Toleranța – o poartă deschisă către viitor

Roxana – Monica Lupușor psiholog C.J.R.A.E. Galați

Toleranţa nu este decât începutul, o prima etapă a unui proces mai îndelungat, mai profund
de dezvoltare a unei culturi a păcii. Este calitatea esenţială minimală a unor relaţii sociale care
refuză violenţa şi constrângerea. Fără toleranţă pacea nu este posibilă. În condiţiile toleranţei poate
fi urmărit procesul de realizare a unei serii de posibilităţi umane şi sociale pozitive, inclusiv evoluţia
unei culturi a păcii şi convieţuirea comunităţilor care o integrează pe acesta.
Una dintre cele mai incitante şi mai pertinente interpretări ale toleranţei o regăsim în
Enciclopedia Blackwell: “Toleranţa – opţiunea deliberată a cuiva care posedă puterea şi cunoaşterea
necesară de a nu interzice, împiedica sau stânjeni conduite pe care le dezaprobă. Despre toleranţă se
poate vorbi în legătură cu indivizi, instituţii, societăţi. Dezaprobarea poate fi morală sau nonmorală
(repulsie). (…) Disputa e, până la urmă, în jurul întrebării dacă toleranţa trebuie înţeleasă ca un
concept moralmente neutru sau ca un ideal moral. (…) Noţiunii de toleranţă i se opun o serie de
noţiuni negative, precum intoleranţa, indulgenţa şi indiferenţa. Deseori au existat temeri sincere că
toleranţa ar avea drept consecinţe haosul moral şi dezintegrarea socială.
Respectarea principiilor toleranţei este o condiţie primordială pentru edificarea unei societăţi
democratice. În ultimii 20 de ani, concomitent cu studiile referitoare la conceptele de educaţie
pentru pace şi democraţie şi educaţie pentru drepturile omului, au fost analizate în profunzime, de
pe poziţii academice, tipurile şi formele toleranţei/intoleranţei, componentele fundamentale ale
toleranţei, aspectele comportamentale care se referă la armonizarea relaţiilor interpersonale, inclusiv
prin asigurarea corelaţiei între drepturile şi obligaţiunile persoanelor etc. Toleranţa este promovată
prin proiecte internaţionale, prin mass-media, în cadrul conferinţelor ştiinţifice de diferit nivel.
Totuşi, nu putem afirma că societatea noastră este una tolerantă. Manifestări opuse acesteia pot fi
observate permanent – în familie, în instituţii publice, în stradă etc. Ce putem face pentru a le
eradica şi pentru a-i oferi toleranţei un loc deosebit, ca valoare autentică, inerentă unui stat
democratic? În acest sens, o importanţă primordială o are educaţia. A crea o societate cu adevărat
tolerantă constituie un ideal educaţional. Prin educaţie poate fi asigurat un mediu tolerant şi pot fi
promovate principiile bunei convieţuiri pentru toţi membrii societăţii. Tânăra generaţie poate fi
crescută în spiritul toleranţei, astfel încât să acţioneze cu înţelegere şi responsabilitate în variate
situaţii de viaţă, doar prin efortul comun al şcolii, familiei şi comunităţii.
Vom aduce aici în discuţie şi interpretarea strict pedagogică a noţiunii în cauză. Iată
definiţia: “Toleranţă (lat. tolerantia; engl. tolerance) – atitudine binevoitoare şi generoasă faţă de
alte păreri, credinţe religioase, obiceiuri ş.a. Toleranţa presupune şi reacţia la intoleranţă. Tolerante
sunt mai ales acele persoane care prezintă o identitate puternică, sunt deschise şi au interiorizat o
credinţă religioasă etc. Toleranţa poate merge aşa de departe, încât, uneori, receptarea şi suportarea
unor influenţe dăunătoare pun în pericol însăşi viaţa celui tolerant. Înrudite cu termenul de toleranţă
sunt noţiunile tolerarea ambiguităţii şi absenţa prejudecăţilor. Tolerarea ambiguităţii (lat. ambiguus,
tolerare; engl. ambigui, tolerance) – capacitatea de a suporta situaţiile deschise, complexe,
interpretabile în evoluţia lor. O tolerare a ambiguităţii înaltă este un semn al înţelegerii sufleteşti şi
al forţei eului.” (Horst Schaub, Karl G. Zenke, Dicţionar de pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi, 2001)
Ca atitudine şi comportament, toleranţa se învaţă, se însuşeşte pe bază de modele de la cea
mai fragedă vârstă, şcoala devenind laboratorul principal pentru practicarea/exersarea acesteia, dar
şi un agent de integrare socială şi un centru cultural al comunităţii. Totuşi, pedagogia toleranţei nu
este destinată doar şcolii, ci întregii societăţi. Alături de instituţia de învăţămînt, familia reprezintă
un important agent al acţiunii pedagogice, care oferă primele modele de percepţie, gîndire şi acţiune
şi care, de fapt, formează temelia viitoarei personalităţi. Atitudinea tolerantă sau intolerantă a
individului începe a se proiecta în familie. Privită prin prisma abordării personalităţii, toleranţa
interpersonală are ca sursă toleranţa faţă de propria persoană. În acest context, nivelul de toleranţă
este în legătură directă cu nivelul de autoapreciere, autoacceptare şi autorespect (forme de
manifestare a toleranţei faţă de sine). Dar toate acestea depind de mediul familial în care se dezvoltă
copilul, modul în care este acceptat şi înţeles, sentimentele pe care le traieşte alături de cei dragi.
Astfel, educarea unui copil care înţelege şi acceptă diversitatea, îşi cunoaşte drepturile şi
libertaţile, ştie de timpuriu sensul noţiunilor bine-rău, permis-interzis, cinstit-necinstit, tolerant-
intolerant etc. poate fi asigurată doar printr-un parteneriat viabil între şcoală şi părinţi, prin
abordarea unei viziuni şi strategii comune în vederea promovării valorilor moral-civice.
În ultima perioadă cel mai scăzut nivel de toleranţă este manifestat faţă copiii cu cerințe
educaționale speciale.
În fiecare clasă există câte un copil care stă în ultima bancă, ignorat de colegi şi deseori de
profesor, deoarece capacitatea lui de învăţare nu corespunde cerinţelor. Cum se simte el? Părăsit,
izolat, stigmatizat, neimplicat...? Reacţiile de apărare ale acestui copil pot fi diferite – indiferenţă
demonstrativă faţă de ceea ce se petrece în sala de clasă, tristeţe lăuntrică sau, dimpotrivă,
agresivitate, încercând să formeze în jurul său o lume paralelă, deosebită, cu alte valori şi metode de
autoconfirmare. Cel mai regretabil fapt însă este atitudinea copiilor – ei învaţă să nu-l observe, îl
percep ca pe un obiect inutil, fără valoare pentru colectivul lor, bruscându-l şi ignorându-l.
Experienţa internaţională demonstrează că şi copiii cu deficienţe pot fi integraţi cu succes în
societate, având acest drept declarat în diferite documente. Esenţial este ca societatea să creeze
condiţii pentru inserţie – schimbarea atitudinii spre acceptare, formarea mediului adecvat şi tolerant.
 Toleranţa uneori e percepută ca noţiune abstractă. Intoleranţa însă e ceva aproape palpabil,
ea poate fi observată uşor, mai ales atunci când atentează la drepturile omului. Toleranţa e o
atitudine, iar, vizavi de persoanele cu cerințe educaționale speciale, ea reprezintă capacitatea de a
recunoaşte şi a respecta convingerile şi felul lor de a fi şi de a acţiona. Toleranţa nu înseamnă
resemnare sau cedare. Ea este antonimul violenţei. A tolera persoanele cu dificultăți nu înseamnă
să-ţi fie milă de ele. Înseamnă să le accepţi aşa cum sunt, să crezi în potenţialul lor şi să le ajuţi să-l
valorifice.
Toleranţa se bazează pe acceptarea diferenţelor și pe respect.
Cum se manifestă toleranţa:
• Limbajul. Absenţa epitetelor, a adjectivelor sau a verbelor negative care descriu
persoanele.
• Egalitate. Egalitatea între persoane, accesul egal la serviciile sociale, activităţile publice,
oportunităţi economice şi educaţionale pentru toate grupurile comunitare.
• Relaţii sociale. Respectul mutual pentru demnitatea umană a tuturor.
• Procese politice. Democraţia, oportunităţi egale de participare la viaţa politică.
• Evenimente comunitare sau istorice. Sensibilitatea în faţa unei cauze istorice sau a unei
sărbători naţionale. Astfel de evenimente contribuie la unificarea grupurilor.
• Cooperare între grupuri. Identificarea scopurilor comune şi a soluţiilor la problemele
publice, dezbătute de întreaga comunitate. Toate grupurile sunt implicate.
Atitudinile discriminatorii, etichetarea, marginalizarea, sunt consecinţele unei cunoaşteri
neadecvate a caracteristicilor categoriilor de dizabilitate, a perpetuării stereotipurilor şi
prejudecăţilor. Acceptarea deplină a acestor subiecţi în cadrul vieţii sociale nu se poate realiza decât
printr-un proces de cunoaştere adecvată a lor, cuoaştere care să ducă la o schimbare atitudinală în
sens pozitiv, adică de acceptare a diversităţii care ne înconjoară. Schimbara atitudinală trebuie să fie
coroborată cu acordarea de roluri sociale, astfel încât şi persoanele cu dizabilităţi să se simtă utile,
să îşi aducă contribuţia la dezvoltarea societăţii din care fac parte.
BIBLIOGRAFIE:
1. Goraş-Postică, V. (coord.), Educaţie pentru toleranţă, Chişinău, Centrul Educaţional PRO
DIDACTICA, 2005.
2. Reardon B. A, Toleranţa – calea spre pace, Ed. ARC, 2004.
3. Schaub H.; Zenke, K.G., Dicţionar de pedagogie, Iaşi, Ed. Polirom, 2001.
4. Revista Didactica Pro, nr. 4 (26), octombrie, 2004.
5. Ţîbuleac, M., Comunicarea cu şi despre persoanele cu dizabilităţi, Keystone Human Services
International Moldova Association, Programul Comunitate Incluzivă-Moldova, Chișinău, 2002
6. https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Noua%20reguli%20de%20aur.pdf