A RBI T RA J U L C O ME R C I A L I N T E R N A Ț I O N A L Ș I ME D I E R E A

CA ME TO D E D E S O L U Ț I O N A R E A L I T I G I I L O R C E A PA R D I N
RA P O RT U R I L E C O ME RC I A L E I N T E R N A Ț I O N A L E

A elaborat:
Bogdan Irina
Casap Mihaela
Rusu Maria
 CUPRINS

• Noțiunea și caracteristica generală a arbitrajului comercial internațional

Caracterele arbirajului comercial internațional
• Convenția de arbitraj
Formarea convenției de arbitraj
 Noțiunea și caracteristica generală a arbitrajului comercial internațional.

Conform Convenției de la Geneva, prin arbitraj se înțelege soluționarea litigiilor nu numai de către arbitrii
numiți pentru cazuri determinate, dar și de către instituții permanente de arbitraj.
Majoritate litigilor dintre participanții la activitatea de comerț internațional se soluționează pe calea arbitrajului.
Arbitrajul, este o formă de jurisdicție privată, reprezintă o cale de a reglementa rapid și echitabil litigiile care pot să
rezulte din tranzacțiile comerciale. Soluționarea litigiilor se face de către arbitri desemnați pentru cazuri determinate sau
de către instituții permanente de arbitraj.
Arbitrajul este un sistem jurisdicțional special și derogator de la dreptul comun, eficient prin avantajele pe care le
prezintă față de jurisdicțiile de drept comun. Suplețea procedurii arbitrale facilitează desemnarea arbitrilor de către părți,
secretul dezbaterilor, renunțarea la căile de atac, utilizarea limbilor străine și modicitatea cheltuielilor arbitrare.
Arbitrajul comerțului internațional permite părților să evite conflictele de jurisdicții și conflictele de legi. Find o
jurisdicție specifică, conferă participanților la activitatea de comerț internațional certitudinea juridică cu privire la
relațiile lor contractuale.
 NOȚIUNEA ȘI CARACTERISTICA GENERALĂ A ARBITRAJULUI
COMERCIAL INTERNAȚIONAL.

La nivel internaţional putem menţiona următoarele convenţii internaţionale:

 Convenţia Europeană de Arbiraj Comercial Internaţional de la Geneva din 1961 (se aplică numai între statele părţi);
 Convenţia de la Washington din 1965 pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale
altor state (se aplică în domeniul investiţiilor internaţionale);
 Acordul de la Kiev din 20.03.1992 privind ordinea soluţionării litigiilor legate de activittatea de producere a statelor CSI;
 Regulile de Arbitraj UNCITRAL adoptate sub egida UNCITRAL în 1976, modificate ulterior în 2010;
 Legea Model UNCITRAL privind arbitrajul comercial internaţional adoptată în 1985, modificată în 2006;
 Convenţia de la New York din 1958 pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, de asemenea se aplică
numai între statele care sunt părţi.
Actele normative în R. M. ce reglementează arbitrajul sunt:
 Legea cu privire la arbitraj nr. 23 din 22.02.2008;
 Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional nr. 24 din 22.02.2008;
 Codul de procedură civilă.
 CARACTERELE ARBIRAJULUI COMERCIAL
INTERNAȚIONAL

Denumirea de arbitraj internaţional a primit consacrarea prin convenţii internaţionale,

precum şi în practica de comerţ internaţional şi doctrina de specialitate. Această denumire
apare însăşi în titlul Convenţiei Europene asupra arbitrajului comercial internaţional din
1961. Denumirea este utilizată inclusiv în documentele UNCITRAL.
Analizînd această denumire putem concluziona că arbitrajul comercial internaţional are
următoarele caractere:
 Caracterul arbitral;
 Caracterul comercial;
 Caracterul internaţional.
 Convenția de arbitraj

Legea-tip a Comisiei Națiunilor Unite pentru Dreptul Comerțului Internațional (CNUDCI)

asupra Arbitrajului Comercial Internațional din 21 iunie 1985 definește convenția de arbitraj ca
find ,un acord al părților să supună arbitrajului toate sau unele litigii care apar sau care vor
apărea între ele în legatură cu relațile lor comerciale. Convenția de arbitraj poate fi exprimată în
forma unei clauze în contract sau în forma unui acord separat. ( Aceeasi definitie o găsim n
Legea 24/2008 (art. 7).
Tradițional în unele reglementări internaționale precum și în doctrină s-a facut distincție între
două forme ale convenției de arbitraj:
 clauza compromisorie și compromisul.
 CONVENȚIA DE ARBITRAJ

Regimul juridic al conventiei de arbitraj comercial international este dominat de

principiul autonomiei acestei convenții. Autonomia conventiei de arbitraj este
consacrata in instrumentele internationale, majoritatea legislatiilor moderne
privind arbitrajul comercial international, in jurisprudent, precum si in
regulamentele arbitrajelor institutionalizate.
Autonomia convenției arbitrale se concretiează în următoarele aspecte:
 existenta, validitatea sau menținerea în vigoare a convenției de arbitraj nu
depind de soarta contractului principal la care această convenție se referă,
declararea contractului principal inexistent, anularea, rezoluținea lui nu
afectează convenția de arbitraj;
 legea aplicabilă convenției de arbitraj poate fi diferită de legea aplicabilă
contractului principal.
 Formarea convenției de arbitraj

Convenția de arbitraj trebuie să fie încheiată în formă scrisă. Reglementând convenția de

arbitraj, Legea nr.24-XVI din 22.02.2008 precizează că o convenție de arbitraj are formă
scrisă dacă conținutul ei este consemnat în orice formă, indiferent de faptul că aceasta sau
contractul au fost încheiate oral, prin acțiuni concludente sau prin alte mijloace.
Condiția încheierii în scris a unei convenții de arbitraj este întrunită într-o comunicare
electronică, dacă informația care se conține în ea este accesibilă pentru referințele ulterioare.
Comunicarea electronică înseamnă orice comunicare pe care părțile o fac prin intermediul
mesajului de date. O convenție de arbitraj este scrisă dacă constă într-un schimb de cerere de
arbitrare și de referință în care existența sa este pretinsă de o parte și nu este contestată pe de
altă parte.
Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor
arbitrale străine – New York, 10.06.1958

Convenția este piatra de temelie a arbitrajului comercial

internațional, care este el însuși crucial pentru fiabilitatea
tranzacțiilor comerciale internaționale.

Convenția prevede un mecanism ce depinde de cooperarea

dintre instanțele naționale.Încrederea reciprocă este elementul
fundamental.

În timp ce unele instanțe judecătorești sunt părtinitoare în

favoarea propriilor resortisanți, această reciprocitate este
puternic afectată deoarece alte instanțe judecătorești pot fi
tentate să urmeze acest exemplu rău.
 ÎN CE CONSTĂ CONVENȚIA DE LA NEW YORK?

Convenția de la New York are două obiecte:

→ recunoașterea și executarea convențiilor arbitrale

→ recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine

I. RECUNOAȘTEREA ȘI EXECUTAREA CONVENȚIILOR
ARBITRALE

→ Ea poate avea loc numai în cazurile în care părțile au

acceptat să supună diferednul lor arbitrajului.

→ Acordul prin care părțile prevăd să supună diferendele

arbitrajului este denumit „convenție arbitrală”.
O convenție arbitrală produce un efect juridic pozitiv și unul negativ:

→ obligă părțile să supună litigiul dintre ele arbitrajului și conferă unui tribunal arbitral autoritatea de a
tranșa litigiile care fac obiectul convenției arbitrale (efect pozitiv). Dacă intervine un diferend care intră
în domeniul de aplicare al convenției arbitrale, fiecare parte are facultatea supune litigiul unui tribunal
arbitral;

→ împiedică părțile să încerce să soluționeze diferendele

dintre ele în fața instanțelor naționale (efect negativ).
Prin încheierea unei convenții arbitrale, părțile renunță la
facultatea de a sesiza jurisdicțiile naționale. O parte care a
încheiat convenția arbitrală nu poate acționa fără a ține cont
de această convenție și să introducă o acțiune în fața
instanțelor naționale.
I. RECUNOAȘTEREA ȘI EXECUTAREA CONVENȚIILOR
ARBITRALE

Convenția de la New York obligă Statele

contractante să recunoască și
să execute aceste efecte.
 II. RECUNOAȘTEREA ȘI EXECUTAREA SENTINȚELOR
ARBITRALE

Arbitrajul se finalizează prin pronunțarea unei sentințe definitive de către arbitri. Pe parcursul
arbitrajului, arbitrii pot de asemenea pronunța sentințe parțiale, cum ar fi de exemplu o sentință
asupra competenței sau asupra răspunderii. Aceste sentințe sunt de asemenea acoperite de Convenția
de la New York.

Recunoașterea sentințelor arbitrale este procedura prin care sentințele arbitrale sunt integrate
în sistemul juridic național.

O parte care va cere de exemplu recunoașterea unei sentinței arbitrale cu scopul de a ridica
excepția autorității de lucru judecat și, în consecință, de a împiedica o nouă procedură judiciară în
fața instanțelor judecătorești asupra aspectelor care au fost deja tranșate într-un arbitraj în străinătate
sau când o parte caută să solicite despăgubiri în cadrul unei proceduri judiciare, întemeindu-se pe o
sentință arbitrală străină.
 I. RECUNOAȘTEREA ȘI EXECUTAREA SENTINȚELOR
ARBITRALE

→ Părțile care au câștigat în arbitraj vor căuta să obțină ceea

ce le-au acordat arbitrii.
Cu toate acestea, în cazul în care partea
care pierde nu-și execută obligațiile, partea
care a câștigat poate solicita concursul
instanțelor judecătorești pentru a impune
respectarea sentinței.

Convenția de la New York permite părților să

solicite o astfel de asistență.
 SCOPUL

→ Scopul Convenției de la NewYork este de a

promova comerțul internațional și de a soluționa
diferendele internaționale prin arbitraj.

→ Convenția are ca scop facilitarea recunoașterii și

executării sentințelor arbitrale străine pecum și
recunoașterea convențiilor arbitrale.
 SCOPUL
În prezența mai multor interpretări posibile, instanțele
judecătorești ar trebui să aleagă sensul care favorizeaza
recunoașterea și executarea (așa numita abordare favorabilă
executării).
În conformitate cu abordarea favorabilă executării, care
reprezintă un element cheie în interpretarea Convenției de la
New York, se aplică principiul eficacității maxime : dacă sunt
aplicabile mai multe tratate, instanțele judecătorești vor aplica
tratatul în temeiul căruia sentința poate fi executată.
 SCOPUL
Într-o cauză supusă Curții Supreme a Regatului Spaniei6, două tratate erau potențial aplicabile în vederea
determinării dacă o sentință ar putea fi executată: un tratat bilateral încheiat între Franța și Regatul Spaniei și
Convenția de la New York. Curtea a reținut că unul dintre cele două principii relevante în vederea stabilirii care
este aplicabil(ă) - tratatul bilateral sau Convenția de la New York, a fost :

„...principiul eficacității maxime sau principiul mai favorabil recunoașterii

hotărârilor străine [Luate împreună cu alte principii relevante, ceea ce a
permis Curții să concluzioneze că este aplicabilă Convenția de la New York
pentru că aceasta] stabilește o prezumție de validitate și eficacitate a convenției
arbitrale și a sentinței arbitrale [și] mută în consecintă sarcina probei părții
împotriva căreia sentința arbitrală este invocată”.