COMUNICAREA PUBLICĂ ȘI COMUNICAREA INTERCULTURALĂ

DEFINIȚII COMUNICARE PUBLICĂ ȘI COMUNICARE INTERCULTURALĂ

Comunicarea publică reprezintă transferul de informaţii, opinii, idei cu un mesaj şi un scop, într-o situaţie
publică. În general,aceasta implică folosirea unor mijloace auxiliare (video, Power Point, grafice,etc.)şi se
bazează pe formE media(presă,tv,radio)

 implicarea unor grupuri mai mari de persoane în luarea deciziei;

 brainstorming

 think-tank

 situaţii oficiale (companie; politică; educaţie etc.)

În înțelesul modern al termenului,comunicarea publică se referă la toate formele de comunicare, de

către administraţie, cu grupuri mari de oameni („publicul”), în cadrul unor acţiuni cu caracter politic,
comercial sau social. Toate aceste forme de adresare în public sunt intermediate de canale mediatice
(televiziune, presă, radio)

Comunicarea interculturală este o formă de dialog între diferite culturi . Este eficient atunci când de
ambele părți există oameni care sunt disponibili și gata să asculte. La nivel individual, comunicarea
interculturală oferă beneficii enorme, precum îmbogățirea mediului cultural. Confruntați cu tradiții,
obiceiuri și obiceiuri diferite de cele pe care le urmăm, cunoștințele noastre, conștientizarea și mintea
noastră se extind. La nivel național și internațional, comunicarea interculturală se bazează în principal
pe colaborarea reciprocă și pe schimbul de acorduri.

COMUNICAREA INTERCULTURALĂ ÎN 10 STATE DIFERITE

 Japonia: Cultura japoneză se bazează pe respectul și ierarhia socială, ceea ce se reflectă în

comunicarea lor interculturală. Oamenii din Japonia preferă să folosească un limbaj formal și
să evite conflictul direct, preferând să comunice prin intermediul unor indicii subtile. De
asemenea, apreciază tăcerea și pauzele în conversație, care le oferă timp să reflecteze și să se
concentreze asupra ideilor. Este important să evitați gesturile exagerate sau prea efuzive și să
arătați respectul față de cultura lor.

 Statele Unite ale Americii: Cultura americană se bazează pe valori precum individualismul și
egalitatea, ceea ce se reflectă în modul lor de a comunica. Oamenii din SUA preferă o abordare
directă și deschisă în comunicarea lor interculturală, iar comunicarea non-verbală este adesea
la fel de importantă ca și cuvintele. De asemenea, apreciază umorul și expresivitatea în
conversație, dar este important să evitați subiectele sensibile sau comentariile ofensatoare.

 China: Comunicarea în China poate fi influențată de valori culturale, cum ar fi respectul față de
vârstnici și de autorități. Este important să se ia în considerare aceste aspecte atunci când se
comunică cu oamenii din China. De asemenea, comunicarea în China este caracterizată prin
evitarea conflictelor și pe accentuarea ideii de armonie și cooperare.
 India: În India, comunicarea poate fi influențată de religie, deoarece multe persoane sunt hinduse
sau musulmane. Este important să se fie respectuos față de aceste religii și să se evite subiecte
sensibile. De asemenea, India este o țară cu o diversitate culturală foarte mare, însă toate religiile
 trăiesc în mod pașnic. În India nu se strânge niciodată mâna, iar pentru salut trebuie să vă puneți
mâinile laolaltă ca pentru rugăciune.

 Brazilia - Cultura braziliană este foarte deschisă și prietenoasă, iar comunicarea se face adesea
prin intermediul gesturilor și al expresiilor faciale. Este important să fiți deschis și să vă exprimați
gândurile clar și concis, iar tonul vocii și gesturile pot fi importante în comunicarea eficientă.
 Franța: Francezii sunt foarte direcți, lucru care poate fi văzut ca fiind nepoliticos de către oamenii
din alte state, dar pentru ei este mai degrabă politicos și diplomatic să comunice așa. Ei apreciază
complimentele, dar de multe ori tind să reacționeze umil la acestea. De asemenea, contactul
vizual este foarte important pentru francezi, fiind considerat esențial pentru o comunicare
interculturală eficientă.

 Filipine- Filipinezii au convingerea că există o cantitate de bunuri materiale constantă în

societate, ce pot fi împărţite şi reîmpărţite iar dacă cineva acumulează mai multă avere, o face în
detrimentul celorlalţi, ceea ce este „imoral”. În cultura nord-americană este încurajată autonomia,
pe când în cea filipineză dependenţa.

 Germania- Comunicarea interculturală în Germania poate fi considerată ca fiind formală și

directă. Este important să se respecte regulile și să se folosească un limbaj formal în toate
interacțiunile profesionale și personale. În același timp, Germania este o țară în care se acordă o
mare importanță punctualității și organizării, ceea ce poate influența și modul în care se
comunică. În general, oamenii din Germania sunt foarte direcți în exprimarea lor și evită adesea
vorbirea indirectă și înțelegerile implicite. Acest lucru se datorează în parte faptului că oamenii
din Germania au tendința de a fi foarte riguroși în abordarea problemei și preferă să evite orice
ambiguitate sau confuzie în comunicare.
 Rusia- Una dintre cele mai importante tradiții în comunicarea interculturală în Rusia este
respectul față de vârstă și statut social. În general, oamenii tind să fie mai formal și mai
respectuoși în interacțiunile cu cei mai în vârstă sau cu cei care ocupă o poziție mai înaltă în
ierarhia socială. Acest lucru se reflectă, de asemenea, în modul în care oamenii se adresează unul
altuia - de exemplu, este obișnuit să folosești forma de politețe "вы" (vy) în locul formei
informale "ты" (ty) pentru a te adresa cuiva. O altă tradiție importantă în comunicarea
interculturală în Rusia este modul în care oamenii fac conversație. În general, conversațiile sunt
mai formale și mai structurate, cu o accentuare a faptelor și a informațiilor concrete. Oamenii din
Rusia nu sunt atât de obișnuiți să aibă conversații informale sau neînsemnate, iar conversațiile ar
putea fi percepute ca fiind superficiale.

România- Una dintre cele mai importante caracteristici ale comunicării interculturale în România este
atitudinea caldă și prietenoasă față de oameni din diferite culturi și origini etnice. Aceasta se reflectă în
termeni de adresare, unde majoritatea românilor utilizează formule de politețe, precum
"Domnule/Domnișoara" (pentru bărbați și femei necăsătoriți) sau "Doamna" (pentru femei căsătorite sau
în vârstă) în timpul conversațiilor formale. De asemenea, oamenii din România sunt cunoscuți pentru
ospitalitatea lor și pentru abilitatea de a-și primi oaspeții cu brațele deschise. O altă caracteristică
importantă a comunicării interculturale în România este modul în care oamenii fac conversație. În
general, conversațiile sunt informale și relaxate, cu multă poveste și umor. Oamenii din România sunt
cunoscuți pentru simțul umorului și pentru abilitatea de a face glume cu privire la ei înșiși și la alții.
Totuși, este important să fii respectuos și să eviți să faci remarci jignitoare sau ofensatoare.

COMUNICAREA PUBLICĂ INTERPERSONALĂ

Comunicarea interpersonală se produce atunci când doi oameni stau de vorbă unul cu celălalt. Ne
aflăm zilnic în situații de comunicare interpersonală, cu un părinte, iubit, șef, coleg, prieten, etc.

Comunicarea interpersonală are unele trăsaturi definitorii:

întalnire față în față: comunicarea interpersonalĂ implică întâlnirea față în față între doi
participanți, fapt pentru care este exclus orice tip de comunicare care poate fi intitulată "mediată",
precum conversația telefonică, unde anumite medii artificiale realizează conversația între
participanți, Aceasta pentru că orice mediu are caracteristici cu urmări sigure pentru comunicare.

Tocmai această lipsă de constientizare poate duce la neînțelegeri. Motiv pentru care suntem datori
să apelăm în mod curent la comunicarea intrapersonală, cu alte cuvinte să stăm de vorbă cu noi și
să realizăm unde ne situăm în procesul comunicării, cum vorbim, cui vorbim, pentru ce vorbim și
care sunt urmările imediate sau în timp ale comunicării noastre.

Particularizarea rolului participanților: comunicarea interpersonală implică două persoane cu

roluri variabile și în relație una cu cealaltă- indivizii trebuie să comunice unii cu alții în scopul
dezvoltării relațiilor personale de următorul tip:

-Acolo unde există un grad ridicat de încredere

-atunci când fiecare persoană este pregătită să discute deschis despre propriile sentimente și trăiri

-unde există preocupare și legătură mutuală între participanți.

în acest sens comunicarea non-interpersonală este activitatea oamenilor care comunică pur și
simplu pentru că trebuie.

Dublu sens: De fiecare dată comunicarea interpersonală se produce în ambele sensuri, în situațiile
interpersonale existând întotdeauna un flux bidirecțional al comunicării. Comunicarea
interpersonală nu presupune insă doar schimbul de mesaje, în esență acesta implică crearea unor
simboluri, schimbul de semnificații și preocuparea pentru un anumit mesaj. Aceasta inseamnă că
semnalele transmise, indeferent de forma lor, trebuie să fie clare și lipsite de ambiguitate, dacă este
vorba de comunicarea cotidiană, dacă însă este vorba de comunicarea artistică, atunci
ambiguitatea nu este doar admisă, ci obligatorie. Comunicarea cere, de asemenea, ca afirmațiile
făcute de către emițător să poată fi verificate, într-un fel sau altul, și de ceilalți participanți la
discuție. Mai exact : să fie verificabile. și - mai aproape de ceea ce vrem să atragem atenția - să fie
verosimile, să nu trezească suspiciuni de îndata ce au fost emise.

Comunicarea interpersonală este mai degrabă un proces continuu, și mai puțin un eveniment sau o
serie de evenimente. De obicei, fiecare dintre noi, când ne gândim la un eveniment, avem în vedere
ceva foarte clar, o întâmplare, o acțiune, un fapt, care au un moment clar de început și un moment
la fel de limpede de încheiere. Privind însă lucrurile din alt unghi de vedere, importanța înțelegerii
comunicării interpersonale apare mai mult ca un proces continuu, o activitate în derulare, care nu
poate fi incadrată între anumite ore și nici nu ar putea fi rodul unei hotărâri ce ar ține de un grafic.

Comunicarea interpersonală se cumulează în timp. Chiar dacă o persoană a facut o afirmație, la un

moment dat, aceasta va fi interpretată în baza a ceea ce a mai spus în trecut și a ceea ce se așteaptă
a mai spune în viitor. Dacă vrem să înțelegem relația dintre două persoane, care au comunicat
anterior, atunci trebuie luată în calcul istoria relației lor, precum și modul în care fiecare
interpretează remarcile celuilalt, fiindcă ele nu vor mai fi percepute în stare pură, ci afectate de
trecut sau de perspectiva viitorului.

COMUNICAREA PASIVĂ, AGRESIVĂ ȘI ASERTIVĂ

COMUNICAREA PASIVĂ

CUPRINS

 Ce este comunicarea pasivă?

 Exemple de comunicare pasivă
 Care sunt principalele caracteristici ale comunicării pasive?
 De ce este un stil nesănătos de comunicare?

1.Comunicarea pasivă acționează ca o barieră ce împiedică persoana să-și exprime opiniile, cunoștințele
sau sugestiile. Nu oferă idei concrete, nici cu claritate. Odată cu implementarea sa, se dorește evitarea
oricărui tip de confruntare.

2.Exemple ale comunicarii passive

Evitarea exprimării sentimentelor

Utilizarea frecventă a unei perspective impersonale

Limba nonverbală menținând un profil redus

3.Principalele caracteristici ale comunicării passive

Comunicație lină

Persoanele care au un mod pasiv de comunicare tind să vorbească încet, ca și cum ar fi

scuzat.Rareori exprima opiniile, ei cer iertare în avans sau de a încerca să facă, sau spune lucruri
de genul „Acest lucru este cu siguranță o prostie, dar ...“.

Nu pot să rămână fermi în părerile lor

Ei pot avea dificultăți în a-și menține punctul de vedere, în a-și exprima opiniile cu fermitate și în a
susține ceea ce gândesc în fața altei persoane. Aceștia permit altora să intervină în drepturile și
opiniile lor.

Nu fac contact vizual

De asemenea, acești oameni nu stabilesc de obicei contact vizual când vorbesc cu cineva și adoptă
poziții inadecvate sau defavorizante.

Starea continuă de anxietate sau depresie

Nu manifestă mânie față de ceilalți

4.Comunicarea pasivă tinde să facă persoana să-și păstreze toate opiniile pentru sine și să o
împiedice să le exprime. Acest tip de oameni, în acest fel, acumulează toate problemele pe care le
implică lipsa de exprimare a emoțiilor.Acest lucru este periculos, deoarece poate duce la o explozie
de furie, după care reveniți la starea inițială de pasivitate.

COMUNICAREA AGRESIVĂ

CUPRINS

Ce este comunicarea agresivă?

Exemple de comunicare agresivă

Care sunt principalele caracteristici ale comunicării agresive?

Discrepanța dintre comunicarea pasivă și cea agresivă

1. Comunicarea agresivă este o modalitate de a apăra o opinie sau un comentariu printr-o

formulare bazată pe agresivitate, fără a respecta pe nimeni și ignorând drepturile oricărei
persoane. Acest tip de comunicare este de obicei folosit de oamenii cu puțină empatie, onestitate sau
respect față de sentimentele celorlalți.

2. Exemple

Conduită generală

În acest sens, comportamentul general al comunicatorului agresiv se caracterizează prin

manifestarea superiorității prin acțiunile lui. Comunicatorul adoptă o poziție beligerantă cu scopul
ca interlocutorul să cedeze superiorității sale și să adopte un rol ascultător și supus.

Atitudine

Această atitudine stă la baza comunicării, deoarece principalul obiectiv al procesului de

comunicare este de a transmite o postură provocatoare.

Atitudinea violentă se transmite prin toate mecanismele expresive pe care le are persoana
respectivă, deci nu se limitează la utilizarea cuvântului.

Intonaţie

Intonația comunicării agresive se caracterizează de obicei prin faptul că este ridicată. Expeditorul
folosește de obicei o voce puternică, rece și autoritară. La fel, utilizarea strigătelor sau a intonațiilor
crescute în timpul discursului este de obicei obișnuită.

3.CARACTERISTICI

Obiective personale

Nu ascultă parerea celor din jur

Lipsa empatiei

Foarte volubili

4.Spre deosebire de comunicarea pasivă, cea agresivă utilizează impunerea și

agresivitatea.Respectivul individ nu respectă opiniile celorlalți, este foarte volubil, extrovertit și
tinde să rănească oamenii ce-l înconjoară.

COMUNICAREA ASERTIVĂ

CUPRINS

Ce este comunicarea asertivă?

Caracteristicile acestui tip de comunicare

Exemplu de comunicare asertivă

1.Ce este comunicarea asertivă?

Este opțiunea ideală atunci când o persoană comunică cu altele. Este o comunicare echilibrată în
care propria opinie este apreciată și cea a altora este respectată. Obiectivul în acest caz este de a
prezenta o idee fără a răni, dar fiind sincer cu ceea ce simți și gândești.

Exemple de utilizare a asertivității

Am observat că nu ați completat corect formularele și acest lucru a cauzat întârzieri în

departament, ați observat? Ai nevoie de ajutor de orice fel? (Este o frază asertivă pentru că
vorbește despre acțiunea celuilalt, despre impactul pe care l-a provocat și este validată prin oferirea
de ajutor.)

CARACTERISTICI

 contactul vizual
 Postura
 tonul vocii
 expresia facială

CONTACTUL VIZUAL

Ne dorim ca persoana cu care vorbim să simtă că suntem prezenți în discuție. Astfel, contactul
vizual direct reprezintă un prim semnal. Privindu-l în ochi atunci când îi vorbim, spunem indirect
că el este important pentru noi.

Mai mult decât atât, contactul vizual arată că persoana care vorbește este puternică. Asta înseamnă
că vorbitorul este sigur în privința mesajul pe care vrea să îl transmită celuilalt. Prin urmare, nu se
lasă intimidat de interlocutor și își spune direct punctul de vedere.

POSTURA
Atunci când porți un dialog cu o persoană, iar postura ta este ușor aplecată, poate fi semn de
slăbiciune. Pe de altă parte, postura sau atitudinea rigidă poate fi considerată agresivă. Așadar,
indicat este să ai o postură dreaptă și relaxată.

TONUL VOCII

Comunicarea asertivă înseamnă printre altele și să transmiți mesajul cu compasiune în glas. Astfel,
tonul pe care îl folosim este un element cheie la care trebuie să fim atenți.

O voce puternică transmite asertivitate, însă ridicarea tonului arată agresivitate și lipsă de
compasiune.

EXPRESIA FACIALĂ

În timpul dialogului ai în vedere ca, nonverbal, să exprimi siguranță și compasiune. Mimica pe care
o afișezi nu trebuie să fie nici supărată, nici anxioasă pentru a transmite mesajul corect. Chiar dacă
ceva te deranjează, îi poți spune celuilalt ce simți fără să te încrunți. Astfel, celălalt primește,
nonverbal, asigurarea că este în siguranță și va fi deschis să te asculte.

BIBLIOGRAFIE

1.COMUNICAREA PASIVĂ

2.COMUNICAREA AGRESIVĂ

3.COMUNICAREA ASERTIVĂ

.https://ro.economy-pedia.com/11041177-passive-communication

https://ro.yestherapyhelps.com/passive-communication-what-it-is-and-how-to-recognize-it-in-4-
characteristics-14998?utm_content=cmp-true

https://ro.thpanorama.com/blog/psicologia/comunicacin-pasiva-10-seales-caractersticas-y-

https://ro.warbletoncouncil.org/comunicacion-pasiva-11587

2.https://www.definebusinessterms.com/ro/comunicare-agresiva/

ex- https://ro.warbletoncouncil.org/comunicacion-agresiva-14384#menu-7

- https://ro.warbletoncouncil.org/comunicacion-agresiva-14384

https://ro.economy-pedia.com/11040268-aggressive-communication
3.https://ro.economy-pedia.com/11040268-aggressive-communication#menu-2

https://fainsisimplu.ro/comunicarea-asertiva-2-3585.html

COMUNICAREA PUBLICA ORGANIZAȚIONALĂ

Comunicarea organizată, informarea şi comunicarea organizaţională Pentru a putea fi

caracterizată drept organizată, comunicarea organizaţională trebuie să prezinte următoarele
caracteristici:

 să fie orientată spre finalitate (scop), adică să reflecte un plan de ansamblu şi obiectivele pe
care şi le asumă organizaţia
 să fie multidirecţională, adică să se realizeze de sus în jos, pe orizontală, pe verticală etc.
 să fie instrumentală, adică să se sprijine pe o varietate de suporturi în funcţie de obiectiv
 să fie adaptată, adică să folosească sistemele de informare specifice fiecărui sector de
activitate şi să concorde cu cultura organizaţională promovată

Drept urmare, comunicarea organizaţională nu este un proces spontan şi natural. Ea trebuie

proiectată în aşa fel încât să permită:

 coordonarea: proces ce are în vedere atingerea unui obiectiv prestabilit, necesar pentru
realizarea scopului final al organizaţiei
 armonizarea : activitate ce are drept scop definirea unui obiectiv comun

COMUNICAREA PUBLICĂ ORGANIZAȚIONALĂ EXTERNĂ

Greşeala cea mai frecventă care se face este că acest gen de comunicare este redus de obicei la
comunicarea de tip managerial. Managerul este considerat veriga de legătură între organizaţie şi
mediul său extern în general şi publicul specific în particular. El nu este sigurul purtător de
imagine al organizaţiei. Managerul este într-adevăr purtătorul principal de imagine al organizaţiei
pe care o conduce. Cu toate acestea, legăturile sale cu mediul extern sunt mai degrabă oficiale,
comportamentul şi atitudinile sale sunt predictibile. El nu face altceva decât să se conformeze unor
prescripţii de rol şi cel mult de status. Activitatea şi legăturile sale externe sunt proiectate în aşa fel
încât să întărească imaginea creată prin intermediul relaţiilor publice şi a publicităţii. Managerul
are mai degrabă rolul de simbol al organizaţiei, mai ales în contextul pe care îl avem în vedere
(organizaţii care trec de la sistemul centralizat de conducere şi de luare a deciziilor, la sistemul
privat caracterizat de deplasarea importanţei managerilor către Adunarea Generală a
Acţionarilor).

În realitate, comunicarea externă îmbracă şi alte forme, diferite de comunicarea de tip managerial.
Annie Bartoli menţionează existenţa a trei tipuri de comunicare externă:

 Comunicarea externă operaţională, realizată între membrii organizaţiei cu interlocutori din

exteriorul organizaţiei
 Comunicarea externă strategică, care constă în construirea sau extinderea unei reţele de
comunicare
 Comunicarea externă de promovare (publicitate, relaţii publice)

Formele principale prin care se concretizează acest tip particular de comunicare sunt:
  publicitatea – prin mass media sau prin propriile materiale publicitare
 promovarea vânzărilor
 sponsorizărilor – finanţarea activităţilor culturale sau sportive
 mecenatul – ajutor financiar sau logistic acordat artiştilor, organizaţiilor umanitare sau
non-profit
 articole care prezintă organizaţia în publicaţii de specialitate
 organizarea de standuri la târguri şi forumuri
 organizarea de zile ale porţilor deschise
 acţiuni de consiliere şi ajutorare a altor instituţii similare (dar care în mod real nu sunt
concurenţiale) prin detaşarea temporară de personal

COMUNICAREA PUBLICĂ ORGANIZAȚIONALĂ INTERNĂ

Comunicarea publică organizaţională internă reprezintă comunicarea şi interacţiunile dintre

angajaţii sau membrii unei organizaţii.Comunicarea internă a fost definită şi sub numele de "relaţii
interne"sau "relaţii publice interne". Ea este procesul principal prin intermediul căruia angajaţii
fac schimb de informaţie și creează relaţii.

DE CE ESTE IMPORTANTĂ COMUNICAREA PUBLICĂ ORGANIZAȚIONALĂ INTERNĂ?

Comunicarea reprezintă una dintre cele mai importante activităţi dintr-o organizaţie. În mod
fundamental, relaţiile se dezvoltă în urma comunicării, iar funcţionarea şi supravieţuirea
organizaţiilor se bazează pe relaţii eficiente între indivizi şi grupuri . Comunicarea ajută indivizii şi
grupurile să îşi coordoneze activităţile în vederea îndeplinirii scopurilor şi este vitală în procesele de
socializare, luare a deciziilor, rezolvarea problemelor şi schimbări ale managementului.oferă de
asemenea angajaţilor informaţii importante în legătură cu postul pe care îl ocupă, organizaţia în
care lucrează, mediul extern sau informaţii despre alţi colegi de-ai lor. Comunicarea poate
contribui la motivarea angajaţilor, consolidarea încrederii, crearea unei identităţi comune sau
poate mări implicarea personală ( oferă indivizilor un mod de a-şi exprima sentimentele, de a-și
împărtăşi speranţele şi ambiţiile şi de a celebra şi rememora realizările) . Comunicarea constituie
modul prin care indivizii şi grupurile îşi înţeleg organizaţia, ce este şi ce reprezintă ea.

NIVELURI DE COMUNICARE

Comunicarea internă se desfăşoară pe mai multe niveluri. O primă formă de comunicare este cea
interpersonală sau "faţă în faţă" (F-T-F, face to face). Comunicarea la nivel de grup se manifestă la
nivelul echipelor, unităţilor şi grupurilor de interese ale angajaţilor (ERG -Employee Resource
Group ). Acest nivel se concentrează asupra împărtăşirii informaţiilor, discutării problemelor,
coordonării sarcinilor, rezolvării problemelor şi asupra formării unui consens. Comunicarea la
nivel organizaţional este centrată pe viziune şi misiune, politici de conducere, iniţiative , cunoaştere
şi performanţa organizaţională.

REȚELE DE COMUNICARE

O reţea de comunicate este modul prin care comunicarea se desfăşoară în interiorul organizaţiei.
Reţelele pot fi atât formale cât şi informale. Într-o reţea de comunicare formală, mesajele circulă
prin căi oficiale (de exemplu newsletter, memo-uri, declaraţii de politică) care reflectă ierarhia
organizaţională. Comunicarea informală se desfăşoară prin intermediul unor căi neoficiale (căile
neoficiale prin care se transmit zvonurile sunt mai rapide şi pluridirecţionale) şi include zvonuri,
opinii, aspiraţii şi exprimări ale emoţiilor. Comunicările informale sunt de obicei interpersonale şi
se desfăşoară pe orizontală, iar angajaţii le considera a fi mai sincere decât cele formale . Angajaţii
şi membrii organizaţiei folosesc ambele reţele .

Comunicarea se poate desfăşura pe verticală, pe orizontală sau pe diagonal

•comunicare verticală indică transferul de informații între manageri și subordonați. O astfel de

comunicare implică comenzi și recomandări date de către șeful subordonatului și rapoartele
transferate managerilor subordonați ;

•comunicarea orizontală este cea care se pune în practică între indivizi care aparțin aceluiași nivel
de ierarhie în cadrul companiei. Sunt lucrători care au același rang în cadrul companiei, deși nu
trebuie să aparțină aceluiași departament ;

•comunicarea omni-direcţională sau pe diagonală se desfăşoară între angajaţii din nivele ierarhice
diferite, care ocupă funcţii diferite în cadrul organizaţiei.

CANALE DE COMUNICARE

Un canal de comunicare reprezintă mediul prin care se transmit şi se primesc mesajele. Canalele
sunt de trei tipuri: tipărite, electronice şi F-T-F (interpersonale).

Canalele tipărite includ memo-uri, broşuri, newsletter, rapoarte, rapoarte anuale ,postere etc.

Canalele electronice includ email-ul şi voice mail-ul, reţelele de intranet, blogurile, chat room-urile,
canalele TV de afaceri, podcast-urile, video-conferinţele, sistemele de instant messaging şi
întrunirile electronice.

Canalele "face to face" includ discursuri, întâlnirile echipelor/grupurile şi evenimentele sau

întrunirile sociale.