________________________________________________

Silvia Marinache

CIUDATELE

VISE ŞI ÎNTÂMPLĂRI ALE SILVIEI

2009
 Zânele-Legume

Într-o dimineaţă frumoasă de vară, mama îmi spune să

merg la şcoală. Cum să merg la şcoală, în vacanţă, când abia
ieri încheiasem cursurile?
Dar nu am ce să fac, aşa că trebuie să pornesc la şcoală.
Când ajung, îi aud pe colegii mei vorbind despre ceva ce eu
nu înţeleg... Deodată, vine Ioanny, prietena mea cea mai bună
şi îmi şopteşte că patru zâne invadează şcoala: Zâna
Castravete, Zâna Roşie, Zâna Dovleac şi Zâna Ceapă. Ele au
făcut o pădure gigantică în şcoală şi au adus acolo o mulţime de
animale fioroase. Pădurea sau mai bine zis jungla e făcută
numai din castraveţi, roşii, dovleci şi cepe...
Începe ora de religie şi doamna profesoară intră în clasă.
Întreabă dacă ne-am făcut tema de vacanţă, să transcriem
poezia Sfânta spovedanie. Dar eu nu-mi făcusem tema, că
vacanţa era mare şi urma să copiez poezia mai târziu, în restul
vacanţei. Doamna profesoară vrea tema acum! Ca pedeapsă, îl
mută pe Robert, cel mai obraznic băiat din clasă, în banca mea.
Să copiem poezia acum! Dar Robert nu mă lasă, îmi închide
cartea, mă gâdilă şi îmi mâzgăleşte caietul...
La sfârşitul orelor, Ioanny vine disperată dinspre culoar.
Zice că a văzut-o pe Zâna Dovleac care a adus un cangur mare
şi înspăimântător, care mârâie fioros... Mă miră vorba asta. E
imposibil aşa ceva… Ies pe culoarul mare să văd ce se întâmplă.
Ioanny îmi atrage atenţia că cepele au nişte zimţi tare ascuţiţi,
în care mă pot înţepa, şi un miros foarte urât care mă poate
face să leşin.
Nu mai aştept, ies pe coridor şi cangurul cel mare mă ia pe
sus şi mă duce în mijlocul unei păduri, unde este sala de sport.
Credeam că aici nu-i nimic înspăimântător, dar m-am înşelat. O
zână voia, în gândul ei, să mă transforme în ceapă! Şi mi-a spus
că sub unghia mea se ascund milioane de microbi… Dar asta
nu-i adevărat!
Cât m-am uitat unghii, Zâna Ceapă era gata să mă
transforme în ceapă, însă tocmai atunci a venit cangurul şi m-a
dus într-o încăpere mică unde se aflau mopuri, măturoaie şi
Zâna Castravete. La început, am vrut să fug, dar zâna mi-a spus
că e bună şi că nu-mi face nici un rău, chiar m-a şi mângâiat pe
obraz.
Iar a venit Cangurul şi, de data asta, m-a dus într-o sală de
jocuri unde era Zâna Dovleac. Şi ea a vrut să mă transforme, în
dovleac, dar iar se arătă Cangurul, mă puse în marsupiul lui şi
mă aşeză lângă un copac umbros. Puţin mai la o parte am zărit-
o pe Zâna Roşie. Bineînţeles, şi ea voia să mă transforme într-o
roşie. Tocmai atunci, au apărut şi celelalte două zâne rele care
strigau cât le ţinea gura:
MÂNCAŢI LEGUME! MÂNCAŢI LEGUMEEE!...
Deodată, apăru Zâna Castravete, a făcut un semn şi
„jungla” a dispărut odată cu animalele. Celelalte zâne au plecat.
Zâna Castravete mi-a cerut, surâzând, doar atât:
SĂ MÂNÂNCI LEGUME, OANA! SUNT FOARTE
SĂNĂTOASE…
 Părul meu, petalele florilor

Tocmai am terminat ora de matematică şi se vă pe tabla

neagră nişte cifre necunoscute scrise cu cretă albă… Dar s-a
sunat de ieşire în recreaţie. Nu-mi mai pasă de exerciţii. Ies
odată cu colegii în pauză. Nu ştiu de ce, brusc îmi aduc aminte
că mama m-a dus ieri la coafor.
- Îţi facem o tunsoare modernă, zise frizeriţa. Te dăm şi cu
gel de păr…
A şa s-a întâmplat. Acum, îmi era teamă să nu râdă de
mine nişte fetiţe cam răutăcioase de la clasa vecină… Dar,
surpriză! Cele două fete „rele” sunt tunse la fel ca mine. Mă
prefac că nu le văd şi pornesc spre uşa de la ieşirea în curte. Ele
se iau după mine… Încep să alerg… Se ţin după mine ca o
umbră. De fapt, parcă am fi triplete, aşa de mult semănăm. Fug,
fug, ele se ţin după mine şi râd. Pe teren, îmi văd colegii
echipaţi pentru sport… Oare când o fi început ora?! Copiii sunt
aşezaţi în cerc şi se joacă nu ştiu ce. Doamna învăţătoare se
uită la mine cu asprime… Nu ştiu unde să mă mai ascund
„Gemenele” m-au ajuns şi intră în joc alături de colegii mei…
Ioanny îmi face semn cu mâna. Ceilalţi nici nu mă observă…
Alerg, alerg şi ajung pe un câmp cu flori multicolore. Parcă
au ochi şi gură şi îmi zâmbesc:
- Ce faci ? De ce nu eşti la şcoală ? mă întreabă
una.
- Ei, uite-aşa! Îi răspund. Nu mă mai bagă nimeni
în seamă. Ziceau că sunt
tunsă cum nu se cuvine..
- Ei, râseră florile. Şi noi suntem tunse…
Când mă uit mai atentă, observ că petalele lor sunt ca o
tunsoare scurtă, dar colorate diferit: roşu, galben, albastru, alb,
roz, mov, ciclame…
Păpuşa mea Barbie zace pe iarbă. Întind mâna s-o ridic, dar
ea începe să ţopăie înaintea mea ca un spiriduş… Cred că o să
obosesc de atâta alergătură, dar vreau s-o prind. O prind de păr
– e lung, galben, mătăsos. Ea fuge şi rămân cu părul în mână.
De fapt, e mătase de porumb…
Mamaie îmi povestea cum se juca ea cu mătasea de
porumb când era mică… De data asta, nu mă las, fug după
păpuşa cheală cu mătasea fluturând în mâna stângă…
 Ciudat! Am ajuns iar în curtea şcolii, colegii mei se joacă
tot în cerc. Eu ajung, gâfâind, în clasă şi mă aşez în banca mea.
Toţi sunt în clasă. Lângă mine, Ioanny.
Doamna învăţătoare ne spune să scoatem pe bancă
manualele de „Cunoaşterea mediului”. Este o lecţie despre
cereale şi porumb… Ce-o fi cu păpuşa mea? Mai aleargă, oare,
pe afară? O fi cheală sau are păr acum? Îmi arunc privirea pe
fereastră, dar nu văd nimic. Doar iarba de pe terenul pustiu… Şi,
în grădiniţă, florile cu petalele lor multicolore.
 Prinţesa Rosselina şi căsuţa labirint

Într-o zi, doamna învăţătoare intră în clasă şi ne anunţă că

vom face o excursie la cascada Urlătoarea, în munţii Bucegi.
Robert spune că el a mai fost acolo şi începe imediat să ne
povestească despre excursia aceasta cu familia lui. Doamna
învăţătoare îl întrerupe şi-i atrage atenţia că nu trebuie
vorbească neîntrebat. El tot ţine să povestească şi doamna îl
ameninţă că nu-l va lua în excursie dacă ştie tot şi nu ascultă.
Văzând că Robert se supără, doamna îl asigură că, dacă e
cuminte, va merge şi el şi chiar ne va fi ghid.
Plecăm toată clasa cu trenul. Apoi urcăm pe jos un munte
şi ajungem într-o pădure. Sunt alături de Mihaela şi de Ioanny.
Urcăm pe o cărare şerpuită, de-o parte şi de alta sunt copaci
înalţi şi scorburoşi. Facem un popas într-o poieniţă, care e cam
în pantă, dar acolo se află măsuţe şi băncuţe de lemn, ba chiar
şi nişte ciuperci uriaşe pe care ne aşezăm cu toţii…
Stăm de vorbă cu doamna învăţătoare despre una, despre
alta, când, deodată, apare o zână, ca o păpuşă Barbie animată.
E îmbrăcată într-o rochie bleu împodobită toată cu flori.
- Mă cheamă Rosselina şi am devenit zâna pădurii din
cauză că am fost alungată din insula pe care o stăpâneam…
Robert n-are ce face şi o invită în oraşul nostru, unde e
multă-multă lumină.
- Dar zânele nu merg cu trenul, spun eu cu glas tare…
Rosselina nu-i surprinsă… O văd, apoi, cu păunul ei colorat
pe umăr, cum sare peste şinele de calea ferată, în gara noastră
mică. Zâna e mai sprintenă, dar păunul are nişte galoşi pe care
îi scapă mereu din picioare. Îi pierde, se întoarce după ei, iar îi
scapă, cineva îi aduce şi păunul îi pune în picioare…
Eu şi clasa mea urcăm dealul Muscel. E soare puternic,
totul e verde şi eu abia înaintez prin iarba înaltă şi prin tufele
pline de flori colorate. Sus, pe coastă, văd o căsuţă, o casă
obişnuită ce pare mică pe dinafară. Urcăm cu toţii nişte trepte şi
îi trecem pragul. Acolo ne întâmpină alte trepte, înguste, şi
ajungem într-un hol.. Intrăm în prima încăpere , micuţă, de aici
alte trepte şi o cameră mare, mobilată ca la muzeu sau ca la
tanti Violeta de la Predeal. Suim încă vreo câtva trepte,
urmează altă încăpere… şi tot aşa… Doamna învăţătoare nu
mai e cu noi. Mi se pare că ne rătăcim unii de alţii şi, totuşi,
ieşim pe nişte trepte pe un pod mobil, o punte legănătoare ca
aceea de la Muscel, la Fântâna cu Cireşi, şi trecem peste un
pârâiaş.
Vorbim despre casa aceea misterioasă în care am rătăcit
noi şi unde nu era nimeni… Nu cumva, mă gândesc eu, acolo şi-
a ales să locuiască Zâna Rosselina?.. Dar de ce nu s-a mai
arătat?...
 Grădina zoologică şi trenuleţul colorat

Am plecat de la şcoală fără s-o anunţ pe mama şi fără s-o

mai aştept. Ea are, astăzi, încă o oră în plus faţă de mine. Ies pe
stradă, e cam nor şi începe să picure, dar nu-mi pasă pentru că
pe drum mă întâlnesc cu Miruna. Şi ea vine de la şcoală, şi-i tot
singură. Miruna îmi spune că în spatele Poştei s-a deschis o
Grădină Zoo. Vreau să merg şi o conving şi pe ea. Poarta
grădinii este înaltă, curbă şi cu litere colorate.
Intrăm şi vedem că unele animale sunt în cuşti, iar altele
sunt libere… Dar ce ciudate animale! Un leu cu o coamă
galben-cârlionţată, ca o perucă, aleargă o pisicuţă cu cap de
floare. Într-o cuşcă stă un câine maroniu care seamănă cu un
cârnat mare. . Un struţ uriaş, bleu, are pantofi portocalii cu toc..
Văd şi un hipopotam dat cu ruj pe buze. Unele maimuţe se
balansează pe sfori chiar deasupra capetelor noastre. Au fundul
verde, sub formă de inimioară. Eu, Miruna şi alţi copii ne
amuzăm.
Când ieşim de la Grădina Zoo, îmi vine să plâng, dar nu
sunt supărată. Numai că îmi curge apă din ochi. Din cauza asta
nu mai văd clar. Strada e cenuşie şi se scurge prin faţa mea…
Îmi aduc aminte de mama. Cred că e îngrijorată. Sigur e
îngrijorată. Dau telefon la şcoală şi îi spun că sunt cu Miruna şi
că ne îndreptăm spre casă. Nu pomenesc nimic despre faptul că
nu mai văd aproape nimic. Miruna mă duce de mână pe lângă
Hotel „Muntenia”, unde este montat un trenuleţ colorat, pe şine.
E un trenuleţ pentru copii. Eu mă urc în faţă, Miruna în spate şi e
mare veselie. Trenuleţul are o locomotivă care seamănă cu un
cap mare, colorat. Mă întreabă cu vocea ei metalică dacă ştiu ce
culoare are soarele. „Galben!”, strig eu. Dar trenuleţul spune că
nu, e verde. Apoi: Ce culoare are iarba? „Verde!”, strig eu
fericită. „Nu, roşie!” zice trenuleţul acesta mincinos… Mă mai
întreabă cum e pământul. Eu spun că e rotund, el că e pătrat. Şi
altele asemenea… Mă supăr şi cobor. Miruna îmi face semn să o
aştept.. Ce bine îmi pare, totuşi, că acum văd mult mai clar. Nu
mai am apă în ochi. S-au ploaia s-a oprit?
 Furculiţa năzdrăvană

În parcul cu alei din preajma blocului unde locuiesc sunt

câteva maşinuţe colorate, ca acelea de la mare. Fac întrecere,
sunt într-un raliu. În prima e Tudor, în a doua e Radu, în
următoarea Chivu şi mai sunt şi alţi băieţi, dar nu le recunosc
feţele. Maşinuţele lor fac zgomot ca maşinile de curse
adevărate. Cu toate că-s mici, aleargă foarte repede. Aş vrea să
fiu şi eu în una din ele…
Deodată, apare una mare de tot, un camion. Cineva
dinăuntru începe să arunce în băieţi cu furculiţe. Maşinuţele lor
dispar. Văd cum zboară furculiţele în aer şi mă distrez… Plec din
balcon şi merg în bucătărie, unde mama mi-a lăsat pe masă
câte ceva de mâncare. Felul întâi este o ciorbă acră în care
plutesc zarzavaturi şi verdeaţă. Nu-mi place acritura! Felul al
doilea este friptură de porc. Urăsc grăsimea de pe carne! Aud o
voce care mă ceartă, că de ce nu mănânc. Că ciorba are
vitamina C, că n-o să mai cresc… E furculiţa de pe masă, care
are gură în partea de jos. Zice că şi grăsimea ar trebui s-o
mănânc, că mama a muncit să gătească. Şi altele… Apoi, se
ridică în coadă şi începe să ţopăie pe masă şi să se înfigă în
bucăţelele de carne. Lingura are câteva găuri mici, ca o
strecurătoare mai rară. Se bagă în ciorbă şi începe să soarbă
prin gurile acelea. Ciorba dispare ca prin farmec…
La fereastră, în faţa blocului a apărut un castel verde,
verde, verde. În el locuiesc cele patru anotimpuri. Sunt nişte
zâne tare frumoase, fiecare cu tenul ei. Toate patru stau
rezemate de pervazul unor ferestre şi privesc spre un copac
mare, rămuros. Am înţeles ce înseamnă asta: anul cu
douăsprezece ramuri, iar pe fiecare ram câte patru cuiburi, în
care sunt câte şapte ouă…
Cobor în curtea blocului şi mă apropii de copacul rămuros.
În jurul lui zboară păsări negre, care nu mă lasă să mă caţăr în
copac. Aş vrea să culeg ouăle din cuibare. Dar păsările
nesuferite zboară de jur împrejur şi fâlfâie zgomotos din aripi.
Tare aş mai fi mâncat o omletă gustoasă!..
 Tom şi Jerry

Mergem la Fântâna cu Cireşi eu, Miruna şi părinţii noştri, în

maşina tatălui Mirunei. Îi luăm şi pe prietenii noştri, Tom şi Jerry.
Sunt de pluş, dar parcă sunt vii, tot drumul Jerry face glume, iar
Tom îl ceartă, să fie mai serios. Jerry nu-l ascultă, Tom se supără
şi se încruntă cu mâinile în şold. Ajungem pe o pajişte şi noi,
fetele, ne jucăm de-a „alergata”, apoi o facem pe mămicile
bune şi-i dăm în leagăn pe „copii”. Scoatem sandviciurile şi
mâncăm cu toţi. Dar părinţii noştri dispar ca prin farmec…
Eu şi Miruna suntem lângă o băltoacă mare, adâncă şi plină
de noroi. Stăm pe „mal” şi băgăm beţe lungi să vedem cât de
adâncă e mocirla. E adâncă, ba mai are şi ierburi uscate şi
mormoloci. Deodată, neastâmpăratul Jerry sare în mijlocul bălţii.
Ne speriem tare, întindem beţe să-l salvăm, dar el se scufundă
până nu-l mai vedem deloc. S-a înecat! Începem să plângem în
hohote…
Îi pregătim o cruce din coajă de copac, ridicăm o moviliţă
de pământ şi punem flori pe mormântul lui Jerry. Părinţii ne
strigă: „Miruna!”, „Silvia!”, parcă nici nu ne-ar vedea acolo sus.
Abia acum ne dăm seama că suntem într-o vâlcică adâncă.
Panta dealului care urcă spre luminiş este de lut mocirlos şi
picioarele noastre se tot încarcă şi alunecă. Ne cufundăm până
la glezne. Iarăşi îmi dau lacrimile, acum de ciudă. Am rămas cu
sandalele în noroi. Vine tatăl Mirunei cu un tractor, ne ia de
câte-o mână şi ne aruncă în remorcă.. Este supărat foc, iar noi
tăcem mâlc.
În faţa blocului, aşteaptă un autocar pentru Turcia. Ne
grăbim să ocupăm locuri cât mai bune. Eu mă aşez în faţă, pe
banca a doua, iar Miruna se duce în spatele autocarului unde
sunt eleve de liceu. Toate au părul lung, poartă brăţări şi lanţuri,
au blugi şi tricouri decoltate, iar una are un cercel în
sprânceană. Văd asta într-o clipită, când întorc capul. Acum ele
dorm şi Miruna se cocoaţă pe pe picioarele lor şi se întinde şi ea
să doarmă… Ştiu că drumul până în Turcia va fi lung. Cu toate
că’ e vară, mama mi-a dat un palton gros şi ghete în picioare.
Când autocarul porneşte, arunc haina groasă de pe mine şi din
ea răsar Tom şi Jerry. Sunt cuminţi şi privim pe geam peisajul.
Autocarul se face avion, apoi covor zburător, unde suntem
numai eu şi Miruna, Tom şi Jerry. Sub noi vedem o ţară, Turcia.
Aterizăm încet în parcul cu alei din faţa blocului nostru…
 Castele de nisip

Mă aflu în Grecia, la Marea Ionică, pe o plajă, împreună cu

Miruna, Oana şi Vanessa. Avem prosoapele întinse pe nisip: eu –
bleu, Oana – crem, Miruna – roz, Vanessa – galben. Avem şi
umbreluţe colorate. Nu mai este nimeni pe plajă în afară de noi.
Marea e mai albastră decât albastrul cerului. Facem castele de
nisip. Fiecare se laudă că al ei e mai frumos. Trebuie să le dau o
lecţie să nu se mai grozăvească. În marea aceasta, Ionică, sunt
multe stânci. Pe una din ele apare ca din vis o zână, o chem să
vină să facă dreptate. Ea, sigur, va fi judecător drept. Zâna ne
face semn cu mâna, ne arată o altă stâncă şi ne spune că acolo
trebuie să construim castelul, ca să poată să-şi dea cu părerea.
Imediat călcăm pe apă, nici nu sunt valuri pe marea
aceasta, şi pornim spre stânca aceea. Apa e limpede, limpede şi
noi alergăm pe ea ca pe o pajişte cu flori albastre… Zâna e
îmbrăcată în voaluri albe şi albastre şi se înalţă spre cer. Ne
priveşte pe toate de undeva, de sus…
Prima face castelul Vanessa. Zânei nu-i place şi îl dărâmă.
Castelul cade în apă. Urmează Oana care face un castel micuţ,
dar castelul ei cade în apa mării. Miruna clădeşte ceva care nici
nu seamănă a castel. Zâna îi face un semn cu degetul că „nu
merge” şi Miruna îl împinge în apă. Eu fac un castel minunat, cu
poartă la intrare, cu ferestre şi cu turnuri. Zâna îmi zâmbeşte.
Sunt fericită şi construiesc, construiesc până se face seară.
Zâna dispare şi pe cer, în locul ei, se iveşte luna. Castelul meu
străluceşte feeric pe stânca aceea. Deschid ochii să-l văd mai
bine… În faţa mea, acum, sunt ochii mamei zâmbitori. Îmi spune
că râdeam prin somn.
 Dănuţ, motănelul meu

Întâmplarea aceasta este cu totul şi cu totul adevărată. Pe

Dănuţ l-am găsit lângă blocul nostru. E un pisoiaş micuţ şi
drăgălaş, cu ochi strălucitori şi blăniţă moale, gri cu pete albe,
iar lăbuţa dreaptă este toată albă. I-am pus numele Dănuţ
pentru că e maidanez şi eu îl strig: „Măi, Dănuţ!” sau
„Măidănuţ!”
Este foarte jucăuş. Toată ziua vrea zburdălnicie. Joaca lui
preferată este să se agaţe cu gheruţele de perdeaua din balcon
până a şi rupt-o într-un loc. Dar nu contează. Aşa îşi exersează
el calităţile de vânător. Deseori pleacă la vânătoare de muşte:
sare, miroase, dă cu lăbuţa. Nu este pretenţios la mâncare.
Mănâncă tot ceea ce mâncăm şi noi. Dar i-am cumpărat şi
conserve speciale cu carne pentru pisici. Cel mai mult îi place
laptele şi cu o încântare aparte dacă i-l dau eu. Simte cât de
tare îl iubesc. Se aşează în braţele mele şi toarce uşor: trrr! trrr!
trrr! Când îmi fac lecţiile, este foarte cuminte. Stă şi priveşte cu
atenţie cum se mişcă stiloul pe caiet.
Dănuţ mai are un obicei. Trece pe la ghivecele cu flori de
pe balcon şi pare că le miroase pe fiecare. Cred că îi plac mult
florile. Într-o zi, mama a venit cu un buchet mare de flori, pe
care l-a aşezat într-o vază, pe masa din bucătărie. Motănelul le
privea cu drag şi îşi mişca nările micuţe. Când a rămas singur, a
sărit pe masă şi a răsturnat vaza. Florile au căzut şi apa a udat
masa. Mama s-a supărat pe el, eu i-am luat apărarea:
- Mamă, doar ştii cât de mult îi plac florile lui Dănuţ! Nu a
vrut decât să le miroase parfumul. El şi pe cele din balcon le
miroase, nu ştii?..
Dănuţ m-a privit în ochi, a miorlăit prelung şi mi-a sărit în
braţe, atingându-mă cu botişorul lui umed pe obraz. Era sărutul
lui prietenesc, de recunoştinţă…
 Cu Dănuţ, în excursie

O zi frumoasă de vară. Mergem pe dealul Muscel şi, de aici,

la Fântâna cu Cireşi, să facem plajă la iarbă verde şi un grătar.
Eu vreau să-l luăm şi pe Dănuţ Motănelul, mama zice că putem
să-l pierdem, mai ales că tata propune să nu mai luăm maşina,
excursia să fie excursie. Mătuşa Violeta hotărăşte să luăm şi
cortul, deşi pentru Muscel, unde nu sunt copaci ca la Fântâna Cu
Cireşi. În tot acest timp, Dănuţ se agită, parcă simte că se
întâmplă ceva deosebit. Oana îl trage de coadă, ochişorii îi
scânteiază şi blana i se zburleşte. Se aruncă în braţele mele şi
nu-i mai dau drumul. Pentru Dănuţ iau un coşuleţ special, de
rafie împletită, cu capac. Coşul este bagajul meu. El stă destul
de confortabil, are aer, însă pare că nu-i prea convine lăcaşul.
Pe drum, la periferie, culegem păpădii, Dănuţ simte mirosul
florilor şi miaună pentru a fi eliberat. Îl iau în braţe şi aşa e forte
fericit.
Ajungem pe Muscel. Stăm la soare. Tata şi tataie întind
cortul. Numaidecât eu cu Dănuţ şi Oana intrăm la „adăpost”, că
soarele s-a ridicat deasupra capetelor noastre. Motănelul începe
să alerge în cerc, în jurul cozii, învârtindu-se fără oprire. Mi-e
teamă că ameţeşte, dar el se simte bine şi noi ne amuzăm.
Oana râde de se prăpădeşte, până îi dau lacrimile…
După ce mâncăm, ne ducem, împreună cu Dănuţ, la
leagănele din apropiere. Oana vrea ca eu să împing leagănul la
pornire şi las motănelul pe iarbă, să miroase păpădiile. Mă urc şi
eu în leagăn şi îmi iau avânt. Simt că plutesc în aer, boarea îmi
răcoreşte obrajii, Oana spune că ea are avânt mai mare. Vreau
să o întrec şi reuşesc. Când mă mi domolesc, mă uit la Dănuţ…
Nu mai e! Unde s-o fi ascuns? Cum să-mi facă mie una ca asta?
Aveam atâta încredere în el… Pornim cu toţii să-l strigăm şi să-l
căutăm prin tufişuri. În apropiere e un pâlc de copaci şi un
pârâiaş peste care s-a construit un pod. Am înţeles că a trecut
podul şi s-a ascuns printre copaci. Nu-l găsim. Îmi vine să plâng,
chiar îmi curg lacrimi. Mama încearcă să mă liniştească, nu se
poate să nu-l găsim… Surpriză. Sub pod, pe malul râuleţului prin
de ierburi şi de păpădii e Dănuţ. Am înţeles de ce s-a ascuns aici
şi de ce nu răspundea la chemare. Lângă el, e o pisicuţă albă,
cam de mărimea lui. Îl iau în braţe, îl mângâi, el se uită galeş la
pisicuţă. Mama o ia în braţe pe „prinţesă” şi vedem cu
amândouă animăluţele se bucură…
 Şi aşa se face că acum avem două pisici micuţe, Dănuţ şi
Prinţesa…
 Revelionul cu Vanda

E noaptea de Revelion. Suntem la Predeal, adunaţi cu toţii

în jurul mesei încărcate, de la cea mai mică, Oana, la cea mai
mare Buni. Bradul e încărcat cu tot felul de clopoţei, jucării,
dulciuri, baloane colorate, beculeţe, globuleţe. Ascultăm colinde,
suntem veseli, mâncăm tot ce poftim şi bem sucuri naturale.
Deodată, mama zice că trecem în Noul An, 2009, şi aprinde
artificii să ne dea la fiecare. Iau şi eu unul, dar în loc să trec şi
eu în Noul An, rămân în cel vechi. Sunt în capul mesei, mă
cuprinde teama şi strig. „Luaţi-mă şi pe mine!” mama şi mătuşa
Violeta mă apucă de câte o mână şi mă trag, mă trag…
- Nu ţi-ai făcut toate temele din 2008, de aceea nu poţi
trece în Noul An!, zice Vio.
Apoi mă apucă toţi de haine, de umeri, de mâini şi trag
până reuşesc să mă aducă în anul care tocmai a sosit. Pe cer
sunt mii şi mii de steluţe colorate, cântăm „Mulţi ani trăiască!”
şi încingem o horă în curte. Dansează chiar şi Buni care are 90
de ani. Oana e roşie în obraji ca mărul ionatan. Ne învârtim, ne
învârtim, iar căţeluşa Vanda începe să latre. Mă prinde cu dinţii
de pantaloni şi mă duce la culcuşul ei, să-mi arate puişorii ei.
Sunt cinci, mici de tot, doi albi, doi negri şi unul cafeniu. Sunt
atât de drăguţi!...
Cu mama şi cu Vanda mergem spre casa Andreei, în
orăşelul nostru, nu mai suntem la Predeal. Vanda e bucuroasă
că-i facem cunoştinţă cu Lady, căţeluşa Andreei. O rog pe mama
să mergem cu Andreea şi cu cele două căţeluşe în crângul de la
marginea Bulevardului. E de acord. Alergăm printre copaci şi
tufişuri. Vanda aleargă după Lady, care s-a transformat într-un
iepure alb, aleargă, aleargă dar nu poate prinde iepurele, eu
strig să nu-l muşte şi mama îmi spune râzând că nu muşcă
nimeni pe nimeni. Afară e lumină şi a început să ningă cu fulgi
mari…

Prietenii din grădină

 În sat, la bunicii mei, trăieşte un băiat pe nume Mihăiţă.
Nu-i un băieţel ca oricare altul, e mic-mic, parcă-i Neghiniţă. Din
această cauză nu prea are prieteni. Împlinise de curând 10 ani
şi, ca toţi băieţii de vârsta lui, se bucură de vacanţa cea mare.
Vara e minunată. Iarba, florile, cerul, totul e tare colorat,
iar Mihăiţă iubeşte aşa de mult natura. Mama şi tatăl lui, oameni
ca toţi oamenii simpli, îl iubesc mult-mult pe băieţel, nu le pasă
că nu va creşte mai mult. În spatele casei lor e o seră cu multe
legume şi zarzavaturi. Ceva mai departe, e o grădină
încântătoare cu varză, roşii, castraveţi, ardei, pepeni şi alte
fructe zemoase şi parfumate. Lui Mihăiţă îi place să se joace de
dimineaţă până seara în grădina-livadă. Pe margini cresc
buruieni încâlcite ca nişte liane. Se joacă el cât se joacă, dar
parcă începe să se plictisească fără copii.
Într-o dimineaţă, Mihăiţă intră, ca de obicei, în grădina lui.
Soarele îl mângâie cu razele lui blânde, păsărelele îi cântă
vesele. Deodată, dintr-un tufiş răsări un arici micuţ, cu ţepii cam
tociţi şi cu ochişorii negri, strălucitori. Puiul de arici vroia să se
joace şi el. Şi se joacă împreună până la amiază. Ariciul se face
ghem şi se rostogoleşte, Mihăiţă face tumbe prin ierburile înalte,
ariciul dispare printre frunze şi reapare în alt loc, Mihăiţă îl
strigă:
- Ţepi-tociţi, Ţepi-tociţi! Unde eşti?
Aşa s-au jucat câteva zile. Mihăiţă era destul de vesel,
iar sera, la masă, avea mare poftă de mâncare […]
În altă zi, băieţelul întâlni un şoarece bătrân şi cenuşiu,
care avea o mulţime de copii în scorbura formată de rădăcinile
unui nuc. Şoriceii nu aveau voie să părăsească culcuşul. Mihăiţă
le aduce seminţe, fructe şi boabe de porumb. Chiar şi ariciul
vine uneori cu câte o caisă sau cu un alt fruct înfipt în ţepii lui.
Şoriceii chiţcăie şi ţopăie veseli.
Cea mai fericită zi a fost, însă, pentru Mihăiţă, ziua în
care apăru în grădină un iepuroi pufos şi cafeniu. E iute de picior
şi lui Mihăiţă îi place să organizeze întreceri cu el. Iepurele sare
peste straturile de varză şi doar aici îl prinde din urmă, pentru
că Ronţăilă se opreşte puţin să roadă un cotor de varză…
Aşa s-a jucat Mihăiţă întreaga vară. Când îşi pregătea
ghiozdanul pentru a începe şcoala, a găsit un creion frumos pe
care vru să-l dea cadou şoriceilor. Intră în grădina-livadă, dar
nu mai găsi pe nimeni în scorbură, nu mai era nici ariciul, nu
mai veni nici iepuroiul cafeniu. În zadar îi cheamă şi se întoarse
nefericit în casă, povestindu-le părinţilor ce s-a întâmplat.
- Nu fi supărat, i-a spus tatăl. Când ierburile şi
frunzele îngălbenesc şi se apropie toamna, micile
vietăţi îşi caută culcuşuri mai călduroase, în alte
locuri, pentru iernat.
- Dar vara viitoare îi mai pot întâlni pe
prietenii mei?
- Sigur că da, se vor întoarce, pentru că
grădina noastră este pentru ei Raiul…

Garoafele albe

Regele-Vânturilor avea două fete gemene, Nina şi Berta,

de o mare frumuseţe. Tatăl lor împodobea toate încăperile
castelului cu perdele albastre, tablouri scumpe şi alte lucruri
preţioas4, dar fetelor le plăcea mai mult în grădina palatului. Nu
era o grădină ca oricare alta. O vrajă făcuse ca toate florile, mai
ales garoafele, să fie albe.
- Eu mi-aş dori garoafe roşii, spunea Nina.
- Eu aş vrea să fie şi garoafe galbene, spunea
Berta.
Soarele auzi, le zâmbi cu razele şi le zise:
- Vă voi face ca garoafele să fie galbene.
În livada din apropiere ardea un foc uriaş din crengi uscate.
- Eu le voi face să fie roşii, strigă acesta,
aprins la faţă.
- Bine, bine, spuse soarele, să vedem care
dintre noi le va face mai frumoase…
În noaptea aceea, fetele au stat cu ochii deschişi în camera
lor îmbrăcată în mătăsuri albe. Nu puteau dormi de emoţie.
A doua zi, cum s-a luminat de ziuă, Nina şi Berta au fugit în
grădina garoafelor, curioase. Se pare că şi soarele şi focul
avuseseră aceeaşi putere, fiindcă primul colorase garoafele
galbene, celălalt, roşii şi, împreună, ieşiră portocalii. Fetelor le-a
plăcut mult culoarile garoafelor şi spuseră:
- Amândoi ne-aţi ajutat! Ce culoare minunată au
florile!
 Soarele şi focul se priviră ruşinaţi, şi-au dat seama că
mândria lor nu duce la nimic. Fetele erau fericite, iar asta
însemna că vraja cu care fuseseră înlănţuiţi se va rupe.
Berta se uită către soare, să-i mulţumească, dar o dureau
ochii de strălucirea lui. Nina se apropie de foc şi vru să-l
mângâie, dar o frigea.
- Stinge-te puţin, ca să-ţi post strânge mâna,
spuse ea.
Vechiul blestem al vrăjitoarei glăsuia că vraja se va rupe
când o fată îi va chema. Şi dintr-o dată, soarele coborî pe
pământ cu chipul unui prinţ cu păr de aur, iar focul se rostogoli
prin livadă şi apăru un prinţ cu părul roşu.
Şi astfel Berta şi Nina şi-au găsit aleşii inimii, iar regele a
făcut două nunţi mari, de s-a dus vestea peste mări şi ţări.
Fetele purtau în păr câte o garoafă galbenă şi roşie. Iar grădina
cu flori albe deveni, din ziua nunţii lor, o grădină cu flori
multicolore.

Caravanseraiul

Anul trecut, când am împlinit zece ani, părinţii m-au

bucurat cu o excursie în Grecia. Din toate frumuseţile pe care
le-am văzut acolo, n-am putut să compun decât o mică
povestire, Castele de nisip. Acum, după ce am fost în Turcia şi
am mai crescut cu un an, pot să scriu zece povestiri, dar fiind în
vacanţa mare, mai mare poftă am de joacă. Dar tataie s-a ţinut
de capul meu să-i povestesc, în scris, măcar despre Troia.
Mergem să vizităm Marele Bazar, cu mărfuri fel de fel.
Mama îmi cumpără un strălucitor costum de cadână. E de
culoare bleu şi are mulţi bănuţi zornăitori. Cumpără şi pentru
verişoara Oana de la Predeal un costum asemănător numai că e
de culoare roşie. Valul de mulţime ne duce către ieşirea din
Bazar.
Aici, surpriză! E Caravanseraiul, într-un castel al sultanului.
Din interior se aude muzică miorlăitoare din instrumente
necunoscute. Parcă e şi din fluier. Suntem, parcă, în 1001 de
nopţi, „văd” mulţime de orientali, şalvari, fesuri, turbane, vizirul,
sultanul, Şaherezada, cadâne suple dansând molatic şi mlădios.
Poarta mare este închisă. Seraiul are ziduri înalte de piatră.
Se înserează, apare şi luna ca o semilună. Uşa mare nu se
deschide, degeaba zicem „Sesam, deschide-te!” Observ o uşă
mai mică, laterală, intru pe ea. Mama nu vrea să intre. Înăuntru
e foarte luminat, cu policandre imense atârnate de tavanul
albastru. Peste tot sunt mozaicuri multicolore. Caravanseraiul
are multe coloane şi pe jos marmură albă. Nu e nimeni. Doar
muzica se aude acum mai tare. Totuşi, zăresc ceva pe o pernă
mare roşie. Mă apropii şi bag de seamă că e motanul cel miţos
de la hotel. Are ochiul beteag legat cu o banderolă neagră, ca
piraţii, pe cap turban verde şi trage dintr-o narghilea. Îmi vine
să râd, dar să şi dansez. Bănuţii de pe costumul meu de cadână
zornăie vesel. Motanul bate de trei ori din labe şi după fiecare
coloană ies multe pisici mergând în două lăbuţe, cu şalvari
coloraţi şi cu voaluri pe botişor. Încep să se unduiască în jurul
meu. Vin, apoi, alte pisicuţe ducând pe spinări fructe de tot
felul: smochine, mandarine, curmale, portocale, banane, rodii,
pepeni. Altele aduc pe tăvi prăjituri: halva, baclavale, sarailii. Şi
siropuri nemaivăzute sunt pe tăvile argintate. Am băut dintr-un
suc ciudat, care m-a adormit. Acum am visat toate poveştile pe
care le-am citit din 1001 de nopţi.
Când m-am trezit, în caravanserai erau turişti, mama,
Miruna, părinţii ei, cunoscuţi şi necunoscuţi. Toţi se unduiau în
ritmul muzicii care ne învăluia ameţitoare…
Parcă era tot într-un vis, acum cu ochii deschişi…

Troia

M-au impresionat mult cerul foarte albastru deasupra

falezei, grădinile micuţe şi spaţiile verzi cu plante şi flori exotice.
Dar mirarea cea mai mare a mea şi a Mirunei a fost când am
văzut pisici peste tot locul, sub tufe şi pe băncile din grădină.
Nu-s nici persane, nici birmaneze, sunt pisici „maidaneze”, cum
le spunem noi. Stau să le mângâiem pe blăniţă, pe cap şi torc
fără încetare. În faţa hotelului nostru sunt vreo zece pisici şi un
motan mare, miţos, cu un ochi orb. Cu cel sănătos ne priveşte
parcă ar şti că suntem din altă ţară…
Dar despre Troia să povestesc. Aici, în Cankale e o copie a
calului troian, despre care mama îmi spune o istorie minunată.
Cum grecii au venit, în urmă cu mii de ani, în Troia, s-au luptat
zece ani să o cucerească, cum n-au putut decât printr-o viclenie.
Au făcut, la sfatul lui Ulise cel isteţ, un cal uriaş din lemn, în care
s-au ascuns soldaţi greci şi l-au făcut cadou nebiruiţilor troieni.
Când troienii dormeau, după atâtea lupte şi după sărbătorirea
victoriei, soldaţii au ieşit din pântecele calului şi i-au măcelărit.
Povestea e tare lungă. Scriitorul grec din vremea aceea, Homer,
a scris o carte, Iliada, una din cele mai valoroase din lume.
A doua zi, mergem chiar la Troia. Închipuirea mea o ia
razna. În loc de pietrele mari, încremenite, văd oşteni greci şi
troieni cum se luptă, cum înving sau mor. Aud zgomot de arme,
strigăte, ca în filme. După resturile de coloane ale templului văd
Troia, bogăţiile ei, bărbaţii şi femeile, copiii şi bătrânii îmbrăcaţi
în vestminte de pe vremea aceea. Văd pe regele lor încoronat,
cu barbă albă, pe regină, pe prinţese şi prinţi. Pe cel mai frumos
crăişor, Paris, şi pe cea mai frumoasă prinţesă, Elena. Pe o
scară, urcăm în burta uluitorului cal de lemn. E ca un tunel,
noroc de luminile aprinse. De-o parte şi de alta sunt băncuţe şi
sub ele, pisici cuminţi care dorm, nu le pasă de turiştii
gălăgioşi…
Coborâm din cal şi trecem în bazar, de unde cumpărăm
suveniruri. Acestea „vorbesc” tot despre Troia de altădată, aşa
cum mi-a povestit mama.
Abia aştept să citesc eu această nemaipomenită poveste.