ne ocupăm de principalele aspecte
privitoare la: regimul circumstanţelor personale şi reale în materia participaţiei penale (pct. 3), respectiv
împiedicarea săvârşirii infracţiunii (pct. 4).
Potrivit art. 50 C. pen. se prevede că:„Circumstanţele privitoare la persoana autorului sau a unui
participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi” – alin. (1); „Circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra
autorului şi a participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut”– alin. (2).
Subliniem faptul că, în mod constant, în materia participaţiei, teoria penală face distincţie între două
categorii de circumstanţe (lato sensu), anume cele personale, respectiv cele reale, dată fiind importanţa practică
a acestei clasificări, după cum afectează răspunderea penală a tuturor participanţilor sau doar a unora dintre
aceştia. Circumstanţele personale sunt stări, situaţii, calităţi etc. care rezidă în persoana fiecărui făptuitor,
autor sau participant, caracterizându-l din punct de vedere al periculozităţii sociale pe care o prezintă,
subclasificându-se în circumstanţe personale subiective şi circumstanţe personale de individualizare. Se înscriu
în categoria celor subiective, spre exemplu: circumstanţele legate de poziţia psihică pe care s-a situat autorul /
participantul; cauzele generale de excludere a infracţiunii, din registrul celor de neimputabilitate, cu efect in
personam – se exclude cazul fortuit; alte cauze (de înlăturare a răspunderii penale, de impunitate etc.) dintre
acelea de ordin strict personal. Se înscriu în categoria circumstanţelor personale de individualizare, spre
exemplu: o anumită calitate a făptuitorului, starea civilă, raporturile cu victima ş.a.
Aşa cum rezultă din interpretarea legii, indiferent de efectul atras, aceste circumstanţe personale
influenţează numai răspunderea individuală a celui în persoana căruia subzistă, fără să radieze asupra
celorlalţi. Unele probleme continuă să se ridice în materie de participaţie în cazul unor circumstanţe personale,
fiind discutabil dacă se pot converti în circumstanţe reale, semnalând – cu titlu de exemplu – câteva opinii
divergente în acest sens, în privinţa următoarelor aspecte: premeditarea (în concepţia obiectivă), ar fi
susceptibilă de convertire atunci când cel care a premeditat săvârşirea faptei efectuează acte de pregătire
împreună cu alte persoane, care cunosc scopul acestor pregătiri; starea de intoxicaţie voluntară preordinată cu
alcool sau cu alte substanţe psihoactive [art. 77 lit. f) C. pen.], s-ar asimila premeditării atunci când este
cunoscută de participanţi, împreună cu scopul ei; calitatea specială indicată în art. 295 C. pen. (funcţionar public
gestionar sau administrator, în caz de delapidare); calitatea de membru de familie; calitatea de mamă a copilului
nou-născut, aflată în stare de tulburare psihică determinată de naştere [art. 200 alin. (1) C. pen. – care a suscitat
intense dezbateri teoretice şi soluţii doctrinare neunitare] etc.
Circumstanţele reale sunt acele stări, situaţii, împrejurări etc. care se referă la faptă, fiind exterioare
persoanei autorului sau participanţilor. Se înscriu în această categorie (de pildă): circumstanţele privitoare la
loc, timp, mod, mijloace de comitere a infracţiunii, ca circumstanţe speciale sau de ordin general, după caz
anterioare, concomitente sau posterioare executării; cauzele generale de excludere a infracţiunii, din registrul
celor justificative, cu efecte in rem. Potrivit art. 50 alin. (2) C. pen. caracterul obiectiv al circumstanţelor reale
radiază asupra autorului / participanţilor, însă numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au
prevăzut. În prima categorie se integrează cele a căror existenţă se cunoaşte efectiv, fie de la bun început, fie de
pe parcursul săvârşirii faptei, iar în a doua categorie îşi găsesc loc cele prevăzute, dar apreciate, în mod
neîntemeiat, a nu fi propriu-zis incidente pe caz concret.
Circumstanţele reale sunt, de regulă, cunoscute de coautori, deoarece prin săvârşirea în mod nemijlocit
a faptei aceştia dobândesc reprezentarea împrejurărilor de comitere. De asemenea, aceste circumstanţe
influenţează şi răspunderea penală a participanţilor secundari (instigatori, complici), în condiţiile expres
indicate de lege, cu distincţiile operate în doctrină după cum fapta săvârşită nemijlocit este mai gravă, mai
uşoară sau total diferită de cea la care au înţeles aceştia să contribuie. Necunoaşterea unei stări, situaţii sau
împrejurări pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii nu constituie circumstanţă agravantă
sau element circumstanţial agravant (art. 30 alin. 3 C. pen.).
98
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
Problema răspunderii participanţilor în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie depăşită se rezolvă tot
în temeiul art. 50 alin. (2) C. pen., rezultatul praeterintenţionat al faptei constituind un aspect care priveşte
fapta (circumstanţă reală). Astfel, se va răspunde pentru întreg ansamblul faptic praeterintenţionat dacă se
dovedeşte în raport de acesta poziţia psihică similară cu aceea a autorului, din partea participanţilor. Este de
observat că textul din art. 50 alin. (2) C. pen. acoperă explicit doar situaţia intenţiei directe / indirecte, cât şi –
parţial – pe aceea a intenţiei depăşite, dar numai într-una din modalităţile în care este posibilă configurarea
acesteia, anume varianta: intenţie iniţială, culpă cu prevedere în privinţa rezultatului final mai grav (deşi
doctrina a indicat posibilitatea construcţiei intenţiei depăşite prin întâlnirea oricărei modalităţi iniţiale a intenţiei
cu oricare modalitate finală a culpei). Deşi în mod constant practica instanţei supreme a extins ipoteza şi asupra
situaţiei în care culpa finală (din structura praeterintenţiei) ar fi o culpă simplă (astfel încât circumstanţele
privitoare la faptă, în această optică, sunt apreciate că se răsfrâng asupra participanţilor dacă aceştia le-au
cunoscut ori le-au prevăzut, sau, în cazul infracţiunilor praeterintenţionate, dacă puteau să le prevadă),
doctrina continuă să manifeste serioase rezerve asupra soluţiei, care tinde a extinde in mala partem textul legal
[cu atât mai mult cu cât, de lege lata, s-a inserat expres textul art. 16 alin. (5) C. pen., s-ar impune o completare
a conţinutului normativ al art. 50 alin. (2) C. pen. prin introducerea unor prevederi exprese în acest sens.]
Cadrul legal rezervat instituţiei participaţiei penale se încheie prin prevederi referitoare la participaţia
improprie, în conformitate cu art. 52 C. pen., pe care înţelegem să îl reproducem în integralitatea sa. Legea
prevede că:
99
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
(1) Săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală la
care, din culpă sau fără vinovăţie, contribuie cu acte de executare o altă persoană se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie
(2) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă de către o
altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
fapta comisă cu intenţie.
(3) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie, se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru acea infracţiune.
(4) Dispoziţiile art. 50 şi 51 se aplică în mod corespunzător.
Reglementarea corespunzătoare art. 52 C. pen. oferă soluţia originală şi singulară a legii penale
române, care consacră participaţia improprie– instituţie de drept penal apreciată ca devenită tradiţională în
spaţiul juridic autohton „şi care s-a dovedit funcţională fără dificultăţi în practică, în detrimentul teoriei
autorului mediat”[Expunerea de motive a proiectului noului Cod penal].
Formula juridică a participaţiei improprii se întemeiază pe aceeaşi unitate de faptă prevăzută de legea
penală, săvârşită de un număr de persoane superior aceluia minim necesar solicitat de lege, sau de natura
faptei(ca şi în cazul participaţiei proprii), reflectând însă caracterul eterogen al poziţiilor psihice ale persoanelor
care o comit. Conţinutul normativ înfăţişează mai multe modalităţi, indicând coautoratul impropriu (prevedere
explicită nouă), precum şi instigarea şi complicitatea improprii, reglementând condiţiile de existenţă şi regimul
de sancţionare al acestora.
Modalitatea normativă a coautoratului impropriu dă conţinut prevederii din alin. (1) al art. 52 C. pen,,
distingându-se două situaţii: varianta intenţie – culpă, respectiv varianta intenţie – lipsă de vinovăţie (apreciem
că, în mod criticabil, legiuitorul nu s-a referit aici şi la o variantă care să includă explicit praeterintenţia, ori
modalitatea culpă – lipsă de vinovăţie). În prima dintre cele două variante(varianta intenţie– culpă), se
încadrează situaţia în care fapta prevăzută de legea penală săvârşită în mod nemijlocit prezintă caracter
infracţional atât atunci când se comite cu intenţie, cât şi din culpă, angajând – în acest caz – separat
răspunderea penală a coautorilor, în baza unor dispoziţii legale diferite (sistemul diversificării de pedeapsă), în
raport de forma de vinovăţie dovedită pentru fiecare. Spre exemplu: act de omucidere, reţinându-se încadrarea
de omor, respectiv aceea de ucidere din culpă. În cea de-a doua variantă (varianta intenţie – lipsă de vinovăţie),
fapta prevăzută de legea penală săvârşită constituie infracţiune intenţionată pentru un coautor, neconstituind
infracţiune în raport de celălalt, întrucât s-a comis fără vinovăţie, atrăgând pentru coautorul infractor pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie. Dacă se impune, faţă de coautorul făptuitor se va putea lua,
eventual, o măsură de siguranţă, în condiţiile prevăzute de art. 107 alin. (2) C. pen. Menţionăm că participaţia
improprie sub forma coautoratului a fost acceptată de o parte a doctrinei anterioare, fiind confirmată frecvent de
unele soluţii din practică, spre exemplu în condiţiile săvârşirii unei infracţiuni de către un infractor major,
împreună cu un minor nerăspunzător penal.
Modalitatea normativă a instigării / complicităţii improprii dă conţinut, în modalitatea intenţie – culpă,
prevederii din alin. (2) al art. 52 C. pen., atunci când intenţia caracterizează poziţia psihică a participanţilor
secundari, iar culpa pe aceea a autorului (coautorilor), în condiţiile faptei relevante penal atât în cazul
incriminării potrivit intenţiei cât şi culpei. În acest caz de participaţie improprie, răspunderea penală se
realizează în baza unor dispoziţii legale diferite, instigatorul / complicele fiind pedepsiţi pentru infracţiunea
intenţionată comisă, iar autorul / coautorii pentru o infracţiune din culpă (sistemul diversificării de pedeapsă).
Modalitatea normativă a instigării / complicităţii improprii dă conţinut, în modalitatea intenţie – lipsă
de vinovăţie, prevederii din alin. (3) al art. 52 C. pen., intenţia caracterizând poziţia psihică a participanţilor
secundari, iar autorul / coautorii acţionează fără vinovăţie. În acest caz, se angajează răspunderea penală a
instigatorului / complicelui care se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune
(sistemul parificării de pedeapsă, în cazul mai multor participanţi secundari), iar autorul / coautorii nu vor fi
pedepsiţi, fiind exclus caracterul infracţional al faptei săvârşite (eventual, faţă de aceştia se pot lua măsuri de
siguranţă).
Cu titlu de observaţii, indicăm următoarele:
- Atunci când în participaţie improprie, în varianta intenţie – culpă, lucrează un infractor minor (în orice
calitate), sancţionarea acestuia urmează a se realiza prin recurgere la măsuri educative, în ciuda referirilor
constante (doar) la pedepse din art. 52 C. pen.
- În raport de ipotezele complicităţii improprii [art. 52 alin. (2) şi alin. (3) C. pen.], o parte a doctrinei admite că
este exclusă complicitatea prin promisiune – forma prevăzută de art. 48 alin. (2) C. pen.
100
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
- Atunci când fapta este comisă nemijlocit din culpă [art. 52 alin. (1) teza I şi alin. (2) C. pen.], se are în vedere,
în opinia majoritară din doctrina penală, exclusiv forma culpei simple (fără prevedere), situaţie ce poate fi
dezbătută.
- Varianta de participaţie improprie reprezentată de situaţia comiterii nemijlocite a faptei fără vinovăţie [art. 52
alin. (1) teza a II-a şi alin. (3) C. pen.] s-ar putea reţine atât atunci când lipseşte direct vinovăţia, în accepţiunea
de element subiectiv al conţinutului constitutiv al infracţiunii, precum şi atunci când lipsa vinovăţiei este
implicit atrasă ca urmare a inexistenţei imputabilităţii (fiind prezentă o cauză de neimputabilitate).
Reluând o idee anterior exprimată, după cum se poate observa din prevederile alineatului final al art. 52
C. pen., dispoziţiile relative la regimul circumstanţelor personale / reale, cât şi cauza de nepedepsire a
împiedicării săvârşirii infracţiunii, se aplică în mod corespunzător şi în cazul participaţiei improprii.
Reiterăm (şi) observația privitoare la necesitatea parcurgerii doctrinei de specialitate, în completarea
abordării selective pe care am realizat-o în materia instituţiei participaţiei penale!
De menționat, ca jurisprudență obligatorie conexă materiei participației penale, Decizia (HP) nr. 10/2019
(publicată în M. Of. nr. 416 din 28/05/2019), pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti -
Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 17.643/4/2017 (3.018/2018), prin care se solicita pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: "Poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă
participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor în
cauza disjunsă cu privire la aceşti din urmă participanţi?". Prin această decizie obligatorie s-a stabilit că: „participantul la
comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor, în cauza
disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 273 din
Codul penal”.
***
101
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
ameninţarea victimei deposedate, obiectul material este unul complex, reţinând existenţa unui obiect material
principal + un obiect material secundar.
4) Obiectul material al infracţiunii nu trebuie confundat cu elementul material al infracţiunii; orice infracţiune prezintă
un element material, însă nu toate infracţiunile prezintă (şi) un obiect material.
5) Orice infracţiune prezintă un obiect material, însă nu toate infracţiunile prezintă (şi) un element material.
6) Infracţiunile formale sunt lipsite de element material, spre deosebire de infracţiunile materiale, care prezintă un
element material.
7) Minorul care are vârsta între 14 ani (neîmpliniţi) şi 16 ani (împliniţi) răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a
săvârşit fapta (prevăzută de legea penală) cu discernământ, ceea ce înseamnă că, prin lege – art. 113 alin. (2) C. pen. –
se înscrie o prezumţie relativă de capacitate penală.
8) Potrivit art. 113 alin. (3) C. pen. se înscrie o prezumţie relativă de capacitate penală a persoanei fizice. Consecinţele
răspunderii penale a persoanei minore la data săvârşirii infracţiunii, dar devenită majoră la momentul judecăţii, sunt
reprezentate de măsurile educative, iar nu de pedepse.
9) Sub aspectul naturii juridice, se impune distincţia între starea de minoritate a făptuitorului, respectiv starea de
minoritate a infractorului. Starea de minoritate a făptuitorului este o cauză generală de excludere a infracţiunii (cauză
de neimputabilitate), iar starea de minoritate a infractorului semnifică o cauză de diferenţiere a răspunderii penale (în
raport cu răspunderea penală a infractorilor majori).
10) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor care, la data comiterii acesteia, nu îndeplinea
condiţiile legale pentru a răspunde penal. Excluderea infracţiunii atrage excluderea răspunderii penale; într-o atare
situaţie, în condiţiile legii (speciale), se pot lua față de făptuitorul minor, unele măsuri de protecţie specială.
11) Faţă de un minor nerăspunzător penal, care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, nu se pot lua
măsuri educative, însă este posibilă luarea unor măsuri de siguranţă.
12) Legea penală nu defineşte noţiunea de responsabilitate, noţiune de interes cu referire la persoana fizică – potențial
subiect activ al infracțiunii.
13) Infracţiunile cu subiect activ special (calificat, circumstanţiat) sunt infracţiunile pentru care legea penală impune
îndeplinirea unei calităţi speciale în sarcina autorului / coautorului, calitate care trebuie să existe la data săvârşirii
faptei. Potrivit doctrinei majoritare, aceste infracţiuni s-au încetăţenit sub denumirea de infracţiuni proprii.
14) Nu există infracţiuni cu subiect pasiv special, după cum nu există nici infracţiuni care, în egală măsură, să prezinte atât
subiect activ special, cât şi subiect pasiv special.
15) O infracţiune nu poate avea o pluralitate de subiecţi pasivi, ci doar un subiect pasiv unic.
16) Latura obiectivă din conţinutul constitutiv al infracţiunii include trei elemente obligatorii, respectiv: obiectul material,
urmarea imediată şi raportul (legătura) de cauzalitate.
17) După elementele care compun latura obiectivă, putem distinge clasificări variate ale faptelor penale, reţinând atenţia:
infracţiunile comisive şi infracţiunile omisive; infracţiunile de rezultat şi infracţiunile de pericol.
18) Infracţiunile comisive prin omisiune sunt cunoscute în doctrină şi sub denumirea de infracţiuni omisive improprii,
care trebuie deosebite de infracţiunile omisive proprii.
19) Sub aspectul laturii obiective, o infracţiune poate să prezinte un conţinut alternativ; alternanţa se poate manifesta la
nivelul elementului material sau al urmării imediate.
20) Potrivit doctrinei (curent majoritar), se pune semn de egalitate între: infracţiunile de rezultat şi infracţiunile materiale
– pe de o parte – respectiv între infracţiunile de pericol şi infracţiunile formale – pe de altă parte (de regulă,
infracţiunile de rezultat prezintă obiect material, iar infracţiunile de pericol sunt lipsite de obiect material). Acceptând
opinia potrivit căreia obiectul material stă la baza clasificării infracţiunilor în infracţiuni materiale şi infracţiuni
formale, putem distinge infracţiuni de rezultat lipsite de obiect material, respectiv infracţiuni de pericol care prezintă
obiect material.
21) Doctrina penală deosebeşte subcategorii ale infracţiunilor de pericol, şi anume: infracţiuni de pericol concret şi
infracţiuni de pericol abstract. Cu titlu de exemplu, este o infracţiune de pericol concret – fapta incriminată de art. 208
C. pen.; dimpotrivă, este o infracţiune de pericol abstract – fapta incriminată de art. 273 C. pen.
22) Raportul de cauzalitate constă în legătura care trebuie să existe între elementul material şi urmarea imediată; raportul
de cauzalitate trebuie dovedit / constatat în cazul infracţiunilor de rezultat, cât şi în cazul infracţiunilor de pericol
concret.
23) În cazul anumitor infracţiuni, în legătură cu elementul material, legiuitorul înscrie cerinţe esenţiale referitoare la locul,
timpul, modul sau mijloacele de comitere a faptei, cerinţe care întregesc latura obiectivă.
24) Infracţiunea de delapidare (art. 295 C. pen.) este o infracţiune cu subiect activ special, o infracţiune care prezintă un
conţinut alternativ, spre deosebire de infracţiunea de furt (art. 228 C. pen.), care este o infracţiune cu subiect activ
general, dar ambele prezintă obiect material.
25) Omorul din culpă este o infracţiune de pericol, infracţiune omisivă proprie, care nu poate avea o pluralitate de subiecţi
pasivi.
26) Violenţa în familie [art. 199 alin. (1) C. pen.] desemnează forme agravate cu incriminare autonomă ale unor
infracţiuni contra vieţii sau integrităţii corporale, care se caracterizează prin existenţa unor subiecţi speciali.
27) Conţinuturile alternative se întâlnesc în cazul unor infracţiuni pentru care legiuitorul prevede – sub aceeaşi denumire –
două sau mai multe fapte penale autonome (spre exemplu, art. 287 C. pen.). Dacă se realizează mai multe dintre
conţinuturile alternative, soluţia corectă este cea care exclude unitatea infracţională.
103
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
28) Sub aspectul variantelor de incriminare, nu există deosebiri între noţiunea de conţinut alternativ şi cea de conţinuturi
alternative.
29) În cazul infracţiunii de furt – art. 228 alin. (1) C. pen. – bunul mobil sustras din posesia sau detenţia altei persoane,
fără consimţământul acesteia, în scopul însuşirii sale pe nedrept, reprezintă mobilul acestei fapte contra patrimoniului.
30) Noţiunea de conţinut constitutiv al infracţiunii reuneşte numai cerinţele esenţiale ale laturii obiective – latură
fundamentală a faptei penale.
b) omisiunea sesizării – art. 267 alin. (2) C. pen. – care este o infracţiune omisivă.
c) vătămarea corporală din culpă – art. 196 alin. (4) C. pen. – care este o infracţiune complexă omogenă.
12) Cu titlu de exemplu, intenţia depăşită reprezintă elementul subiectiv din conţinutul următoarelor infracţiuni:
a) întreruperea cursului sarcinii – art. 201 alin. (3) C. pen.
b) vătămarea corporală care a cauzat punerea în primejdie a vieţii persoanei – art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen.
c) infracţiunea de ultraj – art. 257 C. pen. – în ipoteza legală a lovirilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte.
13) Faţă de incriminarea corespunzătoare dispoziţiilor art. 195 C. pen.:
a) dacă nu se dovedeşte culpa făptuitorului în raport cu rezultatul mortal (letal) survenit, ci numai intenţia sa în raport
cu lovirea/vătămarea iniţială, răspunderea penală este exclusă complet.
b) dacă se dovedeşte culpa făptuitorului în raport cu rezultatul = moartea victimei, dar aceasta nu se suprapune peste
intenţia iniţială de lovire/vătămare, răspunderea penală se va angaja doar pentru infracţiunea de ucidere din culpă.
c) dacă se dovedeşte că făptuitorul a acţionat nu cu intenţia de a lovi/vătăma integritatea corporală a victimei, ci cu
intenţia de ucidere a acesteia, răspunderea penală se va angaja pentru infracţiunea de omor.
14) Mobilul şi scopul infracțiunii:
a) nu reprezintă condiţii preexistente ale infracţiunii.
b) în baza unor norme de incriminare, ca elemente constitutive ale formei de bază a respectivelor infracţiuni, nu pot sa
fie prevăzute de legiuitor decât împreună, cumulativ.
c) spre deosebire de agravarea răspunderii penale în cazul infracțiunilor intenţionate, atrag atenuarea răspunderii penale
în cazul infracţiunilor comise din culpă.
15) Spre deosebire de scop, mobilul infracţiunii:
a) reprezintă finalitatea urmărită prin săvârşirea faptei relevante penal.
b) caracterizează orice infracţiune, indiferent dacă este o infracţiune intenţionată sau din culpă.
c) nu este un element obligatoriu al laturii subiective din conţinutul oricărei fapte intenţionate.
105
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
16) Dacă o persoană încearcă uciderea victimei, în condiţiile art. 190 C. pen., însă aceasta nu decedează, se poate
considera că este înlăturat caracterul nejustificat al faptei, întrucât există consimţământul persoanei vătămate (art. 22
alin. 1 C. pen.).
17) Consimţământul persoanei, victimă a traficului de persoane / de minori, nu constituie cauză justificativă, după cum nu
poate fi invocat ordinul superiorului sau al unei autorităţi publice în cazul torturii.
18) Cauzele de neimputabilitate sunt exclusiv de ordin general şi produc, toate, efecte in personam.
19) Minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea şi intoxicaţia (involuntară şi completă) exclud responsabilitatea persoanei,
ca premisă (condiţie) a imputabilităţii.
20) Ca sancţiuni de drept penal, în condiţiile legii (art. 107 C. pen.), măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a
comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, după caz, imputabilă sau neimputabilă persoanei care a
săvârşit-o.
21) Din materia cauzelor generale de neimputabilitate, (cel puțin) trei dintre acestea reprezintă negarea condiţiilor
generale cerute subiectului activ al infracţiunii (persoană fizică).
22) Sub aspectul naturii juridice, starea de minoritatea a făptuitorului este o cauză generală de neimputabilitate, spre
deosebire de starea de minoritate a infractorului, care reprezintă o cauză de diferenţiere a răspunderii penale, în raport
de răspunderea penală angajată de infractorul major (la data săvârşirii ansamblului faptic infracţional).
23) Potrivit art. 113 alin. (1) C. pen., legiuitorul înscrie o prezumţie relativă de incapacitate penală.
24) Faţă de minorul care la data săvârşirii faptei prevăzute de legea penală avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani se ia, în
condiţiile legii, o măsură educativă.
25) Nu este imputabilă faptă prevăzută de legea penală săvârşită de un minor care, la data comiterii acesteia, nu îndeplinea
condiţiile legale pentru a răspunde penal, caz în care faptă nu constituie infracţiune, putând atrage incidenţa unor
măsuri de protecţie specială; în cazul în care nu există o cauză justificativă, în condiţiile legii, poate fi luată o măsură
de siguranţă.
26) Starea de intoxicaţie preordinată nu este o cauză de neimputabilitate, ci reprezintă o circumstanţă generală legală de
agravare a răspunderii penale.
27) Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor (făptuitor sau
infractor), nu constituie circumstanţă agravantă, dacă starea de minoritate a co-participantului nu a fost cunoscută de
infractorul major.
28) Dispoziţiile art. 30 C. pen.– peransamblu – instituieo cauză generală de neimputabilitate.
29) Numai eroarea asupra antijuridicităţii (eroare invincibilă asupra caracterului ilicit al faptei) înlătură trăsătura esenţiala
a imputabilităţii, spre deosebire de eroarea asupra tipicităţii, care înlătură intenţia (ca element al laturii subiective) şi
culpa (însă, în acest din urmă caz, numai dacă eroarea este invincibilă).
30) Eroarea asupra unei circumstanţe agravante sau asupra unui element circumstanţial agravant nu afectează existenţa
faptei ca infracţiune, angajând răspunderea penală a persoanei în cauză.
106
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
11) Legiuitorul Codului penal român a îmbrăţişat, în principiu, teza neincriminării actelor de pregătire în vederea
comiterii de infracţiuni.
12) Potrivit dispoziţiilor legale exprese, sunt de remarcat (uneori, în mod excepțional) două tehnici (distincte) de
incriminare a actelor preparatorii la infracţiune, anume: în unele cazuri, actele de pregătire în vederea comiterii unor
fapte penale sunt incriminate prin asimilare cu tentativa; în alte cazuri, aceste activităţi sunt incriminate ca infracţiuni
autonome, de sine-stătătoare.
13) Indiferent de tehnica de incriminare a unor acte de pregătire (în condiţiile şi cazurile expres prevăzute de legea penală
română, anume: prin asimilare cu tentativa, sau ca infracţiuni autonome), tratamentul penal aplicabil acestora este
unul nediferenţiat, constând în sancţionarea cu pedeapsa anume prevăzută de lege pentru ele.
14) Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau
care nu şi-a produs efectul, constituind – prin incriminare – o formă atipică(imperfectă) a infracţiunii.
15) Sub aspectul naturii juridice, tentativa (relevantă penal) este o formă atipică (imperfectă) a infracţiunii, indiferent dacă
ea îmbracă forma imperfectă sau forma perfectă, constituind o cauză (stare) generală de atenuare a răspunderii penale.
16) Art. 32 alin. (1) teza I C. pen. consacră tentativa idonee, în forma imperfectă (neterminată, întreruptă).
17) Art. 32 alin. (1) teza a II-a C. pen. consacră tentativa idonee, în forma perfectă (terminată, neîntreruptă) .
18) Tentativa imperfectă constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care nu şi-a produs
efectul, ceea ce atrage neconsumarea infracţiunii.
19) Tentativa perfectă constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă
întreruptă, ceea ce atrage neconsumarea infracţiunii.
20) Spre deosebire de tentativa imperfectă (în cazul căreia nu se produce consumarea infracţiunii, întrucât are loc o
întrerupere a executării faptei), în cazul tentativei perfecte, dimpotrivă, executarea fiind terminată, are loc şi
consumarea infracţiunii.
21) După criteriul gradului de realizare a elementului material (acţiunii), tentativa se clasifică în: tentativă imperfectă şi
tentativă perfectă.
22) Tentativa imperfectă este posibilă atât la infracţiunile (intenţionate) de rezultat, cât şi la infracţiunile (intenţionate) de
pericol.
23) Tentativa perfectă este posibilă, cu unele excepţii, numai la infracţiunile de rezultat.
24) Tentativa nu este posibilă în cazul tuturor infracţiunilor intenţionate, după cum nu orice tentativă posibilă este şi
relevantă penal (incriminată).
25) Tentativa idonee este o tentativă periculoasă, relevantă penal, deci pedepsibilă, spre deosebire de tentativa neidonee,
nepericuloasă, care este nepedepsibilă.
26) Tentativa neidonee este consacrată conform dispoziţiilor art. 32 alin. (2) C. pen.
27) Spre deosebire de tentativa idonee, care se poate prezenta sub forma imperfectă sau forma perfectă, tentativa neidonee
nu cunoaşte o astfel de (sub)clasificare.
28) Prin poziţia intermediară pe care o ocupă în desfăşurarea unor activităţi infracţionale intenţionate, tentativa ridică
probleme de delimitare atât în raport cu actele de pregătire, cât şi cu infracţiunea - fapt consumat.
29) Din punct de vedere subiectiv, tentativa nu este posibilă în cazul infracţiunilor din culpă, după cum nu este posibilă
nici în cazul infracţiunilor praeterintenţionate simple (propriu-zise / praeterintenționate pe conţinutul constitutiv-tip,
de bază).
30) Din punct de vedere obiectiv, intră în categoria infracţiunilor la care nu este posibilă tentativa (şi) infracţiunile
omisive proprii.
31) Tentativa nu este posibilă în cazul infracţiunilor omisive, indiferent dacă acestea sunt infracţiuni omisive proprii, sau
infracţiuni (de rezultat) comisive prin omisiune.
32) Potrivit unor opinii doctrinare, din punct de vedere obiectiv, tentativa nu este posibilă în cazul infracţiunilor continue,
precum nici în cazul infracţiunilor săvârşite în mod continuat.
33) În ceea ce priveşte incriminarea tentativei, legiuitorul penal român a adoptat sistemul incriminării limitate, respingând
teza incriminării nelimitate a acesteia.
34) Nu există dispoziţii exprese care să consacre incriminarea limitată a tentativei, în concepţia legiuitorului Codului
penal român actual.
35) Incriminând limitat tentativa, legiuitorul penal român adoptă două tehnici diferite prin care acordă relevanţă penală
(prin norme penale speciale) acestei forme a infracţiunii.
36) În materia sancţionării (pedepsirii) tentativei, legiuitorul penal român a consacrat sistemul diversificării de pedeapsă
în raport cu sancţionarea infracțiunii - fapt consumat [regula în materie, potrivit prevederilor art. 33 alin. (2) C. pen.].
37) Potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (2) C. pen. se consacră sistemul diversificării de pedeapsă în cazul tentativei,
rezultând configurarea acestei forme atipice (imperfecte) a infracţiunii drept o cauză generală de atenuare a
răspunderii penale, anume (mai precis): stare de reducere sau de înlocuire a pedepsei, în raport cu pedeapsa prevăzută
de lege pentru infracţiunea - fapt consumat.
38) Infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare
(rămânând, astfel, la stadiul de tentativă), se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate.
39) În cazul tentativei, diversificarea de pedeapsă poartă / operează asupra pedepselor (principale şi secundare), reducerea
cu fracţia obligatorie de ½ operând asupra limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea - fapt
107
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
consumat, indiferent dacă subiectul activ al infracţiunii tentate care s-a comis este o persoană fizică majoră sau o
persoană juridică (dintre cele care răspund penal).
40) În cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii, cauzele de atenuare – cum este şi tentativa – sunt avute în vedere
la alegerea măsurii educative şi produc efecte (doar) între limitele (generale) prevăzute de lege pentru fiecare măsură
educativă.
41) În cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii, cauza de atenuare a răspunderii penale reprezentată de tentativa
relevantă penal se va avea în vedere la alegerea măsurii educative şi va produce efecte între limitele (speciale)
prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă, operând reducerea acestor limite cu fracția de ½ prevăzută în art.
32 alin. 2 C. pen.
42) Când, în cazul aceleiaşi infracţiuni, sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei,
limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc prin aplicarea succesivă a
dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstanţe (generale) atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în
această ordine.
43) Când, în cazul aceleiaşi infracțiuni, sunt incidente următoarele cauze: o cauză de reducere a pedepsei (spre exemplu:
tentativa) şi o cauză de agravare a pedepsei(spre exemplu: o circumstanţă generală agravantă - art. 77 C. pen.), se
poate aplica o pedeapsă până la maximul special, după care se vor reduce limitele de pedeapsă cu fracţia de ½, în
această ordine.
44) Din punct de vedere al naturii juridice, desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului reprezintă cauze generale,
legale, personale, de impunitate / nepedepsire a autorului unei tentative (pedepsibile / incriminate / relevante penal).
45) Desistarea atrage impunitatea / nepedepsirea autorului care, înainte de descoperirea faptei, a încunoştinţat autorităţile
de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, sau care a împiedicat el însuşi comiterea
infracţiunii.
46) Împiedicarea producerii rezultatului prezintă două modalităţi normative, anume: autorul tentativei perfecte poate să
împiedice el însuşi producerea rezultatului tipic (propriu) al infracţiunii comise, sau poate anunţa autorităţile de
comiterea faptei, astfel încât consumarea să poată fi (în mod real) împiedicată.
47) Din punct de vedere al naturii juridice, desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze generale care
exclud existenţa tentativei (a infracțiunii rămasă la stadiul de tentativă), având drept consecinţă impunitatea /
nepedepsirea infractorului (autor, instigator sau complice) care a comis fapta respectivă.
48) Desistarea înlătură represiunea penală faţă de autorul unei tentative imperfecte (pedepsibile / incriminate / relevante
penal), spre deosebire de împiedicarea producerii rezultatului, care atrage impunitatea autorului unei tentative perfecte
(pedepsibile…).
49) Atât desistarea cât şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze generale de impunitate, operante în cazul
tentativei (pedepsibile…), cauze dependente de voinţa liberă a autorului faptei, care trebuie să intervină până la
descoperirea faptei comise, nefiind însă singurele cauze generale de impunitate / nepedepsire (a tentativei).
50) Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau al împiedicării producerii rezultatului constituie o altă
infracţiune, se aplică pedeapsa pentru această infracţiune; acest caz desemnează situaţia încetăţenită în doctrină sub
denumirea de acte de executare calificate.
Test grilă
(identificați variantele corecte; toate combinațiile sunt posibile: la o grilă pot fi corecte sau greșite toate variantele,
fiind totodată posibil ca parte din variante să fie corecte, iar parte greșite)
1. Legislaţia penală actuală din România se situează, în ceea ce priveşte relevanţa juridică a activităţilor reprezentând acte
preparatorii ale unor infracţiuni, pe poziţia:
a) sistemului incriminării nelimitate.
b) sistemului incriminării limitate.
c) sistemului neincriminării (regula necunoscând excepţii).
d) sistemului neincriminării (regula cunoscând excepţii).
2. În problema reprezentată de identificarea criteriilor de diferenţiere dintre actele de pregătire şi cele de executare, în
doctrina penală au fost formulate teoriile:
a) moniste.
b) parificării.
c) neincriminării.
d) obiective.
3. În dreptul penal român actual:
a) atunci când legiuitorul optează pentru acordarea de relevanţă penală activităţilor preparatorii ale unei infracţiuni,
singura metodă de manifestare a acestei opţiuni este incriminarea lor prin asimilare cu tentativa.
b) este consacrat sistemul incriminării nelimitate a tentativei, la infracţiunile la care această formă atipică (imperfectă) a
infracţiunii este posibilă.
c) spre diferenţă de legislaţia de lege praevia, de lege lata nu există o consacrare legală expresă a ceea ce doctrina
numeşte tentativă relativ improprie.
108
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
d) dacă în cadrul normei de incriminare a unei anumite infracţiuni nu se prevede expres faptul că tentativa se pedepseşte,
înseamnă că – deşi potenţial posibilă, ca manifestare externă concretă a unei persoane, în sfera realităţii obiective –
această formă imperfectă nu are relevanţă penală în raport de respectiva infracţiune.
4. Tentativa nu este posibilă în cazul:
a) infracţiunilor omisive.
b) infracţiunilor comise cu intenţie indirectă.
c) infracţiunilor săvârşite cu intenţie repentină.
d) infracţiunilor de execuţie promptă (precum sunt cele al căror element material constă într-o acţiune de tip verbal – de
rostire a unor cuvinte).
5. În cazul în care, într-o speţă concretă, se verifică săvârşirea unei infracţiuni, rămasă la stadiul de tentativă pedepsibilă:
a) instanţa va stabili mai întâi o pedeapsă concretă, între limitele prevăzute de lege pentru respectiva faptă, în forma ei
consumată (între minimul şi maximul special al pedepsei prevăzute în textul legal care conţine norma de incriminare
respectivă), după care va înjumătăţi această pedeapsă concret stabilită, aplicând cuantumul sancţiunii astfel
determinate.
b) instanţa va determina mai întâi limitele pedepsei abstracte corespunzătoare rămânerii faptei concrete la stadiul atipic
de tentativă, stabilind valoarea jumătăţii minimului, respectiv a jumătăţii maximului pedepsei prevăzute de lege pentru
acea infracţiune, în forma ei consumată (indicate în textul legal care conţine norma de incriminare respectivă), având
grijă ca în urma acestei operaţiuni, valoarea minimului special să nu coboare sub aceea a minimului general al
categoriei respective de pedeapsă, după care, între limitele de pedeapsă astfel fixate, va stabili o pedeapsă concretă, pe
care o va aplica infractorului.
c) dacă legea prevede pentru acea infracţiune, atunci când este consumată, pedepse abstracte alternative, atunci instanţa
va trebui să aplice pedeapsa concretă între limitele reduse la jumătate ale pedepsei abstracte de natură mai uşoară.
d) dacă legea prevede pentru acea infracţiune, atunci când este consumată, pedepse abstracte alternative, atunci instanţa
va trebui să aleagă mai întâi categoria de pedeapsă pe care o apreciază potrivită în speţă, după care să aplice pedeapsa
concretă între limitele înjumătăţite ale pedepsei abstracte alese.
6. Ca urmare a intrării în vigoare a Codului penal actual:
a) s-ar putea spune că terminologia întrebuinţată în definirea tentativei este de natură a susține posibilitatea de existenţă a
tentativei în situaţiile în care forma de vinovăţie reţinută ar fi intenţia indirectă.
b) este adevărată afirmaţia potrivit căreia forma de tentativă cunoscută, în doctrină, drept tentativă relativ improprie, nu
mai reprezintă o varietate relevantă penal a clasificării conceptului de tentativă.
c) în ceea ce priveşte regimul sancţionator aplicabil în caz de tentativă, sistemul diversificării de pedeapsă nu reprezintă
o regulă lipsită de orice excepții.
d) se poate afirma că reglementarea introduce, printre elementele de verificarea cărora depinde existenţa tentativei,
condiţia negativă ca infractorul să nu fi renunţat de bunăvoie la executarea începută, respectiv să nu fi oprit, în mod
voluntar, procesul cauzal de producere a rezultatului, demarat în urma finalizării executării elementului material.
7. Ca formă atipică a infracţiunii:
a) tentativa relevantă penal nu se va pedepsi, totuşi, atunci când autorul va curma, neconstrâns, executarea începută a
acţiunii sau inacţiunii reprezentând elementul material al laturii obiective din conţinutul respectivei infracţiuni, ori
dacă va împiedica, liber, producerea urmării imediate, corespunzătoare momentului consumativ al infracţiunii
respective, consecutiv încheierii executării acţiunii sau inacţiunii.
b) tentativa reprezintă o formă atipică, mai puţin ca perfectă, a infracţiunii.
c) infracţiunea fapt-epuizat reprezintă o formă atipică, mai mult ca perfectă, a infracţiunii.
d) ipoteza comiterii tentativei pedepsibile a unei infracţiuni, poate fi considerată ca valabil exprimată prin sintagma
comiterea unei infracţiuni, sau săvârşirea unei infracţiuni, exact ca şi în situaţia în care referirea s-ar realiza la o
infracţiune consumată.
8. Când, consecutiv săvârşirii unui act de pregătire în vederea comiterii unei fapte incriminate, se trece mai departe, la
săvârșirea infracţiunii astfel pregătite:
a) iar consumarea nu are loc, atunci, dacă actul de pregătire avea relevanţă penală intrinsecă, fiind incriminat prin
asimilare cu tentativa, reiese că infractorul îşi va angaja de două ori răspunderea penală (odată pentru actul preparator
asimilat tentativei,precum și pentru tentativa concret comisă).
b) iar consumarea are loc, atunci, dacă actul de pregătire avea relevanţă penală intrinsecă, fiind incriminat ca infracţiune
de sine-stătătoare, reiese că infractorul îşi va angaja o singură dată răspunderea penală(actul preparator incriminat ca
atare pierzându-şi autonomia, fiind absorbit în infracţiunea consumată pe care a pregătit-o – singura pentru care va fi
tras la răspundere penală infractorul).
c) iar consumarea nu are loc, atunci, dacă actul de pregătire avea relevanţă penală intrinsecă, fiind incriminat ca
infracţiune de sine-stătătoare, reiese că infractorul îşi va angaja de două ori răspunderea penală(odată pentru actul
preparator incriminat autonom,iar a doua oară pentru tentativa efectiv comisă faţă de infracţiunea pregătită).
d) iar consumarea nu are loc, datorită întreruperii executării, prin voinţa liberă a făptuitorului, atunci, dacă actul de
pregătire avea relevanţă penală intrinsecă, fiind incriminat prin asimilare cu tentativa, reiese că infractorul îşi va
angaja răspunderea penală pentru săvârşirea tentativei respectivei infracţiuni (deoarece, în ciuda desistării de la
109
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
comiterea tentativei, el avea deja fixată răspunderea penală, la nivel asimilat cu tentativa, prin finalizarea, anterioară, a
comiterii actelor de pregătire incriminate prin asimilare cu tentativa).
9. Indicaţi valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii:
a) tentativa reprezintă o cauză generală de atenuare facultativă a pedepsei.
b) tentativa reprezintă o cauză specială de atenuare obligatorie a pedepsei.
c) desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze speciale de înlăturare a caracterului penal al faptei (de
excludere a infracţiunii).
d) actele de executare calificate înlătură beneficiul cauzelor de impunitate a tentativei.
10. Tentativa nu este posibilă:
a) în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă.
b) în cazul infracţiunilor comisiv-omisive.
c) în cazul infracţiunilor praeterintenţionate – afirmaţie care nu este infirmată de faptul că este posibilă (şi chiar
pedepsibilă) tentativa în cazul unor infracţiuni a căror formă de vinovăție – per ansamblu – este intenția depășită
(precum, de pildă, tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală [art. 234 alin. 3 C. pen.], ori violul care a avut ca
urmare vătămarea corporală [art. 218 alin. 3 lit. e) C. pen.]).
d) în cazul infracţiunilor de consumare anticipată.
11. Este adevărat că:
a) dacă infractorul pune capăt, în mod voluntar(neconstrâns), activităţii infracţionale cu durată de consumare (infracţiune
continuă, continuată sau de obicei), între momentul consumării şi cel al epuizării, atunci îi profită dispoziţiile
referitoare la desistare.
b) poate exista o tentativă de furt comisă în formă continuată, dar nu poate exista o tentativă de comitere în formă
continuată a unei infracţiuni de furt.
c) nu poate exista tentativă la o infracţiune continuă.
d) nu poate exista tentativă la o infracţiune de obicei.
12. Împiedicarea producerii rezultatului:
a) este o cauză specială de impunitate / nepedepsire pentru tentativa comisă.
b) atrage impunitatea / nepedepsirea, în cazul tentativei imperfecte.
c) atrage impunitatea / nepedepsirea, în cazul tentativei perfecte.
d) este o cauză generală de agravare a pedepsei.
13. Tentativa improprie:
a) este, după caz, relativă sau absolută.
b) este o tentativă nepedepsibilă, în modalitatea absolut-improprie.
c) nu este consacrată expres prin dispoziţiile Codului penal actual.
d) cea relativ-improprie se sancţionează, prin lege, diferit de tentativa proprie.
14. Tentativa este posibilă în cazul unei infracţiuni:
a) formale comisive.
b) materiale omisive.
c) de hărțuire.
d) de furt de curent electric.
15. Desistarea:
a) este o cauză justificativă.
b) este posibilă atât în cazul infracţiunilor materiale, cât şi a celor formale.
c) nu este posibilă în cazul unei tentative de furt.
d) atrage dezincriminarea tentativei comise.
16. În cazul unei infracţiuni materiale:
a) nu este posibilă tentativa imperfectă.
b) nu este posibilă tentativa improprie.
c) este posibilă tentativa perfectă proprie.
d) există, în principiu, aptitudinea de incidență a împiedicării producerii rezultatului.
17. Împiedicarea producerii rezultatului:
a) este o cauză specială de nepedepsire a tentativei.
b) atrage nepedepsirea, în cazul tentativei imperfecte.
c) atrage nepedepsirea, în cazul tentativei terminate.
d) este o cauză generală de impunitate.
18. Este incriminată (deci legal pedepsibilă, dintr-o perspectivă abstractă) tentativa:
a) unei infracţiuni de viol.
b) unei infracţiuni de neglijenţă în serviciu.
110
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
111
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
16) Infracţiunea continuată este o infracţiune de durată, ca şi infracţiunea de obicei, ambele fiind unităţi infracţionale
legale; în condiţiile legii, comiterea repetată de furturi poate atrage reţinerea, după caz, fie a unei infracţiuni
continuate,fie a unei infracţiuni de obicei.
17) Momentul epuizării infracţiunii continuate, respectiv cel al săvârşirii acesteia – în sensul art. 154 alin. (2) C. pen. –
este cel avut în vedere la încadrarea juridică a ansamblului faptic şi la sancţionarea corespunzătoare prevederilor art.
36 alin. 1 C. pen.
18) Infracţiunea continuată ridică probleme de delimitare în raport de unitatea infracţională naturală (infracţiunea simplă –
unitate naturală colectivă; infracţiunea continuă succesivă), cât şi în raport de pluralitatea de infracţiuni, sub forma
concursului de fapte penale (concurs real şi omogen).
19) În cazul în care un minor a săvârşit, în timpul când nu răspundea penal, o parte dintre acţiunile succesive componente
ale unei activităţi relevante penal ca infracţiune continuată, acte pe care le-a repetat în perioada în care a devenit
răspunzător potrivit legii penale, va fi tras la răspundere penală numai pentru activitatea infracţională săvârşită în
această ultimă perioadă(după caz, infracţiune simplă sau infracţiune continuată).
20) Ca unitate legală, infracţiunea continuată este o cauză (stare, iar nu circumstanţă!) generală, de agravare facultativă a
răspunderii penale.
21) Potrivit dispoziţiilor legale [art. 35 alin. (2) C. pen.], infracţiunea complexă prezintă două modalităţi normative,
distingându-se între forma tip (infracţiune complexă pe / în conţinut de bază) şi forma agravată / calificată (infracțiune
complexă pe / în forma agravată / calificată).
22) Sunt incriminări complexe (din Partea specială a Codului penal), spre exemplu: art.189 alin. (1) lit. f); art. 196 alin.
(4); art. 229 alin. (1) lit. d) teza I; art. 233; art. 236; art. 257 alin. (1).
23) Sub aspect subiectiv, infracţiunea complexă se poate caracteriza prin intenţie, culpă sau praeterintenţie.
24) Infracţiunea de tâlhărie – în modalitatea normativă a furtului săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe fizice (spre
exemplu: lovire) – este o infracţiune materială, de rezultat; rămasă la stadiul de tentativă, infracţiunea va atrage o
pedeapsă cuprinsă între 1 an și 3 ani şi 6 luni, precum şi interzicerea exercitării unor drepturi(în ipoteza comiterii sale
de către un infractor major).
25) În principiu, infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii
secundare(rămânere la stadiul de tentativa) se sancţionează conform parificării de pedeapsă, ca excepţie de la sistemul
diversificării – potrivit art. 33 alin. (2) C. pen.
26) Infracţiunea complexă ridică probleme de delimitare în raport de concursul de infracţiuni; o legătură de la mijloc la
scop / de la cauză la efect, poate să caracterizeze atât infracţiunea complexă cât şi concursul de infracţiuni.
27) În cazul unei infracţiuni complexe (unitate infracţională legală) nu poate exista o pluralitate de subiecţi pasivi.
28) O infracţiune complexă se poate manifesta ca infracţiune progresivă, caz în care se distinge un moment final, al
epuizării activităţii infracţionale.
29) În principiu, o infracţiune complexă intenţionată este susceptibilă de săvârşire în mod continuat, caz în care se distinge
un moment final, al epuizării activităţii infracţionale.
30) Atât infracţiunea continuată cât şi infracţiunea complexă sunt definite în Partea generală a Codului penal şi constituie
cauze (stări) generale, de agravare facultativă a pedepsei.
112
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
113
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
27) Concursul real caracterizat (cel care prezintă conexitate) se particularizează printr-o dublă legătură existentă între
infracţiunile componente (legătura in personam – tipică oricărei forme de concurs de infracţiuni – fiind aici dublată de
legătura in rem, manifestată sub diverse forme), fiind exclusiv un tip material (real) de concurs de infracţiuni.
28) Dacă presupunem că o persoană a comis un concurs de infracţiuni format din trei fapte penale pentru care i s-au
stabilit pedepse de: 5 ani închisoare (în limitele 2-6 ani), 2 ani închisoare (în limitele 1-10 ani),respectiv de 4 ani
închisoare (în limitele: 1-5 ani), atunci este adevărat că, potrivit Codului penal actual, pedeapsa rezultantă corectă
urmează a fi (exclusiv) închisoarea pentru o durată de 7 ani.
29) În legislaţia penală actuală din ţara noastră, se poate afirma că recidiva este temporară, absolută şi cu efect unic, atunci
când se raportează la un subiect activ persoană juridică.
30) Atunci când o infracţiune se comite pentru a înlesni ascunde săvârșirea altei infracţiuni, iar între cele două nu a
intervenit o hotărâre definitivă de condamnare, există un concurs real caracterizat(cu o conexitate etiologică) de
infracţiuni.
31) În sancționarea concursului de infracțiuni (comis de o persoană fizică majoră), la nivelul pedepselor principale,
legiuitorul penal actual a reglementat toate sistemele teoretice majore posibile de sancționare: cumulul aritmetic;
absorbția; cumulul juridic.
32) Dacă o persoană comite două sau mai multe infracţiuni, iar între datele de săvârşire a acestora nu intervin hotărâri de
condamnare, pluralitatea de infracţiuni existentă reprezintă un concurs de infracţiuni; dacă între momentele comiterii
respectivelor infracţiuni se verifică apariţia unei hotărâri de condamnare pentru vreuna din acele infracţiuni, atunci se
naşte starea de recidivă.
33) La stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la infracțiuni săvârșite cu
intenție depășită, deoarece, în acest caz, rezultatul mai grav se datorează culpei făptuitorului.
34) Există pluralitate intermediară de infracțiuni atunci când, de exemplu, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare la pedeapsa închisorii de un an, aplicată pentru o infracțiune intenționată, și până la data la care pedeapsa
este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune cu intenție, pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii de un an.
35) Recidiva postcondamnatorie se sancţionează (la nivelul pedepsei principale) potrivit sistemului absorbţiei, al
cumulului aritmetic, după cum, în condiţiile legii, instanţa poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
36) Atunci când una dintre infracţiunile concurente a fost comisă pentru săvârşirea altei infracţiuni (spre exemplu,
săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, pentru a se facilita comiterea unei infracţiuni din culpă), există concurs ideal
de infracţiuni, caracterizat prin conexitate consecvenţională.
37) Tratamentul penal al recidivei postexecutorii (pedeapsa principală) este reglementat în art. 43 alin. 5 Cod penal; când
în structura termenului secund al recidivei postexecutorii intră concursul de infracţiuni, dispoziţiile relative la recidivă
se vor aplica înaintea celor de la concursul de infracţiuni.
38) În cazul persoanei fizice, legea penală română reglementează starea de recidivă absolută.
39) Există concurs de infracţiuni atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, infractorul mai
comite încă o infracţiune, prin aceeaşi acţiune sau inacţiune (concurs ideal) ori printr-o acţiune sau inacţiune diferită
(concurs real).
40) La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la infracţiunile aflate sub
incidenţa actelor de clemenţă (reprezentate de amnistie și grațiere).
41) În cazul persoanei juridice, recidiva postcondamnatorie are caracter relativ şi atrage în sancţionare aplicarea
sistemului cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil.
42) În cazul persoanelor juridice care comit o nouă infracţiune după executarea sau considerarea ca executată a unei
pedepse aplicate pentru o infracţiune anterioară, dacă nu sunt întrunite condiţiile legale necesare pentru reţinerea
recidivei postexecutorii, pedeapsa pentru infracţiunea nou săvârşită se va aplica potrivit regulilor prevăzute în caz de
concurs de infracţiuni, reţinându-se existenţa unei pluralităţi intermediare de infracţiuni.
43) X a comis o ucidere din culpă, fiind condamnat definitiv la o pedeapsă de 4 ani închisoare. După executarea integrală
a acestei pedepse, la trei zile după eliberarea din penitenciar, X comite o infracțiune intenționată pentru care legea
prevede pedeapsa detențiunii pe viață. (Afirmația în considerarea căreia trebuie formulat răspunsul este următoarea:)
În acest caz nu există nici concurs de infracțiuni, nici recidivă, fiind exclusă și pluralitatea intermediară de infracțiuni.
44) Reprezintă condiţii generale pentru existenţa recidivei: unitatea de subiect; existenţa unei condamnări între
infracţiunile comise; existenţa unei pluralități de rezoluții infracționale; omogenitatea juridică a infracțiunilor
săvârșite.
45) Conexitatea dintre infracțiunile concurente cuprinse în structura unui concurs real caracterizat nu se limitează doar la
o legătură de tip etiologic, sau la una de tip consecvențional.
46) Atunci când o persoană de gen masculin îşi violează (prin întreţinerea, prin constrângere, a unui raport sexual normal)
sora sau fiica, există un concurs ideal de infracţiuni, iar nu o singură infracţiune.
47) Legiuitorul penal român actual a optat pentru consacrarea recidivei relative, în ceea ce priveşte infractorii persoane
fizice, iar nu pentru reglementarea recidivei absolute, în sensul că, relativ la vârsta acestora, a dispus ca acele
condamnări pronunţate pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii să nu fie luate în considerare la stabilirea
existenţei stării de recidivă.
48) Spre deosebire de concursul de infracţiuni (şi prin asemănare cu starea de recidivă), pluralitatea intermediară nu poate
să existe atunci când prima infracţiune a fost comisă în timpul minorităţii, ori a fost săvârşită din culpă.
114
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
49) Infracţiunea de vătămare corporală (art. 194 C. pen.) nu întruneşte, în abstract, solicitările legale pentru a putea
constitui al doilea termen al unei recidive, în timp ce infracţiunea de viol (art. 218 C. pen.) verifică aceste condiţii.
50) Spre deosebire de concursul ideal de infracţiuni, cel real poate manifesta o serie de conexităţi, precum aceea
etimologică, ori cea secvenţională.
51) Concursul de infracţiuni este o formă a pluralităţii de infractori care se poate clasifica după mai multe criterii, fiind,
după caz (de exemplu): concurs real, respectiv ideal; concurs omogen, respectiv eterogen; concurs simplu, ori concurs
calificat (caracterizat).
52) La stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare pentru infracțiuni comise și judecate în
străinătate.
53) Există pluralitate nenumită de infracțiuni atunci când, de exemplu, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare la pedeapsa închisorii de un an, aplicată pentru o infracțiune intenționată și până la data la care pedeapsa
este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune cu intenție, pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii de un an.
54) Regimul sancționator incident în cazul recidivei postcondamnatorii este diferit de cel incident în cazul recidivei
postexecutorii, ceea ce se poate spune și despre regimul de sancționare incident în cazul concursului real, respectiv
ideal de infracțiuni.
55) Sub aspectul naturii juridice, recidiva postexecutorie nu este o cauză judiciară / specială / reală, de agravare facultativă
a pedepsei.
56) Există concurs de infracţiuni atunci când aceeaşi persoană, sau persoane diferite, comit în acelaşi timp sau succesiv,
una sau mai multe infracţiuni asemănătoare sau diferite.
57) Concursul de infracţiuni – atunci când este un concurs material simplu – include în structura sa exclusiv infracţiuni
materiale, între care există o legătură etiologică.
58) Concursul formal de infracţiuni include în structura sa – în mod exclusiv – infracţiuni formale, ca fapte care sunt
lipsite de un element material.
59) Concursul de infracțiuni este singura formă ante-condamnatorie a pluralității infracționale, recidiva (inclusiv cea
postexecutorie), pluralitatea intermediară și pluralitatea nenumită de infracțiuni fiind (toate) forme de pluralitate
infracțională post-condamnatorie.
60) Atunci când în structura unui concurs de infracțiuni se regăsește și o infracțiune continuată, pedeapsa principală
(închisoarea sau amenda) va putea depăși maximul general prevăzut de lege pentru respectiva categorie de pedeapsă.
Test grilă
(identificați variantele corecte; toate combinațiile sunt posibile: la o grilă pot fi corecte sau greșite toate variantele,
fiind totodată posibil ca parte din variante să fie corecte, iar parte greșite)
1. O persoană a comis cinci infracţiuni concurente, pentru care a primit următoarele pedepse: 3 ani şi 2 luni închisoare, 4
luni închisoare, 1 an şi 3 luni închisoare, 2 ani şi 2 luni închisoare, respectiv 15000 lei amendă. În acest caz, pedeapsa
finală, rezultantă, care urmează a i se aplica infractorului este de:
a) 6 ani și 11 luni închisoare, la care s-ar mai putea adăuga, în totul sau în parte, amenda de 15000 lei.
b) 4 ani și 5 luni închisoare, la care s-ar mai putea adăuga, în totul sau în parte, amenda de 15000 lei.
c) 5 ani și 8 luni închisoare și 15000 lei amendă.
d) 4 ani și 5 luni închisoare și 15000 lei amendă.
2. În materia sancționării concursului de infracțiuni, de lege lata, este reglementat sistemul:
a) absorbției.
b) cumulului aritmetic.
c) cumulului juridic cu spor facultativ și variabil de pedeapsă.
d) cumulului juridic cu spor obligatoriu și fix de pedeapsă.
3. În materia pluralităţii de infracţiuni (în cazul persoanelor fizice):
a) nu există recidivă postexecutorie când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, la pedeapsa
închisorii mai mare de un an, şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul
săvârşeşte din nou o infracţiune, intenţionată sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de
un an sau mai mare.
b) când pentru infracţiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, este operant sistemul de sancţionare
reprezentat de cumulul aritmetic.
c) la stabilirea pluralităţii de infracţiuni, sub forma pluralităţii intermediare, se ţine seama (și) de hotărârile de
condamnare pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii.
d) pluralitatea intermediară nu se sancționează, în toate ipotezele posibile, conform regimului sancționator prevăzut
pentru concursul de infracțiuni.
4. Există concurs de infracţiuni atunci când infractorul, înainte de rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare,
săvârşeşte:
a) un omor consumat, o tentativă de tâlhărie şi o executare întreruptă a unui abuz de încredere.
b) o infracţiune consumată, o alta care este amnistiată, şi o a treia a cărei pedeapsă a fost graţiată.
115
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
c) o infracţiune consumată şi alta rămasă la stadiul de tentativă pedepsibilă, aceasta din urmă fiind prevăzută într-o lege
penală specială.
d) o infracţiune intenţionată în perioada minorităţii, o a doua din culpă, precum şi o a treia, comisă în timp ce se judeca
apelul declarat împotriva hotărârii prin care se pronunţase condamnarea pentru prima faptă.
5. Există concurs de infracţiuni atunci când:
a) printr-o singură acţiune s-a cauzat vătămarea corporală a cinci persoane.
b) printr-o singură acţiune s-a cauzat vătămarea corporală din culpă a unei persoane şi uciderea din culpă a alteia.
c) printr-o singură acţiune s-a provocat uciderea din culpă a trei persoane.
d) printr-o singură acţiune intenţionată au fost omorâte două persoane.
6. Conexitatea consecvenţională:
a) înseamnă că una din infracţiunile concurente este comisă pentru a înlesni săvârşirea alteia.
b) înseamnă că o infracţiune este săvârşită pentru a ascunde comiterea altei infracţiuni.
c) este o formă de manifestare a legăturii in rem între infracţiunile concurente.
d) semnifică, de regulă, săvârşirea a două infracţiuni simultan.
7. Concursul de infracțiuni prezentând o conexitate etiologică se caracterizează prin aceea că:
a) infracţiunea cauză e comisă anterior şi pentru a facilita săvârşirea infracţiunii efect.
b) prima infracţiune poate fi atât intenţionată cât şi culpoasă, spre diferenţă de infracţiunea ulterioară, care poate fi doar
intenţionată.
c) rezoluţia privind săvârşirea infracţiunii scop ia naştere înainte de comiterea infracţiunii mijloc.
d) infracţiunea scop absoarbe infracţiunea mijloc, căci aceasta reprezintă doar o activitate preparatorie în vederea
comiterii infracţiunii scop, un act de executare calificată.
8. Există concurs de infracţiuni:
a) când o persoană, intenţionând să ucidă prin împuşcare pe un adversar, într-un loc izolat, reuşeşte doar să-l rănească pe
acesta, căci, datorită unei greşeli în executarea acţiunii, rezultatul vizat se produce asupra unei alte persoane, care se
afla din întâmplare în acea zonă.
b) cu o conexitate consecvenţională, atunci când o persoană care a comis un furt, recurge la acte de violenţă fizică asupra
persoanei care o urmăreşte pentru a-și recupera bunul sustras.
c) când o persoană ucide gardianul unui demnitar, pentru a-şi facilita activitatea de suprimare a vieţii acestuia din urmă,
faptă pe care o comite la o dată ulterioară.
d) când se săvârşeşte o infracţiune de fals, pentru a se ascunde comiterea unei delapidări, în condiţiile în care s-a
acţionat, în acest sens, în baza unui plan infracţional prestabilit.
9. Suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni atunci când:
a) o persoană comite o nouă infracțiune în cursul termenului de supraveghere al amânării aplicării pedepsei.
b) o persoană a comis, în stare de necesitate, fapte conforme cu norma de incriminare a distrugerii, respectiv a violării de
domiciliu.
c) un minor comite două tâlhării, una pe când avea 13 ani şi 9 luni, cealaltă pe când avea 14 ani şi 3 luni.
d) o persoană aplică victimei (care a decedat), cu aceeaşi ocazie, 12 lovituri de pumn şi 6 lovituri cu o bâtă în zona
capului.
10. Nu constituie condiţie de existenţă a concursului de infracţiuni:
a) unitatea de rezoluţie infracţională.
b) unitatea de subiect activ.
c) unitatea de subiect pasiv.
d) forma de vinovăţie identică, în cazul ambelor infracțiuni (tuturor infracțiunilor).
11. Suntem în prezenţa concursului ideal de infracțiuni în cazul în care:
a) inculpatul loveşte cu maşina două persoane, care se aflau împreună,astfel încât ambele suferă vătămări corporale.
b) inculpatul comite a doua infracţiune pentru a ascunde săvârşirea celei dintâi.
c) autorul sustrage, în aceeaşi noapte, bunuri încorporateîn mai multe vagoane ale unor garnituri de tren staţionate în
gară.
d) cele două (sau mai multe) infracţiuni comise anterior unei condamnări definitive, protejează valori sociale similare.
12. Există un concurs de infracţiuni:
a) de tip real (material), numai atunci când infracţiunile componente sunt comise prin acţiuni sau inacţiuni separate,
desfăşurate la diferite intervale de timp (mai mici sau mai mari), care le despart unele de celelalte.
b) de tip ideal (formal), numai atunci când infracţiunile componente sunt de acelaşi fel (au aceeaşi natură, primesc
aceeaşi încadrare juridică).
c) de tip simplu, atunci când în structura sa nu sunt prezente infracţiuni aparţinând unităţii legale de infracţiune (de
exemplu, infracţiuni complexe).
d) de tip caracterizat, sub formă etiologică, dacă se identifică între infracţiunile componente o legătură obiectivă de tipul
(sub forma): mobil-scop.
116
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
13. Recidiva în cazul persoanei fizice, aşa cum apare în reglementarea din legislaţia penală românească actuală, necesită:
a) ca cei doi termeni să fie constituiţi din infracţiuni de o anumită gravitate.
b) ca cea de-a doua infracţiune să fie comisă într-un anumit interval de timp de la executarea (considerarea ca executată
a) pedepsei definitiv pronunţate pentru prima infracţiune (recidiva postexecutorie).
c) ca infracţiunile din structura ei să fie comise doar cu anumite forme de vinovăţie.
d) ca infracţiunile din structura ei să fie îndreptate împotriva aceluiaşi obiect juridic.
14. Constituie asemănări între recidiva postcondamnatorie şi cea postexecutorie:
a) momentul comiterii infracţiunii care constituie termenul al II-lea al recidivei.
b) gravitatea termenului I.
c) gravitatea termenului al II-lea.
d) forma de vinovăţie în raport de infracţiunile comise.
15. Pentru a exista starea de recidivă postexecutorie (în cazul persoanei fizice), infracţiunea care constituie termenul al II-
lea trebuie:
a) să fie comisă, obligatoriu, cu intenţie directă.
b) să fie sancţionată, în concret, cu pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.
c) să fie comisă doar într-un anumit interval de timp de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei pentru
infracţiunea care constituie termenul I.
d) să fie comisă de o persoană fizică majoră (indiferent de vârsta acesteia la data comiterii primei infracțiuni-termenul I).
16. Când termenul al II-lea al unei recidive (în cazul persoanei fizice) este format din mai multe infracţiuni concurente,
pedeapsa rezultantă se va obţine aplicând:
a) mai întâi regulile de la concurs, iar apoi tratamentul recidivei, între termenul I şi pedeapsa rezultantă obţinută în
structura termenului al II-lea (recidiva postcondamnatorie).
b) mai întâi regimul sancționator al recidivei,pentru fiecare dintre infracţiunile concurente, şi apoi regulile de sancționare
a concursul de infracțiuni între pedepsele individuale astfel stabilite (recidiva postexecutorie).
c) mai întâi regulile de la concurs, iar apoi tratamentul recidivei, între termenul I şi pedeapsa rezultantă obţinută în
structura termenului al II-lea (indiferent de forma recidivei).
d) mai întâi regulile de la concurs, iar apoi tratamentul recidivei, între termenul I şi pedeapsa rezultantă obţinută în
structura termenului al II-lea (recidiva postcondamnatorie), dar numai dacă toate infracțiunile concurente (fiecare
dintre ele în parte) întrunesc condițiile de existență pentru starea de recidivă.
17. Există pluralitate intermediară de infracţiuni în cazul în care:
a) un minor de 16 ani comite o ucidere din culpă, după ce anterior săvârşise, fără discernământ, o faptă prevăzută de
legea penală.
b) pentru ascunderea comiterii unei infracțiuni din culpă, infractorul mai comite încă o infracțiune din culpă (căci
infracțiunile din culpă nu pot genera starea de recidivă).
c) după executarea unei pedepse de 2 ani închisoare, aplicată pentru o infracţiune din culpă, persoana în cauză săvârşeşte
o nouă infracţiune, tot din culpă.
d) inculpatul participă, în calitate de complice, la comiterea unei infracţiuni, precum şi, în calitate de instigator, la altă
infracţiune, dacă a doua infracțiune este comisă după condamnarea sa pentru cea dintâi, în timpul judecării apelului
declarat împotriva acesteia.
18. Tratamentul sancţionator legal al recidivei se diferenţiază în funcţie de:
a) momentul comiterii celei de-a doua infracţiuni.
b) caracterul omogen sau eterogen al infracţiunilor din structura ei.
c) forma de vinovăţie ce caracterizează infracțiunile comise.
d) numărul pedepselor aplicate pentru termenul I al recidivei.
19. Nu atrag starea de recidivă:
a) pedepsele a căror executare s-a prescris.
b) condamnările privitoare la infracţiunile comise de minori.
c) pedepsele graţiate.
d) condamnările vizând infracţiuni praeterintenţionate.
20. În cazul în care pentru al doilea termen al recidivei postcondamnatorii (în cazul persoanei fizice) instanţa stabileşte o
pedeapsă (concretă) constând în amendă, pedeapsa rezultantă se calculează astfel:
a) se aplică restul rămas neexecutat din pedeapsa închisorii, de la primul termen, la care se poate adăuga amenda, în tot
sau în parte.
b) se aplică pedeapsa amenzii până la maximul special, iar, dacă acesta este neîndestulător, se poate aplica şi un spor, de
până la jumătate din respectivul maxim.
c) se aplică restul de pedeapsă (cu închisoarea) de la primul termen,la care se adaugă amenda (stabilită pentru cel de-al
doilea termen).
d) într-o asemenea situaţie, nu poate exista recidivă.
21. Pluralitatea nenumită de infracțiuni:
117
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
a) este o formă a pluralităţii de infracţiuni identificată în doctrină, care desemnează, generic, variatele ipoteze de
pluralitate infracțională nereglementate expres în legea penală actuală.
b) beneficiază de un sistem sancţionator intermediar (situat între cel al concursului de infracțiuni şi cel al recidivei).
c) este doar o altă denumire utilizată pentru pluralitatea intermediară de infracțiuni.
d) nu are consacrat un sistem sancţionator propriu, urmând să se aplice (pur și simplu) pedeapsa în limitele speciale
prevăzute pentru infracţiunea nou săvârşită (constituind un criteriu de individualizare judiciară a pedepsei concrete).
22. Dacă, după condamnarea definitivă la o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare, aplicată pentru un concurs de
infracţiuni (în structura căruia intră o infracțiune din culpă, pentru care s-a stabilit o pedeapsă de 2ani închisoare, și
două infracțiuni intenţionate,pentru care s-au stabilit: o pedeapsă de 1 an închisoare și una de 6 luni închisoare), o
persoană comite un furt (victimă fiind un codeținut – coleg de celulă), în timpul executării pedepsei, atunci, în speţă,
există:
a) recidivă postcondamnatorie.
b) pluralitate intermediară de infracțiuni.
c) pluralitate sui-generis de infracțiuni (dar numai dacă infractorul condamnat este minor răspunzător penal).
d) în speța descrisă, pedeapsa rezultantă indicată pentru concursul inițial de infracțiuni nu este corect stabilită (în funcție
de pedepsele individual stabilite pentru infracțiunile concurente).
23. De lege lata, recidiva (în cazul persoanei fizice):
a) postcondamnatorie, se va sancţiona potrivit sistemului cumulului aritmetic nelimitat.
b) postcondamnatorie, în condiţiile căreia se săvârşeşte un concurs de infracţiuni (pe termenul al 2-lea), va implica un
sistem sancţionator diferit de cel admis ca fiind incidentatunci când se comit mai multe infracțiuni concurente, în stare
de recidivă postexecutorie.
c) postcondamnatorie, nu cunoaşte excepţii de la regimul său ordinar de sancţionare, în ceea ce priveşte pedepsele
principale.
d) postexecutorie, se sancționează potrivit altui sistem de sancționare decât cumulul aritmetic, cumulul juridic sau
absorbția.
24. Pluralitatea intermediară există atunci când:
a) după executarea unei pedepse pentru o infracţiune din culpă, autorul comite o nouă infracţiune, intenţionată.
b) după condamnarea definitivă a unui minor, acesta comite o infracţiune din culpă, în timpul executării măsurii
educative privative de libertate aplicate.
c) după condamnarea la o pedeapsă cu amenda, aplicată pentru o infracţiune intenţionată, și înainte de a o executa pe
aceasta integral, infractorul (persoană fizică majoră) comite o nouă infracţiune, intenționată, sancţionată prin lege
numai cu amenda.
d) se comite o nouă infracțiune, după împlinirea termenului de reabilitare judecătorească incident în raport de o
condamnare definitivă anterioară (pentru care pedeapsa concretă a fost integral executată).
25. Pluralitatea intermediară se deosebeşte de concursul de infracţiuni prin aceea că:
a) în cazul pluralităţii intermediare, a doua infracţiune se poate comite chiar şi după condamnarea definitivă pentru prima
faptă penală.
b) în structura pluralităţii intermediare pot intra şi infracţiuni din culpă.
c) sporul aplicabil în caz de contopire, în cazul pluralităţii intermediare, este mai ridicat decât cel de la concurs.
d) pluralitatea intermediară este o formă a pluralităţii de infractori, iar nu a pluralității de infracțiuni.
118
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
8) Participaţia penală este condiţionată de săvârşirea nemijlocită a unei fapte prevăzute de legea penală, în raport de care
o contribuţie intenţionată prestată de o altă persoană (după caz, de determinare / de înlesnire sau acordare a unui ajutor
în vederea comiterii acesteia), se califică drept act de participaţie penală – instigare sau complicitate.
9) Participaţia penală proprie se referă la săvârşirea unei infracţiuni cu subiect activ special (= infracţiune proprie), de un
număr superior de persoane.
10) Participaţia penală perfectă se referă la săvârşirea, de un număr superior de persoane celui minim necesar, a unei
infracţiuni care, atunci când rămâne la stadiul de tentativă pedepsibilă, îmbracă forma perfectă (tentativa terminată).
11) În cazul participaţiei penale complexe (eterogene) – forma proprie (denumită şi perfectă sau propriu-zisă) – fapta ce
constituie infracţiune se poate prezenta pe conţinut de bază / conţinut calificat (forma agravată) / conţinut atenuat.
12) Comiterea de către autor a unei infracţiuni mai grave decât cea la care a fost instigat sau ajutat, va angaja – automat –
răspunderea penală a participanţilor pentru aceasta.
13) Dacă infracţiunea comisă de autor este mai uşoară decât cea la care a fost instigat sau ajutat(spre exemplu: în cazul în
care instigatorul sau complicele a determinat / ajutat la săvârşirea unei infracţiuni în forma calificată / agravată, iar
autorul a săvârşit infracţiunea în forma de bază), ceea s-a comis practic, în mod nemijlocit, va profita tuturor.
14) Dacă autorul comite o (cu totul) altă infracţiune decât cea la care a fost instigat /sprijinit de complice, nu se va reţine
participaţia penală.
15) Participaţia penală improprie (imperfectă) poate îmbrăca forma coautoratului, instigării sau a complicităţii.
16) Potrivit dispoziţiilor legale, participaţia improprie cunoaşte două modalităţi normative, respectiv: modalitatea intenţie
şi culpă; modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie.
17) Nu există instigare / complicitate din culpă, după cum nu există instigare / complicitate – acte de participaţie penală –
în raport de săvârşirea unei fapte care nu este prevăzută de legea penală.
18) Fără a beneficia de o reglementare expresă, participaţia improprie se poate manifesta şi în modalitatea intenţie –
intenţie depăşită. Este discutabilă posibilitatea reţinerii unei instigări / complicităţi la o infracţiune săvârşită cu intenţie
depăşită.
19) Fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei persoane angajează răspunderea penală în calitate de instigator sau
complice.
20) Reprezintă forme principale ale participaţiei penale: coautoratul faţă de instigare şi complicitate; instigarea faţă de
complicitate.
21) Participarea la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, deopotrivă atât prin acte de instigare, cât şi prin acte de complicitate,
exclude angajarea răspunderii penale pentru un concurs de infracţiuni. Spre deosebire de situaţia precedentă,
participarea la săvârşirea unor fapte relevante penal, comise de către autori diferiţi (spre exemplu, instigare /
complicitate la furt săvârşit nemijlocit de către A, respectiv instigare / complicitate la un alt furt săvârşit nemijlocit de
către B), angajează răspunderea penală pentru un concurs de infracţiuni.
22) După caz, participaţia penala poate fi anterioară, concomitentă sau posterioară; spre exemplu, ilustrează o participaţie
posterioară, reglementarea complicităţii în condiţiile prevăzute de art.48 alin. (2) C. pen., atunci când promisiunea este
îndeplinită.
23) În cazul infracţiunilor de durată, contribuţia prestată în cadrul participaţiei penale se poate manifesta până la
momentul epuizării ansamblului faptic comis.
24) Infracţiunile susceptibile de comitere în mod continuat se pot comite în participaţie, după caz, totală sau parţială.
25) Din punct de vedere subiectiv, coautoratul propriu se poate manifesta în baza intenţiei, a culpei sau a intenţiei
depăşite.
26) Nu este posibil un coautorat impropriu în modalitatea culpă – lipsă de vinovăţie.
27) În principiu, o infracţiune cu subiect activ special este susceptibilă de săvârşire în participaţie penală sub toate formele
de manifestare (coautorat, instigare, complicitate).
28) Infracţiunile care sunt incompatibile de săvârşire în coautorat – formă principală a participaţiei penale – exclud
manifestarea participaţiei penale și în formele secundare ale acesteia(respectiv: complicitatea şi instigarea).
29) Coautoratul este o formă secundară a participaţiei penale.
30) Nu este posibilă săvârşirea în coautorat a unei infracţiuni omisive proprii.
31) Coautorii sunt persoanele care săvârşesc, în mod nemijlocit, o faptă prevăzută de legea penală, acţionând în baza unei
voinţe comune.
32) Instigatorul este persoana care, cu intenţie, încearcă să determine o altă persoană să săvârşească o infracţiune,
indiferent dacă autorul va trece / nu va trece la executarea faptei.
33) Instigarea urmată de trecerea la executarea faptei relevante penal, faptă rămasă la stadiul de tentativă (pedepsibilă), în
cazul în care persoana instigată s-a desistat ori a împiedicat producerea rezultatului, va atrage nepedepsirea (şi a)
participantului cu rol de instigator.
34) Instigarea simplă reprezintă instigarea la o infracţiune simplă, spre deosebire de instigarea calificată, care reprezintă
instigarea la o infracţiune calificată.
35) Instigarea calificată nu înseamnă instigare la săvârşirea unei infracţiuni cu subiect activ calificat.
36) În anumite condiţii expres prevăzute de lege (spre exemplu: art. 370 şi art. 272 C. pen.), încercarea de instigare
(neizbutită, nereuşită) va angaja totuși răspunderea penală a persoanei care a desfășurat-o, de pe poziţia autorului
acelei infracţiuni.
119
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
37) Ceea ce caracterizează complicitatea, în comparaţie cu instigarea şi coautoratul, rezidă în caracterul său de contribuţie
indirectă la săvârşirea faptei relevante penal; complicitatea este (întotdeauna) o formă secundară a participaţiei penale,
atât faţă de coautorat, cât şi faţă de instigare.
38) Complicitatea prin înlesnire este o complicitate anterioară, spre deosebire de complicitatea prin acordare de ajutor,
care este o complicitate concomitentă; ambele se pot manifesta, după caz, ca acte de complicitate morală sau
materială.
39) Complicitatea prin promisiune [realizată în condiţiile legii – art.48 alin. (2) C. pen.] este o complicitate exclusiv
morală, după caz, anterioară sau concomitentă.
40) Complicitatea la complicitate, complicitatea la instigare şi instigarea la complicitate reprezintă forme sub care se poate
manifesta complicitatea (mijlocită).
41) Spre deosebire de instigator, complicele poate lucra şi cu forma de vinovăţie a culpei.
42) În cazul complicităţii prin asistenţă, dacă persoana care avea sarcina de a asigura paza părăseşte postul, fără ştirea
persoanei care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală (spre exemplu, asistenţa la comiterea unui
furt), răspunderea sa penală este exclusă (beneficiază de instituția desistării).
43) Legea penală română operează distincţii între tăinuire şi favorizarea făptuitorului – infracţiuni autonome – şi
promisiunea de tăinuire sau favorizare, ca act de participaţie penală. În condiţiile în care promisiunea este respectată şi
pusă în practică după săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, aceasta nu are semnificaţia unei activităţi
infracţionale autonome, neangajând răspunderea penală pentru un concurs de infracţiuni.
44) În situaţia existenţei unui prim act de tăinuire (în lipsa unei înţelegeri prealabile), act urmat de o altă acţiune, a
aceluiaşi tăinuitor, care promite că va asigura valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase, sunt întrunite
elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de furt, în formă simplă sau continuată, după caz, în concurs
real cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.
45) Activitatea constând în procurarea de instrumente, cu intenţia ca acestea să fie folosite la săvârşirea nemijlocită a unei
fapte relevante penal, în cazul în care autorul nu le foloseşte efectiv în executarea faptei, reprezintă (totuși) o
complicitate, în varianta: complicitate neurmată de executare.
46) Din punct de vedere obiectiv, complicitatea se poate manifesta prin acţiune sau inacţiune, iar sub aspect subiectiv, în
baza unei intenţii directe / intenţii indirecte.
47) Legea penală română înscrie diferenţe în sancţionarea (pedepsirea) participaţiei penale, după cum aceasta îmbracă
forma proprie sau forma improprie.
48) Potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 49 C. pen., legiuitorul penal consacră parificarea legală de pedeapsă, care se
combină cu diversificarea judiciară (sistem mixt de sancţionare).
49) În cazul coautoratului propriu – din punct de vedere al tratamentului penal aplicabil – nu va opera diversificarea
judiciară de pedeapsă, aceasta deoarece nu sunt diferenţe sub aspectul contribuţiilor constând în acte de săvârşire
nemijlocită a faptei relevante penal, contribuţia coautorilor fiind (întotdeauna) „egală”.
50) În cazul participaţiei proprii intenţionate, la stabilirea pedepsei se ţine seama (şi) de contribuţia fiecărei persoane care
s-a implicat în săvârşirea infracţiunii; gravitatea pedepselor concrete va descreşte în următoarea ordine: coautor,
instigator, complice.
51) În cazul în care pentru infracţiunea intenţionată, săvârşită în participaţie, legea prevede o pedeapsă principală
alternativă, iar pentru autor s-a stabilit o pedeapsă de o anumită natură, pentru coautor, instigator sau complice nu se
poate stabili o pedeapsă de altă natură (spre exemplu: legea prevede ca pedeapsă principală abstractă – închisoarea sau
amenda;dacă autorului i s-a stabilit închisoarea, pentru ceilalţi participanţi nu se poate stabili amenda).
52) În cazul participaţiei improprii în modalitatea intenţie – culpă, sancţionarea (pedepsirea) se realizează în baza
sistemului diversificării legale de pedeapsă. În modalitatea intenţie – lipsă de vinovăţie penală, numai persoana care
comite (în mod nemijlocit) fapta prevăzută de legea penală(însă fără vinovăţie), nu va fi pedepsită.
53) În cazul în care mai multe persoane realizează o activitate intenţionată de determinare / înlesnire sau ajutor, în orice
mod, la săvârşirea (în mod nemijlocit), din culpă sau fără vinovăţie, de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de
legea penală, este funcţională parificarea legală de pedeapsă în cazul participanţilor cu rol de instigatori / complici.
54) În cazul participaţiei improprii, în modalitatea normativă reprezentată de intenţie – lipsă de vinovăţie penală, faţă de
persoana care a săvârşit în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, nejustificată – faptă ce nu constituie
infracţiune (lipsind vinovăţia, ca element subiectiv, sau existând o cauză de neimputabilitate) – vor fi excluse
sancţiunile penale.
55) În participaţie penală, un minor răspunzător penal poate acţiona de pe poziția autorului / coautorului, instigatorului sau
complicelui (caz în care va fi sancţionat prin luarea de măsuri educative), spre deosebire de minorul nerăspunzător
penal, care va putea ocupa doar poziţia autorului / coautorului (caz în care va putea fi sancţionat prin luarea de măsuri
de siguranţă).
56) În materia participaţiei penale se impune operarea distincţiei între circumstanţele personale şi circumstanţele reale,
dată fiind prevederea regimului acestora de către legiuitorul penal. Unele circumstanţe personale se pot converti, în
anumite situaţii, în circumstanţe reale.
57) Potrivit legii penale române, participaţia penală reprezintă o cauză de agravare a răspunderii penale (a pedepsei),
cauză valorificată cu titlu de circumstanţă generală legală.
120
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
58) Potrivit unor reglementări cuprinse (şi) în Partea specială a Codului penal, legiuitorul a înscris participaţia penală
drept element circumstanţial agravant. În aceste ipoteze legale, reţinerea formei agravate a infracţiunii nu exclude
aplicarea circumstanţei agravante generale – art.77 lit. d) C. pen.
59) Împrejurarea reglementată de art. 77 lit. a) C. pen. este o circumstanţă generală agravantă legală, cu un caracter real,
circumstanţă care se va reţine indiferent de calitatea în care au lucrat cele trei sau mai multe persoane, şi anume: autor
/ coautori, instigatori sau/şi complici. Împrejurarea reglementată de art. 77 lit. d) C. pen este o circumstanţă de aceeaşi
natură cu precedenta, care, în ipoteza unei săvârşiri nemijlocite a faptei, poate să descrie un coautorat propriu /
impropriu, fiind aplicabilă (exclusiv) infractorului major.
60) Potrivit art.51 C. pen. se instituie o cauză generală, legală, personală, de impunitate / nepedepsire a participantului,
pentru tentativa comisă, cauză ce prezintă (unele) elemente de diferenţiere faţă de impunitatea acordată corespunzător
prevederilor art.34 C. pen.
61) Complicitatea prin promisiune este o complicitate materială atunci când complicele îşi îndeplineşte promisiunea (spre
exemplu: după comiterea unui furt, complicele îşi îndeplineşte promisiunea de tăinuirea bunurilor provenite din actul
sustragerii); după caz, complicitatea prin promisiune se poate manifesta ca o complicitate proprie sau improprie.
62) Participaţia proprie şi participaţia improprie nu pot coexista.
63) În cazul unei participaţii proprii intenţionate, dacă infracţiunea săvârşită cade sub incidenţa unui act de clemenţă
(amnistie), se va înlătura răspunderea penală a tuturor participanţilor, în condiţiile în care săvârşirea nemijlocită a
faptei s-a realizat anterior actului de clemenţă.
64) Instigarea / complicitatea în formă improprie nu este posibilă în cazul unei infracţiuni proprii.
65) Instigarea / complicitatea în formă improprie este relevantă penal şi în cazul culpei participanţilor (secundari).
121
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2020-2021
REPERE BIBLIOGRAFICE
- George ANTONIU, Tudorel TOADER (coordonatori) [autori: George ANTONIU, Gheorghe IVAN,
Costică BULAI, Constantin MITRACHE, Bogdan Nicolae BULAI, Ioan MOLNAR, Constantin DUVAC, Ilie
PASCU, Ioan GRIGA, Viorel PAŞCA, Ion IFRIM, Ovidiu PREDESCU]: „Explicaţiile noului Cod penal. Vol. I
(art. 1-52)”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015.
- Mihai DUNEA, Simona ANGHEL, „Fișe de drept penal”, ediția a 6-a, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2020 - (raportat la materia din Partea generală, aferentă studiului în sem. I).
- Maria-Ioana MĂRCULESCU-MICHINICI, Mihai DUNEA: „Drept penal. Parte generală. Curs teoretic în
domeniul licenței (I) – Noțiuni introductive. Aplicarea legii penale. Infracțiunea. Extrase de practică
relevantă. Materiale auxiliare de lucru”, Editura Hamangiu, București, 2017.
- Constantin MITRACHE, Cristian MITRACHE: „Drept penal român. Partea generală (conform noului
Cod penal)”, ediția a 3-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2019.
- Viorel PAŞCA: „Drept penal. Partea generală”, ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2015.
- Florin STRETEANU, Daniel NIŢU: „Drept penal. Partea generală. Vol. I (curs universitar)”, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2014.
- Florin STRETEANU, Daniel NIŢU: „Drept penal. Partea generală. Vol. II (curs universitar)”, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2018.
- Tudorel TOADER (coordonator), Maria Ioana MICHINICI, Ruxandra RĂDUCANU, Anda CRIŞU-
CIOCÎNTĂ, Sebastian RĂDULEŢU, Mihai DUNEA: „Noul Cod penal. Comentarii pe articole”, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2014 - (raportat la materia din Partea generală, aferentă studiului în sem. I)
- Mihail UDROIU: „Sinteze de Drept penal. Partea generală”, Ed. C.H. Beck, București, 2020.
122