Perspectiva cognitivă

a dezvoltării umane

Titular de curs:
Lector universitar, drd.
Silvia Strogotean
 Teoria dezvoltării cognitive (J. Piaget)

Una dintre cele mai originale si comprehensive teorii asupra

dezvoltarii cognitive ii apartine psihologului elvetian Jean Piaget (1896-
1980). Desigur ca de-a lungul timpului unele dintre ideile sale au fost
supuse criticii specialistilor si au fost infirmate. Cu toate acestea, teoria
sa continua sa influenteze psihologia si astazi.
Piaget a revolutionat studiul asupra formarii conceptelor la varsta
copilariei si a inteligentei. Piaget a realizat observatii repetate asupra
copiilor (inclusiv asupra celor trei copii ai sai) si a determinat raspun-
surile corecte si pe cele gresite pe care acestia le dadeau la itemii unor
teste. El le-a identificat erorile aparute in rationamentele pe care le
faceau. Piaget a ajuns la concluzia ca sistemele logice coerente stau la
baza gandirii copiilor. Aceste sisteme difera ca tipuri de sistemele logice
ale adultilor. Daca ne propunem sa intelegem dezvoltarea, trebuie sa
identificam aceste sisteme si caracteristicile lor. In continuare vom prezenta cateva dintre principiile generale ale
dezvoltarii si stadiile dezvoltarii cognitive asa cum le-a formulat si elaborat Piaget.
 Teoria lui Piaget mai este cunoscuta si sub denumirea de teoria cognitiv-constructivista. Conceptele de baza pe
care le foloseste in teoria sa sunt preluate din biologie si logica. El postuleaza un efect de continuitate intre procesele
biologice de adaptare a organismului la mediul in care traieste si procesele psihologice unde factorii exteriori si
interiori ai dezvoltarii sunt indisociabili si cunoasterea rezulta dintr-o interactiune intre subiect si obiect. Astfel,
functionarea inteligentei va fi descrisa prin termeni biologici (asimilare, acomodare, adaptare) si structurile care sunt
generate de functionarea sa sunt descrise in ter-meni logici (structuri logico-matematice, structuri de grup).

Adaptarea individului la mediu

se face gratie celor doua mecanisme
principale care constau in
schimburile continue ce se stabilesc
intre individ si mediul sau:
asimilarea si acomodarea.
Asimilarea se realizeaza gratie
schemelor care se vor modifica prin
acomodare.
 Schemele perceptive sunt entitati abstracte ca si schemele mentale care corespund structurii unei actiuni. Nu percepem
schema, dar percepem actiunea; schemele perceptive sunt cele care permit realizarea actiunii. O schema se conserva, se
consolideaza prin exercitiu, dar se poate modifica fie generalizandu-se, fie modificandu-se sub presiunea lumii exterioare.
Sursa existentei si a modificarii schemelor reiese din cele doua momente ale adaptarii unui individ la mediul sau,
acestea fiind: asimilarea si acomodarea.
Mecanismul intern pe care se bazeaza dezvoltarea de la un stadiu la altul este cel al asimilarii si acomodarii, care
caracterizeaza omul din primele zile de viata. Pe plan biologic, asa cum omul asimileaza substante si le transforma tot asa
pe plan psihologic obiectele sufera transformari cand sunt asimilate. Fenomenul invers al asimilarii se numeste acomodare.
Pe plan psihologic, acomodarea corespunde procesului prin care presiunile din mediul extern duc la modificarea
structurilor sau actiunilor individului, astfel ca atunci cand o schema se dovedeste inadecvata in fata unui obiect nou, prin
acomodare se produc modificari si diferentieri ale schemei. Acomodarea comporta deci adaptarea schemei la realitatea
obiectelor.
Echilibrul („equilibrium") intre asimilare si acomodare duce la adaptare. Forma cea mai inalta de adaptare mentala
dupa Piaget este inteligenta. Asimilarea si adaptarea intervin in toate actele de inteligenta, iar adaptarea intelectuala
comporta un element de asimilare, adica de structurare prin incorporare si, de asemenea, inteligenta este acomodare la
mediu si la variatiile sale.
 Piaget prezinta dezvoltarea din perspectiva stadialitatii genetice. Stadiul in aceasta perspectiva presupune:
* ordinea diferitelor achizitii este neschimbata;
* exista o structura proprie a stadiului si nu doar o juxtapunere de proprietati;
* aceasta structura reconverteste achizitiile anterioare care nu dispar, ci se manifesta in alta forma (in situatii regresive pot
reaparea);
* fiecare stadiu contine un moment de pregatire si
unul de sta-bilitate;
* atat stadialitatea genetica, cat si cea dinamica sunt
subdivizate in substadii.
Stadiile dezvoltarii conform teoriei lui Piaget sunt:

1. Stadiul senzorio-motor: de la nastere la 2 ani;

2. Stadiul preoperator: de la 2 la 7/8 ani;
3. Stadiul operatiilor concrete: de la 7/8 ani la 11/12 ani;
4. Stadiul operatiilor formale: de la 11/12 ani la 15/16 ani.
Perioada senzorio-motorie este prima perioadă a dezvoltării cognitive, în
care sarcina principală a copilului este de a organiza şi de a interpreta
informaţiile pe care le primeşte prin organele de simţ şi de a-şi dezvolta
coordonarea motorie, cu alte cuvinte, de a învăţa să-şi coordoneze muşchii.
În timpul acestei perioade copilul începe cu dezvoltarea schemei corporale şi
tot acum, îşi dezvoltă şi percepţia constanţei obiectului.
În a doua perioadă, perioada preoperaţională, pot fi percepute cel mai clar diferenţele între gândirea copiilor şi
gândirea adulţilor. Aceasta este perioada în care se dezvoltă limbajul şi Piaget considera că utilizarea limbajului de
către copil demonstrează o reducere treptată a egocentrismului. La început, copilul prezintă o vorbire egocentrică, cu o
conştiinţă redusă a necesităţilor ascultătorului, dar, treptat, devine conştient că, în scopul utilizării limbajului pentru
comunicare, trebuie să şi-l ajusteze în vederea unei interacţiuni, în loc să-şi exprime, pur şi simplu, gândurile.

Aceasta perioada de dupa varsta de 2 ani este

marcata de trei mari achizitii: aparitia funcției
semiotice, apogeul gandirii egocentrice si inceputul
decentrarii cognitive.
În această perioadă, după Piaget, copilul îşi dezvoltă capacitatea de „descentrare, de adoptare a punctului de
vedere al altei persoane. Dar atunci când se gândeşte la diferitele probleme, copilul are şi o tendinţă de „centrare,
concentrându-se asupra esenţei problemei şi ignorând alţi factori care ar putea fi, de fapt, foarte importanţi. Un
exemplu este lipsa „reversibilităţii‖: la această vârstă, copiilor le este foarte greu să vadă operaţiile ca fiind
reversibile. De exemplu, un copil ar putea învăţa că 4x4 = 16, dar nu ar fi capabil să ajungă, de aici, la concluzia
că 16 = 4x4. Sau, copilul poate admite că are un tată, dar nu este capabil să admită că şi tatăl său are un copil.
Deşi o operaţie este tocmai inversul celeilalte, copilul are tendinţa să se concentreze asupra unei laturi a
problemei şi îi este greu să vadă şi cealaltă latură.

Un alt exemplu de centrare apare în incapacitatea copilului aflat în perioada preoperaţională de

a înţelege principiile de „conservare‖. Aceasta este poate cea mai faimoasă dintre toate părţile
teoriei lui Piaget. Prin „conservare‖, Piaget înţelegea că un obiect şi-ar putea modifica forma
sau aspectul, păstrându-şi totuşi aceeaşi masă sau acelaşi volum. El a efectuat mai multe studii
asupra conservării.
Exemplu: https://www.youtube.com/watch?v=ZDNi4z5tdqU&t=59s
Principala sarcină a perioadei preoperaţionale este de a pregăti copilul pentru perioadele următoare şi, în acest scop,
copilul învaţă tot timpul din ce în ce mai multe despre mediu. O caracteristică a acestei perioade, observată de Piaget,
este tendinţa de a „generaliza excesiv‖ regulile pe care le-a învăţat: numai prin aplicarea regulii, copilul învaţă
modalităţile diferite de a o utiliza.

De exemplu, la începutul acestei perioade copilul ar

putea numi toate animalele mici „căţel, dar cu cât
perseverează, cu atât îşi dă mai bine seama că există
diferite tipuri de animale mici şi că toate au nume
diferite. Prin procesele de asimilare şi acomodare
copilul îşi extinde schemele, aplicându-le la mediu,
până când îşi formează un set operaţional de structuri.
La sfârşitul perioadei preoperaţionale, copilul este
dotat destul de bine cu scheme adecvate pentru a face
faţă principalelor provocări din mediul său.
A treia perioadă identificată de Piaget este perioada
operaţiilor concrete. În această perioadă, gândirea
unui copil este foarte asemănătoare cu aceea a unui
adult, dar copilul are totuşi dificultăţi cu noţiunile pur
abstracte, pentru că trebuie să le lege de lumea reală,
pentru a le înţelege. Copiii aflaţi în această perioadă
sunt caracterizaţi de o dorinţă extraordinară de a
culege informaţii despre lume: deseori, ei adună liste
considerabile de fapte sau de date despre un subiect
de interes.
 În a patra perioadă, perioada operaţiilor formale,
gândirea copilului este asemănătoare celei a unui adult. El
poate manevra acum logica abstractă, elaborează ipoteze
(teorii) despre lume, le testează ca un om de ştiinţă şi
utilizează noţiuni abstracte în gândirea sa. Piaget
considera că aceasta este cea mai înaltă formă de gândire
şi susţinea că, din acest moment, copilul îşi poate extinde
cunoştinţele, fără a mai fi împiedicat de egocentrism sau
de alte asemenea restricţii.
Piaget a folosit cateva sarcini experimentale pentru a demonstra intrarea in stadiul operatiilor formale. Sa consideram, de
exemplu, modul in care producem permutari (variatii in combinatii). Opriti-va pentru un moment si incercati sa raspundeti la
intrebarea de mai jos:
Care sunt toate permutarile posibile ale literelor „A, B, C, D" ? Cum abordati problema? O persoana aflata in stadiul operatiilor
formale va produce un sistem, poate la inceput prin varierea locului ultimei litere, apoi celei de a doua cu ultima etc. Lista unei
persoane din stadiul operatiilor formale poate incepe astfel: ABCD, ABDC, ADBC, DABC ... O persoana aflata in stadiul operatiilor
concrete inclina mai degraba sa listeze combinatiile la intamplare fara nici o planificare sistematica: ABCD, DCBA, ACBD, DABC
etc. Multe alte aspecte ale rationamentelor inductiv si deductiv se dezvolta in timpul operatiilor formale. Abilitatea de a folosi
rationamente formale logice si matematice creste in timpul acestei perioade. In plus, continua sa devina din ce in ce mai sofisticate
procesele conceptual si lingvistic.
 Concluzionand, teoria dezvoltarii cognitive a lui Piaget presupune stadii.
Pentru el stadiile au loc la aproape aceleasi varste pentru diferiti copii si fiecare
stadiu se construieste pe cel precedent. Stadiile au loc intr-o ordine fixa si sunt
ireversibile: o data ce un copil intra intr-un nou stadiu, acesta gandeste in
modurile care caracterizeaza acel stadiu indiferent de domeniul sarcinii, de
specificul sarcinii si chiar de contextul in care sarcina este prezentata. Copilul
nu gandeste niciodata in modurile care caracterizeaza un stadiu precedent al
dezvoltarii cognitive. Alti teoreticieni inclusiv unii neopiagetieni nu sunt de
acord cu acest punct de vedere sugerand ca exista o flexibilitate mai mare in
decursul dezvoltarii cognitive, in ceea ce priveste sarcinile si domeniile
sarcinilor decat este sugerata de teoria piagetiana. Exista si unii teoreticieni care
au alte puncte de vedere asupra dezvoltarii conceptuale. De exemplu, un
neopiagetian sustine ca dezvoltarea conceptuala este un proces mai mult local
decat global, asa cum a crezut Piaget.

https://www.youtube.com/watch?v=TRF27F2bn-A&t=11s
 Teoreticienii neopiagetieni au elaborat o perspectiva mai ampla pornind de la teoria lui Piaget despre
dezvoltarea cognitiva. Cu toate ca fiecare neopiagetian este diferit, majoritatea acestor autori:

(a) accepta notiunea recunoscuta a lui Piaget despre stadiile dezvoltarii cognitive;

(b) se concentreaza asupra aspectelor stiintifice sau logice ale dezvoltarii cognitive (observa copii implicati in
sarcini asemanatoare celor utilizate de Piaget);

(c) mentin ideile legate de notiunea conform careia dezvoltarea cognitiva are loc prin echilibrare.

Teoreticienii stadiului al cincilea nu enunta o teorie complet diferita a dezvoltarii cognitive; in schimb, ei
construiesc pe cele patru stadii ale lui Piaget, adaugand un al cincilea stadiu superior operatiilor formale. Patricia
Arlin sustine ca al cincilea stadiu al dezvoltarii cognitive este identificarea problemei. In acest al cincilea stadiu
indivizii ajung sa stapaneasca sarcina dandu-si seama exact cu ce probleme se confrunta si decid care dintre
probleme sunt mai importante si astfel isi canalizeaza eforturile pentru rezolvarea lor. Alegerea unui subiect pentru
un referat este un exemplu de identificare a problemei; scrierea referatului este un exemplu de rezolvare a
problemei.
 Cativa teoreticieni au sugerat ca rationamentul logic superior operatiilor formale piagetiene poate conduce la al
cincilea stadiu al gandirii dialectice. Gandirea dialectica recunoaste ca in cele mai multe aspecte ale vietii nu exista un
raspuns final corect, ci mai degraba o serie de credinte care pot lua la inceput forma unei teze, pentru ca mai tarziu sa
devina o antiteza, iar in final o sinteza a celor doua care apoi devine o noua teza pentru continuarea evolutiei gandirii. De
exemplu, adultii folosesc gandirea dialectica atunci cand iau in considerare o extrema si apoi pe cealalta, incorporand cele
mai bune elemente ale fiecarei extreme. Psihologi precum Deirdre Kramer, Gisela Labouvie-Vief, Juan Pascual-Leone si
Klaus Riegel sustin ca dupa stadiul operatiilor formale trecem la un stadiu al gandirii postformale in care recunoaștem
evolutia constanta a gandirii, cum este cazul in dialetica originala propusa de filosoful G. Hegel. Gandirea postformala
permite adultilor sa manipuleze mental capriciile si inconsistentele situatiilor de zi cu zi in care raspunsurile simple si
clare sunt rareori disponibile. Prin gandirea postformala putem lua in considerare si alege dintre mai multe alter­native,
recunoscand ca alte alternative pot oferi beneficii care nu pot fi obtinute de la alternativa aleasa. De asemenea, putem lua
in considerare contextul socio-cultural in care luam deciziile.
 Influentele socioculturale asupra proceselor gandirii

Lev Semionovici Vigotski (1896-1934) a murit tragic de

tuberculoza la numai 38 de ani. In ciuda disparitiei sale
premature, contributia adusa de Vigotski este considerata, in
general, a fi a doua ca importanta dupa cea a lui Piaget in
termenii importantei in domeniul dezvoltarii cognitive. Mai
mult, influenta psihologului rus a crescut in ultimii ani. Desi
Piaget a dominat psihologia dezvoltarii in anii '60 si '70, opera
lui Vigotski a fost redescoperita in anii '70- '80 si continua sa
aiba influenta si astazi. În teoria sa asupra dezvoltării cognitive
în condiţii cultural-istorice, Vîgotsky foloseşte câteva concepte
importante:
- Medierea
Subiectul îşi construieşte cu ajutorul altei persoane instrumentele cognitive pe care apoi şi le însuşeşte pentru beneficiul
propriu. Mediatorul joacă, deci, un rol deosebit de important, intercalându-se între subiect şi ceea ce se învaţă pentru a
facilita interiorizarea şi asimilarea nu doar a instrumentelor gândirii dar şi dezvoltarea funcţiilor psihice.
- Procesele de internalizare
Copilul internalizează activităţile externe, formându-şi astfel propriile structuri mintale şi învaţă astfel să gândească.
Procesul de internalizare are loc în trei etape:
1) Asistenţa în realizarea activităţii este furnizată de către cei mai capabili (de exemplu, profesor, coleg mai abil).
2) Asistenţa este furnizată de copilul însuşi, care vorbeşte cu
voce tare pentrua rezolva problemele.
3) Conceptul sau activitatea se internalizează (devine
reprezentare la nivelulminţii).

Spre deosebire de teoria lui Piaget, la Vîgotsky conceptul de

internalizare primeşte o dimensiune socioculturală. Aceasta
decurge din contextul în care are loc învăţarea. Astfel cultura
este transmisă de la o generaţie la alta prin intermediul
educaţiei copiilor. Aceasta înseamnă că, la nivel individual, un
copil devine el însuşi prin alţii.
Zona proximă de dezvoltare (ZPD)
Se referă la diferenţa dintre ceea ce individul este capabil să realizeze din punct de vedere intelectual la un moment
dat al dezvoltării sale şi ceea ce poate să realizeze atunci când beneficiază de medierea altuia. ZPD este conceptul
cheie al teoriei lui Vîgotsky şi se referă la acea zonă de dezvoltare în care persoana poate să înveţe ceea ce nu ştie
încă.
ZPD este: „distanţa dintre nivelul de dezvoltare actual, pe
care îl putem determina după modul în care copilul poate
să rezolve problemele date independent şi nivelul de
dezvoltare potenţială, pe care îl putem determina urmărind
modul în care copilul rezolvă probleme atunci când este
asistat de un adult sau colaborează cu alţi copii mai
avansaţi‖. Astfel „fiecare funcţie psihică superioară apare
de două ori în cursul dezvoltării copilului: mai întâi ca
funcţie interpsihică, apoi a doua oară ca activitate
intelectuală, ca proprietate interioară a gândirii copilului,
ca funcţie intrapsihică‖.
Interacţiunea socială Pentru a atinge nivelul maxim posibil pentru dezvoltarea
cognitivă a unui individ este necesară interacţiunea socială: „Ceea ce un copil poate să
facă astăzi colaborând cu celălalt, mâine va putea să facă singur‖ (Vîgotsky).
Interacţionând unii cu ceilalţi sau cu adulţii, copiii produc nu numai organizări
cognitive mai elaborate decât cele de care erau capabili înainte de interacţiune, ci ei
devin, după aceasta, capabili să reia singuri coordonările.
Limbajul şi dezvoltarea conceptelor Pentru a înţelege ideile lui Vîgotsky despre
gândire şi limbaj, este importantă înţelegerea distincţiei pe care el o face între
dezvoltarea naturală şi cea culturală. Dezvoltarea culturală se clădeşte pe dezvoltarea
naturală, genetică, pe măsură ce individul foloseşte instrumente culturale şi simboluri
precum vorbirea şi scrisul. Vorbind cu o altă persoană, copilul conştientizează funcţia
comunicativă a limbajului. Gândirea nu poate exista fără limbaj: omul se foloseşte de
cuvinte pentru construirea socială a înţelegerii. În termenii lui Vîgotsky, vorbirea şi
acţiunea, ca „instrumente psihologice, permit omului să modeleze atât propriile acţiuni,
cât şi pe ale altora.
Concepte ştiinţifice, concepte spontane Una dintre ideile lui Vîgotsky, care este reluată în
prezent, se referă la distincţia dintre conceptele ştiinţifice şi cele spontane:
 Conceptele spontane sunt cele care apar din propriile observaţii ale copilului realizate în
general acasă sau în afara şcolii.
 Conceptele ştiinţifice sunt cele care apar din predarea formală.
Cele două tipuri de concepte se întâlnesc unele cu altele în cadrul şcolii: conceptele spontane
bogate, dar dezorganizate ale copilului, se întâlnesc cu abordarea sistematică şi logică a
adultului.
Vîgotski descrie următoarele stadii, în dezvoltarea copilului, în
interacţiune cu adultul, prin achiziţia limbajului:
• stadiul I: fiziologic — copilul este separat doar din punct de
vedere fiziologic, dar, pentru a supravieţui, el e total dependent;
• stadiul II: biologic — copilul capătă independenţă (prin
înţărcare), iar dependenţa lui de cel care-l îngrijeşte devine
psihologică;
• stadiul III: este stadiul în care adultul îi atrage atenţia, vorbindui
despre diferitele obiecte din jur, iar activităţile copilului sunt
controlate şi secondate de vorbirea adultului ;
• stadiul IV: acţiunile copilului sunt iniţiate şi impulsionate de
vorbirea adultului;
• stadiul V: realizează activităţi voluntare îndrumat prin vorbire de
către adult ; vorbirea adultului este internalizată şi copilul îşi
controlează prin ea propriile acţiuni;
• stadiul VI: copilul îşi dă singur comenzi - la început, cu voce
tare; mai târziu, prin vorbire interiorizată, pentru sine însuşi.
Vîgoțki a descris câteva stadii în evoluția umană
• între O şi 2 ani, stadiul de afiliere: comunicarea emoţională este acum de maximă importanţă;
• între 2 şi 7 ani, stadiul de joc: ăctivitatea cea mai importantă este, la început, manipularea obiectelor, apoi jocurile
simbolice şi jocurile de rol;
• între 7 şi 12 ani: stadiul învățării; este vârsta frecventării şcolii;
• între 12 şi 19 ani: stadiul prieteniilor ; adolescentul combină relaţiile personale cu cele profesionale ;
• între 19 şi 55 de ani: stadiul muncii;
• între 55 şi 70 de ani: stadiul teoretizării.