Freud l-a privit mereu pe Adler cu desconsiderare, în timp ce pe Jung îl privea ca

pe un om al marilor idei. Adler a respins acest lucru cu naturalețe și se grăbea

întotdeauna să-i corecteze pe cei care-l numeau urmașul lui Freud. El spunea că era
doar o cunoștință, nu un urmaș.

Ce l-a făcut pe Adler să decidă devină medic, încă din mica copilărie?

Adler a presupus ca personalitatea se formează la începutul vieții. El credea că

experiențele pozitive și negative de la începutul copilăriei ar putea conduce la
reacții care vor stabili orientările sau scopurile personalității de-a lungul vieții.

O asemenea experiență - moartea fratelui său - l-a marcat pe Adler, la vârsta de trei
ani. Rezultatul, a spus el, a fost hotărârea sa de mai târziu de a "învinge acest lucru
numit moartea". În cele din urmă, aceasta l-a determinat sa devină medic.
Cum l-a influențat nașterea unui frate pe Adler?

Adler a declarat ca mama sa fusese plină de umor, sinceră, bună și total dedicată
copiilor ei. Însă, "după nașterea fratelui meu mai mic, ea și-a transferat atenția la el
și eu m-am simțit detronat și m-am întors către tatăl meu, al cărui favorit eram".

Această relatare ilustrează două concepte fundamentale adleriene: cel al detronării

și cel al rivalității fraterne. Detronarea se produce atunci când un copil mic, aflat
inițial în centrul atenției, este înlocuit în manifestările de afecțiune ale mamei de un
copil nou venit. Rezultatul este o formă de rivalitate frățească. Rivalitatea
simbolică, în general, este concurența dintre frați sau surori pentru atenția și
aprobarea părinților.

Alfred a fost un școlar dificil. Era stângaci, modest și lua note mici. A rămas
corigent la matematică în școala secundară și a trebuit să repete o clasă. Acest
lucru a dus la un alt episod care a devenit un principiu cunoscut în teoria sa.

Cum a luptat Adler împotriva sentimentelor de inferioritate?

Adler și-a auzit profesorul cum îi sfătuia tatăl să-l scoată de la școală și să-l bage
ucenic la un cizmar. Cu toate acestea, tatăl său l-a încurajat să continue școala și
să-și dubleze eforturile. Tânărul Alfred s-a străduit să-și remedieze situația școlară,
studiind cu asiduitate la matematică.
După ceva timp, profesorul a scris o problemă de matematică pe tablă, pe care
niciun elev, nici profesorul însuși n-au putut-o rezolva. Adler s-a ridicat brusc și a
spus: "Pot eu să rezolv problema".

Ne luând în seamă observația sarcastică a profesorului, "Desigur, dacă nimeni

altcineva nu poate, cu siguranță vei putea tu", a mers la tablă și, în mijlocul
râsetelor colegilor de clasă, a rezolvat problema. Din acel moment, el a fost cel mai
bun elev din clasă la matematică.
Ce a spus Adler despre sentimentele de inferioritate din copilărie?

Adler credea că sentimentele de inferioritate sunt normale și universale în

copilărie, pentru că toți oamenii încep prin a fi mici și ineficienți. Cei mai mulți
oameni răspund prin dezvoltarea unor abilități care îi fac să se simtă mai puternici
și mai eficienți.

Alții dezvoltă modele de dependență sau de auto-limitare care le provoacă necazuri

sau care le fac rău altora. Pentru Adler, aceste modele de comportament tulburat
erau complexe.

Cum a folosit Adler termenul de "complex", spre deosebire de Jung?

Adler a folosit termenul de complex în mod diferit de Jung. Pentru Jung, un

complex era o temă încărcată emoțional din autobiografia persoanei. Pentru
Adler, un complex era un model supărător de comportament. De obicei, el
implica relația unei persoane cu ceilalți: un model de comportament social.

Sentimentele de inferioritate încep în copilărie și continuă să apară din când în

când pe tot parcursul vieții. Ele apar atunci când altul face ceva mai bine decât tine,
te critică, se manifestă în mod autoritar față de tine, te rănește, sau are un altfel de
avantaj asupra ta.

Sentimentele de inferioritate sunt normale și chiar benefice. Ele motivează o

persoană să caute o auto-perfecţionare și să facă ceea ce este necesar pentru a evita
astfel de sentimente în viitor. Schimbările ca răspuns la inferioritățile resimțite sunt
ceea ce Adler a numit compensații.