Comunicarea interpersonală

Motto: Cuvântul este sunet şi culoare, e mesagerul gândului uman.

Tudor Vianu

Arta de a comunica nu este un proces natural ori o abilitate cu care ne naştem. Noi
învăţăm să comunicăm. De aceea trebuie să studiem ce învăţăm ca să putem folosi cunoştinţele
noastre mai eficient. Orice comunicare implică creaţie şi schimb de înţelesuri. Aceste înţelesuri
sunt reprezentate prin semne şi coduri. Se pare că oamenii au o adevărată nevoie să citească
înţelesul tuturor acţiunilor umane. Observarea şi înţelegerea acestui proces poate să ne facă să
fim mai conştienţi referitor la ce se întâmplă când comunicăm.
Cercetătorii au determinat existența a numeroase categorii de comunicare, dintre care cele
mai răspândite sunt:
Comunicarea verbală. Pentru a îmbunătăţi eficienţa comunicării verbale, Weaver
recomandă focalizarea atenţiei asupra următoarelor idei:

• Ce dorim să comunicăm? Am luat în calcul semnificaţiile pe care comunicarea noastră le

are în percepţia celuilalt?

• Cum dorim să comunicăm? Ce limbaj vom folosi? Limbajul este adaptat publicului ţintă? •

Cui ne adresăm? Am luat în calcul experienţa anterioară a publicului cu astfel de mesaje?

Comunicarea scrisă are un însemnat număr de avantaje: durabilitatea, în raport cu forma orală;
textul poate fi citit/văzut de mai multe persoane; poate fi citit la un moment potrivit şi poate fi
recitit.
Elementele comunicării scrise care cresc eficienţa acesteia:

• folosirea frazelor cu lungime medie (15-20 de cuvinte);

• centrarea paragrafelor pe o singură idee;

• evitarea cuvintelor inutile, redundante;

• alegerea cuvintelor încărcate cu afectivitate optimă în contextul pedagogic creat. Comunicarea

orală eficientă presupune: existenţa unui mesaj care include elemente de structură, de actualitate,
 de motivaţie pentru ascultător, de feedback, de legătură între părţi, claritate şi coerenţă internă;
oferirea unor suporturi multiple pentru înţelegerea mesajului, cel mai
important fiind cel iconic; captarea atenţiei şi creşterea înţelegerii, prin accesibilitatea
materialului şi folosirea exemplelor adecvate; folosirea etimologiilor, sinonimiilor, demonstrarea
utilităţii. Paralimbajul reprezintă modul în care mesajul este transmis. Acesta include viteza cu
care vorbim, ridicarea sau scăderea tonului, volumul, folosirea pauzelor, calitatea vorbirii. Un
bun comunicator va varia viteza în funcţie de receptorii mesajului şi de mesaj. La începutul
expunerii, se foloseşte un ritm mai lent, care va creşte în intensitate pentru a sublinia mai bine
importanţa miezului mesajului. Un mesaj este înţeles mai profund cu cât îmbină mai eficient
verbalul cu nonverbalul.
Comunicarea nonverbală, determinată cultural şi, în mare măsură, inconştientă, are
menirea de a accentua, de a completa, de a regulariza sau de a repeta înţelesul comunicării
verbale. Baron şi Byrne descriu patru canale bazale în comunicarea nonverbală:

• expresiile feţei;

• limbajul ochilor;

• limbajul trupului;

• contactul fizic.

S-a constatat că omul se exprimă în proporție de 7% prin limbaj verbal, de 38% prin
limbaj paraverbal si 55% prin limbaje neverbale. Vorbindu-se despre comunicarea interumană se
obișnuiește chiar să se spună că omul este o ființă multi senzorială care comunică în permanență
și care, uneori, vorbește. Este unanim recunoscut faptul că impresia pe care ne-o facem asupra
unei persoane întâlnite pentru prima oară, încă din primele minute ale unei conversații, se
bazează pe interpretarea limbajului neverbal și paraverbal, nu pe cuvintele pe care le auzim. Este,
de asemenea, o certitudine faptul că, dacă mesajul verbal îl contrazice pe cel neverbal, îl vom lua
în considerare, instinctiv, pe cel neverbal.
Există diverse criterii după care se pot realiza clasificări ale stilurilor de comunicare. În
raport cu tipurile de dominantă și de sociabilitate se poate face distincție între cinci stiluri, patru

stiluri de bază și un al cincilea ca o combinație oportunistă între primele patru: • Stilul emotiv

care este caracteristic persoanelor la care dominanța este puternică și

 sociabilitatea ridicată. Persoanele cu acest stil sunt expresive, vorbesc mult, repede,
gesticulează, folosesc mâinile și mimica, devin patetice, uneori se inhibă, alteori se pripesc,
au comportament dinamic, orientat spre acțiune și risc, sunt atrase de relațiile informale și
refractare la cele oficiale, sunt empatice, au putere de convingere înnăscută, bazată pe risipă
de energie și emoție, sunt persoane potrivite pentru negocierile bazate pe strategii de
cooperare și compromis.

• Stilul autoritar care este caracteristic persoanelor la care se combină dominanța puternică cu
sociabilitatea scăzută. Persoanele cu un astfel de stil sunt parentale, afișează o atitudine
serioasă, grijulie, responsabilă, exprimă opinii clare, într-o manieră hotărâtă, deseori rigidă,
sunt dificil de abordat, comunică cu oarecare efort și, în ciuda atitudinii ostentativ grijulii,
rămân adesea indiferente, au un comportament mai dur, mai ferm, mai impunător, ridică
multe pretenții, au gesturi ferme și glas sonor.

• Stilul reflexiv este rezultatul asocierii dintre dominanța slabă și sociabilitatea scăzută.
Persoanele cu un astfel de stil sunt perfecționiste, își impun un puternic control emoțional,
exprimă opiniile într-o manieră formală, caută îndelung cuvintele și formulează cu grijă
excesivă fraze adesea prețioase, sunt aparent liniștite, stau mai la o parte, par veșnic
preocupate de altceva, preferă ordinea, o refac cu migală, caută un mediu de muncă ordonat,
sunt lente, meticuloase, le place să revadă detaliile și nu pot lua decizii rapide, sunt
introvertite, preferă singurătatea și nu sunt prea buni parteneri de conversație, sunt potrivite
pentru negocierile bazate pe strategia de evitare.

• Stilul îndatoritor rezultă din combinația dintre o sociabilitate ridicată și o dominanță slabă.
Persoanele cu un astfel de stil de comunicare cedează ușor, se supun, se sacrifică, sunt
răbdătoare, sensibile, nu țin să se afirme, să joace vreun rol în luarea deciziilor, ascultă cu
multă atenție și înțelegere, de regulă evită să-și folosească puterea și atuurile, manifestă
căldură în vorbire și în scris, se bazează pe forța de convingere a prieteniei, atunci când iau
totuși decizii, le exprimă într-o manieră serioasă, oarecum impersonală, străină, sunt potrivite
pentru negocierile bazate pe strategia de cedare.

• Stilul flexibil rezultă din implicarea celei de-a treia dimensiuni a stilului de comunicare,
versatilitatea. Versatilitatea este aptitudinea multora dintre oameni de a-și adapta stilul de
comunicare în funcție de situație și de partener, pentru a obține maximum de avantaje și
 aprobare socială. Versatilitatea înseamnă adaptare, flexibilitate, mobilitate, nestatornicie, dar
și inconsecvență, oportunism, duplicitate. Versatilitatea rămâne o caracteristică oarecum
independentă de stilul de comunicare. Stilul de bază rămâne relativ stabil. Versatilitatea
privește doar ceea ce este jucat și schimbător în comportamentul unei persoane. Este ceea ce
se adaugă sau se retrage mereu, fie pentru a ușura comunicarea, fie pentru a manipulă pe cei
din jur, fie pentru ambele.
Bariere umane în cadrul unei comunicări eficiente sunt :

• fizice: deficiențe verbale, acustice, amplasament, lumina, temperatura, ora din zi, durata

întâlnirii etc.

• semantice: vocabular, gramatica, sintaxa, conotații emoționale ale unor cuvinte. •

determinate de factori interni: implicare pozitivă (ex: Îmi place Ion, deci îl ascult); implicare
negativă (ex: Mirela m-a bârfit acum 1 an, deci interpretez tot ce spune ca fiind împotriva
mea).

• frica ;

• diferențele de perceptive;

• concluzii grăbite;

• lipsa de cunoaștere;

• lipsa de interes (una din cele mai mari bariere ce trebuiesc depășite este lipsa de interes a

interlocutorului față de mesajul emițătorului).

• emoții (emoția puternică este răspunzătoare de blocarea aproape completă a comunicării). •

blocajul psihic;

• tracul.