Viorica Răduţă:

L-am văzut pe Sancho într-un (fost) coleg de liceu tocmai în tren. Ochii se goleau
de albastru. Mai eşti don Quijote? m-a întrebat, cu o cămaşă în carouri. Stăteam goi şi
singuri la câţiva kilometri de bulevard şi priveam castanii Gheorghe, Maria, Simion,
exact în această ordine. Mă întreb cum poate să bată ,,realitatea”, cum să ajung figuri la
ridicol, expoziţie murală şi alte săli de sport. Grotescul le aparţine, mi-ai spus, ăsta e aerul
timpului.
Aş fi călcat prin gropile de la şosea, prin pieţele-supermarketuri, dar consumatorul
o face pe omul recent, despărţit de individualitate, cu Sinele plecat la Paris, Londra şi alte
împrejurimi, scos din infinitiv,Ţal! întru adevăr, de bunăvoie păstrat, dacă sufletul se
deschide la circ şi prefabricate. Că de unde să luăm auditoriu cu tonsură în două părţi?
E ceva să spui că Sinele ţi-a plecat la Londra când umblă gândurile lui Robinson
pe tabla de şah cu bătrânii lungiţi şi concentraţi la vânt. Poate că Sinele este chiar ruda
lui, Sinea, adică. Vedeţi cum îşi pune ochii lui Argus în eroare? Imediatul Charlot, fratele
meu! (de unde Stan Păţitul?!) pare să ţină pasul cu viaţa cetăţii, pronaosul navighează pe
net ca dracii lui Dardarot la slujba de duminică; îi stăpânesc contradicţii, aceleaşi
evenimente se scurg în ei ca în băutorul aflat pe marginea neantului în plin efort,
de autodepăşire. Că MI se tot uită în instincte. Dar eu, cât sunt de vechi, spun în pieţele
de zarzavat, cu Dinescul în alb negru, domnule, caracterul e cuvânt mare. Abia mă
trezesc şi iadul a sosit la Bucureşti, gura lui levantină e talpa iadului la curte, miraţi-vă!
gramofonul la muzeul Braşov, toată strada Republicii. Învaţă dumneata că cine pierde
distanţa pierde şi subconştientul cel colectiv cu grevistul perpetuu. În insomnie, dacă
cetatea se deşteaptă. Şi suportă noua tortură, cu actualităţi, via Caragiale. Vorbe!
Îmi spui, Sancho, să mai bandajez gândurile mele cu morile, acum mutate în oraş,
dar realităţile nu duc la Delphi, nici rugăciunile la îngeri, nici înjurătura în reflexe. Ia stai
într-o poziţie incomodă şi ai să vezi cum o vitalitate nebună cuprinde oraşele
moarte, sunt semne că se întinde cu „intermitenţele” lui E. Ionescu peste pălăria
Logicianul direct la Irozi. Eu însămi par o candidă Figură la lăsarea serii cu jena
drobului de sare plămădit de un purice. Nu mai pot rămâne în visul de altădată, acum
totul e la minut, cine să mai tragă Utopia pe scenă dacă şi ultimul Godot pleacă la căpşuni
ca să se întoarcă la case, pe peretele Perjovski care începe să tremure de câte valuri se
abat peste ţară. Cine poate să guste distanţa de sine, gustă şi anonimatul îndreptat
spre cer, mai ales în momentele culminante, că nu ştii, scena finală e cea a balconului sau
mai urmează şi coada română lungă prin Casa Poporului? OI FI EU CANDID, dar prea
seamănă figura cozii cu o Rosinantă virtuală, de poartă ruşinea ca pe o sărbătoare, Sinele
cu Sinea se duce altundeva. Ce trece prin drapel e unic, dar îmi asupreşte gândirea, nu
poate omul să se uite la viaţă, hop! îl trage reporterul din subconştient. Posesia e fără
capăt, conştientul îşi pune costumul treaz, prea slab ca să stea în acelaşi pat cu diavolul.
Timpul mă sileşte la jurnal ca scheletul la existenţă, dar nu este decât faţa TA, Sancho,
din filmele S.F. Ai nişte replici trădate. Că Lumea trăieşte pudoarea din dicţionar, îmi
spui, fatalitate! Numai dumneata te vezi înger, slab, pus pe text, pe studiu. Nimeni nu-şi
mai lăsă bubele în deşert. Uite aşa, timpul trece în veci şi egoul meu se răceşte. Se
schimbă vremurile şi, ca într-o ironie văzută de sus, îngerul e o pierdută inocenţă, în
comparaţie cu aglomeraţiile, mutaţiile şi altoiurile, sexul de conservă şi de trup ascet.
Trăiesc în umbra viselor, la care semnează şi gândul. Dar şi el consumă imaginaţia; e
greu de ajuns fiindcă umblă prin multe locuri străine, experimentează cu apostolii la
dreapta şi la stânga o posibilă îngropare.
 De aceea mă uit prin ochii lui Buddha cum se ridică din vârtej câteva cuvinte,
îngrozite; umorul trece prin mijlocul clepsidrei fără să observe mortul şi unde nu-mi pun
cărţile la uscat. M-aş repezi la viaţă, dar şi asta e colivia papagalului. Şi ai văzut papagal
care să treacă în rugăciune? Mai degrabă îşi pierde morala.
Alte Figuri, astăzi, rămân în admiraţie de Sine. Realitatea e toată pielea, carnavalul
umflă reflexele. NU mai văd, Sancho, decât ciobul din basmul lui Andersen. Şi mai
spuneţi că sunt cam livresc! Doar e clar cum se măreşte, cum urcă patima în noi.
Exerciţiul momentului devine androgin, nu!? Să citiţi jurnalul!
Cine se trezeşte cu visul vechi înseamnă că-i mort. Un asemenea vis te poate
înstrăina. Fiindcă îţi mănâncă Sinele ca pe o poamă uscată. De atâta zăcere clişeul se
volatilizează singur şi se ia drept subconştient. Care se ocupă şi de amintirile altora, fără
groparul lui Shakespeare. Vezi d-ta! în trup nu se mai expune decât singurătatea, fiind şi
ea un clişeu nedevelopat. Îmi spun: Lasă-i pe alţii în portretele zile! Să li se dea pe mână
audiovizualul, râul secat şi morile; şi valoarea. Şi Sfântul Munte în propria operă. Pe care
o vor scrie în prezentul şi prezentul continuu.
E greu amestecul, Sancho. Tristă FIGURĂ!