„Scrisoarea I” de Mihai Eminescu un poem filozofic de factură romantică, publicat în 1881, în

„Convorbiri literare”.

Deși scrisoarea este o specie clasică poemul aparține romantismului prin teme, motive literare,
prin înlocuirea destinatarului concret al scrisorii cu unul abstract, prin atitudinile poetice, ironie,
antiteza ca procedeu compozițional, prin asocierea speciilor.

Sursele poemului sunt diverse, de la filozofia și mitologia indiană, greco-latină și creștină, la

surse filozofice preferate de romantici și la teoriile științifice ale vremii.

Tema romantică a poemului este condiția geniului în raport cu timpul, cunoașterea și lumea
comună.

Poemul este structurat în cinci tablouri organizate circular, încadrate de motivul lunii.

Primul tablou (versurile 1 – 6) prezintă un peisaj prielnic meditaţiei lirico-filosofice, dominat

de imaginea lunii. Trecerea de la realitate către tărâmul imaginaţiei se realizează prin inserarea
motivului ceasornicului, corespondentul lunii in plan terestru. Astfel, apare motivul timpului bivalent,
care include timpul individual și timpul universal. Astrul selenar domină peisajul nocturn și conferă
farmec nopţii. Motivul lunii împletit cu cel al nopţii şi al visului alcătuiesc peisajului de factură
romantică, prielnic contemplaţiei existenţiale.

Tabloul al doilea (versului 7 – 38) se deschide cu o invocație către lună („stăpân-a mării”).
„Ochiul” lunar asemenea unei puteri suverane prinde în raza sa codri, valuri, țărmuri, cetăți, dar și
diversitatea tipurilor umane. Dintre oameni, „fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi” poetul
individualizează figura bătrânului dascăl a cărui calitate este în contrast cu mintea lui genială, cea care
a putut dezlega misterul genezei universului.

În tabloul al treilea (versurile 39 – 86) se întâlnesc cele două mituri specifice operei
eminesciene: mitul nașterii și al morții universului și mitul creatorului. Tabloul prezintă cosmologia
(facerea lumii) și escatologia (stingerea universului) în viziunea bătrânului dascăl, inspirat de astrul
tutelar al nopții.

Tabloul al patrulea este o satiră, (versurile 87-96) și reprezintă un interludiu. În timp ce

oamenii sunt preocupați de căutarea unui sens al existenței soarta oarbă trece peste ei, peste muritori ca
vântul peste valuri.

Acest pasaj realizează trecerea la satira propriu-zisă (versurile 97-114) care descrie soarta
„bătrânului dascăl” cel care își face iluzii că numele său după dispariția fizică, va dăinui secole de-a
rândul. Măreţia şi gloria bătrânului dascăl stau nu numai sub semnul neînţelegerii iremediabile din
partea posterităţii, ci şi sub acela al morţii depline.

Ultimul tablou reia elemente din cadrul romantic inițial, cu motivele: luna, noaptea, visul,
ceea ce conferă poemului simetrie compozițională. Finalul este astfel o meditație lirică asuprea acestei
idei filozofice, cu elemente de pastel și de odă.

Versurile ample, de 15-16 silabe, cu ritm trohaic, conferă retorismul romantic al meditației și
al satirei.

Poem romantic prin fond și expresie, Scrisoarea I redă condiția geniului nefericit, într-o
țesătură de teme și motive (luna, contemplația, visul, nocturnul).