Relații Internaționale

Masterand gr. 227

Sîrbu Ion

LIMBĂ ȘI COMUNICARE
 Se spune adesea că limba nu este doar un instrument de comunicare, ci
însăși esența diplomației. Diplomații, persoanele politice se angajează
în negocieri, persuasiune, prezentare și comunicare , toate acestea necesită
abilități lingvistice pentru desfășurarea eficientă a activității sale.
Atât limba scrisă, cât și cea vorbită necesită stăpânirea conceptelor, abilităților
și trebuie să ia în considerare mesajul și contextul. Limbajul poate servi și ca
formă de acțiune: atunci când avertizăm, amenințăm, promitem, sugerăm, suntem
de acord, sfătuim sau altfel, facem ceva și nu doar spunem ceva. 
Rolul nespusului în comunicare (tăcerea semnificativă) este la fel de crucial.
 Limbajul este ceea ce ne permite să construim pe munca altora,
beneficiind de cunoștințele lor și colaborând pentru a obține mai mult
decât poate o persoană singură. 
Procesele diplomației – comunicarea, negocierea, ajungerea și
formularea de acorduri, colectarea, crearea, transmiterea și
înregistrarea cunoștințelor – toate depind de limbaj.
Prin o atenție atentă și critică acordată diferitelor aspecte ale
limbajului comunicării, ne putem îmbunătăți înțelegerea atât a mesajelor
explicite, cât și implicite pe care le transmit liderii mondiali și alte
personalități politice și să ne îmbunătățim capacitatea de a comunica în
cele mai eficiente și adecvate moduri.
 TEORIA ACTULUI DE VORBIRE

Teoria actului de vorbire arată că nu numai

cuvintele au puterea de a da naștere la
acțiuni, dar multe enunțuri sunt o formă de
acțiune în sine, deoarece confirmă că
intervențiile și comunicările diplomatice nu
sunt doar un mijloc pentru un scop, ci pot fi
scopuri în sine: diplomații acționează
asupra lumii prin limbaj. 
Este important să înțelegem exact ce fac ei
prin intermediul limbajului pe care îl
folosesc. Discursul este actul ce face
distincția între un act de a spune ceva, și
ceea ce un utilizator să obțină prin ceea ce
spune aceasta.
 PERSUASIUNE ȘI RETORICĂ
Scopul persuasiunii este de a schimba atitudinile și comportamentul
asociat al altei părți în conformitate cu propriile convingeri sau
scop. Retorica, este arta persuasiunii, este practica și studiul resurselor
lingvistice care ajută vorbitorii să-și atingă obiectivele.
  Diplomații trebuie să acorde o atenție deosebită discursului politic pentru
a obține indicii despre preocupările, intențiile și agendele liderilor naționali și
ale personalităților politice. În același timp, munca diplomaților se bazează în
mare măsură pe capacitatea lor de a folosi bine limba – de a
convinge. Diplomații trebuie să fie conștienți și să controleze puterea și
efectul cuvintelor lor. 
O parte importantă a contextului este publicul : „Retorica nu este
niciodată despre discurs în abstract; este întotdeauna preocupat de
direcționarea cuvintelor cu intenții specifice către anumite audiențe
Comunicarea politică implică intensificarea de
tehnici ca repetiție, asociere și compunere, în
timp ce minimalizarea implică omisiune,
diversiune și confuzie.
Repetarea : Repetiția este eficientă deoarece
oamenii se simt confortabil cu ceea ce sunt
familiarizați, iar repetiția creează familiaritate. 
Politicienii repetă adesea cuvinte cheie sau teme
pe parcursul unui discurs și, de asemenea,
folosesc tehnici interne de repetiție, cum ar fi
rima, aliterația și anafora (repetarea aceluiași
cuvânt sau a aceluiași grup de cuvinte la
începutul propozițiilor sau propozițiilor
succesive). 
Asociere : Asocierea este procesul de conectare a unei idei sau a unui
produs cu alte idei, evenimente sau produse de care publicul fie le place
și le respectă, fie le urăște și se teme, în funcție de scopul
asociației. Politicienii pot folosi asocierea afirmând direct, de exemplu,
legătura lor cu anumite grupuri și comunități cu care publicul se identifică
sau le respectă. Ei pot folosi, de asemenea, un limbaj indirect pentru a
stabili asociații, de exemplu, metafore sau aluzii.
 Compoziție : Modul în care este compusă o prezentare. Tipul de limbaj,
nivelul de detaliu, utilizarea absolutelor (toate, întotdeauna, niciodată,
etc.) și a calificativelor (poate, unele, etc.), metaforele, întrebările
retorice, ordinea prezentării și organizarea generală a unui discurs pot fi
toate folosite pentru a sublinia anumite idei sau teme. La compoziție pot
contribui și elementele non-verbale: un rol joacă și expresia feței,
gesturile, tonul vocii etc.
Omisiune: Toată comunicarea implică decizii cu privire la ce informații să
includă și ce să omite și, prin urmare, este limitată, înclinată sau părtinitoare
într-un fel sau altul. Cu toate acestea, politicienii aleg adesea să omite în mod
deliberat informații despre dezavantajele, pericolele sau efectele secundare ale
propunerilor lor. Formele subtile de omisiune includ citate scoase din context și
jumătăți de adevăr și pot fi greu de detectat.
Diversiunea : tehnicile de diversiune distrag atenția sau distrag atenția de la
problemele cheie, de obicei prin intensificarea problemelor nelegate sau a
factorilor banali. Tehnicile de diversiune includ atacuri asupra personalității și
trecutului figurilor opoziției, apelând la emoțiile – temeri, speranțe, dorințe – ale
publicului mai degrabă decât la rațiunea lor, îndreptând atenția către
deficiențele opoziției mai degrabă decât către propriile slăbiciuni, evadarea
subiectelor dificile, și, în final, glume sau alte distracție pentru a distrage
atenția.
Confuzie : uneori, politicienii își fac prezentările atât de
complexe și haotice încât cei care ascultă obosesc sau se
supraîncărcă și renunță să mai încerce să le
urmeze. Confuzia, fie că este cauzată de o eroare
accidentală sau de înșelăciune deliberată, poate ascunde
sau ascunde probleme importante. Politicienii pot încerca
să-și confunde audiența folosind cuvinte nefamiliare sau
ambigue, jargon tehnic, eufemisme, construcție de propoziții
obișnuite sau divagatoare,, manipularea statisticilor, etc.
Gluma : umorul poate fi o tehnică retorică utilă pentru
diplomați, inspirând abordări creative ale rezolvării
problemelor prin noi perspective și cadre de referință
schimbătoare. O glumă serioasă, pe de altă parte, este o
provocare pentru ambele părți, afișând posibilitatea de a
adapta un unghi de abordare încă neexplorat.
 SEMNALIZAREA PRIN COMUNICARE POLITICĂ

Comunicarea și metodele de semnalizare

variază de la gesturi fizice și expresii faciale
până la alegeri, cum ar fi ordinea în care
subiectele dintr-o conversație sunt
abordate, ce alte persoane sunt prezente
pentru a auzi o conversație și tonul sau
volumul vocii folosite atunci când se
vorbește despre un anumit subiect.

Tipuri de semnalizare : Semnalizarea se realizează printr-o mare varietate

de metode și mijloace. Câteva metode frecvent utilizate sunt:
Mass-media
Una dintre cele mai utilizate metode de transmitere a semnalelor este
mass-media – ziare, știri de televiziune sau radio, iar acum, din ce în ce
mai mult, internetul – ca intermediar. Acest lucru permite un schimb
informal de informații între lideri, indicând, de exemplu, dorința de a vorbi
sau o acțiune militară în așteptare împotriva celeilalte țări. 
Intermediar 
Expeditorul mesajului spune ceva intermediarului presupunând că
intermediarul va transmite informațiile destinatarului dorit al
mesajului. Conținutul mesajului poate avea un sens pe care intermediarul
îl înțelege și altul care este înțeles de destinatarul vizat. Intermediarul
poate nici măcar să nu știe că este folosită ca mesager.
Ținută 
Chiar și ținuta aleasă pentru un anumit eveniment sau vizită poate proiecta semnale. Când
liderii naționali își vizitează trupele pe teren, cum ar fi președintele Bush în Kosovo în iulie
2001, ei îmbracă îmbrăcăminte exterioară de luptă obișnuită, pentru a sublinia identificarea
cu soldatul obișnuit.
Personalitatea
Personalitatea: modelul unic și relativ stabil al comportamentului, gândurilor si emoțiilor
arătate de un individ. Exprimarea personalității se face în funcție de situație și de context.
Cinci dimensiuni de importanță capitală pentru o comunicare:
• Conștiinciozitatea: gradul în care indivizii sunt muncitori, organizați, perseverenți mai
degrabă decât leneși, dezorganizați.
• Extrovertirea: gradul în care indivizii sunt asertivi, sociabili versus rezervați, timizi, tăcuți.
• Capacitatea de a fi agreabil: gradul in care indivizii sunt cooperanți și calzi versus reci și
războinici
• Stabilitatea emoțională: gradul in care indivizii sunt calmi, încrezători, versus nesiguri,
anxioși, depresivi.
• Deschiderea față de experiențe: gradul în care indivizii sunt curioși, creativi, dezinteresați
versus interese ascunse.
 SFERA POLITICĂ
Media Publicul
Partidele
Candidați Ziare Cetățeni
Grupuri de presiune Radio / Tv Votanți
Social nou Internet Crupul social
Mișcări

Comunicarea politică este definită în termeni de politică comparată, în sensul că

comunicarea politică este legată de societate, mass-media și politicieni prin
interdependența și legătura sa.  De fapt, actorii comunicării politice sunt văzuți în
centrală cu următoarele faze; alegători, mass-media și politică. Trebuie remarcat
clar că acești actori se induc reciproc și dacă ceva se schimbă sau se dezvoltă
întru-unul dintre acești actori, ceilalți sunt afectați de natură. Trebuie să
menționăm că rolul mass-media în procesele guvernamentale este una dintre
părțile cele mai atractive în relațiile dintre principalii actori ai comunicării politice.