Particulariti ale relaiilor social-afective la studenii militari

Cuprins

INTRODUCERE CAPITOLUL 1 1.AFECTIVITATEA-DELIMITARI CONCEPTUALE SI TEORETICE 1.1. AFECTIVITATEA-DEFINITII SI ABORDARI 1.1.1 Definirea afectivitatii 1.1.2 Clasificarea proceselor afective........................ Procese afective primare.. Procese afective complexe Procese afective superioare 1.1.3 Functiile afectivitatii. Functia reflectorie. Functia adaptiv-reglatorie. 1.1.4 Proprietatile proceselor affective.. 1.1.5 Teorii ale afectivitatii Teoria intelectualista Teorii fiziologice periferice Teorii fiziologice central Teorii cognitiv-fiziologice Teorii cognitive Modelul lui Joseph LeDoux
Modelul lui Marc Williams (1988)..................................................................... 1.1.6 Generalitati privind grupurile sociale Noiunea de grup . Caracteristicile generale ale grupurilor Caracterizarea grupurilor colare..

1.AFECTIVITATEA-DELIMITARI CONCEPTUALE SI TEORETICE 1.1. AFECTIVITATEA-DEFINITII SI ABORDARI

1.1.1 Definirea afectivitatii Afectivitatea este o component esenial i indispensabil a sistemului psihic uman , la fel de necesar ca i oricare alt component cognitiv, motivaional , volitiv; n aceast calitate ea trebuie s posede atributele generale ale psihicului- de a fi o modalitate specific de relaionare cu lumea si cu propriul Eu, de a semnaliza si semnifica ceva, de a ndeplini un rol reglator specific, mai mult sau mai puin evident. O definiie general a afectivitii este: Afectivitatea este acea component a vieii psihice care reflect , n forma unei triri subiective de un anumit semn, de o anumita intensitate si de o anumit durat, raportul dintre dinamica evenimentelor motivaionale sau a strilor proprii de necesitate i dinamica evenimentelor din plan obiectiv extern. Raportul respectiv poate fi nesemnificativ sau neutru (zero emoional) i semnificativ, genernd activare si trire emoional: pozitiv, n cazul n care este consonant , i negativ , n cazul cand el este disonant. Chiar atunci cnd emoia este autoprovocat de subiect prin amintire sau reprezentare anticipat, trirea rezult tot din raportarea evenimentelor din cmpul intern al personalitii la evenimentele din planul extern. Aceast definiie depete unilateralitatea definiiilor clasice, care absolutizau planul intern (subiectiv) sau pe cel obiectiv (extern) al organizrii i manifestrii psihocomportamentale. n organizarea sistemului psihic, afectivitatea ocup o poziie de interfa ntre cogniie i motivaie, cu care, de altfel, se mpletete cel mai strns. Cogniia mediaz i ofer semnalele de activare i declanare a emoiei, dar ea nu este o cauz a acesteia, ci doar o condiie necesar. Cauza rezid n natura raportului dintre cele dou planuri de referin ale personalitii umane intern i extern. Semnul i intensitatea tririlor se modific n funcie de percepia situaiei sau de reprezentarea ei mental anticipat. Dar nu ntotdeauna percepia, reprezentarea sau judecata ca procese cognitive - preced i condiioneaz producerea emoiei.Experimentele asupra percepiei rapide au stabilit c pragul activrii i raspunsului emoional este mai sczut decat cel al rspunsului perceptiv (identificarea obiectului). Rezult, aadar, c n situaii de deficit informaional reflectarea afectiv

devanseaz, precede cogniia. Pe de alt parte, cogniia se poate desfura pe fondul unei stri emoionale active (team, fric, depresie sau bucurie, veselie, euforie), fiind influenat de aceasta, att sub aspectul dinamicii, ct i sub cel al coninutului. ntre emoie i cogniie relaia este bilateral, de condiionare reciproc, dar referentul tririi emoionale este oferit ntotdeauna de experiena cognitiv n raport cu situaiile i obiectele din jur. Cogniia bine determinat, care nseamn o corect identificare i evaluare a obiectului, favorizeaz producerea unei emoii specifice- cu tendina trit de apropiere (n cazul semnificaiei favorabile) sau de ndeprtare (n cazul semnificaiei nefavorabile); cogniia confuz,care se nsoete de incertitudine n ceea ce privete identitatea i semnificaia obiectului, favorizeaz producerea unei emoii nespecifice, fr int obiectual precis (nelinite, agitaie, tensiune difuz). Legtura afectivitii cu motivaia a fost n mod explicit formulat pentru prima data de ctre Mc. Dougall (1924)1. n concepia lui, orice instinct este resimit ca o emoie. Afirmaia este doar parial adevrat,pentru c exist unele trebuine organice, ca, de pild, foamea i setea, care nu se resimt ca emoii, ci ca stri de disconfort fiziologic general. Pe de alt parte, ideea legturii dintre emotie i motiv nu trebuie redus doar la cea de semnalizare - o emotie semnalizeaz o stare de motivaie. Ea implic i recunoaterea posibilitii ca emoia specific, avnd un referent obiectual, s devin motiv declanator al aciunii. Astfel, emoiile de fric, team, suprare, furie, gelozie, iubire, bucurie etc. pot dobandi i functia de motive, mpingnd subiectul s acioneze n concordan cu semnul i intensitatea tririi .(Traditional termenul de emoie desemneaz pasivitatea noastr, cel de motiv - activismul). Fiind o entitate dinamico-energetic emoia trece din ipostaza de stare" in cea de impuls". Ca stare, ea influeneaz activitatea curent (mental sau extern); ca impuls", ea declaneaz o aciune nou, potrivit semnului i intensitii sale. Prin aceast convertibilitate motivaional, afectivitatea devine intim legat i implicat n aciune, n comportament. Ceea ce trebuie subliniat, ns, este faptul c legtura afectivitii cu activitatea are un caracter complex , coninutul i efectul ei variind semnificativ in raport de forma i complexitatea entitii emoionale (emoii simple-emoii complexe, sentimente) i de caracteristicile specifice ale tririlor subiective individuale.

1.1.2 Clasificarea proceselor afective Datorit faptului c procesele afective sunt trire i comunicare, stare i aciune, clasificarea lor se face dup mai multe criterii: proprietile de care dispun; gradul de contientizare; nivelul formelor motivaionale din care izvorsc. Prin combinarea acestor criterii se disting urmtoarele categorii de procese afective: procese afective primare, procese afective complexe i procese afective superioare. Asemeni tuturor celorlalte structuri ale SPU i cele afective cunosc o evoluie gradual din perspectiv ontogenetic: un proces superior (sentiment, pasiune) nu poate s apar fr ca n prealabil s fi existat procese simple, primare sau complexe. O serie de procese afective deriv din structuri motivaionale. Rezult c n cele mai multe situaii se poate folosi sintagma procese afectiv-motivaionale.

Procese afective primare Au un caracter elementar, sunt spontane, slab organizate, mai puin elaborate cultural i includ categoriile: tonul afectiv al proceselor cognitive reprezint reaciile emoionale care nsoesc i coloreaz orice act de cunoatere, de la cel mai simplu la cel mai complex. Rezult c senzaiile posed o calitate ce face trimitere la tonalitatea afectiv. tririle afective de provenien organic sunt cauzate de buna/proasta funcionare a organelor interne, putnd s ntrein o stare stenic sau astenic. afectele sunt forme simple, primitive, impulsive, puternice, foarte intense, violente i de scurt durat, cu apariie brusc i tumultuoas i care nsoesc de obicei emoii foarte puternice. Fac parte: groaza, mnia, furia, frica, spaima, accesele de plns, rsul n hohote. Sunt nsoite de o expresivitate bogat, ce se manifest direct i necontrolat. Procese afective complexe beneficiaz de un grad mai mare de contientizare i intelectualizare. Fac parte emoiile i dispoziiile afective. emoiile sunt forme afective de scurt durat, active, provocate de obiecte, cu caracter situativ, orientare bine determinat. Apar ca efect

al confruntrii dintre nevoile individului i datele reale sau prezumtive ale mediului. Se dezvolt gradat, procesual, avnd un grad mai mare de difereniere i interiorizare. Se organizeaz n cupluri contradictorii, imprimnd afectivitii polaritatea caracteristic, i de aici diferenierea dintre emoii stenice i astenice. Ele se nscriu n tipare culturale i se preteaz la nvare i modelare.

dispoziiile afective sunt stri difuze cu intensitate variabil i durat relativ, alctuind un fel de fond emoional care coloreaz comportamentul ntr-o perioad mai lung sau mai scurt de timp. Pot fi premise i rezultate ale acumulrii sau combinri i proceselor afective, ele aprnd ntr-o dubl ipostaz: premise pentru apariia unor noi forme afective i rezultate ale unor desfurri emoionale anterioare. n cadrul acestor procese se tematizeaz selectiv anumite evenimente, haloul lor afectiv se cristalizeaz, formnd un fundal pe care se desfoar activitatea psihic a individului. Astfel, perioadele respective capt o anumit coloratur ce este legat de evenimente prin care noi trecem. Procese afective superioare

Superioare se caracterizeaz printr-o mare restructurare i raportare valoric situat la nivel de personalitate. Sentimentele sunt triri afective intense, de lung durat, relativ stabile i specific umane, condiionate social-istoric. Prin gradul lor de stabilitate i generalitate iau forma unor atitudini afective, care se pstreaz mult vreme, imprimnd o not specific tririlor particulare. De exemplu, emoiile repetate legate de succes sau de insucces duc la formarea unor atitudini stabile fa de aceeai activitate. Sentimentele sunt formaiuni atitudinale ce se bazeaz pe o condensare emoional i sunt mult mai persistente n timp, comparativ cu celelalte structuri afective. Condiionarea social-istoric se exprim n faptul c pot aprea emoii i de aici sentimente noi, n funcie de modificrile de la nivel societal. Ca formaiuni complexe, sentimentele se pot forma fa de cunoatere, natur, societate i oameni. Se disting aici: sentimente intelectuale: curiozitatea, dorina de nou, nevoia de cunoatere; sentimente morale: apar n relaie cu altul i cu activitatea;

 sentimente estetice: exprim atitudinea omului fa de frumosul din art, natur, societate. Sentimentele apar ca rezultat al modelrii sociale.

Pasiunile sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate foarte mare, antrennd ntreaga personalitate. Apar numai pe o anumit treapt de evoluie ontogenetic, ntruct presupun un anumit nivel de dezvoltare a structurilor cognitive, a celor motivaionale i caracteriale. Multe din pasiuni deriv din structuri motivaionale complexe, ntre care interesele ocup un loc aparte n acest sens.

Principalele proprieti ale formelor afective Dispoziii Afecte Emoii Sentime afective nte Intensitate x xxxx xxx xx Durat xxx x xx xxxx Expresivitate xx xxxx xxx x Mobilitate xx xxxx xxx x

1.1.3 Functiile afectivitatii

Procesele emoionale alctuiesc fondul i latura energetic a vieii psihice, a comportamentului, ndeplinind un anumit rol n declanarea i susinerea energetic a activitii adaptative, dar i a aceleia de luare n stpnire a ambianei. Astfel, emoia nu numai c susine energetic, dar uneori i anticip o anumit activitate. n SPU, afectivitatea ndeplinete n principal 2 funcii:

Functia reflectorie Funcia reflectorie, potrivit creia procesele afective dispun de un coninut reflectoriu, care e dat de relaia ce se nate ntre subiect i lumea sa. Aceast relaie desfurndu-se ntr-un anumit spaiu i timp, d natere unui context sau la ceea ce P. P. Neveanu numete mprejurare de via. Aceast mprejurare de via este o secven n care sunt incluse date ale experienei anterioare, ale prezentului, dar i poate anticipa desfurri ulterioare. mprejurarea de via poate avea la un moment dat o importan deosebit asupra deciziilor pe care la ia individul.

Functia adaptiv-reglatorie Afectivitatea are o consisten i o durabilitate n timp, fapt ce permite constituirea unor adevrate profiluri emoionale. Privite din perspectiva funciei adaptative, emoiile au fost interpretate diferit. P. Janet consider emoia ca avnd funcia de rol de dezorganizare a conduitei umane prin desfurarea ei tumultuoas i uneori dezorganizat. Cannon susine c emoia este absolut necesar n organizarea i mobilizarea energetic a ntregului organism, organiznd conduita i nu dezorganiznd -o. n realitate, o anumit cantitate de emoie este necesar n demararea oricrei activiti. Din aceast perspectiv, V. Pavelcu noteaz c emoia dezorganizeaz conduita cnd e foarte intens sau n situaii noi, neobinuite, pentru care organismul nu are modaliti comportamentale adecvate, care s fi fost elaborate nainte. Funcia principal a emoiilor este de a pune organismul n acord cu situaia, prin urmare de a se adapta la realitatea nconjurtoare. De aceea este mai corect s se vorbeasc de un optim emoional, similar celui motivaional. Clark i Watson identific 3 categorii de funcii ale proceselor afective: de semnalizare favoriznd prelucrareapreferenial a stimulilor relevani pentru cauza curent; de mobilizare a resurselor; de conservare a resurselor; 1.1.4 Proprietatile proceselor afective V. Pavelcu, n lucrrile sale dedicate afectivitii, subliniaz c procesele afective au cteva caracteristici care le confer individualitate, dar care pot constitui i surse de influen a altor procese.

VALENA: desemneaz felul, tipul emoiei. Putem distinge astfel ntre bucurie, tristee, fric, gelozie, dezgust etc. Cel mai adesea, elemente aparent incompatibile apar mpreun ca reacie la acelai stimul. Un aspect important n privina valenei este POLARITATEA const n tendina proceselor afective de a gravita fie n jurul polului pozitiv, fie n jurul celui negativ, ca urmare a satisfacerii/nesatisfaceii trebuinelor i aspiraiilor individuale. Se exprim n caracterul plcut sau neplcut al strilor afective sau caracterul de stenic/astenic. Aceast cristalizare afectiv, fie n jurul unui pol, fie n jurul celuilalt aduce dup sine decristalizarea, astfel nct o stare afectiv se poate transforma n contrariul ei, cnd intervine o

defeciune. Dinamica afectiv confirm dictonul Extremele se ating, astfel c iubirea este mai aproape de ur dect indiferena. Excesul de bucurie e mai aproape de tristee, iar gelozia apare ca energie a iubirii convertit n ur. Apar fenomene de compensare sau supracompensare, nct un cmp afectiv este cu att mai labil i mai susceptibil de a-i schimba tonalitatea n una contradictorie, cu ct tensiunea lui e mai nalt. MOBILITATEA este trecerea rapid n interiorul aceleiai stri emoionale de la o faz la alta, sau trecerea dintr-o stare afectiv n alta. Modificrile trebuinelor, intereselor, obinuinelor antreneaz i schimbri n plan afectiv. Cnd n loc de succesiune sau alternan individul triete simultan sentimente contradictorii, vorbim de ambivalen afectiv. Mobilitatea presupune trecerea de la o faz la alta sau de la o trire la alta numai n condiii de necesitate, ea deosebindu-se de fluctuaie, ce implic trecerea fr motivaie sau solicitare din partea realitii. Fluctuaia sau labilitatea proceselor afective este un indiciu de slbiciune, de imaturitate sau chiar de patologie afectiv. INTENSITATEA indic fora, tria i profunzimea de care dispune trirea afectiv. Putem ntlni stri foarte intense sau mai puin intense, n funcie de valena afectiv a obiectului, de semnificaia lui, dar i de capacitatea afectiv a subiectului. Creterea intensitii strilor afetive se obine nu prin repetarea stimulului, fapt care ar duce la tocirea afectivitii, ci prin schimbarea semnificaiilor afectogene ale obiectului sau persoanei din relaie, n limitele optime care mpiedic perturbarea activitii. DURATA reprezint ntinderea, persistena n timp a proceselor afective, indiferent dac persoana sau obiectul care le-a produs sunt sau nu prezente. Aceast proprietate prezint o importan deosebit, ntruct alimenteaz semnificaia afectogen a unui stimul. Putem spune c exist stri afective ce pot dura toat viaa. Raportnd persistena strii afective la momentul aciunii stimulului declanator, putem distinge ntre: emoii anticipative apar nainte de aciunea factorului declanator; emoii curente se manifest doar n prezena stimulului emoional; emoii reziduale starea afectiv e prezent dei cauza a trecut.

 EXPRESIVITATEA este capacitatea proceselor afective de a se exterioriza, de a putea fi vzute sau citite prin intermediul unor semne exterioare, numite expresii emoionale. Cele mai cunoscute expresii emoionale sunt: gestica, mimica, pantomimica. Expresiile emoionale se coreleaz i se subordoneaz strilor afective, rezultnd conduitele emoionale. Cele mai cunoscute i mai uor de descifrat sunt conduita bucuriei, a tristeii, care sunt date de deschiderea ochilor, direcia privirii, poziiile sprncenelor, micarea braelor, inut, mers, gesturi. SUBIECTIVITATEA relev gradul de potrivire sau nepotrivire ntre cerinele subiectului i datele lumii externe, relaia dintre individ i evenimentele din ambian. Strile afective coloreaz n mod plcut s au neplcut starea individului, nct emoia poate fi considerat o trire sau o relaie cu lumea. Ca oricare alt proces psihic, afectivitatea este purttoare a particularitilor psihice de vrst i individuale ale subiectului i de aici nota de subiectivitate a acesteia. NOTA INDIVIDUAL procesele afective implic o raportare la valoare, o relaie dinamic n care se valorific ideile subiectului despre obiect, astfel nct momentul valorizrii este solidar cu cel al reflectrii, iar evenimentele trite comport un halou afectiv (rezonan afectiv). IRADIAIA se refer la transferul afectiv sau rezonana afectiv deplasare a nelesului afectiv de la un coninut la altul. O stare afectiv se ntinde ca o pat de ulei (Ribot). TENSIUNEA exprim caracterul dinamogen al proceselor afective, fiind determinat de intensitatea stimulului afectogen. Se exprim n atitudini sau manifestri ale subiectului sub forma rcelii, impasibilitii sau a vibraiei sau trire la cote maxime a unui eveniment. Depinde de tipul temperamental. VALOAREA MOTIVAIONAL procesele afective nu sunt doar nsoitoare ale motivului aciunii, ci pot deveni chiar ele motiv al aciuni. Astfel c afectul ia natere n momentul n care impulsul este nfrnat sau suspendat de o alt for intern sau extern. Tensiunea creat e un gen de cmp afectiv ce include elemente de direcionare i mobilizare energetic. ntre motivaie i afectivitate exist o relaie dinamic reciproc, nct fiecare poate s fie cnd cauz, cnd efect.

1.1.5 Teorii ale afectivitatii Teoria intelectualista A fost elaborat de Herbart i Nahlowski la sfritul sec. al XIX-lea. Conform acesteia, emoiile sunt rezultatul direct al asociaiilor dintre reprezentri. Se considera c acordul dintre reprezentri este cauza emoiilor pozitive, iar dezacordul, conflictele sunt cauza celor negative. Starea afectiv ia natere din contientizarea modului particular de asociere al reprezentrilor, iar modificrile organice sunt considerate doar efecte secundare ale acestora. Aceast teorie a avut meritul de a sublinia importana medierii cognitive n procesele afective.

Teorii fiziologice periferice Atribuie un rol fundamental n dinamica emoiilor elementelor vicerale, modificrilor fiziologice i manoifestrilor comportamentale. Ideea a aparinut filosofului american William James care renun la succesiunea clasic a determinismului emoional: stimulpercepia simulului emoie expresii emoionale i propune o nou versiune: stimul percepia simulului expresii emoionale emoie. Conform modelului prezentat de James, sursa primar a emoiilor noastre este dat de modificrile fiziologice care se declaneaz automat n confruntarea cu stimulii cu potenial emoional. Simpla contientizare a reaciilor organice duce la starea afectiv (nu plng pentru c sunt trist, ci dimpotriv sunt trist pentru c plng). n acest model, elementul primar este cel neurovegetativ, trirea afectiv fiind considerat secundar. Aproximativ n aceeai perioad la aceeai concluzie ajunge i filosoful danez Lange. Teoria celor doi a fost numit periferic deoarece reuduce coninutul vieii emoionale la simple senzaii organice i fiziologic deoarece modificrilor fiziologice li se atribuie cel mai important rol n determinismul strii afective contiente. Contraargumente: maifestri organice similare apar n emoii diferite (jogging, frica); reaciile emoionale nu dispar n urma separrii creierului de viscere; indicerea artificial a unor modificri fiziologice nu produce emoie specific. n concluzie, modificrile somatice au un rol important n dinamica emoional, chiar dac nu pot fi considerate cauze primare ale acesteia. Declanarea unei stri afective indice moficri fiziologice; contientizarea lor

de ctre subiect poate duce la amplificarea strii afective, devenind o cauz a amplificrii emoiei deja existente. Teorii fiziologice centrale Cea mai cunoscut dintre acestea a fost formulat de Cannon i dezvoltat de Bard. n urma unor experimente pe animale, Cannon concluzioneaz rolul esenial al talamusului n producerea emoiilor (teoria talamic a emoiilor). O dat receptat, imformaia emoional ajunge la talamus, care realizeaz simultan descrcri n dou direcii: descendent (inducnd manifestrile somatice) i ascendent (ctre cortex, unde stimulul este prelucrat detaliat, rezultnd calitatea tririi afective). La rndul su, cortexul poate excita sau inhiba talamusul, reglnd reaciile vegetative. Emoiile se produc astfel la interfaa dintre talamus i cortex, modificrile somatice fiind secundare, ele nsoesc starea afectiv dar nu sunt cauza ei. Studiile ulterioare au artat c n acest proces sunt implicate i alte formaiuni cerebrale, reunite sub denumirea de sistem limbic. Atributul central al acestei teorii rezid n faptul c att dimensiunea subiectiv ct i manifestrile vegetative i comportamentale sunt puse pe seama activitii sistemului central, aspect confirmat i de cercetrile utlerioare. Teorii cognitiv-fiziologice Asumpia central este c emoia ia natere prin interpretarea cognitiv a modificrilor organice (emoiile sunt post-cognitive). n acelai timp consider c activarea fiziologic este una nespecific, comun unei palete largi de emoii. activare fiziologic interpretare emoie (pe baza cunotinelor anterioare i a informaiei disponibile) Ilustrativ pentru aceast teorie este experimentul lui Schacter i Singer (1962): n 1962, Schacter i Singer au realizat un experiment care prin ingeniozitatea lui rmne i astzi ntr-un aa-zis TOP 10 al cercetrilor n domeniu. Au pornit de la premisa c elementele cele mai import ante n producerea emoiilor nu sunt modificrile fiziologice, aa cum susinea teoria fiziologic-periferic, ci interpretarea lor la nivel cognitiv. Autorii au utilizat un lot de subieci crora le -a administrat o injecie cu epinefrin (adrenalin). Aceasta induce la nivel fiziologic creterea presiunii

arteriale, accelerarea pulsului i a ritmului respirator. Subiecilor li se spunea c particip la un studiu medical n care intereseaz efectul unui compus vitaminic (Suproxin) asupra performanei n sarcinile vizuale. Exista i un lot de control care a fost injectat cu o soluie salin (condiie placebo). Li se spunea c erau injectai cu acelai produs vitaminic. Ulterior, lotul experimental era divizat n 3 subgrupe. Primei i se spunea c n urma injeciei vor resimi o serie de modificri fiziologice ca i tensiune arterial crescut, puls crescut, respiraie accelerat informaii corecte (LOT EPI informat). Un la doilea subgrup era informat c n urma injeciei vor resimi o stare de moleeal, micndu-se mai greu i uoare dureri de cap (LOT EPI dezinformat). Celui de-al treilea lot nu li se spunea nimic (LOT EPI non-informat). V.I. 1: tipul de substan administrat (epinefrin, placebo). V.I. 2: tipul informaiei furnizate (corect, incorect, lipsa informaiei). Ulterior producerii efectelor specifice substanei injectate, s -a adugat a treia variabil indepenent. n camera unde subiectul atepta s -i fie testate performanele vizuale era introdus un complice al experimentatorului, considerat i el un participant la studiu. Sarcina lui era de a simula fie o stare de euforie (jucnd baschet cu hrtii mototolite), fie o stare de mnie, completnd simultan cu ceilali subieci un chestionar foarte lung, care iniial dei era foarte inofensiv, ulterior devenea din ce n ce mai intruziv i jignitor. Exemple de ntrbri: De ce nu v splai cei din familia dvs? Cte relaii extraconjugale are mama dvs? Complicele, n aceast situaie devine vizibil mai furios, ajungnd s rup chestionarul n final. Starea emoional resimit de subieci era evaluat prin prisma unui raport verbal al acestora i, pe de alt parte, pe baza comportamentului observat. V.I.3: tipul emoiei simulate (furie, euforie). V.D.: era emoia resimit de subieci, evaluat prin autodeclaraii i comportamentul observat. Premisa de la care au pornit Schacter i Singer a fost aceea c atunci cnd subiecii nu-i pot explica propriile reacii fiziologice, ei vor prelua informaii din mediul nconjurtor pentru emoiile ce le vor resimi. Rezultatele studiului au susinut asumpia teoretic de baz a acestuia. Concret, grupul EPI non-informat (3) i grupul EPI dezinformat (2) au preluat sugestiile implicite ale complicelui ntr-o msur mult mai mare dect lotul de control i cel experimental informat corect. Pe baza acestui studiu, cei 2 autori confirm ipoteza lansat de W. James, conform creia rolul central n producerea emoiilor l au prelucrrile informaionale. Atunci cnd subiecii nu pot s-i explice propriile modificri

fiziologice prin prisma expectanelor existente, ei vor prelua informaii din mediul nconjurtor, interpretndu-i starea fiziologic prin prisma acestora. Modelul propus de Schater i Singer a fost criticat datorit unui neajuns: faptul c ei considerau c modificrile fiziologice nu sunt specifice, ci sunt generale. Prin urmare, nu exist modificri fiziologice diferite n funcie de diferitele emoii.

Teorii cognitive Teoriile cognitive detaliaz rolul i specificitatea procesrilor informaionale subsidiare emoiilor, ca mecanisme mediatoare ntre situaia declanatoare i starea afectiv rezultat. Dintre aceste teorii, cea mai cunoscut este cea formulat de Richard Lazarus. Iniial, Lazarus a fost preocupat de problematica stresului i a reaciilor adaptative ale individului n situaii stresante. Folkman i Lazarus (1986) disting ntre coping orientat spre problem i coping emoional. Observaii! Studiile experimentale arat faptul c strategiile de coping emoional sunt eficiente pe termen scurt, dar ineficiente pe termen lung. n 1991, Lazars scrie cartea Emotion and Adaptation, n care propune i argumenteaz un model asupra emoiilor, numit de el teoria cognitivmotivaional-relaional, n care presupune c mecanismul de producere al emoiilor are la baz structurile motivaionale ale individului, diferitele emoii rezultnd din satisfacerea difereniat a acestor structuri. Modelul su a fost analizat la 2 nivele: I) Analiz la nivel micro: autorul identific un algoritm, o serie de interpretri cognitive, succesive numite de Lazarus evaluri (appraisal). Aceste evaluri sunt grupate n 2 categorii: evaluri primare i secundare. 1) Componentele evalurii primare sunt: Relevana motivaional: se refer la evaluarea gradului n care un eveniment interfereaz cu scopurile individului. Dac acesta este relevant, atunci orice emoie este posibil. Dac este irelevant, nu apare nici o emoie.

Congruena motivaional: msura n care evenimentul relevant faciliteaz (este congruent) cu scopurile individului sau, dimpotriv, le mpiedic. Modul specific de implicare a eului: se refer la msura n care un eveniment are implicaii asupra stimei de sine, valorilor morale sau convingerilor subiectului.

2) Componentele evalurii secundare: Atribuirea responsabilitii: se refer la a stabili cine este responsabil pentru producerea evenimentului (eu sau altul); Potenialul de coping emoional: ansamblum modalitilor fr ajustare psihologic la situaie, prin modificarea propriilor dorine, convingeri, interpretri; Potenialul de coping orientat spre problem: reflect posibilitile de a aciona asupra situaiei n msura de a o conserva sau a o modifica n acord cu propriile dorine. Expectane de viitor: credina n posibilitatea ca situaia s se modifice sau s rmn n acord cu propriile dorine de viitor. Se impun aici cteva observaii: unele emoii ale noastre sunt reacii la evenimente previzibile, altele apar inopinat; evalurile emoionale se post desfura att la nivel contient ct i incontient; unele componente ale evalurii (mai ales primare) sunt considerate comune pentru cele mai multe emoii: relevana motivaional e comun tuturor emoiilor, incongruena apare n toate emoiile negative etc. Disputa Zajonc-Lazarus: Zajonc a studiat more exposure effect fenomenul prin care s-a observat c expunerea repetat a unor stimuli duce la mbuntirea atitudinii fa de ei. Emoiile pot fi influenate i fr aportul cognitiv (Zajonc). II) Al doilea nivel de analiz - macro - al teoriei lui Lazarus introduce un nou concept: teme centrale ale emoiei, acestea fiind sinteze ale rezultatelor evalurii primare i secundare specifice unor situaii diverse, expresia condensat a acestora, o serie de elemente cheie ale modului de evaluare n cazul unei emoii (de exemplu, pentru furie tema central este ofensa la adresa propriei persoane; frica are ca tem central confruntarea cu un stimul concret, identificat, ce depete resursele subiectului; vina nclcarea unor norme morale; ruinea un compromis n raport cu un ego ideal; sperana frica de ceva ru dublat de expectana a ceva mai bun; fericirea progres semnificativ n atingerea unui scop).

LIMITE ALE MODELULUI LUI LAZARUS Nu consider rolul pe care-l are partea fiziologic, pentru el realitatea fiind pur cognitiv. Dup unii autori cognitiviti, cogniiile sunt responsabile de calitatea emoiei iar partea fiziologic este responsabil de intensitatea acestei triri. Modelul nu ia n considerare existena emoiilor bazale, care stau la originea celor mai complexe. 1.1.5.6 Modelul lui Joseph LeDoux Se bazeaz pe paradigma de condiionare a fricii (dup modelul lui Pavlov). Pe baza acestei paradigme, LeDoux concluzioneaz faptul c n producerea fricii, la nivel cerebral un rol foarte important l are amigdala (formaiune din trunchiul cerebral de aprox. 12 mm). La niveul ei are loc reacia de fric. Studiile fcute n baza acestei paradigme (de condiionare a fricii) au concluzionat faptul c stimulii cu potenial anxiogen odat receptai de ctre organele senzoriale, activeaz hipotalamusul (HT), formaiune subcortical ce funcioneaz asemntor unui releu. De aici, hipotalamusul realizeaz descrcri la niveul amigdalei prin intermediul a 2 circuite cerebrale: Primul circuit trece direct prin talamus la amigdal; este foarte scurt, se realizeaz foarte rapid, ns este purttorul unor informaii grosiere, categoriale despre stimulul anxiogen (rapid i grosier = quick and dirty). Rolul acestui circuit este acela de a activa amigdala ntr-un interval foarte scurt, care la rndul ei trimite impulsuri ctre formaiuni motorii i endocrine n scopul producerii reaciei de aprare. Al doilea circuit este: HT cortex amigdal, este cu cteva sinapse mai lung, prin urmare parcurgerea lui necesit un interval mai mare de timp, dar fiind mediat cortical, este purttorul unor informai mult mai bogate, analizate foarte detaliat la nivelul SC. Rolul lui este acela de a inhiba excitaiile de la nivelul amigdalei n caz de alarm fals sau, dimpotriv, de a dubla activarea acesteia n caz de pericol real. Astfel, la nivelul circuitului primar informaia este prelucrat incontient, circuitul secundar purtnd informaii explicite, contiente. Existena celor 2 circuite nu este una redundant, studiile din perspectiva evolutiv arttnd c este mult mai eficient pentru supravieuirea personal ca reacia de alarm i de aprare s apar chiar i atunci cnd ne confruntm cu

stimuli inofensivi, dect ca acesta s ntrzie atunci cnd ne confruntm cu stimuli aversivi. n teoria detectrii semnalului (TDS) cele 2 situaii sunt numite FN = fals negativ, respectiv FP = fals pozitiv. 1.1.5.7 Modelul lui Marc Williams (1988) n lucrarea sa fundamental, Cognitive Psychology and Emotional Disorders sintetizeaz o serie de studii experimentale privind mecanismele ce stau la baza biasrilor atenionale n confruntarea cu stimulii anxiogeni. Pe baza acestor studii, el formuleaz un model explicativ al anxietii ipoteza interaciunii. Anxietatea ca trstur se refer la trstura de personalitate de a fi anxios n mod relativ constant i general. Anxietatea ca stare se refer la o situaie de moment n care resimim anxietate, fr a fi neaparat nevoie ca aceast s fie i o trstur a personalitii noastre. Ipoteza interaciunii precizeaz faptul c, atunci cnd subiectul se afl ntr-o stare anxioas i se confrunt cu un stimul amenintor, persoanele cu un nivel ridicat al anxietii ca trstur vor manifesta vigilen, orientare spre acel stimul, prelucrndu-l mai profund. Subiecii cu un nivel sczut al anxietii ca trstur vor manifesta reacii opuse, evitnd stimulul anxiogen i focalizndu-i atenia n alt parte. Interaciunea se refer la relaia dintre anxietate ca stare i ca trstur.
Vigile n Stare anxioas Evitare

Stimul anxiogen

Prin urmare, M. Williams presupune existena a 2 mecanisme psihice distincte, dar relaionate, cu rol n prelucrarea stimulilor anxiogeni: un mecanism de decizie afectiv ce funcioneaz dihotomic, prelucrnd valena (caracterul pozitiv/negativ; amenintor/neamenintor al input-ului) i, respectiv, mecanismul de alocare a resurselor, care stabilete prelucrarea ulterioar detaliat a stimulului (vigilena) sau, dimpotriv, evitarea sa, n funcie de nivelul anxietii subiectului. Ambele mecanisme funcioneaz preponderent la nivel implicit (incontient). 1.1.6 Generalitati privind grupurile sociale

1.1.6.1 Noiunea de grup Grupul este o noiune fundamentala in sistemul de categorii al psihologiei sociale desemnnd o pluralitate de persoane, asociate intr-un anume fel intre ele prin legturi integrative de tip normativ, comunicativ, afectiv, funcional.( Dicionar de sociala, pag.107) Grupurile sunt formaiuni sociale in care indivizii interactioneaza direct reguli acceptate si se recunosc ca membri ai unei entitati distincte, intrun anumit moment si loc.( Cristea, pag. 237) Jean Maisonneuve arata ca grupurile constituie foaierele de control social, mediile concrete unde se efectueaz invatarea sau naterea modelelor; cmpurile determinate unde se articuleaz statuturile si rolurile si unde interactioneaza indivizii care si le asuma. Bay si Johnson scriu ca un grup se poate spune ca exista cnd doua sau mai multe persoane sunt in interdependenta si unitate. Krech si Crutchfield definesc grupul ca fiind doua sau mai multa persoane care nutresc in mod explicit relaii psihologice unele cu altele. R. B. Cattel afirma: grupul poate sa acioneze ca cel mai bun mijloc, prin care orice individ isi poate satisface anumite dorinte individuale. Conceptul sociologic de grup sustine R. Merton definete un ansamblu de indivizi care se afla in interaciune dup reguli stabilite sau mai bine zis un numar oarecare de oameni avand intre ei raporturi sociale caractreistie si stabile. Si intr-un caz si in altul criteriul obiectiv este interaciunea. Th. Newcomb mentioneaza cel putin doua conditii pe care trebuie sa le indeplineasca un grup: una consta in aceea ca membrii si trebuie sa impartaseasca anumite norme privitoare la activitatea si preocuparile lor comune, iar cealalta presupune ca intre rolurile sociale sa se stabileasca intercorelatii, comportarea indivizilor trebuind sa fie directionata de ctre anumite asteptari mutuale. 1.1.6.2 Caracteristicile generale ale grupurilor Indiferent de natura sa, grupul ca sistem psihosocial isi fundamenteaz existenta pe capacitatea de a satisface in mod diferentiat trebuintele psihologice ale membrilor si. Dup cum remarca J. P. Sartre, grupul nu este o totalitate amorfa, ci o celula-mama, capabila sa asigure individului protectie psihica, caldura afectiva si un mediu in care se poate descoperi, forma, manifesta si dezvolta.

Din punctul de vedere al numrului de membrii putem distinge: grupurile primare, grupurile secundare, grupurile tertiale (mulimile). C. H. Cooley a facut deosebirea intre grupuri primare si grupuri secundare. Prin grup primar eu inteleg acela care este caracterizat printr-o asociere si cooperare intima fata in fata. Rezultatul unei asocieri intime constituie, din punct de vedere psihologic, o anumita fuziune a individualitatilor intr-un intreg comun.( C. M. Cooley, The Principles and Traits of Leadership, 1966. p.660) Grupul primar se caracterizeaz prin numrul mic de membrii, prin faptul ca scopurile sunt asumate de toi membrii, relaiile dintre participani sunt foarte strnse, afective intime si nemijlocite, ceea ce duce la prezenta solidaritatii in grup, a constituirii unor scopuri si valori comune. Grupurile secundare sunt grupuri mai mari, cu durata determinata. Ele se constituie pentru un scop precis. Relaiile intre indivizi sunt secundare, relativ impersonale. Investitia afectiva a membrilor grupului este mai mica, relaiile dintre ei concentrandu-se mai degraba asupra activitatii decat asupra nevoilor si dorintelor lor. Deseori, membrii grupului au putine cunostinte unii despre altii. In caracterizarea grupului distingem trei planuri: unul general, comun pentru toate grupurile, in care sunt incluse caracteristicele generale ale grupurilor; altul particular, comun doar unor anumite tipuri de grupuri; unul individual, specific doar unui singur grup. Toate grupurile, indiferent ca sunt de joaca, educaionale, de munca, etc., au o serie de caracteristici. Mrimea grupului este data de numrul de membrii care compun grupul. S-a constatat ca, cu cat grupul este mai mare, cu att apare mai pregnant tendina de a se subdivide in subgrupe. Scopul grupului consta din obiectivul care trebuie realizat in urma activitatii comune a grupului. Scopurile pot fi impuse din afara sau elaborate de membrii grupului. Distinctia cea mai clara dintre un numar oarecare de indivizi si grup este ca are o structura. Structura grupului definete modul concret in care membrii se leag intre ei, factorii care stau la baza acestor legturi, viznd direct modelele care se formeaz in urma interaciunii. Structurile pot aprea sub diferite forme: stelare, circulare, etc. Compoziia reflecta caracteristicile psihosociale ale membrilor grupului, sub aspectul vrstei, sexului, strii civile, etc. Membrii grupai pot fi de aceeai vrsta sau de vrste diferite, de acelai sex sau de sexe diferite, cu acelai nivel de pregtire sau cu niveluri diferite, etc.

Funcionarea grupului, da nastere la o serie de efecte: coeziunea membrilor grupului (este data de ansamblul forelor care menin unitatea grupului si circumscrierea limitelor sale), conformismul sau noncomformismul, deviaionismul, tonul hedonic, omogenitatea, stabilitatea grupului, etc. 1.1.6.3 Caracterizarea grupurilor colare Scoala este nu numai sediul relaiilor profesionale, dar si locul de formare a unor variate relaii interpersonale. Invatand, elevul stabileste, inevitabil, relaii cu ceilalti, devenind receptor si sursa de mesaje cognitive, simpatetice si comunicative, si invers. Invatarea se combina cu dinamica pozitiilor sociale ale subiectului care invata. In scoala, elevul, venind in contact cu obiectele de invatare, vine in contact si cu alti subiecti- colegi, profesori, directori- care-i afecteaza puternic conduita, prin atitudinile lor stimulative sau inhibitorii, calde sau ostile, amicale sau indiferente. Grupurile scolare fac parte din categoria grupurilor naturale, deoarece se constituie si functioneaza pe temeiul uneia dintre formele esentiale de activitate sociala si anume invatarea. Din anumite puncte de vedere, ele se aseamana cu grupurile industriale. In scoala ca si in intreprinderea industriala, pot fi identificate doua categorii de relaii: unele care se dezvolta ierarhic, pe axul vertical al scolii: elev-profesor, elev-diriginte, elev-director; si relaii care se dezvolta pe axul orizontal al scolii, la nivelul clasei: elev-elev, elevgrup. E. Lily Herbert, descrie clasa ca un grup de munca specific, compus din membrii egali intre ei si din unii animatori, si deci raporturile dintre ei sunt determinate de sarcinile pe care le au de ndeplinit. Ea caracterizeaz grupul colar prin prezenta unui adult, care intretine raporturi strict determinate cu un grup de copii, a cror prezenta este obligatorie in cadrul procesului respectiv. Pentru Jean-Claude Filloux, grupul colar intra in categoria mici lor grupuri de munca, numai ca el este un grup de munca de o natura specifica. Clasa de elevi, scrie Adrian Neculau, este un grup de munca specific, compus dintr-un numar de membrii egali intre ei (elevi), si dintr-un animator (profesorul), ale caror raporturi sunt reglementate, oficial, de tipul sarcinii si de normele de funcionale ( Neculau, 1983, p 105). Clasa de elevi este foarte importanta pentru un copil, caci se perpetueaza de-a lungul catorva ani, in unele cazuri, elevii raman mpreuna ciclul primar si gimnazial. Prin analogie cu diferite categorii de grupuri putem considera clasa ca fiind un grup primar, intre membrii si stabilindu-se relaii directe, nemijlocite, fiecare putnd cuprinde si suferind, la rndul sau, influenta totalitatii relaiilor structurale ce se stabilesc la acest nivel. Clasa este un grup

formal, creata in mod artificial, pe baza unor criteri de varsta, de raspandire geografica a populaiei scolare, intervenia permanenta a unor organe si persoane investite de societate cu aceasta funcie, sunt factori de natura externa, care-si pun amprenta pe asupra constituirii si evolutiei acestui grup. Numrul de membrii al unui grup educaional variaz, fiind intre 25 si 40 de elevii, deosebindu-se de alte grupuri, fie mai restrnse ca cele de joaca, unde ntlnim cam 5-6 copii, sau mai extinse, cele de munca, in care putem ntlni pana la 100 indivizi. Numrul de membri din cadrul grupurilor educaionale nu e chiar att de mic nct sa dea natere la subiectivism, dar nici chiar aa de mare ca sa favorizeze apariia unor subdiviziuni in interiorul lui. Interaciunile membrilor, in cadrul grupurilor educaionale, se realizeaz pe doua niveluri: interaciunea dintre profesor si elev si cea dintre elev-elev. Aceste interaciuni, difer intre ele att ca sens, cat si in ceea ce privete mijloacele prin care se realizeaz. Interaciunea profesor-elev, are un sens strict determinant, este stric reglata, cu un caracter prestabilit, in funcie de statutele si rolurile diferite pe care le au cei doi parteneri ce intra in relaie. Ea este reglata de planurile de invatamant, programe, manuale, si de dubla poziie pe care o are profesorul, aceea de adult si conductor, in raport cu elevul. Profesorul este cel care afecteaz profund sau super ficial comportamentul elevului. In cuplul elev-elev, interaciunile au un caracter mai puin determinat, cuprinznd aspecte mai variate si mai multiple, dect in primul caz. Printre mijloacele de realizare a interaciunii profesor-elev, ntlnim comunicarea verbala, iar in planul elev-elev comunicarea afectiva, prin relaii prefereniale, avnd ca suport comunicarea verbala. Scopurile pe care le au deosebesc grupurile colare de celalalte grupuri. Ele privesc procesul de instrucie si educaie, sunt deci scopuri de ordin formativ si sunt introduse din afara in grup. In grupul educaional se urmareste, producerea unor schimbri la membrii componeni ai grupului. Aadar, scopurile sunt strns corelate si determinate practic de activitatea fundamentala pe care trebuie sa o desfasoare membrii grupului, adic activitatea instructiv-educativa, activitatea propriu-zis didactica, de predare si asimilare a cunostiintelor in clasa. Clasa de elevi este un grup angajat in activitati cu obiective comune, ce creeaz relaii de interdependenta functionala intre membrii si ( Radu, 1976, p. 180). Ca orice grup, clasa poseda structuri ce-i confera stabilitate. Structura grupurilor educationale este datorata diferitelor particularitati ale membrilor participanti. Exista o structura specifica in funcie de statusurile si rolurile ce apar si evolueaza in cadrul grupului. Statutul de profesor este cel principal, el transmite cunostiinte, este organizator si conducator al grupului scolar. Este un conducator impus din afara , nu ales.

Grupul educativ are o compozitie relativ omogena, cel putin din punctul de vedere al varstei, nevoilor, intereselor, aspiratiilor sexului, nationalitatii. Cnd se instituie o clasa de elevi, evenimentul nu apare ca o insumare de optiuni individuale,ci mai curand ca o decizie administrativa, care urmareste sa asigure o compozitie omogene, echilibrata,in clase paralele ( Radu, 1974, p.173). Grupul scolar este format din membrii cu statute egale care au in plus si alte trasaturi ce confera o omogenitate greu de gasit la alte grupuri. Organizarea omogena a colectivelor de elevi presupune, existenta unor clase cu elevi foarte buni si a altora cu elevi slabi sau foarte slabi. O astfel de organizare inlesneste, in cazul claselor cu elevi buni, predarea si comunicarea profesorului cu grupul elevilor. Omogenitate pare sa favorizeze clasele bune, desi unii autori sustin ca interactiunea elevilor buni cu cei mai putini buni, aduc foloase ambelor categorii de elevi. In grupurile incluzand elevi cu acelasi nivel al rezultatelor, ce rezolva probleme de matematica, o intrebare adresat unuia este mai probabil sa ramana fara raspuns decat in grupurile eterogene. Aceleai cercetari par sa indice faptul ca in grupurile cu elevi de trei nivele diferite, buni, medii si slabi, elevii cu rezultate medii au de pierdut, caci sunt lasati in afara interaciunii. Un alt factor deosebit in rndul scolarilor este nivelul educational, dar care o data cu avansarea procesului instructiv-educativ, se poate uniformiza. Durata in timp sau persistenta grupului este un alt parametru important. Spre deosebire de alte grupuri, in care dup indeplinirea scopurilor sau sarcinilor, se destrama, grupul scolar nu se destrama. In unele grupuri se manifesta dependenta afectiva fata de o autoritate oarecare, de obicei fata de lider ( conducator, sef ). Conceptul de lider reflecta modul in care o persoana sau uneori un numar restrans de persoane reusesc sa-si impuna punctul lor de vedere, sa controleze si sa directioneze pe cei din jur in vederea indeplinirii unei sarcini, unui scop etc. Fiecare membru al grupului este intr-un anumit grad lider. N. I. Skomorohov distinge trei categorii de elevi: a) activi, cu initiativa, accepta corect relaiile din clasa; b) participa constiincios la acti vitate, fara initiativa, accepta relaiile din colectiv, dar nu militeaza pentru formarea lor; c) participa mai mult obligatie la activitate, din dorina de a se conforma cerintelor dirigintelui, se adapteaza pasiv la relaiile de grup, le interpreteaza superficial, uneori gresit. ( mielu zlate pg 156 ) Clasa scolara, este un grup social, ce mediaza de-a lungul timpului, schimbari cognitive fundamentale, la nivelul fiecarui membru. Clasa indeplineste mai multe funcii, integrarea sociala, fiind una dintre cele mai importante asigurate de acest grup. Buna integrare in sanul sau asigura individului confort psihologic. Relaiile armonioase cu ceilalti, conduc la o stima de sine ridicata, la dorina de a coopera, si cotribuie la creterea

nivelului de aspiratie, in vreme ce izolarea coreleaza cu anxietatea, slaba stima de sine, sentimente ostile fata de colegi, comportament agresiv, atitudini negative fata de scoala. Alte doua funcii ale grupului sunt cea de reglementare a relaiilor din interiorul grupului si cea de reglementare a relaiilor intraindividuale. Functia de reglementare a relaiilor din interiorul grupului se refera la faptul ca grupul are puterea de a sanctiona comportamentele membrilor si, cealalalta funcie, referindu -se la constituirea identitatii de sine din perspectiva calitatii de membru al grupului. Neculau si Zlate, vorbesc despre procesele de grup care actualizeaza structura si functiile grupului in stransa dependenta de scopurile acestuia. (Neculau si Zlate, 1983, p. 186): 1) Sarcina constituie ceea ce trebuie sa faca grupul pentru a-si atinge scopul, procesul realizarii ei avand o importanta aparte. Sarcina trebuie sa fie precis formulata, ea fiind cea de invatare, devenind specifica in funcie de diferitele segmente ale activitatii. Dac a indeplinirea sarcinii apropie grupul de scopul sau, membrii vor fi motivationati sa depuna eforturi pentru realizarea ei. 2) In stransa legatura cu realizarea sarcinii se afla comunicarea. Retelele de comunicare ale grupurilor difera in funcie de tipul sarcinii. Retelele centralizate faciliteaza indeplinirea de sarcini simple, iar cele decentralizate sunt eficiente in cazul sarcinilor complexe. 3) Atractia dintre membrii grupului de clasa constituie o conditie fundamentala a performantelor scolare inalte. Este o sursa de satisfactie personala si un factor al coeziunii grupului. Interaciunea intensa, contactele frecvente, fac ca atractia personala sa aiba un nivel foarte ridicat. Similaritatea perceputa a celorlali, faptul ca elevii inteleg ca ceilalti membrii au aceleai atitudini si opinii similare,se constituie ca un factor insemnat al atractiei interpersonale. Profesorul trebuie sa cunoasc reteau relatiilor afective, de atracie, sau de respingere din clasa, si sa modeleze pattern-urile de atracie, pentru ai sprijinii pe cei izolai sa reintre in grup si sa evolueze multimitor in cadrul lui. Pentru aceasta, el are o serie de metode derivate din concepia sociometrica a lui Moreno. 4) Procesul de influenta asigura uniformitatea comportamentelor. Simpla prezenta a celorlali, faptul ca elevul invata inconjurat de elevi, nu izolat, care au acelasi tip de activitate, se constituie intr-o forma de influenta sociala, numita facilitare sociala. S-a demonstrat, ca in sarcinile simple, prezenta celorlati in calitate de privitori sau de co-actori (indeplinind fiecare aceeasi sarcina individuala ca subiect), are darul de a ameliora performanta.

BIBLIOGRAFIE

1. Goleman, D., Inteligenta Emotionala , Editura Curtea Veche, Bucuresti , 2005.

2. Golu, M., Bazele Psihologiei Generale , Editura Universitara , Bucuresti , 2002. 3. Pavelcu, V., Cunoasterea de sine si cunoasterea personalitatii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti ,1982 4. Sartre, J.P., Psihologia Emotiei , Editura IRI, Bucuresti, 1997. 5. Lazarus S. Richard Emotie si adaptare.O abordare cognitiva a proceselor afective Editura Trei,2011. 6. Dictionar de psihologie sociala, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucureti, 1981. 7. Malim, T. Psihologie sociala, Editura Tehnica, Bucuresti, 2003. 8. Smith, E. Introducere in psihologie, Editura Tehnica, 2005. 9. Zlate, M. Psihologia sociala a grupurilor scolare, Editura Politica, Bucureti,1972. 10.Zlate, M., Zlate, C Cunoaterea si activarea grupurilor sociale, Editura Politica, Bucureti, 1982

http://facultate.regielive.ro/referate/psihologie/afectivitatea-56493.html?ref=doc2

Afectivitatea si formarea spiritului de grup

Actionand si comunicand impreuna, cunoscandu-se si influentandu-se reciproc, membrii grupului social vor adopta unul fata de altul atitudini de apreciere, pozitive sau negative, sentimente de atractie, respingere sau indiferenta. Aceste tipuri de relatii constituie aspectul dominant al strcutrii informale a grupului formand ceea ce literatura psihosociologica denumeste structura afectiv-apreciativa (afectiv-axiologica). Initiat odata cu scoala sociometrica a lui J. L. Moreno, studiul structurii socio-afective a grupului a capatat o importanta tot mai mare considerandu-se ca aceasta reprezinta punctul de plecare pentru intelegerea modului de constituire si functionare a structurilor sociale mai largi. Studiile experimentale au pus in evidenta faptul ca grupurile in care relatiile interpersonale sunt bazate pe preferinte reciproce sunt capabile de performante superioare. Ca atare, intrucat preferinta

in relatiile sociale este sustinuta de compatibilitate afectiva si de tendinte de similitudine atitudinala, cunoasterea acestor structuri preferentiale este indispensabila in organizarea si conducerea eficienta a grupului social. Fiind constient de acest fapt, J. L. Moreno a pus la punct o tehnica de investigare si evaluare a preferintelor socio-relationale sociometria. Cu ajutorul anchetei sociometrice s-a putut demonstra faptul ca in orice grup social se constituie substructuri preferentiale bazate pe preferinte reciproce intre membrii grupului. Cu cat un grup are mai putine astfel de substructuri, cu atat membrii sai sunt mai motivati in directia acelorasi obiective. Construirea matricei sociometrice si a sociogramei poate oferi liderului grupului sau celor interesati de optimizarea activitatii acestuia, informatii utile atat la nivel individual (stabilirea statusului sociometric al fiecarui membru al grupului) si interpersonal (identificarea diadelor sociometrice), cat si la nivel grupal (existenta clivajelor, a bisericutelor in cadrul grupului, calculul indicelui de coeziune a grupului si de transparenta a relatiilor preferentiale etc.) (P. Ilut, 2004, p. 169). Desigur, aportul sociometriei la cunoasterea realitatii sociale nu trebuie exagerat asa cum au procedat unii sociologi care, pornind de la convingerea ca microsociologia poate rezolva, prin propriile mijloace, diverse fenomene sociale la nivel grupal, isi manifestau credinta in posibilitatea acesteia de a solutiona toate problemele sociologiei, deci inclusiv ale macrosociologiei. J. L. Moreno, de exemplu, a socotit ca intreaga viata sociala trebuie organizata in functie de atractiile spontane dintre indivizi pentru ca numai asa se poate obtine un maximum de consens sau solidaritate intre oameni, pierzand din vedere faptul ca orice realitate sociala cuprinde in dinamica ei si anumite conflicte, contradictii. In acelasi timp, se imputa sociometriei ca are ca obiect o realitate foarte perisabila si, prin urmare, fara prea mare relevanta predictionala (P. Ilut, 2004, p. 169). Intr-adevar, posibilitatea de a face diagnoze, prognoze si mai ales interventii in grupurile sociale pornindu-se doar de la informatiile culese prin intermediul anchetelor sociometrice este destul de redusa. Acest fapt se datoreaza, in primul rand, proceselor de dinamica grupala care genereaza permanente schimbari la nivelul tuturor structurilor grupului incepand cu structurile de rol sau de comunicare si terminand cu retelele afinitare. Apeland insa si la alte tehnici de investigare a grupului (interviuri comprehensive, observatii sistemice pe baza diferitelor categorii informationale etc.), dar si la anchete sociometrice succesive pe acelasi grup (longitudinale), putem obtine suficiente informatii pentru o interventie dirijata si eficienta asupra grupului social, asupra dinamicii acestuia. Odata descifrata calitatea relatiilor afective, sensul in care ele sunt orientate, studiile de specialitate au incercat sa puna in evidenta cauzele care ii determina pe indivizii ce actioneaza in grupuri mai mult sau mai putin organizate sa se apropie, sa isi impartaseasca unul altuia nu numai opiniile, ci si sentimentele, emotiile. Analiza motivatiilor afinitare (Jean Maisonneuve, 1996, p. 169) a evidentiat doua ipoteze distincte, total opuse: ipoteza similaritatii care ar confirma bine-cunoscuta zicala cine se aseamana se aduna; ipoteza complementaritatii conform careia extremele sunt cele care se atrag.

Mai toate rezultatele obtinute intr-un mare numar de cercetari, atat clinice, cat si experimentale, au ajuns la concluzii inca incerte si mai mult sau mai putin compatibile. Astfel:

se constata analogii mult mai clare intre membrii perechilor de prieteni la nivelul atitudinilor, al valorilor si al stilurilor semantice decat la nivelul structurii personalitatilor;

 majoritatea cercetarilor au pledat in favoarea afinitatilor prin complementaritate si nu prin similitudine. Ca atare, in incercarile de rezolvare a unei asemenea dileme, au convenit sa adopte o explicatie conforma cu teoria armoniilor complexe. Pentru a pune in evidenta aceasta armonie complexa intre parteneri, autorul citat considera ca trebuie sa tinem seama de cel putin doua aspecte: pe de o parte, de faptul ca orice relatie interpersonala presupune anumite asteptari (adica anumite conduite ale lui alter fata de ego) si anumite aporturi (adica anumite conduite ale lui ego fata de alter). Ori, in cursul interactiunilor concrete, fiecare subiect manifesta o inclinatie catre un anumit tip de atitudini; de exemplu, unii exprima mai ales initiative (a da, a lua, a conduce), in timp ce altii adopta, mai ales, atitudini receptive (a primi, a suporta). Se intelege astfel ca va exista o armonie sau o incompatibilitate, dupa cum aceste atitudini se completeaza sau nu; pe de alta parte, trebuie tinut cont de gradul de intensitate a interactiunilor si de modul in care sunt exprimate (de exemplu, pentru unii limbajul va juca un rol important in dovedirea afectiunii, pe cand altii vor prefera sa comunice cu celalalt fara sa isi verbalizeze sentimentele). Concluzia studiului analizat este ca exista doua axe distincte de compatibilitate, una fondata pe complementaritatea atitudinilor, cealalta fondata pe similitudinea unei nevoi a carei intensitate variaza; similitudinea ar raspunde unor nevoi de securitate, in timp ce complementaritatile raspund unor nevoi de implinire.