Noapte de decemvrie
de Alexandru Macedonski
Pustie si alba e camera moarta...
Si focul sub vatra se stinge scrumit -
Poetul, alaturi, trasnit sta de soar ta,
Cu nici o scanteie in ochiu-ador mit
Iar geniu-i mare e-aproape un mit
Si nici o scanteie in ochiu-adormit.
Pustie si alba e-ntinsa campie
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit
Salbatica fiara, rastristea-l sfasie,
Si luna-l priveste cu ochi-otelit -
E-n negura noptii un alb monolit
Si luna-l priveste cu ochi otelit.
Nametii de umbra in juru-i s-aduna
Faptura de huma de mult a pierit
Dar fruntea, tot mandra, ramane in luna -
Chiar alba odaie in noapte-a murit -
Faptura de huma de mult a pierit.
E moarta odaia, si mort e poetul -
In zare, lupi groaznici s-aud, ragusit,
Cum latra, cum urla, cum urca, cu-ncetul,
Un tremol sinistr u de vant-nabusit
Iar crivatul tipa - dar el, ce-a gresit?
Un haos, urgia se face cu-ncetul.
Urgia e mare si-n gandu-i s-afara,
Si luna e rece in el, si pe cer
Si bezna lungeste o strasnica gheara,
Si lumile umbrei chiar fruntea i-o cer...
Si luna e rece in el, si pe cer.
Dar scrumul sub vatra, deodata, clipeste
Pe ziduri, alearga albastre naluci
O flacara vie pe cos izbucneste,
Se urca, palpita, trosneste, vorbeste...
„Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?“
Si flacara spune: „Aduc inspirarea
Asculta, si canta, si tanar refii -
In slava-nvierii ineaca oftarea
Avut si puter nic emir, voi sa fii.“ -
Si flacara spune: „Aduc inspirarea
Si-n alba odaie alearga vibrarea.
Rastristea zapezii de-afara, dispare
Deasupra-i e aur, si aur e-n zare, -
Si iata-l emirul orasului rar
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul paraului clar.
Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul -
Prin aer, petale de roze plutesc
Matasea-nflorita marita cu firul
Nuante, ce-n umbra, incet, vestejesc -
Havuzele canta - voci limpezi soptesc
Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul.
Si el e emirul, si are-n tezaur,
Movile inalte de-argint si de aur,
Si jar uri de pietre cu flacari de sori;
Hangiare-n tot locul, oteluri cumplite -
In grajduri, cai repezi cu foc in copite,
Si-ochi imprejuru-i - ori spuza, ori flori.
Bagdadul! cer galben si roz ce palpita,
Rai de-aripi de vise, si rai de gradini,
Argint de izvoare, si zare-aurita -
Bagdadul, poiana de roze si crini -
Djamii - minarete - si cer ce palpita.
Si el e emirul, si toate le are
E tanar, e farmec, e trasnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare
Spre Meka se duce cu gandul mereu,
Si-n fata dorintei - ce este - dispare -
Iar el e emirul, si toate le are.
Spre Meka-l rapeste credinta - vointa,
Cetatea preasfanta il cheama in ea,
1
Ii cere simtirea, ii cere fiinta,
Ii vrea frumusetea - tot sufletu-i vrea -
Din talpi pana-n crestet ii cere fiinta.
Dar Meka e-n zarea de flacari - departe -
De ea o pustie imensa-l desparte,
Si prada pustiei cati oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsa de soare,
Nici cantec de paseri, nici pomi, nici izvoare -
Si dulce e viata in rozul Bagdad.
Si dulce e viata in sali de-alabastru,
Sub bolti lucitoare de-argint si de-azur,
In vie lumina tronand ca un astru,
Cu albele forme de silfi imprejur,
In ochi cu lumina din lotusu-albastru.
Dar iata si ziua cand robii si-armeaza -
Camile gateste, si negri-armasari,
Convoiul se-nsira - in zori scanteiaza,
Porneste cu zgomot, - multimea-l urmeaza,
Spre porti napustita cu mici si cu mari.
Si el ce e-n frunte pe-o alba camila,
Jar viu de lumina sub rosu-oranisc,
S-opreste, o clipa, pe verdele pisc,
Privindu-si orasul in roza idila...
S-opreste, o clipa, pe verdele pisc
Din ochiul sau mare o lacrima pica,
Pe cand, de sub dealuri, al soarelui disc
In gloria-i de-aur incet se ridica...
Si lacrima, clara, luceste, si pica...
Din apa fantanii pe care o stie
In urma, mai cere, o data, sa bea
Curmalii-o-nfasoara c-o umbra-albastrie
Aceeasi e apa spre care venea
Copil, sa-si alinte blondetea in ea -
Si-ntreaga, fantana, e tot cum o stie.
E tot cum o stie, - dar, searbad la fata,
Sub magica-i umbra, un om se rasfata
Mai slut e ca iadul, zdrentos, si pocit,
Hoit jalnic de bube, - de drum prafuit,
Viclean la privire, si searbad la fata.
De nume-l intreaba emirul, deodata,
S-acesta-i raspunde cu vocea ciudata:
- La Meka, plecat-am a merge si eu.
- La Meka? La Meka? - si vocea ciudata:
- La Meka! La Meka! rasuna mereu.
Si pleaca drumetul pe-un drum ce coteste
Pocit, schiop si searbad, abia se tareste
Si drumu-ocoleste mai mult, tot mai mult,
Dar mica poteca sub pomi serpuieste,
O tanara umbra de soare-l fereste,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Si drumu-ocoleste mai mult - tot mai mult.
Iar el, el emirul, de-asemenea pleaca -
Pustia l-asteapta in largu-i s-o treaca
Prin prafu-i se-nsira camile si cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, si piere,
Mai sters decat rozul de flori efemere,
Mai stins decat visul pierdutului rai.
In largu-i pustia, sa treaca-l asteapta -
Si el nainteaza si calea e dreapta-
E dreapta - tot dreapta - dar zilele curg,
Si foc e in aer, in zori, si-n amurg -
Si el nainteaza, dar zilele curg.
Nici urma de ierburi, nici pomi, nici izvoare...
Si el nainteaza sub flacari de soare
In ochi o naluca de sange - in gat
Un chin fara margini de sete-arzatoare
Nisip, si deasupra, cer rosu - s-atat -
Si toti nainteaza sub flacari de soare.
Si tot fara margini pustia se-ntinde,
Si tot nu s-arata orasul preasfant -
Nimic n-o sfarseste in zori cand s-aprinde,
Si n-o-nvioreaza suflare de vant -
Luceste, vibreaza, si-ntr una se-ntinde.
Abia, ici si colo, gasesc, cateodata,
Verdeata de oaza cu dor asteptata
Sageata, alearga cal alb si cal murg,
Camilele-alearga sageata si ele,
La cantecul apei se fac usurele
Izvor sau citerna in clipa le scurg -
Dar chinul reincepe, si zilele curg.
2
Si tot nu s-arata naluca sublima
Si apa, in foale, descreste mereu
Cand calul, cand omul, s-abate victima,
Iar mersul se face din greu si mai greu
Cu trei si cu patru, mor toti plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, si mandre camile.
Si tot nu s-arata cetatea de vise...
Merindele, zilnic, in traisti se sfarsesc...
Pradalnice zboruri de paseri, sosesc...
S-arunca pe lesuri cu ciocuri deschise,
Camile, cai, oameni, cad, pier, se raresc
Doar negrele paseri mereu se-nmultesc
Si tot nu s-arata cetatea din vise.
Cetatea din vise departe e inca,
Si vine si ziua cumplita cand el,
Ramas din toti singur, sub cer de otel,
Pe minte isi simte o noapte adanca -
Cand setea, cand foamea, - grozave la fel,
Pe piept, ori pe pantec, ii pun cate-o stanca,
Prin aeru-n f lacari, sub cerul de-otel.
Pierduti sunt toti robii, cu cai, cu camile...
Sub aer u-n flacari, zac rosii movile -
Nainte - in laturi - napoi - peste tot,
Oribil palpita aceeasi culoare
E-aprins chiar pamantul hranit cu dogoare,
Iar ochii se uita zadarnic, cat pot -
Tot rosu de sange zaresc pestetot
Sub aer u-n flacari al lungilor zile.
Si foamea se face mai mare - mai mare,
Si, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare
Bat tamplele - ochii sunt demoni cumpliti
Cutremur e setea, s-a foamei simtire
E sarpe, ducandu-si a ei zvarcolire
In pantec, in sange, in nervii-ndarjiti -
Bat tamplele - ochii sunt demoni cumpliti.
Abia mai paseste camila ce-l poarta
Speranta, chiar dansa, e-n sufletu-i moarta -
Dar iata - parere sa fie, sau, ea?
In zarea de flacari, in zarea de sange,
Luceste Emirul puterea si-o strange -
Chiar portile albe le poate vedea
E Meka! E Meka! s-alearga spre ea.
Spre albele ziduri, alearga - alearga,
Si albele ziduri, lucesc - stralucesc, -
Dar Meka incepe si dansa sa mearga
Cu pasuri ce-n fundul de zari o rapesc,
Si albele ziduri, lucesc, - stralucesc!
Ca gandul alearga spre alba naluca,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc
Camila, cat poate, grabeste sa-l duca
Dar visu-i, nu este un vis omenesc -
Si poamele de-aur lucesc - stralucesc -
Iar alba cetate ramane naluca.
Ramane naluca, dar tot o zareste
Cu porti de topaze, cu turnuri de-argint,
Si tot catre ele s-ajunga zoreste,
Cu toate ca stie prea bine ca-l mint
Si porti de topaze, si turnuri de-argint.
Ramane naluca in zarea pustiei
Regina trufasa, regina magiei,
Frumoasa lui Meka - tot visul tintit,
Si vede pe-o iasma ca-i trece sub poarta
Pe cand sovaieste camila ce-l poarta
Si-n Meka strabate drumetul pocit,
Plecat schiop si searbad pe drumul cotit -
Pe cand sovaieste camila ce-l poarta...
Si moare emirul sub jarul pustiei -
Si focu-n odaie se stinge si el,
Iar lupii tot urla pe-ntinsul campiei,
Si frigul se face un brici de otel
Dar luna cea rece, s-acea dusmanie
De lupi care urla, - s-acea saracie
Ce-aluneca zilnic spre ultima treapta,
Sunt toate pustia din calea cea dreapta,
S-acea izolare, s-acea dezolare,
Sunt Meka cereasca, sunt Meka cea mare...
Murit-a emirul sub jarul pustiei.
(1895)
3
 Noapte de decemvrie
de Alexandru Macedonski
SIMBOLISMUL

Alexandru Macedonski este un scriitor din perioada de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul
secolului al XX-lea, care face trecerea de la romantismul eminescian spre curentele moderne, în primul rând
spre simbolism. Este autorul volumelor de versuri și proză ”Prima verba” (1872), ”Poezii” (1882), ”Excelsior”
(1895), ”Cartea de aur” (proză), ”Flori sacre” (1912), ”Poema rondelurilor” (1927).
Tema poeziei o cosntituie aspirația spre ideal a omului de geniu, însetat de lumina cunoașterii, iar
ideea poemului o reprezintă antiteza dintre omul de rând, obișnuit, comun și omul de geniu, în ceea ce
privește condiția lor umană și puterea, capacitatea de a accede la idealul absolut. Astfel, lumina cunoașterii
se oferă în final celui care a ales drumul cotit, ferit de primejdii, nedemn, ”la umbră”, care-i permite să-și
economisească forțele și să ajungă în mod nemeritat la îndeplinirea țelului său limitat și se refuză omului de
natură superioară, geniului, care a ales un drum lipsit de compromisuri, demn, un drum drept, ”la lumina
soarelui”. Pentru el cetatea visată este o continuă Fata Morgana, în mod alegoric reprezentând idealul care se
îndepărtează.
Motive: poetul damnat, visul, aspirația spre ideal.
Simboluri ale textului.
Emirul- omul superior capabil de a rămâne ferm pe drumul ales spre atingerea idealului
Meka- cetatea sfântă- idealul
Meka cerească- simbol al absolutului
Meka pământească- simbol al materialului
Drumeţul pocit- omul comun care atinge idealul printr-un şir întreg de compromisuri care-i pun în evidenţă
inferioritatea, incapacitatea de a se jertfi pentru un ideal
Drumul ocolit- etica inferioară a omului comun
Drumul drept- conduita omului superior
Structura poemului este epico-lirico-dramatică, întrepătrundere de genuri literare specifică
romantismului. Epică, pentru că se spune ”o poveste”, se narează niște întâmplări, la care ia parte personajul
principal al poemului, poetul, în prima parte a poeziei, și după sosirea inspirației, în ipostaza emirului. Lirică,
pentru că este o poveste simbolică, alegorică, care și-a făcut din metaforă și simbol, din atitudini poetice tipic
romantice, din antiteză și alegorie, mijloacele de exprimare artistică, poetică. Dramatică, pentru că în cuprinsul
poemului apar și replici ale personajulelor, la care participă poetul și muza sa, respectiv emirul și omul slut.
Din punct de vedere compozițional, poemul este alcătuit din 38 de strofe, dispuse în diferite forme, de
la cvinarii/cvintete cu sau fără vers final, trecând prin sextine, septete, octave (două octave), cu sau fără vers
final, și încheindu-se cu-o decimă. Măsura versurilor este de 10-11-12 silabe, rima încrucișată și
îmbrățișată, iar ritmul predominant amfibrahic. Astfel, din punct de vedere prozodic, prima strofă ar arăta în
felul următor: ”Pus-tie și al-bă e ca-mera moar-tă... / Și fo-cul sub va-tră se stin-ge scru-mit... / Po-e-tul, a-lă-
turi, trăs-nit stă de soar-tă, / Cu nici o schin-te-ie în o-chiu-a-dor-mit.../ Iar ge-niu-i ma-re e-a-proa-pe un mit.../
Și nici o schin-te-ie în o-chiu-a-dor-mit. ” (U-/UU-/UU-/UU-/U; U-/UU-/UU-/UU-/; U-/UU-/UU-/UU-/U; U-
/UU-/UU-/UU-/; U-/U-/UU-/UU-/; U-/UU-/UU-/UU-/); (amfibrah, amfibrah, amfibrah, amfibrah; amfibrah,
amfibrah, amfibrah, iamb; amfibrah, amfibrah, amfibrah, amfibrah; amfibrah, amfibrah, amfibrah, iamb;
amfibrah, troheu, amfibrah, iamb; amfibrah, amfibrah, amfibrah, iamb). Poezia are, așadar, o anumită cadență și
muzicalitate, conferită de ritm, rimă și muzicalitatea interioară a versurilor, de figurile de stil sonore, aliterația și
asonanța. De altfel, tocmai prin această muzicalitate deosebită, prin tehnica versului final, prin temă, idei,
atitudini și recuzită romantică, poetul român se apropie foarte mult de Edgar Allan Poe, cu ale sale volume de
versuri ”Annabel Lee”, ”Lenore”, ”The Raven” (”Corbul”).

4
 Cele 38 de strofe se pot împărți pe cele cele cinci momente ale subiectului, expozițiunea, intriga,
desfășurarea acțiunii și punctul culminant. Cele cinci momente, la care am adăugat un al șaselea, evoluția spre
deznodământ, pot fi cuprinse în următoarea diagramă:

Universal – cosmic (Intriga)

Uman-terestru Plan imaginar Uman-terestru

Plan real II
V-VI
I
III-IV

Expozițiunea Universal-cosmic Deznodământ

__________________________________________________________________

Desf. acțiunii, punctul culminant

Expozițiunea este cuprinsă în primele 5 strofe (strofele 1-5) și aduce în prim-plan camera poetului, în
care acesta meditează, visează, sub ochiul rece al lunii, un motiv romantic. El ne apare deșert, lipsit de ideal,
”Cu nici o schinteie în ochiu-adormit...”, chiar geniul său, în noaptea ce cade, sub gerul năprasnic al iernii
oțelite, îi pare poetului ”un mit”. Cu toate condițiile vitrege ale existenței, el și-a păstrat ”fruntea, tot mândră”,
în lumina argintie a lunii, iar alba sa odaie, specifică idealurilor sale înalte, pare și ea că ”în noapte-a murit”.
”Urgia e mare și-n gându-i, ș-afară”, ”luna e rece în el, și pe cer...”, chiar lumile umbrei îi cer ”fruntea
poetului”, tot ce-a gândit, tot ce-a cugetat, întreaga măsură a geniului său.
Intriga este cuprinsă în următoarele două strofe (6-7), care aduc schimbarea de mult așteptată în
sufletul poetului: ”O flacără vie pe coș izbucnește, / Se urcă palpită, trosnește, vorbește...”, umbrele se prefac
albastre, simbol al idealului, al infinitului, Poetul întreabă ”flacăra vie” ” – Arhanghel de aur, cu tine ce-
aduci?” Flacăra îi răspunde că-i aduce în dar inspirația, îl îndeamnă să-și recapete bucuria de a trăi,
tinerețea. Ea îi spune poetului lipsit de ideal că dorește să fie un puternic și avut emir.
Urmează desfășurarea acțiunii, 8-29, care cuprinde 7 momente, după cum urmează: prima secvență
lirică, cuprinsă în stroofele 8-11, aduce în fața ochilor noștri Bagdadul, cu palatele sale albe ca niște fantasme,
ascunse printre ”frunze cu paome din basme”, ”privindu-se-n luciul pârâului clar.” Poetul apare acum în
ipostaza emirului acestui oraș arab, plin de măreție și grandoare, de frumuusețe și strălucire: ”Prin aer
petale de roze plutesc... / Mătasea-nflorită mărită cu firul / Nuanțe, ce-n umbră, încet, vestejesc... / Havuzele
cântă... – voci limpezi șoptesc.../ Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul.” Bagdadul este o cetate plină de bogăție,
de frumusețe, de culoare, ”rai de-aripi de vise , și rai de grădini, / Argint de izvoare, și zare-aurită – / Bagdadul,
poiana de roze și crini – / Djamii – minarete – și cer ce palpită.”
A doua seccență lirică, cuprinsă în strofele 12-13, exprimă starea emirului de răsfățat al sorții, de
tinerețe, noblețe, bogăție, frumusețe, idealuri pe care le întrunește tânărul emir în persoana sa: ”E tânăr, e
farmec, e trăsnet, e zeu”, dar el se simte furat zilnic de o visare: se duce spre Meka ”cu gândul mereu”. Cetatea
preasfântă, adorată în lumea arabă, îl cheamă la ea, ”Îi cere simțirea, îi cere ființa, / Îi vrea frumusețea – tot
sufletu-i vrea.”
A treia secvență lirică, cuprinsă în strofele 14-15 vorbește despre idealul măreț al emirului, care
dorește să atingă o cetate aflată undeva, în zarea de flăcări, de care-l desparte o pustie întreagă. Emirul e
conștient că pradă pustiei cad nenumărați oameni, pe când el are tot ce-și dorește ”în rozul Bagdad”.
5
 A patra secvență lirică este cuprinsă în strofele 16-19 și ne vorbește despre pregătirile de plecare ale
emirului, care se simte emoționat, tulburat de despărțirea de orașul copilăriei și tinereții sale: ”Și lacrima,
clară, lucește și pică”. El se duce să-și ia rămas bun de la apa fântânii din care el bea, cândva, și care-i cere să
mai bea o singură dată din ea și să-și privească chipul.
A cincea secvență lirică, cuprinsă în strofele 20-21, cuprinde întâlnirea cu ”omul slut”, omul comun,
de rând, care se îndreaptă și el spre Bagdad. Această secvență lirică poate fi privită ca o intrigă a planului
imaginar de construcție a poemului. Cele două personaje sunt puse în antiteză: călătorul e ”mai slut ca iadul,
zdrențos, și pocit, / Viclean la privire și searbăd la față.” Până și vocea lui e ciudată, ecou al sentiementelor și
idealurilor sale care sunt de natură joasă.
A șasea secvență lirică e cuprinsă în strofele 22-23 și cuprinde plecarea la drum a drumeților: unul,
care ”abia se târăște”, pornește pe un drum ocolit, sub ”tânăra umbră” de sub pomi, care-l ferește de soare, și
drumul său ocoloște tot mai mult. În opozție (antiteză) cu acesta, emirul pleacă în largul pustiei, însoțit de
cămile și cai, pe drumul drept, larg, drumul lipsei de compromisuri și-a al adevăratei demnități.
A șaptea secvență lirică cuprinde următoarele șase strofe (24-29) și ne vorbește despre chinuitoarea
trecere a pustiei de către emir, însoțit de oamenii săi, de cămile, bagaje și cai. În drumul lor se arată rar
câte-o oază de verdeață, la care toți aleargă plini de bucurie, pentru a-și astâmpăra setea arzătoare: ”Și tot nu se-
arată cetatea de vise...” Proviziile, merindele cu timpul se sfârșesc, călătorii sunt sfârșiți de oboseală, de foame,
de sete, mor pe rând: ”Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc...”
Punctul culminant este cuprins în strofele 30-32 și ne vorbește de momentul cumplit când emirul se
vede singur sub jarul pustiei, ”sub cer de oțel”, când își simte pierite toate speranțele, toate nădejdile de a
atinge cetatea visată: ”Pe minte își simte o noapte adâncă...” Emirul este chinuit de foame și de sete, care îi pun
pe piept și pântec o stâncă, aerul este înflăcărat, iar culoarea roșie a morții a cuprins totul, înaintea sa sau înapoi,
în laturi, și chiar plămânii emirului s-au aprins de dogoare. Apar semnele înfricoșătoare ale epuziării fizice și
nervoase, tâmplele i se bat, ”ochii sunt demoni cumpliți”.
Evoluția spre deznodământ e cuprinsă în strofele 33-37 și ne vorbește despre halucinațiile care-l
cuprind pe emir în drumul său spre cetatea mult visată: lui i se pare că-i vede porțile albe, o vede cum
lucește ”În zarea de flacări, în zarea de sânge”, și, strângându-și toate puterile, emirul aleargă spre ea. Dar,
odată cu înaintarea sa spre cetatea sfântă, și Meka începe să se îndepărteze, ca o ”albă nălucă”, căci
”visu-i nu este un vis omenesc / Și poamele de –aur lucesc – strălucesc – / Iar alba cetate rămâne nălucă.”
Deznodământul- 38- este cuprins în ultima strofă, o decimă, care sugerează moartea eroică a emirului
sub jarul pustiei, răpus de idealul său de cunoaștere, de frumusețe, de sacralitate, sugerat pe tot parcursul
poemului de culoarea alb, și întoarcerea la trista realitate a odăii reci, în care focul se stinge încet în vatră,
”iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei”. Sub ochiul rece al lunii, de astă dată, pusă în opoziție cu soarele
arzător al deșertului, simbol al cunoașterii absolute, se năruie toate visele de mărire ale poetului, marcând
revenirea la sărăcie și la condiția nefericită a geniului într-o societate care nu-l înțelege: ”Murit-a emirul
sub jarul pustiei”. Versul final sugerează că poetul moare ucis de propria sa aspirație spre ideal, spre
cunoașterea absolută, spre lumină, un destin hărăzit tuturor celor care-și jertfesc viața, pusă în slujba unui ideal
sau unei înțelegeri superioare a vieții.

6
 CURENTUL LITERAR SIMBOLISM

Simbolismul este un curent literar, apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, în Franța, ca o reacție
împotriva parnasianismului, romantismului retoric și a naturalismului, promovând sugestia, sinestezia și
corespondențele.
Numele curentului a fost dat de Jean Moréa, provenit din grecescul ,,symbolon” (semn), în 1886,
publicând manifestul ,,Simbolismul”.
În 1886, s-a contituit gruparea simbolistă condusă dde Mallarmé.
Reprezentanții de seamă ai curentului simbolist în Franta sunt: precursorul Charles Baudelaire, autorul
poeziei Corespondențe, considerată o adevarată artă poetică pentru simbolismul francez, Arthur Rimbaud, Paul
Verlaine (cu a sa Art poetique), Stephane Mallarme.
Simbolismul s-a manifestat în literatura română aproape sincronic cu simbolismul european, avându-1 ca
teoreticican pe Alexandru Macedonski, conducător al cercului revistei Literatorul. Inițial respins de reprezen-
tanții Junimii, de scriitorii de la Contemporanul, ca și de orientările tradiționaliste, simbolismul românesc s-a
impus prin poeți reprezentativi, după anul 1900: Dimitrie Anghel, Ștefan Petică, Ion Minulescu și George
Bacovia.
Trăsături:
-se adresează sensibilității și emoției, recurgând la analogie, sugestie, simboluri, corespondențe și
sinestezii;
-simbolul=figura de stil prin care se exprimă o idee abstractă, cu ajutorul unei noțiuni concrete,
pe baza unei analogii care să exprime corespondența între imagine și emoția pe care o exprimă;
- sugestia=face legătura dintre simbol și stările exprimate;
- corespondențele –legături ascunse dintre lucruri, legătura între planul exterior și cel interior;
- sinestezia –transpunerea percepțiilor unui simț în formele de percepție ale altui simț, cultivarea
senzațiilor coloristice, muzicale, olfactive, uneori în imagini complexe;
- cromatica sumbră : gri-monotonia, apăsarea sufletească, violet, roz-nevroză, negru-moartea,
alb-neantul, monotonia, roșu-degradare, violet-alienare, galben-dezolare;
- atmosfera lirică este apăsătoare, dezolantă, creatoare de neliniște și spleen, dezamăgire;
- se pune accent pe muzicalitate: muzicalitatea exterioare, obtinuta nu numai prin ritmuri și
rime perfecte, ci mai ales prin repetiția obsedantă a unor lexeme (cuvinte)-laitmotivul, paralelismul
sintactic, a anumitor vocale sau a refrenului, prezența figurilor de stil cu efect sonor (aliterația=se repetă
o consoană, asonanța=se repetă o vocală), dar și prin prezența instrumentelor muzicale;
- sunt cultivate:
✓ teme: iubirea neîmplinită, ingurătatea, reveria, delirul, moartea, ddescompunerea
materiei, pleenul (tarea de plictis), natura ca loc al corespondențelor.
✓ motive: nevroza, târgul provincial ca element al izolării, parfumul, ploaia, marea,
corabia, cavoul, culorile, florile, instrumentele muzicale.
- limbajul poetic este inedit, se renunță la regulile rigide ale rimei, ritmului, măsurii, versul
liber/alb.

OBS.
❖ Naturalismul este o ramură a realismului, o mișcare literară proeminentă la sfârșitul secolului
XIX în Franța și în restul Europei.
Scriitorii naturaliști au fost influențați de către teoria evoluționistă a lui Charles Darwin. Aceștia credeau
că ereditatea unei persoane și mediul decid caracterul acesteia. În timp ce realismul încearcă doar să descrie

7
subiecții așa cum sunt ei în realitate, naturalismul radicalizează principiile estetice ale realismului în direcția
reprezentării aspectelor dure, brutale ale realității.
Trăsături:
- foloseste mijloace de investigatie proprii stiintelor exacte; utilizează observatia minutioasă, reproducerea
totală a realitatii, a naturii umane, primare,
- mediul socio-cultural exercită o influență absolut covârșitoare în apariția și dezvoltarea personalității
umane,
- personajul principal - prezinta instincte, aspecte sumbre, crude, alterate genetic de un mediu social viciat,
-utilzează toate domeniile limbajului.
Reprezentanti: Emile Zola, Guy de Maupassant

❖ Parnasianismul este un curent literar de la sfârșitul secolului XIX, apărut ca o reacție (neo-
clasică) la romantism.
Cultiva expresia impersonală, descriptivă, ornamentală și cizelată, raportată la peisaje exotice, dar și la
obiecte de artă, cărora le consacra poezii de virtuozitate formală (sonet, rondel).
Parnasianismul promova: -impersonalismul;
-natura obiectivată – în viziuni întemeiate pe receptarea strict senzorială a
lucrurilor;
-cultivarea formelor fixe de poezie (sonetul, rondelul, glosa, gazelul etc.) și a
tiparelor prozodice alambicate; elogiul civilizațiilor (arhetipale și interferențiale), al mitologiilor, religiilor,
geografia lirică devenind planetară;
-surprinderea spațiilor exotice sau luxuriante, de la cele polare la cele
ecuatoriale și lauda obiectelor sau lucrurilor din sfere înalte (nestematele, metalele rare).

Reprezentanti: Ion Pillat, Ion Barbu

❖ Romantismul se constituie ca mişcare artistică la sfârşitul secolului al XVIII-lea înAnglia şi
Germania, iar în secolul al XIX-lea în Franţa, promovând libertate de expresie a individului. S-a
extins în toată Europa şiaproape în toate ţările lumii. Curentul a fost anticipat de preromantism si
a afirmat specificul naţional, mai ales în Anglia, Germania, Italia.
Trăsături:
• Introducerea unor noi categorii estetice: sublimul, grotescul, fantasticul, macabrul, feericul, aspirația
spre originalitate, precum şi a unor specii literare inedite, precum drama romantică,
meditaţia, poemul filozofic, romanul (istoric, de aventuri), nuvela istorică, drama istorică și
melodrama.
• Cultivă sensibilitatea, imaginația și fantezia creatoare, minimalizând rațiunea și luciditatea.
• Promovează inspirația din tradiție, folclor și din trecutul istoric.
• Evadarea din realitate se face prin vis sau somn (mitul oniric, forme de autocunoaștere, de explorare
ale sufletului omenesc), într-un cadru natural nocturn.
• Contemplarea naturii se concretizează prin descrierea peisajelor sau a momentelor anotimpurilor în
pasteluri și prin reflecții asupra gravelor probleme ale universului în meditații.
• Acordă o importanță deosebită sentimentelor omenești, cu predilecție iubirii, trăirile interioare
intense fiind armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare sau participative.
• Construirea eroilor exceptionali, care acționează în împrejurări ieșite din comun, precum și
portretizarea omului de geniu și condiția nefericită a acestuia în lume; personajele romantice nu sunt
8
 dominate de rațiune, ci de imaginație și de sentimente. Personajul principal este pasionat, vulcanic,
şi contradictoriu, luat din orice patura sociala; personaj surprins in evolutie, caracter antitetic
• Preocuparea pentru definirea timpului și a spațiului nemarginite, ca proiecție subiectivă a spiritului
uman, concepție preluată de la filozofii idealiști.
• Preocuparea pentru geneza universului,
• Atingerea și cunoașterea absolutului,
• Utilizarea de procedee artistice variate, printre care antiteza, ocupă locul principal atât în structura
poeziei, cât și în construirea personajelor, situațiilor, ideilor exprimate
• Ironia romantică dobândește, adesea, accente satirice sau pamfletare, fiind un mijloc artistic folosit
atât in specia literara cu nume sugestiv, satira, cât și în poeme filosofice.
• Puritate absolută ȋn locul rigorii raţionale a clasicismului
• Asumarea poziției demiurgice (demonice) față de universul creat
• Preferința pentru tehnici bazate pe armonia contrariilor care să pună în evidență antonimiile specifice
unei existențe contradictorii
• Lărgirea viziunii estetice prin inovație la nivelul speciilor literare al tematicii (timpul, natura,
moartea, dragostea, iubirea neîmplinită, visul, singurătatea) și motivelor (floarea albastră, luna, apa,
magia, cifrele magice) si limbajelor artistice (se folosesc arhaisme, regionalism, argoul).
Reprezentanti: Victor Hugo, Costache Negruzzi, Lamartine, Mihai Eminescu

9
 FIȘĂ DE LUCRU - SIMBOLISM

Citește cu atenție textul de mai jos:

„Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele -
Pedanţi profesori
Şi examene grele...
Şi azimă-nfiori
Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele!

Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare -
Azi nu mai sunt eu
Şi mintea mă doare...
Nimic nu mai vreu -
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare...

Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele -
În lume m-ai dat
În vâltorile grele,
Atât de blazat...
Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele!”
(George Bacovia, Liceu)

Formulează câte un răspuns pentru fiecare cerință de mai jos :

1. Scrie câte un sinonim contextual pentru cuvintele: pedanţi, vâltorile, blazat.
2. Identifică în textul dat patru trăsături ale simbolismului.
3. Precizează tema poeziei.
4. Menționează care este viziunea despre lume în acest text.
5. Identifică tipul de lirism în textul dat.
6. Analizează două elemente de structură/compoziție din poezie (ex. titlu, relații de simetrie/opoziție,
secvențe poetice).

10