Dreptul+european+al+concurentei++II

UNITATEA 2. Acorduri şi înţelegeri între întreprinderi. Abuzul de poziţie dominantă.
Controlul concentrărilor. Spețe din jurisprudența CJUE

2.1. Acorduri şi înţelegeri între întreprinderi. Spețe din 57
jurisprudența CJUE
2.2. Abuzul de poziţie dominantă. Spețe din jurisprudența 67
CJUE
2.3. Controlul concentrărilor 77
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 83
Teste de autoevaluare 83
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 84
Bibliografie minimală 84
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să stabileşti sensul noţiunilor de acord, decizie şi practici concertate;

 să explici efectele asupra pieţei pe care le generează acordurile,
practicile concertate şi înţelegerile între întreprinderi;
 să argumentezi interdicţia abuzului de poziţie dominantă;
 să prezinţi situaţii în care Comunitatea Europeană a interzis existenţa
anumitor carteluri.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 7 ore

Gina Livioara Goga Dreptul european al concurenței
2. 1. Acorduri şi înţelegeri între întreprinderi. Spețe din jurisprudența

CJUE
2.1.1. Acorduri
Articolul 101 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (ex-articolul
85 TCE) constituie principalul instrument pentru a controla comportamentul
anticoncurenţial al cartelurilor, sens în care dispune:
„(1) Sunt incompatibile cu piaţa comună şi interzise orice acorduri între întreprinderi, orice
decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot aduce atingere
comerţului dintre statele membre şi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea
sau denaturarea concurenţei pe piaţa comună şi, în special, cele care:
(a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii
de tranzacţionare;
(b) limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiţiile;
(c) împart pieţele sau sursele de aprovizionare;
(d) aplică în raporturile cu partenerii comerciali condiţii inegale la prestaţii echivalente,
creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;
(e) condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii
suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au
legătură cu obiectul acestor contracte.
(2) Acordurile sau deciziile interzise în temeiul prezentului articol sunt nule de drept.
(3) Cu toate acestea, prevederile alineatului (1) pot fi declarate inaplicabile în cazul:
- oricăror acorduri sau categorii de acorduri între întreprinderi;
- oricăror decizii sau categorii de decizii ale asocierilor de întreprinderi;
- oricăror practici concertate sau categorii de practici concertate
care contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de produse ori la promovarea
progresului tehnic sau economic, asigurând totodată consumatorilor o parte echitabilă din
beneficiul obţinut şi care:
(a) nu impun întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea
acestor obiective;
(b) nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa în ceea ce priveşte o parte
semnificativă a produselor în cauză.”.
Noţiunile de acord, decizie şi practici concertate pot desemna acelaşi tip de
comportament al întreprinderilor pe piaţă. Un acord poate fi şi o decizie,
iar o înţelegere informală poate fi o practică concertată. Raţiunea existenţei
acestei serii de termeni este aceea că dacă regulile concurenţei ar funcţiona
numai când se încheie un acord expres, oficial, atunci acestea ar avea o utilitate
practică redusă, din moment ce întreprinderile vor încerca să îşi atingă
scopurile anticoncurenţiale prin mijloace mai puţin oficiale.
Acordul presupune adoptarea de către întreprinderile implicate a unui
comportament de încălcare sau ocolire a regulilor pieţei interne şi ale con-
curenţei. Poate fi consemnat în scris, oral, acceptat tacit, în afara unei înţelegeri
Dreptul european al concurenţei 57
exprese etc.
Astfel, noţiunea de acorduri nu este limitată numai la contractele încheiate în
forma prevăzută de lege. Conform Curţii Europene de Justiţie „lista de la art.
81 alin. (1) se aplică tuturor înţelegerilor între întreprinderi, oricare ar fi forma
acestora” (Ştefan & Andreşan-Grigoriu, 2007, p. 518).
În cauza Cartelul chininei Curtea a declarat că şi înţelegerile nescrise de tipul
gentleman’s agreement sunt interzise. Prezentarea cauzei se impune, întrucât
constituie un exemplu relevant al modului în care Curtea Europeana de Justiţie
a abordat termenul „acorduri” (Craig & Burca, 2009, pp. 1190 – 1192).
Cauza Cartelul chininei

O serie de societăţi s-a înţeles să fixeze preţurile şi să împartă piaţa chininei.
Acestea au încheiat în acest sens un acord care afecta comerţul cu statele
nemembre (un acord la export). Ele au făcut, de asemenea, ceea ce este
cunoscut sub numele de gentlemen’s agreement, care a extins acordul la
vânzările din cadrul pieţei comune.
Curtea a reţinut următoarele:
„107. Reclamanta susţine că, spre deosebire de acordul la export, gentlemen’s agreement nu
ar constitui un acord în sensul articolului 85 alin. (1) şi, în orice caz, ar fi încetat definitiv să
existe la sfârşitul lui octombrie 1962.
108. Conduita părţilor participante la acordul de export nu ar permite concluzia că acestea ar
fi continuat să aplice restricţiile asupra concurenţei prevăzute iniţial de gentlemen’s
agreement.
109. Concluziile contrare la care ajunge decizia atacată ar fi viciate deoarece se bazează pe
constatări inexacte.
110. Gentlemen’s agreement a cărui existenţă până la sfârşitul lunii octombrie 1962 este
recunoscută de reclamantă, avea ca obiect restrângerea concurenţei în cadrul pieţei comune.
111. Părţile acordului la export se declaraseră, în mod reciproc, dispuse să respecte
gentlemen’s agreement şi recunosc că s-au conformat acestuia până la sfârşitul lunii
octombrie 1962.
112. Acest document constituia astfel, expresia fidelă a voinţei comune a membrilor
acordului cu privire la comportamentul acestora în cadrul pieţei comune.
113. În afară de aceasta, acordul conţinea o clauză conform căreia încălcarea lui gentlemen’s
agreement constituie ipso facto o încălcare a acordului la export.
114. În aceste condiţii, trebuie să ţinem cont de această legătură pentru a califica gentlemen’s
agreement din perspectiva actelor interzise de art. 85 alin. (1).
115. Pârâta îşi întemeiază opinia cu privire la continuarea, până în februarie 1965, a
gentlemen’s agreement, pe documente şi declaraţii care emană de la părţile acordului al căror
conţinut neclar şi chiar contradictoriu nu permite să se determine dacă aceste întreprinderi
înţeleseseră să înceteze gentlemen’s agreement cu ocazia întâlnirii lor din 29 octombrie 1962.
116. Trebuie deci să examinăm comportamentul în cadrul pieţei comune după 29 octombrie
1962, din perspectiva celor patru puncte legate de partajarea pieţelor naţionale, fixarea
preţurilor comune, stabilirea cotelor de vânzări şi interzicerea fabricării chinidinei sintetice.
117. Gentlemen’s agreement garanta protecţia fiecărei pieţe naţionale în favoarea

producătorilor din diferitele state membre.
118. După octombrie 1962, când au avut loc livrări importante pe una din aceste pieţe din
partea producătorilor externi, cum s-a întâmplat în cazul vânzărilor de chinină şi chinidină din
Franţa, aceştia s-au aliniat în mod substanţial la preţurile de pe piaţa internă din Franţa, mai
ridicate decât preţul de export către ţările terţe.
119. Nu rezultă să fi avut loc modificări ale volumului nesemnificativ de schimburi
comerciale între celelalte state membre vizate la clauza de protecţie naţională, în ciuda
diferenţelor importante de preţuri practicate în fiecare dintre aceste state.
120. Divergenţele dintre legislaţiile interne ale acestor state nu sunt de ajuns pentru a explica
aceste diferenţe de preţ, nici absenţa substanţială a schimburilor comerciale.
121. Obstacolele care ar putea rezulta din diferenţele existente între legislaţiile naţionale care
reglementează produsele farmaceutice de marcă, în ceea ce priveşte schimburile comerciale
de chinină şi de chinidină nu ar putea fi invocate în mod util pentru a explica aceste fapt.
122. Corespondenţa purtată în perioada octombrie-noiembrie 1963 între părţile acordului la
export, pe tema protecţiei pieţelor naţionale, nu a făcut altceva decât să confirme voinţa
acestor întreprinderi de a menţine neschimbată această stare de fapt.
123. Această voinţă a primit o confirmare ulterioară din partea Nedchem, cu ocazia reunirii
întreprinderilor în cauza de la Bruxelles, din 14 martie 1964.
124. Din aceste împrejurări rezultă că, în ceea ce priveşte restrângerea concurenţei decurgând
din protecţia pieţelor naţionale ale producătorilor, aceştia au continuat, după reuniunea din 29
octombrie 1962, să se conformeze cu gentlemen’s agreement din 1960 şi au confirmat voinţa
lor comună în acest sens”.
Cauza prezentată reprezintă un bun exemplu de sancţionare a unor tipuri mai
puţin oficiale de acorduri pe baza art. 81. Comisia, Tribunalul de Primă
Instanţă şi Curtea Europeană de Justiţie au continuat să adopte un punct de
vedere extensiv cu privire la sensul termenului „acordul”.
Astfel, în cauza Polypropylene, Comisia a constatat existenţa unui singur acord
între societăţile din industria petrochimică, care continuase de-a lungul mai
multor ani.
Investigaţia Comisiei s-a concentrat asupra unui cartel implicând 15
întreprinderi. Acordul a luat forma unei înţelegeri orale, fără forţă juridică
obligatorie şi fără aplicare de sancţiuni în caz de încălcare. Identificarea unui
singur acord general a facilitat constatarea vinovăţiei celor cincisprezece
societăţi implicate, în ciuda faptului că nu toate societăţile luaseră parte la toate
aspectele cartelului. TPI a susţinut Comisia în această privinţă, reţinând că
tiparul de conduită al societăţilor urmărea un singur obiectiv economic,
respectiv denaturarea pieţei în cauză.
Tribunalul de Primă Instanţă a reţinut că pentru a exista un acord în sensul art.
81, este suficient ca întreprinderile în cauză să îşi fi exprimat intenţia comună
de a se comporta în cadrul pieţei într-un anumit fel.
Astfel se întâmpla în cazul în care existau intenţii comune ale întreprinderilor
de a realiza niveluri ale preţurilor sau ale volumului de vânzări. Comisia
trebuia să demonstreze doar că o întreprindere participase la întruniri cu ocazia

cărora s-a încheiat un acord anticoncurenţial, fără a se opune acestuia. În cazul
în care o întreprindere participase alături de altele la elaborarea unui acord,
această întreprindere nu putea susţine că, datorită dimensiunii sale limitate, nu
ar fi putut produce un efect restrictiv asupra concurenţei.
Un acord necesită intersectarea voinţelor a cel puţin două părţi, spre deosebire
de măsurile unilaterale, deşi forma exactă în care se manifestă nu prezintă
importanţă, cu condiţia ca aceasta să constituie expresia fidelă a intenţiilor
părţilor. Prin urmare, măsurile unilaterale nu sunt de ajuns, dar un acord poate
fi dedus din comportament. Cu toate acestea, pentru ca un acord să se bazeze
pe acceptare tacită este necesar ca manifestarea voinţei uneia dintre părţile
contractante, de a realiza un obiectiv anticoncurenţial, să constituie o invitaţie
pentru cealaltă parte, expresă sau tacită, de a îndeplini împreună acele
obiective (Craig & Burca, 2009, pp. 1192 – 1193).
Celălalt mod în care Comisia şi TPI au atacat problemele care decurg din
cartelurile complexe, ce se întind pe mai mulţi ani, cu numeroşi participanţi,
constă în a formula acuzaţia în termeni de „acord şi/sau practică concertată”.
TPI a arătat că, în cazul în care existau încălcări complexe de-a lungul mai
multor ani, implicând mai multe părţi, nu se putea aştepta din partea Comisiei
o calificare exactă a încălcărilor pentru fiecare întreprindere şi la oricare
moment determinat. Calificarea duală desemna un ansamblu complex, în
cadrul căruia unele elemente de fapt ţineau de un acord, altele de o practică
concertată. Această calificare nu însemna că trebuia să fie demonstrată
existenţa unui acord şi a unei practici concertate pe întreaga perioadă a
cartelului.
Curtea Europeană de Justiţie a confirmat abordarea precedentă în cauza ANIC,
abordare care, în mod cert, este corectă având în vedere faptul că orice altă
interpretare ar fi permis părţilor la aceste acorduri să evite răspunderea prin
crearea unor bariere de probă imposibil de depăşit. Interdicţiile la care face
trimitere art. 81 se aplică atât acordurilor orizontale, cât şi celor verticale.
Sarcina de lucru 1
Argumentează următorul enunţ: „Un acord poate fi şi o decizie, iar o
înţelegere informală poate fi o practică concertată”.
Acordurile orizontale
Articolul 101 alineatul (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
(ex-articolul 81 alin. (1) TCE) se aplică acordurilor de cooperare orizontală
care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea
concurenţei.
Acordul orizontal reprezintă o înţelegere între concurenţi actuali sau potenţiali
– adică între întreprinderi care se găsesc pe acelaşi nivel al lanţului de
producţie sau de distribuţie – referitoare, de exemplu, la cercetare şi
dezvoltare, la producţie, cumpărări sau comercializare.
Aceste tipuri de acorduri pot sa restrângă concurenţa, în special atunci când
prevăd fixarea preţurilor sau împărţirea pieţelor sau când puterea de piaţă
decurgând din această cooperare orizontală produce efecte negative asupra
preţurilor, producţiei, inovaţiei sau diversităţii şi calităţii produselor. De altfel,
o cooperare orizontală poate fi un mijloc de partajare a riscurilor, de realizare
de economii la costuri, de folosire în comun a unui know-how şi de lansare de
inovaţii pe piaţă, mai rapid. Pentru IMM-uri, în special, cooperarea este un
important mijloc de adaptare la evoluţia pieţelor.
Se prezumă că aceste acorduri produc efecte negative asupra pieţei. Prin
urmare, nu este necesară analizarea efectelor lor reale asupra concurenţei şi
asupra pieţei pentru a stabili dacă intra sub incidenţa art. 101 alin. (1) din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Cu toate acestea, numeroase
alte acorduri de cooperare orizontală nu au ca obiect o restrângere a
concurenţei. Prin urmare, este necesară o analiză a efectelor fiecărui acord.
Pentru aceasta analiză nu este suficient ca acordul să limiteze concurenţa între
părţi. Este necesar, de asemenea, ca acordul să poată aduce atingere
concurenţei pe piaţă în asemenea măsura, încât să fie aşteptate efecte negative
pe piaţa în ceea ce priveşte preţurile, producţia, inovaţia sau diversitatea, ori
calitatea bunurilor şi a serviciilor.
Depinde de contextul economic dacă acordul poate cauza asemenea efecte
negative pe piaţă, ţinându-se seama atât de natura acordului, cât şi de puterea
de piaţă cumulată a părţilor care determină, împreună cu alţi factori structurali,
capacitatea cooperării de a aduce atingere întregii concurenţe într-o măsură atât
de semnificativă.
Cartelul Polypropylene constituie un bun exemplu al modului în care operează
un acord la nivel orizontal, cum poate fi acesta deconspirat şi mijloacele de
probă necesare. Mai multe întreprinderi (15) au fost investigate de Comisie
pentru ca au conspirat pentru restricţionarea pieţei în cazul pieţei maselor
plastice din polipropilenă.
Din 1977, au avut loc mai multe întâlniri ale managerilor întreprinderilor,
denumiţi ,,şefii” şi ale personalului tehnic, denumit ,,experţii”. Fiecare dintre
grupuri se întâlnea la nivel comunitar de două ori pe lună, iar la nivel naţional,
ocazional.
„Iniţiative” privind discutarea „preţurilor ţintă” pentru lunile viitoare au fost
stabilite datorită surplusului de producţie de pe piaţă, ce determinase scăderea
preţurilor. Au fost discutate cote de producţie, denumite ,,aspiraţii”, pentru a
creşte preţurile.
Un sistem al ,,liderului de cont” a fost introdus, prin care cumpărătorii cheie ai
produsului erau desemnaţi în portofoliul unui coordonator, ce se asigura că
preţurile erau în creştere sau nu scădeau. Sediile a zece întreprinderi au fost

supuse inspecţiilor Comisiei, de unde au fost ridicate documente cu inscripţia

„personal – a nu se copia”, memorandumuri interne şi documentele de
călătorie ale „şefilor şi ale experţilor” (Ştefan & Andreşan-Grigoriu, 2007, pp.
519 - 520).
Acordurile verticale
Un acord vertical se constituie într-o înţelegere sau practică concertată,
încheiată între două sau mai multe întreprinderi, dintre care fiecare operează,
pentru obiectivele înţelegerii, la un nivel diferit al lanţului de producţie sau
de distribuţie, şi care se referă la condiţiile în care părţile pot să cumpere, să
vândă sau să revândă anumite bunuri sau servicii.
Într-unul din primele cazuri ce a intrat sub incidenţa art. 81 alin. (1), părţile au
încercat să facă distincţie între acordurile orizontale şi cele verticale,
considerând că acordurile verticale nu cad sub incidenţa prevederilor Tratatului
CE.
Astfel, în cauza Consten and Grundig c. Comisia, Grundig, un producător
german de aparatură electronică şi electrotehnică a încheiat un acord cu
Consten, care a fost desemnat distribuitor exclusiv al produselor Grundig în
Franţa. Prin acord, Consten se obliga să nu vândă produse ale concurenţilor lui
Grundig, să cumpere o cantitate minimă de produse Grundig, să stocheze
accesorii şi piese de schimb, să furnizeze activitatea de service necesară şi să
nu vândă produse Grundig în afara Franţei. În schimb, Grundig nu livra
produsele sale în Franţa prin reţeaua proprie şi le interzicea altor distribuitori
să vândă produsele sale pe teritoriul francez (Ştefan & Andreşan-Grigoriu,
2007, pp. 519 - 520). Comisia a considerat că acordul încalcă art. 81 alin. (1).
Cele două companii, Consten şi Grundig, au cerut Curţii Europene de Justiţie
să anuleze decizia Comisiei.
Curtea a statuat următoarele:
„Reclamanţii susţin că interdicţia de la art. 85 alin. (1) nu se aplică decât în
cazul aşa-ziselor acorduri orizontale. ”
Nici din formularea art. 85 şi nici din formularea art. 86 nu reiese că vreunuia
dintre aceste articole i se poate atribui o astfel de specializare în funcţie de
locul pe care contractanţii îl ocupă pe plan economic. Articolul 85, referindu-
se în general la toate acordurile care denaturează concurenţa în interiorul pieţei
comune, nu face nicio distincţie între aceste acorduri, în funcţie de încheierea
lor între operatorii concurenţi pe acelaşi plan sau între operatorii neconcurenţi
situaţi pe planuri diferite.
În principiu, unde Tratatul nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem. În
plus, nu trebuie să se excludă eventuala aplicare a art. 85 în cazul unui contract
de concesiune exclusivă, deoarece cesionarul şi concesionarul nu sunt
concurenţi între ei, nesituându-se astfel pe picior de egalitate.
Concurenţa poate fi denaturată în sensul art. 85 alin. (1) nu numai de
acordurile care o limitează între părţi, ci şi de acordurile care împiedică sau
restrâng concurenţa ce poate să fie exercitată între una dintre acestea şi terţe
părţi. Sub acest aspect, este irelevant dacă părţile unui acord se găsesc sau nu
pe picior de egalitate în ceea ce priveşte poziţia şi funcţia lor economică.

Acest lucru este evident cu atât mai mult cu cât, printr-un astfel de acord,
părţile ar putea urmări, împiedicând sau limitând concurenţa terţilor asupra
mărfurilor, să-şi instituie sau să-şi garanteze în interes propriu un avantaj
nejustificat, în detrimentul consumatorului sau al utilizatorului, contrar
obiectivelor generale ale articolului 85”.
Un acord vertical nu este încheiat între concurenţi şi, de aceea, prima facie,
este mai puţin anticoncurenţial decât un acord orizontal.
Excepţiile de minimis
Unele acorduri de cooperare verticale sau orizontale nu afectează într-o mare
măsură concurenţa nici intra-brand, nici inter-brand, iar efectele lor sunt
benefice din punct de vedere economic. Este situaţia întreprinderilor mici şi
mijlocii, a căror acorduri nu pot fi considerate că restrâng concurenţa întrucât
au o importanţă minoră şi scapă de sub incidenţa art. 101 alin. (1) TFUE (ex-
articolul 81 alin. (l) al Tratatului C.E).
Un acord nu se încadrează la art. 101 alin. (1) TFUE (ex-articolul 81 alin. (l) al
Tratatului C.E) în cazul în care nu produce un impact apreciabil asupra
concurenţei sau asupra comerţului interstatal, considerat a fi de importanţă
minoră (principiul „de minimis”).
În sprijinul acestui tip de înţelegeri, Comisia a emis mai multe Comunicări
începând cu anul 1968, în care a stabilit că un acord între întreprinderi nu
afectează comerţul între statele membre şi nu afectează considerabil con-
curenţa dacă îndeplineşte una din următoarele condiţii:
- acordul să intervină între întreprinderi concurente, prezente sau potenţiale
pe piaţa relevantă, a căror cotă pe piaţa respectivă nu depăşeşte 10%;
- în cazul înţelegerilor dintre întreprinderi neconcurente actuale sau viitoare,
cota acestora pe piaţa relevantă să nu depăşească 15%.
În cazul în care este dificil de calificat acordul, se aplică pragul de 10 procente.
Punctul 8 al Comunicării Comisiei din 2001 tratează cazurile verticale, în care
concurenţa poate fi restrânsă prin efectul cumulativ al acordurilor. În aceste
situaţii, pragul este redus la 5 procente, atât pentru acordurile între concurenţi,
cât şi pentru acordurile între neconcurenţi.
Exceptări de la aplicarea art. 101 alin. (1) TFUE (ex-articolul 81 alin. (l) al
Tratatului C.E)
În cazul în care se constată că un acord se încadrează la art. 101 alin. (1) TFUE
(ex-articolul 81 alin. (l) al Tratatului C.E), acesta poate beneficia de o
derogare, acordată potrivit art. 101 alin. (3) TFUE (ex-articolul 81 alin. (3) al
Tratatului C.E) din Tratat care instituie posibilitatea autorizării anumitor
acorduri prin acordarea de exceptări în bloc.
Condiţiile generale pentru ca un acord să fie exceptat potrivit dispoziţiilor
cuprinse de art. art. 101 alin. (3) TFUE (ex-articolul 81 alin. (3) al Tratatului
C.E) sunt cumulative. Astfel, acordul trebuie să contribuie la îmbunătăţirea
producţiei sau distribuţiei de produse ori la promovarea progresului tehnic
sau economic, asigurând totodată consumatorilor o parte echitabilă din
beneficiul obţinut contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei
mărfurilor sau la promovarea progresului economic.

Aceste condiţii pozitive se răsfrâng asupra consumatorilor finali prin

reducerea preţurilor, îmbunătăţirea calităţii produselor, perfecţionarea
distribuţiei etc.
Alături de aceste condiţii pozitive, acordurile, înţelegerile sau practicile vizate
de exceptare în bloc trebuie să satisfacă şi cerinţele negative de a:
- nu impune întreprinderilor participante restricţii care nu sunt indispensabile
pentru realizarea scopurilor propuse;
- nu elimină concurenţa pentru o parte semnificativă a produselor în cauză.
Dacă o singură condiţie dintre cele menţionate nu este îndeplinită,
excepţia nu se aplică. Sarcina dovedirii condiţiilor revine în sarcina
întreprinderilor care solicită beneficiile excepţiei.
În anumite condiţii, se poate prezuma îndeplinirea criteriilor prevăzute de art.
101 alin. (3) TFUE în cazul anumitor categorii de acorduri, ceea ce constituie
baza exceptărilor pe categorii acordate de Comisie.
Astfel de exceptări au fost făcute pentru o serie de domenii, printre care:
acorduri de specializare; cercetare şi dezvoltare; restrângeri verticale;
transferul de tehnologie şi franciza.
Sarcina de lucru 2
Stabileşte dacă între acordurile orizontale şi cele verticale există
asemănări sau deosebiri şi, în caz afirmativ, care sunt acestea.
2.1.2. Decizii de asociere între întreprinderi

Deciziile asociaţiilor agenţilor economici presupun necesitatea existenţei unor
forme de organizare, însă nu are importanţă felul acestora şi nici modul în
care sunt luate deciziile - formal sau informal.
Această interpretare extinsă generează riscul ca membrii asociaţiilor respective
să fie atraşi în decizii anticoncurenţiale; prezumţia operând împotriva lor, ei
trebuie să dovedească neimplicarea, respectiv că nu au fost prezenţi la reuni-
unile în care au fost luate deciziile respective, s-au opus deciziei etc.
Pentru a fi în prezenţa deciziilor asociaţiilor de întreprinderi, trebuie, în primul
rând, ca asocierea (indiferent care este forma sa) să grupeze întreprinderi.
Simpla grupare asociativă de întreprinderi nu intră, prin ea însăşi, în
prevederile articolului 101 alin. (1) TFUE (ex-articolul 81 alin. (1) TCE).
Numeroase sindicate sau asociaţii profesionale sunt, astfel, în afara sferei de
aplicare a dreptului concurenţial.

Activitatea necomercială a asociaţiei nu este un obstacol în aplicarea

articolului 101 TFUE (ex-articolul 81 TCE). Acest articol se aplică chiar din
momentul în care asociaţia poate să discute practicile restrictive şi de când
actele criticabile decurg din deciziile sale. Articolul 101 TFUE (ex-articolul 81
TCE) nu este susceptibil de a fi aplicat decât din momentul în care asociaţia ia
decizii care au un caracter obligatoriu şi restrictiv în ceea ce priveşte membrii.
Ca şi pentru acorduri, pragmatismul dreptului comunitar implică analiza dacă,
în fapt, decizia este restrictivă, deşi, în mod formal, ea se prezintă ca o simplă
recomandare.
Deciziile asociaţiilor trebuie să orienteze conduitele membrilor precum un
acord între întreprinderi. Asociaţiile care organizează saloane profesionale au
stat la baza unui important contencios comunitar: excluderea unui expozant sau
refuzul de a se asocia cu un potenţial expozant a avut, adesea, ca efect
marginalizarea comercială.
Termenul de asociere folosit de art. 101 TFUE (ex-articolul 81 TCE) nu este
limitat la un anumit tip de asociaţie. Poate include cooperative agricole,
asociaţii ale unor profesii liberale, asociaţii fără personalitate juridică, asociaţii
ale asociaţilor.
Noţiunea de decizie include reguli ale asocierilor respective, decizii care sunt
obligatorii pentru membrii asociaţiei sau au numai valoare de recomandare (T.
Ştefan, B. Andreşan-Grigoriu, 2007, pp. 522).
2.1.3. Înţelegerile şi practicile concertate

Chiar dacă nu există un acord, întreprinderile sunt sancţionate de art. 101
TFUE (ex-articolul 81 TCE) în cazul în care există o practică concertată.
Termenul de practici concertate se referă la coordonarea între întreprinderi
care, fără a ajunge la încheierea de înţelegeri formale, au adoptat, în mod
conştient, o cooperare practică, pentru evitarea riscurilor concurenţei.
O practică concertată poate consta într-un contact direct sau indirect între
firme, a cărui intenţie / al cărui efect este fie influenţarea comportamentului de
piaţă, fie dezvăluirea, către concurenţii lor, a comportamentelor pe care
intenţionează să le adopte în viitor.
Ideea de bază a incriminării practicilor concertate porneşte de la faptul că
agenţii economici trebuie să-şi stabilească politicile economice şi strategiile de
piaţă în mod independent, în cazul în care încalcă acest principiu şi îşi
coordonează acţiunile în mod voit, aducând atingere concurenţei,
comportamentul lor este sancţionat în conformitate cu art. 101 TFUE.
Practicile concertate nu trebuie însă confundate cu comportamentele similare
(paralele), când, fără a-şi coordona acţiunile, mai mulţi agenţi economici, în
funcţie de condiţiile pieţei respective, au aceeaşi atitudine - spre exemplu,
creşterea preţului unui produs finit, la date apropiate, cu sume similare, dar ca
urmare a creşterii preţului pentru materia primă pe piaţa mondială.

Noţiunea de practică lasă să se presupună că se desfăşoară un

comportament particular pe piaţă, care urmează concertării. O practică
poate fi, în egală măsură, negativă rezultând dintr-o abţinere anormală sau
chiar identică pentru toate concertările, ca şi pentru conduitele care ar urma
concertărilor, în realitate, aceasta este o înţelegere secretă, care poate fi
demascată datorită acestei noţiuni, în scop sau eu efect ilicit.
Noţiunea de practică concertată a fost interpretată foarte larg de Curtea
Europeană de Justiţie. Astfel, două hotărâri ale Curţii au permis, în anii '70, să
se contureze noţiunea de practică concertată: hotărârea pronunţată în cauza
48/69 ICI c. Comisia [1972] ECR 619 şi cea pronunţată în cauzele 40-48, 50,
54-56, 111, 113 şi 114/73 Cooperatieve Verenigning „Suiker Unie” UA c.
Comisia [1975] ECR 1663, 1942. În prima, Curtea de Justiţie a arătat că
noţiunea de practică concertată vizează formele de coordonare între
întreprinderi care, fără să fi realizat o convenţie propriu-zisă, substituiau o
cooperare practică între ele riscurilor concurenţiale, cooperare care ajungea la
condiţii de concurenţă care nu corespund condiţiilor normale ale pieţei.
Precizări importante au fost făcute şi în legătură cu hotărârea Suiker Unie din
16 decembrie 1975. Curtea de Justiţie arată că, din cauza dispoziţiilor neclare
ale tratatului cu privire la concurenţă, „orice operator economic trebuie să
determine, într-o formă autonomă, politica pe care înţelege să o urmeze pe
piaţa comună”.
Curtea a subliniat faptul că „această cerinţă de autonomie ... se opune ..., în
mod riguros, oricărui contact direct sau indirect între concurenţi, având ca
obiect sau efect fie să influenţeze comportamentul pe piaţă al unui concurent
actual sau potenţial, fie să dezvăluie unui asemenea concurent comportamentul
pe care s-a decis sau pe care-l are în vedere să-l urmeze el însuşi pe piaţă”.
Criteriul determinant este, deci, acceptarea conştientă sau voluntară a unei
pierderi de autonomie de către întreprinderile vizate, în acest caz, apare ideea
mecanismului înţelegerii secrete.
Criteriul decisiv pentru determinarea unei situaţii de concertare rezidă în
suprimarea sau atenuarea incertitudinii care există într-o situaţie concurenţială
normală atunci când întreprinderile sunt autonome pentru a-şi determina
comportamentul.
Eliminarea incertitudinii se poate face în diferite moduri. Sesiunea de reuniuni
(eventual secrete) nu este o raritate. Cu toate acestea, informaţiile care permit
eliminarea incertitudinii concurenţiale pot fi schimbate pe alte căi de către
reprezentanţii şi agenţii, de presa profesionistă etc. Trebuie, bineînţeles, ca
informaţiile schimbate să trateze comportamentul concurenţial al
întreprinderilor vizate (preţul, de exemplu) (Fuerea, 2006, pp. 218-220). Nu
este necesar ca acţiunea comună ilicită vizată să fie pusă în aplicare. Pierderea
conştientă şi dorită a autonomiei pe piaţă este suficientă pentru a constitui
elementul material sau obiectul infracţiunii. Există, în această situaţie, un
mecanism de coliziune care a fost aplicat, al cărui obiect a fost acela de a
afecta concurenţa pe piaţă. De asemenea, se poate ajunge la concluzia că nu
există nici o probă formală de contacte reciproce. Cu toate acestea,
întreprinderile se comportă într-o manieră paralelă, ceea ce face să se

presupună contacte prealabile.

Din jurisprudenţa comunitară rezultă că simplul paralelism al conduitelor poate
fi un indiciu al unei concertări prealabile, dar acesta nu este suficient.
Observarea paralelismului nu trebuie să se prelungească printr-o demonstraţie
care să conducă la o concertare prealabilă. Acesta este paralelismul nu numai
conştient, ci şi o punere de comun acord, care este criticabil.
Trebuie să distingem paralelismul comportamentului criticabil de simpla
reacţie inteligentă - şi, deci, conştientă - a pieţei. Asemenea reacţii pot fi foarte
rapide şî pot lua locul conduitelor paralele sau aliniate. Situaţia care prevalează
asupra acestor pieţe poate să dea iluzia unei concertări. Proba înţelegerii care
este plasată în spatele paralelismului presupune o demonstraţie. Circumstanţele
sunt determinate. Se poate, deci, să fie suficient să se arate că în contactul dat
este imposibil sau incredibil şi, astfel, că nu ar exista o înţelegere ascunsă.
Pentru a dovedi înţelegerea, caracterul imposibil sau incredibil al practicii
observate, trebuie să se recurgă la o analiză concretă a funcţionării pieţei
considerate. O piaţă care funcţionează în oligopol (piaţă în care nu există decât
câţiva vânzători în faţa unei mulţimi de cumpărători) poate să inducă conduite
paralele. Se poate merge, de asemenea, pe o piaţă extrem de transparentă, unde
fiecare cunoaşte trăsăturile esenţiale ale strategiei celorlalţi.
Sarcina de lucru 3
Precizează ce înţelegi prin noţiunea de practici concertate şi identifică
efectele asupra pieţei pe care acestea le generează.
2.2. Abuzul de poziţie dominantă. Spețe din jurisprudența CJUE

2.2.1. Sediul materiei
82 TCE) stabileşte că:
„este incompatibilă cu piaţa comună şi interzisă, în măsura în care ar putea aduce atingere
comerţului dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe
întreprinderi a unei poziţii dominante deţinute pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a
acesteia.
Aceste practici pot consta în special în:
(a) impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor
condiţii inechitabile de tranzacţionare;
(b) limitarea producţiei, comercializării sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul
consumatorilor;
(c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii

echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;

(d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor obligaţii
suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au
legătură cu obiectul acestor contracte”.
Esenţa articolului 102 TFUE este controlul puterii de piaţă fie de către o
singură societate, fie, în anumite condiţii, de un număr de societăţi. Articolul
102 TFUE nu interzice, însă, puterea de piaţă per se. Acesta denunţă abuzul de
puterea de piaţă.
Deţinerea unei poziţii dominante nu este condamnată, acesta fiind chiar
rezultatul eficienţei activităţii desfăşurate de o întreprindere. Dacă între-
prinderea îşi foloseşte puterea pentru a înăbuşi concurenţa, aceasta este o
practică anticoncurenţială, calificată drept abuz.
2.2.2. Piaţa relevantă

În scopul determinării dominanţei, este necesar să se stabilească piaţa pentru a
detecta dominaţia în raport cu concurenţii actuali sau potenţiali. Astfel,
caracterul dominant trebuie evaluat în legătură cu trei variabile: piaţa
produsului, piaţa geografică şi factorul temporal.
Definirea pieţei relevante este un instrument în vederea identificării şi a
definirii perimetrului în interiorul căruia se desfăşoară concurenţa dintre firme.
Ea permite stabilirea cadrului în interiorul căruia Comisia aplică principiile
politicii de concurenţă. Principalul scop al definirii pieţei este identificarea,
într-un mod sistematic, a constrângerilor concurenţiale cu care se confrunta
întreprinderile implicate.
Definirea pieţei permite, între altele, calcularea cotelor de piaţă ale
întreprinderilor active pe piaţa relevantă, care aduc informaţii utile privind
puterea de piaţă, în vederea evaluării unei poziţii dominante.
Piaţa relevantă este delimitată atât la nivelul produselor, cât şi în dimensiunea
sa geografică.
În general, piaţa relevantă a produsului cuprinde toate produsele şi / sau
serviciile pe care consumatorul le consideră interschimbabile sau substituibile,
în funcţie de caracteristicile produsului, de preţurile şi de utilizarea preconizată
a acestuia.
Este necesar să fie avute în vedere şi produsele şi / sau serviciile care ar putea
sa fie comercializate cu uşurinţă de către alţi producători, fără costuri de
reorientare importante, ori de către concurenţi potenţiali, la un cost rezonabil şi
într-un interval de timp limitat.
Abordarea generală a Comisiei şi a Curţii în ceea ce priveşte piaţa relevantă a
produsului s-a axat pe caracterul interschimbabil: măsura în care bunurile sau
serviciile supuse examinării sunt interschimbabile cu alte produse. Aceasta se
determină atât în ceea ce priveşte cererea, cât şi oferta din cadrul pieţei.
Din perspectiva cererii, caracterul interschimbabil necesită cercetarea
elasticităţii încrucişate a produsului. Astfel, elasticitatea încrucişată este
ridicată în cazul în care o creştere a preţului unui produs, spre exemplu carnea
de vită, determină cumpărătorii să se orienteze, într-un număr semnificativ,

spre carnea de miel sau de porc.
Existenţa unei elasticităţi încrucişate ridicate arată că produsele sunt în realitate
parte din aceeaşi piaţă. Poate fi, însă, dificilă obţinerea unor date de încredere
privind elasticitatea încrucişată corespunzătoare diferitelor produse.
În aceste condiţii, Comisia şi Curtea pot examina factorii adiacenţi pentru a
stabili dacă produsele sunt într-adevăr interschimbabile, inclusiv preţurile
respectivelor produse şi caracteristicile fizice. Relevanţa caracteristicilor fizice
ale produsului este exemplificată în cauza United Brands, în care Curtea a ţinut
cont de gust, de lipsa seminţelor şi de fineţea bananelor pentru a determina
dacă acestea constituie o piaţă separată faţă de alte fructe.
Mai recent, în cauza France Telecom, Tribunalul de Primă Instanţă a reţinut că
pieţele pentru accesul la internet de viteză redusă şi de viteză mare erau
distincte, din moment ce exista o substituibilitate insuficientă între ele.
Gradul în care produsele sunt interschimbabile poate, de asemenea, să fie
afectat de factori legaţi de ofertă. Chiar dacă societăţile fabrică produse
diferite, poate fi relativ uşor ca o societate să îşi adapteze instalaţiile pentru a
produce bunurile pe care o companie rivală le realizează. În aceste condiţii,
cele două produse pot fi considerate ca făcând parte din aceeaşi piaţă.
Cauzele următoare arată modul în care Curtea defineşte piaţă relevantă a
produsului şi problemele pe care aceasta le poate atrage.
Cauza 27/76 United Brands Company şi United Brands Continentaal BV c.
Comisia [1978] ECR 207 (P. Craig, G. de Burca, 2009, pp. 1257-1258) United
Brands producea banane şi a fost acuzată de o varietate de practici abuzive.
O primă problemă privea definirea pieţei relevante a produsului. United
Brands a susţinut că bananele făceau parte dintr-o piaţă mai mare a fructelor
proaspete şi a prezentat studii destinate să arate că elasticitatea încrucişată
dintre banane şi alte fructe este ridicată. Comisia a replicat că elasticitatea
încrucişată era redusă şi că bananele reprezentau o piaţă distinctă, deoarece
constituiau o piaţă importantă a dietei anumitor consumatori şi deoarece
acestea aveau calităţi speciale care făceau inacceptabile alte fructe ca substitut.
Curtea Europeană de Justiţie a reţinut următoarele:
„22. Pentru ca banana să fie considerată ca făcând obiectul unei pieţe suficient de distincte,
trebuie să poată fi individualizată prin intermediul caracteristicilor sale speciale care o
diferenţiază de alte fructe proaspete într-atâta încât este interschimbabilă în mică măsură cu
acestea şi nu suportă concurenţa din partea lor decât de o manieră abia perceptibilă.
23. Coacerea bananelor se produce în tot cursul anului, indiferent de anotimp. (...)
27. Dat fiind că banana reprezintă un fruct disponibil în orice moment în cantităţi suficiente,
măsura în care poate fi înlocuită cu alte fructe trebuie evaluată pe tot parcursul anului, pentru
a măsura gradul de concurenţă existent între ea şi celelalte fructe proaspete.
28. Din studiile privind piaţa bananei depuse la dosar, rezultă că aceasta nu comportă o
elasticitate încrucişată semnificativă pe termen lung, nici mai multă (...) substituibilitate
sezonieră în general, între banană şi toate fructele de sezon, ci numai între banană şi două
fructe ( piersică şi struguri de masă) şi într-o singură ţară (Germania) de pe piaţa geografică în
cauză.
29. În ceea ce priveşte cele două fructe disponibile în tot cursul anului (portocala şi mărul), în
cazul primului nu există interschimbabilitate şi în cazul celui de-al doilea există doar o
interschimbabilitate relativă.
30. Acest grad redus de substituibilitate se datorează caracteristicilor speciale ale bananei şi
tuturor factorilor care influenţează alegerea consumatorilor.
31. Banana are un anumit aspect, gust, o consistenţă fină, absenţa seminţelor şi o manipulare
uşoară, un nivel permanent de producţie care îi permite să satisfacă necesităţile constante ale
unei categorii importante a populaţiei compusă din copii, persoane în vârstă şi bolnavi.
32. În ceea ce priveşte preţul, două studii ale FAO arată că banana nu suportă influenţa
preţurilor – în scădere – ale altor fructe (şi numai a piersicilor şi a strugurilor de masă) decât
în lunile de vară şi în special în luna iulie, într-o proporţie care nu depăşeşte 20%. (...)
34. Din ansamblul acestor considerente rezultă că un număr mare de consumatori, care au
nevoie constantă de banane, nu sunt descurajaţi în mod notabil şi chiar apreciabil, să consume
acest produs prin apariţia pe piaţă a altor fructe proaspete şi nici chiar perioadele de vârf nu îl
afectează decât o perioadă redusă de timp şi în mod limitat din punctul de vedere al
substituibilităţii.
35. Rezultă că piaţa bananelor constituie o piaţă suficient de distinctă de cea a celorlalte tipuri
de fructe proaspete.”
Cauza 322/81 Nederlandsche Banden-Industrie Michelin NV c. Comisia

[1983] ECR 3461 (P. Craig, G. de Burca, 2009, pp. 1258-1259)
Comisia a introdus o acţiune împotriva societăţii Michelin, bazată pe practica
acordării unor reduceri la vânzarea de anvelope care nu aveau legătură cu
diferenţe obiective ale costurilor.
Prin urmare, se susţinea că reducerile erau acordate pentru a lega cumpărătorii
de Michelin. Michelin era considerată ca deţinând o poziţie dominantă pe piaţa
pentru cauciucurile noi de rezervă pentru camioane, autobuze şi alte
autovehicule similare. Michelin a susţinut că această definire a pieţei
produsului era arbitrară şi artificială şi trebuiau, de asemenea, să se ia în
considerare şi cauciucurile pentru maşini şi furgonete, precum şi cauciucurile
reşapate.
„37. După cum a subliniat în mod repetat Curtea (...), în scopul examinării poziţiei prezumtiv
dominante a unei întreprinderi în cadrul unei pieţe determinate, condiţiile concurenţei trebuie
evaluate în cadrul pieţei care reuneşte totalitatea produselor care, în funcţie de caracteristicile
lor, sunt în mod special capabile să satisfacă nevoi constante şi sunt într-o mică măsură
interschimbabile cu alte produse. Trebuie, totuşi, să observăm că determinarea pieţei
relevante permite să se stabilească dacă întreprinderea vizată are posibilitatea de a împiedica
menţinerea unei concurenţe efective şi de a se comporta, într-o măsură apreciabilă, în mod
independent faţă de concurenţii, clienţii şi consumatorii săi. În acest scop, nu am putea deci să
ne limităm numai la examinarea caracteristicilor obiective ale produselor în cauză, ci trebuie
să luăm în considerare şi condiţiile de concurenţă şi structura cererii şi ofertei de pe piaţă.
38. De altfel, Comisia şi Nederlandsche Banden-Industrie Michelin au fost de acord să nu ia
în considerare, în vederea aprecierii cotelor de piaţă, cauciucurile noi originale. Într-adevăr,

datorită structurii particulare a cererii, caracterizată prin comenzi directe ale producătorilor de
automobile, concurenţa se desfăşoară în acest domeniu, conform unor reguli şi factori total
diferiţi.
39. În ceea ce priveşte cauciucurile de rezervă, trebuie mai întâi să constatăm că nu există
interschimbabilitate, la nivelul utilizatorilor, între cauciucurile pentru autoturisme şi furgonete
pe de o parte, şi cele pentru vehicule de mare tonaj, pe de altă parte. Prin urmare, concurenţa
pe piaţa cauciucurilor pentru vehicule de mare tonaj nu este deloc influenţată de cauciucurile
pentru autoturisme şi furgonete.
40. În afară de aceasta, structura cererii pentru fiecare dintre aceste grupe de produse este
diferită. Într-adevăr, cumpărătorii cauciucurilor pentru vehicule de mare tonaj sunt, în cea mai
mare parte, profesionişti (...) pentru care (...) cumpărarea cauciucurilor de rezervă constituie o
cheltuială considerabilă (...). Dimpotrivă, pentru cumpărătorul mediu de cauciucuri pentru
autoturisme sau furgonete, cumpărarea de cauciucuri constituie un fapt ocazional (...).
41. Trebuie să subliniem, în final, absenţa elasticităţii ofertei între cauciucurile pentru
maşinile de mare tonaj şi cauciucurile pentru autoturisme, ca urmare a diferenţelor
semnificative dintre tehnicile de producţie şi dintre instalaţiile şi utilajele necesare în acest
scop. Împrejurarea că modificarea instalaţiilor de producţie necesare pentru fabricarea
cauciucurilor uşore, în locul cauciucurilor grele şi invers, necesită timp şi investiţii
considerabile, are drept consecinţă faptul că nu există raporturi perceptibile între cele două
grupe de produse, care să permită adaptarea la situaţia cererii de pe piaţă (...).
45. Prin urmare, în vederea stabilirii existenţei unei poziţii dominante a Nederlandsche
Banden-Industrie Michelin, Comisia a apreciat în mod întemeiat cota de piaţă a acesteia în
domeniul cauciucurilor de rezervă pentru camioane, autobuze şi alte autovehicule similare şi
a exclus luarea în considerare a cauciucurilor pentru autoturisme şi furgonete.”
Piaţa geografică relevantă este definită ca fiind teritoriul pe care toţi
comercianţii operează în condiţii identice sau suficient de omogene de
concurenţă în legătură cu produsele sau serviciile relevante, fără a fi necesar ca
acele condiţii să fie perfect omogene.
În absenţa unor factori speciali, piaţa geografică relevantă a fost considerată în
cauza Hilti ca fiind întreaga Comunitate Europeană.
Piaţa geografică este dependentă de mai mulţi factori, în sensul că poate fi
limitată de restricţii ce ţin de transport, măsuri legislative, natura produsului,
care fac puţin probabilă existenţa unei pieţe la nivelul întregii Comunităţi (nu
există o piaţă comunitară a pâinii, de exemplu).
Cauza United Brands oferă un exemplu cu privire la modul de gândire al Curţii
şi în ceea ce priveşte piaţa geografică relevantă.
Cauza 27/76 United Brands Company şi United Brands Continentaal BV c.
Comisia [1978] ECR 207
Faptele au fost expuse anterior. United Brands a reţinut că Comisia a
interpretat greşit piaţa geografică. Comisia exclusese Franţa, Italia şi Marea
Britanie din cauza condiţiilor speciale de comercializare existente în aceste
ţări. Reclamantele au acceptat aceasta, dar au replicat că condiţiile de
comercializare erau, de asemenea, diferite în fiecare dintre celelalte ţări care
fuseseră tratate de Comisie ca fiind piaţa geografică relevantă.

„44. Condiţiile pentru aplicarea articolului 86 în cazul unei întreprinderi aflate într-o poziţie
dominantă implică delimitarea clară a părţii substanţiale din piaţa comună în care aceasta este
capabilă să se angajeze în eventualele practici abuzive care împiedică o concurenţă efectivă,
zonă în care condiţiile obiective de concurenţă ale produsului în cauză trebuie să fie similare
pentru toţi operatorii economici.
45. Comunitatea nu a instituit o organizare comună a pieţei agricole a bananelor.
46. De aici rezultă situaţii naţionale foarte diversificate, menţinând regimuri foarte diferite de
import care reflectă o anumită politică comercială caracteristică statelor vizate.
[Curtea a examinat apoi organizarea specială a pieţei pentru banane din Franţa, Italia şi
Marea Britanie. Aceste organizări erau diferite în ceea ce priveşte detaliile, dar în general
arătau un tratament preferenţial pentru bananele provenite din teritoriile de peste mări ale
celor trei părţi sau din Commonwealth. Ea a conţinut după cum urmează:]
51. Organizarea naţională a acestor trei pieţe are drept consecinţă faptul că bananele vândute
de reclamantă nu sunt la egalitate de concurenţă cu celelalte banane vândute în aceste state,
beneficiare ale unui regim preferenţial şi aceste trei pieţe naţionale au fost, pe bună dreptate,
excluse de către Comisie din piaţa geografică examinată.
52. În schimb, celelalte şase state constituie pieţe în întregime libere, chiar dacă sunt expuse
unor dispoziţii tarifare distincte şi unor costuri de transport în mod necesar diferite, dar
nediscriminatorii şi în care condiţiile de concurenţă sunt acelaşi pentru toţi.
53. Din perspectiva posibilităţii de exercitare a unei concurenţe libere, aceste şase state
constituie un ansamblu suficient de omogen pentru a putea fi examinat în mod global.”
În unele cazuri, sfera pieţei geografice va fi relativ necomplicată.
Astfel s-a întâmplat în cauza British Telecomunications, în care problema era
dacă respectiva societate abuzase de poziţia sa dominantă în ceea ce priveşte
agenţiile de transmitere a mesajelor din Marea Britanie: piaţa geografică era
Marea Britanie, în cadrul căreia British Telecomunications deţinea monopolul
prestării serviciilor de telecomunicaţii.
În alte cazuri, sfera pieţei geografice poate fi influenţată de factori cum ar fi
costurile de transport. Astfel s-a întâmplat în cauza Napier Brown-British
Sugar. Comisia a decis că, pentru a stabili dacă o societate britanică deţinea o
poziţie dominantă în producţia şi vânzarea zahărului, piaţa relevantă era Marea
Britanie, din moment ce importurile erau foarte limitate şi funcţionau ca o
completare pentru zahărul britanic, nu ca o alternativă.
Piaţa temporală evidenţiază schimbările structurale intervenite în timp pe
aceeaşi piaţă, efect al factorilor de mediu, climă, preferinţe ale consumatorilor,
modă, trend etc. Astfel, o societate poate deţine putere de piaţă la un anumit
moment al anului, când concurenţa din partea altor produse este redusă
deoarece aceste produse nu sunt disponibile decât sezonier.
Este la fel de important să observăm că însăşi definiţia pieţei produsului
comportă o dimensiune temporală, în sensul că progresul tehnologic şi
modificarea obiceiurilor consumatorilor schimbă graniţele dintre pieţe.

2.2.3. Poziţia dominantă

Poziţia dominantă nu este interzisă nici pe piaţa comunitară, nici pe piaţa
românească. Agenţii economici care deţin o astfel de poziţie intră sub incidenţa
normelor menţionate numai dacă abuzează prin recurgerea la fapte
anticoncurenţiale.
În aceste context, este necesară definirea noţiunii de poziţie dominantă,
aceasta putând fi caracterizată ca fiind situaţia în care un agent economic este
capabil, într-o măsură apreciabilă, să se comporte independent faţă de
furnizori, concurenţi şi clienţi, permiţându-i astfel să afecteze mediul
concurenţial pe piaţa relevantă.
În general, poziţia dominantă derivă dintr-o combinaţie de mai mulţi factori
care, luaţi separat, nu sunt semnificativi.
O întreprindere are o poziţie dominantă atunci când puterea sa economică îi
permite să opereze pe piaţă fără să ţină cont de reacţia concurenţilor săi, a
consumatorilor intermediari şi finali.
Ca urmare, o întreprindere care deţine o poziţie dominantă poate să abuzeze de
aceasta pentru a-şi creşte veniturile şi pentru a-şi consolida poziţia pe piaţă,
atât prin slăbirea sau eliminarea concurenţilor, cât şi prin interzicerea accesului
pe piaţă a unor noi competitori.
Rezultă că poziţia dominantă este situaţia în care una sau mai multe firme
dispun de o putere economică, ce poate obstrucţiona concurenţa pe piaţa pe
care acţionează, poziţia lor permiţând acţiuni în dispreţul legilor concurenţei, al
interesului clienţilor şi al consumatorilor.
Uneori poziţia dominantă este determinată şi de conjunctura pieţei prin absenţa
unor competitori, slaba putere economică a concurenţilor, controlul resurselor,
exploatarea tehnologiei, reţele puternice de distribuţie etc.
Sarcina de lucru 4
Defineşte abuzul de poziţie dominantă prin raportare la art. 102 din
Tratatul CE.
2.2.4. Exploatarea abuzivă a dominanţei

Articolul 102 TFUE (ex-articolul 82 din Tratatul CE) prevede că orice abuz
din partea unuia sau mai multor agenţi economici aflaţi într-o poziţie
dominantă în piaţa internă sau într-un segment important al acesteia este
interzis, atâta vreme cât poate afecta comerţul dintre ţările membre.
Pentru ca articolul să fie aplicat, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- firma să deţină o poziţie dominantă, sub aspect economic. În evaluarea

puterii economice se iau în considerare: cota ei de piaţă alături de alţi
factori, cum ar fi - dacă pe piaţă mai există concurenţi credibili; dacă firma
respectivă îşi are propria ei reţea de distribuţie; dacă are asigurat accesul la
materii prime etc. Se evaluează toţi factorii care permit firmei să fie
deasupra condiţiilor de concurenţă existente pe piaţă la un moment dat;
- firma domină piaţa internă sau doar o parte importantă a pieţei interne prin
puterea de a acţiona fără a ţine seama de iniţiativele şi comportamentele
concurenţilor în privinţa preţurilor, nivelului producţiei, distribuţiei;
- firma abuzează de poziţia sa, potrivit art. 102 lit. a) - d) TFUE prin:
a) impunerea directă sau indirectă a practicilor necinstite de vânzare sau
cumpărare sau a altor condiţii comerciale inechitabile;
b) limitarea producţiei, pieţelor sau a dezvoltării tehnologice, în dezavantajul
consumatorilor;
c) aplicarea de condiţii inegale la tranzacţii de acelaşi fel încheiate cu alţi
parteneri, plasându-i astfel pe o poziţie dezavantajată din punct de vedere al
concurenţei;
d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către celelalte părţi
contractante a unor obligaţii suplimentare, care, prin natura lor şi conform
uzanţei comerciale, nu au nicio legătură cu obiectul contractelor respective.
Subliniem faptul că art. 102 TFUE interzice numai abuzul de poziţie
dominantă, nu doar simpla sa existenţă.
În aplicarea art. 102 apar TFUE două aspecte: pe de o parte, controlul
comportamentului abuziv pe piaţă datorită restrângerii libertăţii de alegere a
consumatorilor determinată de faptul că o firmă dominantă pe piaţă, practic
elimină concurenţa, preluând controlul asupra uneia sau mai multor
întreprinderi concurente şi, pe de altă parte, modul în care Uniunuea dă
Comisiei nu numai puterea de a interzice înţelegerile şi abuzul de poziţie
dominantă, ci şi posibilitatea de a exercita un control prealabil asupra
concentrărilor economice.
Deoarece, în absenţa abuzului de poziţie de dominantă, art. 102 TFUE nu se
aplică, trebuie dovedită existenţa acestei situaţii şi a efectelor negative
resimţite în cazul concurenţei, al bunăstării consumatorului şi al nivelului de
integrare de pe piaţă. Pe de altă parte, firma care face obiectul investigaţiei are
obligaţia să demonstreze că nu ocupă o asemenea poziţie dominantă pe piaţă
şi/sau nu face abuz de această poziţie.
În cazul în care nu este vorba despre un monopol legal, Curtea va examina
două tipuri de dovezi pentru a stabili dacă o societate are putere de piaţă,
respectiv cota de piaţă deţinută de întreprindere şi dacă alţi factori servesc la
accentuarea dominaţiei.
O întreprindere cu un monopol legal poate fi dominantă în sensul articolului
102 TFUE. Acordarea unui monopol legal nu conferă imunitate faţă de dreptul
comunitar al concurenţei, sub rezerva articolului 106 alin. (2) TFUE.
În ceea ce priveşte cota de piaţă, aceasta reprezintă principalul criteriu
pentru a determina dacă o întreprindere deţine putere de piaţă.

În general, se consideră că o firmă are o poziţie dominantă pe piaţă atunci când

controlează peste 40% dintr-o anume piaţă.
Astfel, în cauza United Brands, cele 40-45% din piaţă ale United Brands au
fost considerate ca fiind suficiente, deşi Curtea a examinat şi alţi factori
indicatori ai dominanţei sale.
Totuşi, în cauza Hoffman-La Roche, Curtea a desfiinţat o decizie prin care
Comisia constata că societatea era dominantă pe piaţă pentru vitaminele B3,
din care deţinea doar 43%. Curtea nu a fost convinsă că existau alţi factori care
să susţină concluzia că întreprinderea este dominantă pe această piaţă, dar a
precizat că, în afara unor împrejurări excepţionale, existenţa unei cote foarte
mari de piaţă, care a fost deţinută o perioadă de timp, indică prin ea însăşi
dominanţa. Aceasta ar asigura întreprinderii vizate libertatea de acţiune care
constituie semnul distinctiv al unei poziţii dominante (Craig & Burca, 2009, p.
1265).
În cauza Akzo, Curtea Europeană de Justiţie a reţinut că o cotă de piaţă de 50%
ar putea fi considerată ca foarte mare şi, prin urmare, indicatoare a unei poziţii
dominante, constatare repetată în cauza Irish Sugar.
În cele mai multe cazuri însă, cota de piaţă nu este suficientă în a determina
puterea pe piaţă. Alţi factori care trebuie avuţi în vedere privesc analiza
economică a constrângerilor asupra firmei şi a modului în care
comportamentul firmei poate influenţa condiţiile de pe piaţă.
Poate fi dificil să se determine ce alţi factori indică dominanţă. Astfel, este
necesar a fi analizaţi şi alţi factori - structura şi operaţiile realizate pe pieţele
de referinţă, comportamentul firmelor concurente, capitalul disponibil şi
accesul la tehnologie – din moment ce, chiar dacă o societate deţine o cotă de
piaţă relativ mare, aceasta poate fi fragilă din cauza posibilităţii unor nou veniţi
pe piaţă.
Una din cele mai importante întrebări căreia trebuie să i se răspundă este
dacă există sau nu bariere în calea pătrunderii pe piaţă, deoarece prezenţa
acestora poate demonstra existenţa unei pieţe protejate, pe care nu se poate
manifesta liber concurenţa, făcând dificilă pătrunderea pe piaţă a altor
societăţi.
Abordarea Curţii referitor la acest aspect poate fi exemplificată de hotărârea
pronunţată în cauza Hoffman-La Roche.
Cauza avea ca obiect un pretins comportament abuziv în legătură cu
vitaminele. După ce a definit pieţele relevante, Curtea a examinat dacă
societatea Hoffman-La Roche se afla în poziţie dominată. A fost luată în
considerare cota sa de piaţă, după care Curtea a evaluat relevanţa altor factori
care ar putea indica puterea de piaţă. Comisia enumerase o serie de astfel de
factori. Curtea a respins, spre exemplu, faptul că societatea Hoffman-La Roche
îşi menţinuse cota de piaţă, din moment ce aceasta putea rezulta dintr-un
comportament concurenţial eficient. Ea a respins, de asemenea, argumentul
legat de faptul că Hoffman-La Roche ar fi produs o gamă mai largă de
vitamine decât alte întreprinderi, din moment ce Comisia însăşi constatase că
fiecare grup de vitamine constituia o piaţă separată (Craig & Burca, 2009, p.
1267).
Trebuie să remarcăm că atât Curtea Europeană de Justiţie cât şi Comisia au

înţeles să adopte o perspectivă relativ largă a barierelor la intrare. Cu toate
acestea, este discutabil dacă o serie dintre aceşti factori ar trebui priviţi ca
bariere la intrare. Astfel, economiile de scară au fost considerate ca fiind
relevante în evaluarea puterii de piaţă a unei anumite societăţi, la fel ca şi
puterea capitalului întreprinderii şi accesul său la pieţele de capital.
Totuşi, nu putem să trecem cu vederea faptul că primele sunt aproape sigur
indicii ale eficienţei. O întreprindere realizează economii de scară atunci când
îşi reduce costurile unitare producând mai multe bunuri sau servicii (adică
atunci când costurile medii scad, pe măsură ce creşte producţia). Acest efect
apare atunci când este posibilă repartizarea costurilor fixe asupra unei producţii
mai mari. Se poate menţiona exemplul camionului de gabarit mai mare, care
permite transportul unui volum mai important, dar nu necesită decât un şofer.
Este la fel de discutabil dacă existenţa integrării verticale ar trebui privită ca un
factor care indică dominanţa (Craig & Burca, 2009, p. 1268).
O întreprindere este integrată vertical atunci când controlează din amontele şi
din avalul producţiei mărfurilor în cauză, ceea ce îi permite să controleze
modul în care un produs ajunge pe piaţă.
În cauza United Brands, pentru ca bananele să ajungă pe piaţa europeană,
trebuiau să treacă prin mai multe etape: creştere, culegere, transport, coacere şi
sistemul de distribuţie. United Brands controla cercetarea în domeniul
cultivării bananelor, plantaţiile, vapoarele cu capacităţi frigorifice, spaţiile de
coacere şi sistemul de distribuţie. O întreprindere care ar fi încercat să intre pe
piaţă ar fi trebuit să investească foarte mult pentru a avea posibilitatea de acces
la această piaţă. Este, de asemenea, discutabil dacă tehnologia superioară ar
trebui percepută ca o barieră la intrare. Orice societate nouă care doreşte să
pătrundă pe piaţă ar trebuie să se aştepte că va fi nevoită să cheltuiască bani
pentru dezvoltarea tehnologiei şi a know-how-ului. Aceste costuri nu vor fi
neapărat mai mari decât cele ale societăţii vizate.
Prevederile legale din cadrul statelor membre care îngreunează pătrunderea pe
piaţă a noilor societăţi au fost, de asemenea, privite ca putând conduce la o
poziţie dominantă.
O piaţă poate fi dominată în mai multe moduri: izolat sau colectiv, de exemplu;
comercial şi/sau juridic. Articolul 102 TFUE nu prevede dominaţia decât prin
una sau mai multe întreprinderi. Noţiunea de întreprindere este comună
articolelor 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
Rezultă, astfel, că un grup unitar poate fi considerat ca o singură întreprindere
dominantă. Dominaţia individuală a unei pieţe este forma cea mai frecventă a
dominaţiei. Acesta este, adesea, cazul întreprinderilor publice care beneficiază,
în anumite cazuri, de un drept exclusiv. Articolul 102, ca şi articolul 101 din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, nu distinge printre
întreprinderi pe cele care au un statut public sau privat.
Noţiunea de poziţie dominantă colectivă nu a apărut decât recent în dreptul
Uniunii Europene. Cu toate acestea, ea nu este exclusă de articolul 102 Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene care are în vedere, în mod expres,
faptul că o dominaţie poate fi deţinută de „una sau mai multe întreprinderi”
care urmăresc să elimine concurenţii de pe piaţă.

O poziţie dominantă colectivă poate să fie caracterizată prin legături structurale
între întreprinderile considerate (aceste legături pot fi contractuale sau
capitaliste) şi, în funcţie de structura concurenţei pe piaţă (oligopol), aceste
legături conferă întreprinderilor legături asemănătoare unei situaţii de
dominaţie.
În ceea ce priveşte problema de a şti dacă simpla structură a pieţei poate pune
în evidenţă o poziţie dominantă colectivă, Comisia estimează că dacă membrii
unui oligopol sunt prezenţi pe aceeaşi piaţă, adoptă atitudini asemănătoare şi
dacă există concurenţă efectivă în afara oligopolului, aceste legături economice
sunt suficiente.
Sarcina de lucru 5
Argumentează din punct de vedere juridic interdicţia abuzului de
poziţie dominantă, cu exemplificarea unor practici anticoncurenţiale.
2.3. Controlul concentrărilor

2.3.1 Consideraţii prealabile
Controlul juridic al concentrărilor reprezintă o componentă importantă a
oricărui regim pentru reglementarea concurenţei.
Deşi sunt aplicabile anumitor concentrări, conform jurisprudenţei Curţii de
Justiţie, art. 101 şi art. 102 TFUE nu sunt suficiente pentru a controla toate
operaţiunile care s-ar putea dovedi incompatibile cu sistemul de concurenţă
preconizat de tratate.
Comisia Europeană a fost instituţia comunitară care a susţinut permanent că
este necesară o formă de control al concentrărilor, începând din anul 1966
(Ştefan & Andreşan-Grigoriu, 2007, p. 565).
În anul 1973, Comisia a prezentat o primă propunere de reglementare privind
controlul concentrărilor, dar întrucât trebuia aprobată în unanimitate de
Consiliu, a fost nevoie de un timp îndelungat pentru a convinge toate statele
membre de necesitatea unui control asupra concentrărilor. Deşi statele membre
au recunoscut că un oarecare control al concentrărilor este necesar, ele nu au
fost de acord cu privire la graniţa dintre controlul naţional şi cel comunitar al
concentrărilor şi cu privire la forma mai exactă de exercitare a controlului
comunitar.
După numeroase proiecte succesive de regulamente privind concentrările, o
reglementare în domeniu a fost în cele din urmă adoptată de către Consiliu în
decembrie 1989, respectiv Regulamentul (CEE) 4064/89.

Modificări ulterioare au avut loc şi regimul actual poate fi găsit în

Regulamentul (CE) 139/2004 din 20 ianuarie 2004 privind controlul
concentrărilor economice între întreprinderi şi alte reglementări care îl însoţesc
(Craig & Burca, 2009, pp. 1300 – 1301).
A fost adoptat şi un regulament de implementare a Regulamentului 139/2004:
Regulamentul (CE) nr. 802/2004 al Comisiei din 21 aprilie 2004 de punere în
aplicare a Regulamentului (CE) nr. 139/2004 privind controlul concentrărilor
economice între întreprinderi, regulament ce a fost modificat prin
Regulamentul (CE) nr. 1033/2008 al Comisiei din 20 octombrie 2008, publicat
în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 279/3 din 20 octombrie 2008.
2.3.2. Raţiunea existenţei controlului concentrărilor

Regulamentul 139/2004 se aplică unor schimbări structurale semnificative, al
căror impact asupra pieţei depăşeşte frontierele naţionale ale unui stat membru.
Concentrările care nu sunt reglementate de regulament intră, în principiu, în
jurisdicţia statelor membre.
Regulamentul nu defineşte ce înseamnă a fuziona sau a realiza o concentrare,
ci doar descrie concentrarea ce intră în sfera sa de aplicare.
Concentrările pot fi de trei tipuri, respectiv concentrări orizontale, concentrări
verticale şi concentrări conglomerate.
Concentrările orizontale sunt cele între societăţi care fabrică aceleaşi produse
şi operează la acelaşi nivel al pieţei.
Concentrările verticale sunt cele între societăţi care operează la niveluri de
distribuire diferite ale pieţei aceluiaşi produs.
Concentrările conglomerate sunt acelea între societăţi care nu au nicio
legătură una cu cealaltă pe piaţa niciunui produs.
Dintre acestea, concentrările orizontale sunt probabil cele mai dăunătoare
pentru procesul concurenţei.
O concentrare poate produce un efect apreciabil asupra concurenţei, aspect
care motivează reglementarea concentrărilor. Astfel, o concentrare orizontală
poate permite noii entităţi să stabilească preţul şi producţia în acelaşi fel ca şi o
singură firmă monopolistă, cu aceleaşi consecinţe pentru bunăstarea
consumatorilor. O concentrare verticală nu reprezintă decât o formă de
integrare verticală: o societate poate stabili relaţii cu cele din avalul pieţei
printr-o serie de mijloace, începând cu contractul obişnuit, apoi cu acordurile
de distribuţie exclusivă, până la concentrarea verticală. O astfel de relaţie
verticală poate fi potenţial anticoncurenţială, de exemplu prin închiderea
magazinelor de desfacere pentru alţi producători, dar, în acelaşi timp, poate să
îmbunătăţească distribuţia unui produs de marcă şi astfel să promoveze
concurenţa între mărci.
Un alt motiv pentru reglementarea concentrărilor constă în faptul că o
concentrare poate duce la restructurarea fabricilor existente, cu efecte
ulterioare asupra şomajului şi a vitalităţii regionale (Craig & Burca, 2009, pp.
1302 – 1303).
Concentrările pot totuşi produce un impact benefic şi pot consolida

eficienţa economică într-o serie de moduri diferite.
Astfel, concentrările pot facilita culegerea beneficiilor economiilor de scară.
Societăţile vor produce cel mai eficient atunci când pot maximiza economiile
de scară. Acestea sunt economii care pot fi exploatate de societatea care are
dimensiunile optime pentru acel tip de industrie. Un anumit produs poate fi,
spre exemplu, fabricat mai eficient cu un anumit utilaj, dar acest utilaj poate
necesita o anumită cifră de afaceri înainte să fie viabil din punct de vedere
economic. Concentrările reprezintă o modalitate în care se poate profita de pe
urma economiilor de scară.
Concentrările pot, de asemenea, să accentueze eficienţa de distribuire. Spre
exemplu, poate fi mai eficient pentru societatea producătoare care urmăreşte să
îşi extindă operaţiunile în avalul pieţei, în sfera distribuţiei, să fuzioneze cu un
distribuitor existent, în loc să înveţe de la zero aptitudinile necesare în acest
nou domeniu. Nu în ultimul rând, menţionăm drept un beneficiu al
concentrărilor faptul că o fuziune poate reprezenta alternativa de evadare de la
drumul spre insolvenţă.
Sarcina de lucru 6
Defineşte concentrările de întreprinderi stabilind modul de realizare şi
scopul creării acestora.
2.3.3. Sfera de aplicare a Regulamentului (CE) 139/2004

Regulamentul (CE) 139/2004 nu se aplică decât în cazul în care există o
concentrare. Articolul 3 alin. (1) din Regulament dispune în acest sens:
„Se consideră că se realizează o concentrare în cazul în care modificarea de
durată a controlului rezultă în urma:
(a) fuzionării a două sau mai multe întreprinderi independente anterior sau părţi ale
unor întreprinderi sau
(b) preluării, de către una sau mai multe persoane care controlează deja cel puţin o
întreprindere sau de către una sau mai multe întreprinderi, fie prin achiziţionarea de
valori mobiliare sau de active, fie prin contract sau prin orice alte mijloace, a
controlului direct sau indirect asupra uneia sau mai multor întreprinderi sau părţi
ale acestora”.
Articolul 3 alin. (1) trebuie coroborat cu articolul 3 alin. (2), care prevede:
„controlul decurge din drepturi, contracte sau orice alte mijloace care, fie separat, fie
combinate şi având în vedere considerentele de drept sau de fapt relevante, conferă

posibilitatea exercitării unei influenţe decisive asupra unei întreprinderi, în special prin:
(a) dreptul de proprietate sau dreptul de folosinţă integrală sau parţială asupra activelor
unei întreprinderi;
(b) drepturi sau contracte care conferă o influenţă decisivă asupra structurii, voturilor
sau deciziilor organelor unei întreprinderi”.
Pentru ca o concentrare să fie sancţionată de regulamentul privind
concentrările economice, aceasta trebuie să aibă o dimensiune comunitară.
Aceasta este definită la articolul 1 alin. (2) din Regulament:
„O concentrare are dimensiune comunitară în cazul în care:
(a) cifra de afaceri totală realizată la nivel mondial de toate întreprinderile implicate
depăşeşte 5000 de milioane euro şi
(b) cifra de afaceri totală realizată în Comunitate de către fiecare din cel puţin două
întreprinderi implicate depăşeşte 250 de milioane euro, cu excepţia cazurilor în care
fiecare dintre întreprinderile implicate realizează mai mult de două treimi din cifra sa
totală de afaceri la nivel comunitar într-unul şi acelaşi stat membru.”
Întinderea controlului comunitar privind concentrările este extinsă de articolul
1 alin. (3).
S-a apreciat că concentrările care se situau sub pragurile de la art. 1 alin. (2)
puteau fi totuşi examinate în temeiul legislaţiilor privind concentrările din
diferite state membre şi acest fapt putea fi costisitor şi putea, de asemenea, să
dea naştere unor evaluări care veneau în conflict una cu alta în diferitele
sisteme juridice.
Extinzând întinderea controlului comunitar privind concentrările astfel încât să
cuprindă acele concentrări care ar putea produce un impact semnificativ în
diferite state membre, s-a sperat, prin urmare să se asigure că impactul
concurenţial al unor astfel de concentrări poate fi examinat pentru comunitate
în ansamblul ei.
Articolul 1 alin. (3) prevede:
„O concentrare care nu atinge pragurile prevăzute la alin. (2) are dimensiune comunitară în
cazul în care:
(a) cifra totală de afaceri combinată realizată la nivel mondial de toate întreprinderile
implicate depăşeşte 2500 de milioane de euro;
(b) în fiecare din cel puţin trei state membre, cifra totală de afaceri combinată realizată
de toate întreprinderile implicate depăşeşte 100 de milioane euro;
(c) în fiecare din cel puţin trei state membre care sunt incluse la litera (b), cifra totală
de afaceri realizată de către fiecare din cel puţin două dintre întreprinderile
implicate depăşeşte 25 de milioane de euro şi
(d) cifra totală de afaceri realizată în Comunitate de către fiecare din cel puţin două
dintre întreprinderile implicate depăşeşte 100 de milioane de euro,cu excepţia
cazurilor în care fiecare dintre întreprinderile implicate realizează mai mult de două
treimi din cifra sa totală de afaceri la nivel comunitar într-unul şi acelaşi stat
membru”.

Regulamentul (CE) 139/2004 prevede în art. 4 alin. (1) că concentrările care au

o dimensiune comunitară trebuie notificate în prealabil Comisiei.
Articolul 4 alin. (3) impune Comisiei o obligaţie de a publica notificările
despre care se consideră că se încadrează în sfera Regulamentului.
Neîndeplinirea obligaţiei de notificare prealabilă poate duce la aplicarea de
amenzi, în temeiul art. 14 alin. (2) litera a).
Există un formular standard, cunoscut ca „formularul CO”, care este folosit
pentru notificare. Acest formular impune părţilor să înainteze Comisiei
anumite informaţii, inclusiv copii de pe documentaţia de realizare a
concentrării, copii ale conturilor părţilor implicate şi copii ale oricăror rapoarte
care au fost pregătite în vederea concentrării.
Eficienţa controlului concentrărilor impune, de asemenea, ca fuziunea propusă
să nu fie finalizată pe durata examinării de către Comisie.
Articolul 7 alin. (1) din Regulament prevede suspendarea unei concentrări
înainte de notificare sau până ce a fost declarată compatibilă cu piaţa comună
în temeiul unei decizii adoptate în conformitate cu art. 6 alin. (1) lit. b), art. 8
alin. (2) sau pe baza unei prezumţii în conformitate cu art. 10 alin. (6).
Articolul 14 alin. (2) permite Comisiei să impună amenzi severe pentru
încălcarea acestei obligaţii.
După notificare, Comisia este obligată să evalueze într-o perioadă de 25 de
zile lucrătoare, dacă fuziunea se află în sfera de aplicare a Regulamentului şi
dacă este compatibilă cu piaţa comună, ori că există un risc ce o caracterizează
ca incompatibilă (faza I a investigaţiei). Aproximativ 90% din cazurile de
concentrări la nivel comunitar se încheie în prima fază a investigaţiei.
Atunci când are dubii serioase cu privire la compatibilitatea fuziunii cu piaţa
comună, Comisia declanşează procedurile specifice fazei a doua de
investigaţie, care durează 95 de zile lucrătoare de la data începerii procedurii.
Investigaţia Comisiei are aceleaşi caracteristici ca şi în alte domenii ale
concurenţei: control efectiv şi exhaustiv asupra conturilor bancare, diferite
documente, explicaţii verbale, vizite la sedii, etc. Toate tipurile de verificări
sunt posibile şi permise. Va fi emisă apoi decizia finală: concentrarea este
compatibilă cu piaţa internă sau este interzisă. În acest din urmă caz, dacă
concentrarea a fost deja realizată în fapt, întreprinderile trebuie divizate.
Comisia poate, de asemenea, să aprobe fuziuni, cu condiţia ca părţile implicate
în operaţiunea de fuzionare să respecte măsurile şi modificările impuse de
Comisie, pentru a face fuziunea compatibilă.
Începând cu anul 2005 a fost introdusă o nouă procedură simplificată, prin
care Comisia intenţionează să analizeze anumite concentrări în temeiul
Comunicării Comisiei privind procedura simplificată de analiză a anumitor
concentrări în temeiul Regulamentului nr. 139/2004 al Consiliului (publicată în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 56/32 din 05.03.2005).
Comisia va aplica procedura simplificată următoarelor categorii de concentrări:
1. două sau mai multe întreprinderi preiau control în comun al unei societăţi în
comun, cu condiţia ca societatea în comun să nu desfăşoare activităţi actuale
sau potenţiale, sau aceste activităţi să nu fie semnificative, pe teritoriul
Spaţiului Economic European. Aceste cazuri au loc atunci când cifra de afaceri
a societăţii în comun şi/sau cifra de afaceri a activităţilor transferate este mai
mică de 100 de milioane curo pe teritoriul Spaţiului Economic European şi
când valoarea totală a activelor transferate societăţii în comun este mai mică de
100 de milioane de euro pe teritoriul Spaţiului Economic European;
2. două sau mai multe întreprinderi fuzionează sau una sau mai multe
întreprinderi preiau controlul exclusiv sau în comun al unei alte întreprinderi,
cu condiţia ca niciuna dintre părţile implicate în concentrare să nu desfăşoare
activităţi comerciale pe aceeaşi piaţă a produsului şi geografică sau pe o piaţă a
produsului aflată în amonte sau în aval faţă de o piaţă a produsului pe care este
activă oricare altă parte implicată în concentrare;
3. două sau mai multe întreprinderi fuzionează sau una sau mai multe
întreprinderi preiau control exclusiv sau în comun al unei alte întreprinderi, şi
- două sau mai multe părţi la concentrare desfăşoară activităţi comerciale
pe aceeaşi piaţă a produsului şi geografică (relaţii orizontale), cu condiţia
ca cota lor de piaţă combinată să fie mai mică de 15 %;
- una sau mai multe părţi la concentrare desfăşoară activităţi comerciale pe
o piaţă a produsului aflată în amonte sau în aval faţă de o piaţă a
produsului pe care e activă oricare altă parte la concentrare (relaţii verti-
cale), cu condiţia ca niciuna dintre cotele lor de piaţă individuale sau
combinate să nu se fie de 25 % sau mai mult;
4. una din părţi poate dobândi control exclusiv asupra unei întreprinderi la care
deţine deja un control în comun.
Comunicarea Comisiei instituie în art. 8 şi exemple de cauze care pot fi
excluse de la aplicarea procedurii simplificate:
- concentrări care pot creşte puterea de piaţă a părţilor, de exemplu prin
combinarea resurselor tehnologice, financiare sau de alt tip, chiar în
cazul în care părţile implicate în concentrare nu acţionează pe aceeaşi
piaţă;
- concentrările în care cel puţin două dintre părţile la concentrare sunt
prezente pe pieţe învecinate strâns legate, atunci când una sau mai multe
dintre părţile la concentrare deţin în mod individual o cotă de piaţă de cel
puţin 25 % pe orice piaţă a produsului pe care nu există relaţii orizontale
sau verticale între părţi, dar care este o piaţă învecinată unei alte pieţe pe
care acţionează o altă parte;
- concentrările de pe pieţe cu bariere la intrare ridicate, cu un grad înalt de
concentrare sau cu alte probleme de concurenţă.
Din perspectivă procedurală, Regulamentul (CE) 139/2004 reflectă necesitatea
notificării imediate, combinate cu competenţe adecvate de investigare, pentru
ca controlul comunitar să poată fi eficient. Aceasta stă în balanţă cu nevoia de
promptitudine în aplicarea competenţelor comunitare, din moment ce sunt în
joc decizii comerciale importante. Termenele speciale în temeiul
Regulamentului privind concentrările economice servesc acestui imperativ
(Craig & Burca, 2009, p. 1333).

Sarcina de lucru 7
Realizează clasificarea concentrărilor arătând care sunt caracteristicile
fiecărei categorii.
Rezumat
85 TCE) constituie principalul instrument pentru a controla comportamentul
anticoncurenţial al cartelurilor. Acordul orizontal reprezintă o înţelegere între
concurenţi actuali sau potenţiali – adică între întreprinderi care se găsesc pe
acelaşi nivel al lanţului de producţie sau de distribuţie – referitoare, de
exemplu, la cercetare şi dezvoltare, la producţie, cumpărări sau
comercializare. Un acord vertical se constituie într-o înţelegere sau practică
concertată, încheiată între două sau mai multe întreprinderi, dintre care fiecare
operează, pentru obiectivele înţelegerii, la un nivel diferit al lanţului de
producţie sau de distribuţie, şi care se referă la condiţiile în care părţile pot să
cumpere, să vândă sau să revândă anumite bunuri sau servicii. Unele acorduri
de cooperare verticale sau orizontale nu afectează într-o mare măsură
concurenţa nici intra-brand, nici inter-brand, iar efectele lor sunt benefice din
punct de vedere economic. Chiar dacă nu există un acord, întreprinderile sunt
sancţionate de art. 101 TFUE (ex-articolul 81 TCE) în cazul în care există o
practică concertată. Termenul de practici concertate se referă la coordonarea
între întreprinderi care, fără a ajunge la încheierea de înţelegeri formale, au
adoptat, în mod conştient, o cooperare practică, pentru evitarea riscurilor
concurenţei. Articolul 102 TFUE interzice controlul puterii de piaţă fie de
către o singură societate, fie, în anumite condiţii, de un număr de societăţi. În
scopul determinării dominanţei, este necesar să se stabilească piaţa pentru a
detecta dominaţia în raport cu concurenţii actuali sau potenţiali. Astfel,
caracterul dominant trebuie evaluat în legătură cu trei variabile: piaţa
produsului, piaţa geografică şi factorul temporal. Controlul juridic al
concentrărilor reprezintă o componentă importantă a oricărui regim pentru
reglementarea concurenţei. Regulamentul 139/2004 privind controlul
concentrărilor economice între întreprinderi se aplică unor schimbări
structurale semnificative, al căror impact asupra pieţei depăşeşte frontierele
naţionale ale unui stat membru. Concentrările pot fi de trei tipuri, respectiv
concentrări orizontale, concentrări verticale şi concentrări conglomerate.
Teste de autoevaluare
1. Acordurile orizontale:
a) nu intra sub incidenţa reglementărilor UE;
b) reprezintă o înţelegere între concurenţi actuali sau potenţiali;
c) se încheie între întreprinderi care se găsesc pe acelaşi nivel al lanţului
de producţie.

2. Un acord între întreprinderi nu afectează comerţul între statele membre

dacă:
a) intervine între întreprinderi concurente, prezente sau potenţiale pe
piaţa relevantă, a căror cotă pe piaţa respectivă depăşeşte 10%;
b) intervine între întreprinderi concurente, prezente sau potenţiale pe
piaţa relevantă, a căror cotă pe piaţa respectivă nu depăşeşte 10 %;
c) nu intervine între întreprinderi concurente, prezente sau potenţiale pe
piaţa relevantă.
3. Articolul 102 din Tratatul CE interzice:

a) deţinerea unei poziţii dominante;
b) puterea de piaţă per se;
c) abuzul de putere pe piaţă.
4. Concentrările sunt conglomerate atunci când:

a) fuzionează societăţi care nu au nicio legătură una cu cealaltă pe piaţa
niciunui produs;
b) societăţile operează la niveluri de distribuire diferite ale pieţei
aceluiaşi produs;
c) sunt implicate întreprinderi concurente.
5. Concentrările verticale:
a) nu cad sub incidenţa reglementărilor UE;
b) desemnează aceeaşi situaţie ca şi concentrările conglomerate;
c) implică societăţi care se găsesc la niveluri de distribuire diferite ale
pieţei aceluiaşi produs.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1 b; 2 b; 3 c; 4 a; 5 c
Bibliografie minimală
Ştefan, T. & Andreşan-Grigoriu, B. (2007). Drept comunitar. Volumul II.
Institutul Naţional al Magistraturii, pp. 518 – 565.
Craig, Paul & Burca, de Grainne (2009). Dreptul Uniunii Europene.
Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină. Ediţia a IV-a. Drept comunitar, serie
coordonată de B. Andreşan-Grigoriu şi T. Ştefan. Bucureşti: Hamangiu, pp.
1190 – 1304.
Fuerea, A. (2006). Drept comunitar al afacerilor. Ediţia a II-a revăzută şi
adăugită. Bucureşti: Universul Juridic, pp. 218 – 244.

Dreptul+european+al+concurentei++II

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul+european+al+concurentei++II

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNITATEA 2. Acorduri şi înţelegeri între întreprinderi. Abuzul de poziţie dominantă.

Controlul concentrărilor. Spețe din jurisprudența CJUE

 să stabileşti sensul noţiunilor de acord, decizie şi practici concertate;

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 7 ore

2. 1. Acorduri şi înţelegeri între întreprinderi. Spețe din jurisprudența

Cauza Cartelul chininei

117. Gentlemen’s agreement garanta protecţia fiecărei pieţe naţionale în favoarea

trebuia să demonstreze doar că o întreprindere participase la întruniri cu ocazia

Dreptul european al concurenţei 61

supuse inspecţiilor Comisiei, de unde au fost ridicate documente cu inscripţia

Dreptul european al concurenţei 62

mărfurilor sau la promovarea progresului economic.

Dreptul european al concurenţei 64

Aceste condiţii pozitive se răsfrâng asupra consumatorilor finali prin

2.1.2. Decizii de asociere între întreprinderi

Dreptul european al concurenţei 65

Activitatea necomercială a asociaţiei nu este un obstacol în aplicarea

2.1.3. Înţelegerile şi practicile concertate

Dreptul european al concurenţei 66

Noţiunea de practică lasă să se presupună că se desfăşoară un

Dreptul european al concurenţei 67

presupună contacte prealabile.

2.2. Abuzul de poziţie dominantă. Spețe din jurisprudența CJUE

Dreptul european al concurenţei 68

echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;

2.2.2. Piaţa relevantă

de vită, determină cumpărătorii să se orienteze, într-un număr semnificativ,

Cauza 322/81 Nederlandsche Banden-Industrie Michelin NV c. Comisia

în considerare, în vederea aprecierii cotelor de piaţă, cauciucurile noi originale. Într-adevăr,

Curtea Europeană de Justiţie a reţinut următoarele:

Dreptul european al concurenţei 73

2.2.3. Poziţia dominantă

2.2.4. Exploatarea abuzivă a dominanţei

- firma să deţină o poziţie dominantă, sub aspect economic. În evaluarea

Dreptul european al concurenţei 75

În general, se consideră că o firmă are o poziţie dominantă pe piaţă atunci când

Trebuie să remarcăm că atât Curtea Europeană de Justiţie cât şi Comisia au

care urmăresc să elimine concurenţii de pe piaţă.

2.3. Controlul concentrărilor

Dreptul european al concurenţei 78

Modificări ulterioare au avut loc şi regimul actual poate fi găsit în

2.3.2. Raţiunea existenţei controlului concentrărilor

Concentrările pot totuşi produce un impact benefic şi pot consolida

2.3.3. Sfera de aplicare a Regulamentului (CE) 139/2004

Dreptul european al concurenţei 80

Dreptul european al concurenţei 81

Regulamentul (CE) 139/2004 prevede în art. 4 alin. (1) că concentrările care au

Dreptul european al concurenţei 83

Dreptul european al concurenţei 84

2. Un acord între întreprinderi nu afectează comerţul între statele membre

3. Articolul 102 din Tratatul CE interzice:

4. Concentrările sunt conglomerate atunci când:

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Dreptul european al concurenţei 85

S-ar putea să vă placă și