Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
de Alexandru Macedonski
Pustie și albă e camera moartă...
Și focul sub vatră se stinge scrumit... Răstriștea zăpezii de-afară, dispare...
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă, Deasupră-i e aur, și aur e-n zare,
Cu nici o scânteie în ochiu-adormit... Și iată-l emirul orașului rar...
Iar geniu-i mare e-aproape un mit... Palatele sale sunt albe fantasme,
Și nici o scânteie în ochiu-adormit. S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.
Pustie și albă e-ntinsa câmpie...
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...
Sălbatică fiară, răstriștea-l sfâșie, Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul...
Și luna-l privește cu ochi-oțelit... Prin aer, petale de roze plutesc...
E-n negura nopții un alb monolit... Mătasea-nflorită mărită cu firul
Și luna-l privește cu ochi oțelit. Nuanțe, ce-n umbră, încet, veștejesc... —
Havuzele cântă... — voci limpezi șoptesc...
Nămeții de umbră în juru-i s-adună... Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul.
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună Și el e emirul, și are-n tezaur,
Chiar alba odaie în noapte-a murit... — Movile înalte de-argint și de aur,
Făptura de humă de mult a pierit. Și jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangiare-n tot locul, oțeluri cumplite
E moartă odaia, și mort e poetul... În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
În zare, lupi groaznici s-aud, răgușit, Și-ochi împrejuru-i — ori spuză, ori flori.
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbușit... Bagdadul! cer galben și roz ce palpită,
Iar crivățul țipă... — dar el, ce-a greșit? Rai de-aripi de vise, și rai de grădini,
Un haos, urgia se face cu-ncetul. Argint de izvoare, și zare-aurită
Bagdadul, poiana de roze și crini
Urgia e mare și-n gându-i ș-afară, Djamii — minarete — și cer ce palpită.
Și luna e rece în el, și pe cer...
Și bezna lungește o strașnică gheară, Și el e emirul, și toate le are...
Și lumile umbrei chiar fruntea i-o cer... E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Și luna e rece în el, și pe cer. Dar zilnic se simte furat de-o visare...
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Dar scrumul sub vatră, deodată, clipește... Și-n fața dorinței — ce este — dispare
Pe ziduri, aleargă albastre năluci... Iar el e emirul, și toate le are.
O flacără vie pe coș izbucnește,
Se urcă, palpită, trosnește, vorbește... Spre Meka-l răpește credința — voința,
„Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?" Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simțirea, îi cere ființa,
Și flacăra spune: „Aduc inspirarea... Îi vrea frumusețea — tot sufletu-i vrea
Ascultă, și cântă, și tânăr refii... Din tălpi până-n creștet îi cere ființa.
În slava-nvierii îneacă oftarea...
Avut și puternic emir, voi să fii." Dar Meka e-n zarea de flacări — departe
Și flacăra spune: „Aduc inspirarea De ea o pustie imensă-l desparte,
Și-n alba odaie aleargă vibrarea. Și pradă pustiei câți oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsă de soare, Și drumu-ocolește mai mult, tot mai mult,
Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare Dar mica potecă sub pomi șerpuiește,
Și dulce e viața în rozul Bagdad. O tânără umbră de soare-l ferește,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Și dulce e viața în săli de-alabastru, Și drumu-ocolește mai mult — tot mai mult.
Sub bolți lucitoare de-argint și de-azur,
În vie lumină tronând ca un astru, Iar el, el emirul, de-asemenea pleacă
Cu albele forme de silfi împrejur, Pustia l-așteaptă în largu-i s-o treacă...
În ochi cu lumina din lotusu-albastru. Prin prafu-i se-nșiră cămile și cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, și piere,
Dar iată și ziua când robii și-armează... Mai șters decât rozul de flori efemere,
Cămile gătește, și negri-armăsari, Mai stins decât visul pierdutului rai.
Convoiul se-nșiră — în zori scânteiază,
Pornește cu zgomot, — mulțimea-l urmează, În largu-i pustia, să treacă-l așteaptă
Spre porți năpustită cu mici și cu mari. E dreaptă — tot dreaptă — dar zilele curg,
Și foc e în aer, în zori, și-n amurg
Și el ce e-n frunte pe-o albă cămilă, Și el naintează, dar zilele curg.
Jar viu de lumină sub roșu-oranisc,
S-oprește, o clipă, pe verdele pisc, Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare...
Privindu-și orașul în roza idilă... Și el naintează sub flăcări de soare...
În ochi o nălucă de sânge — în gât
S-oprește, o clipă, pe verdele pisc... Un chin fără margini de sete-arzătoare...
Din ochiul său mare o lacrimă pică, Nisip, și deasupra, cer roșu — ș-atât
Pe când, de sub dealuri, al soarelui disc Și toți naintează sub flăcări de soare.
În gloria-i de-aur încet se ridică...
Și lacrima, clară, lucește, și pică... Și tot fără margini pustia se-ntinde,
Și tot nu s-arată orașul preasfânt
Din apa fântânii pe care o știe Nimic n-o sfârșește în zori când s-aprinde,
În urmă, mai cere, o dată, să bea... Și n-o-nviorează suflare de vânt
Curmalii-o-nfășoară c-o umbră-albăstrie... Lucește, vibrează, și-ntruna se-ntinde.
Aceeași e apa spre care venea
Copil, să-și alinte blondețea în ea Abia, ici și colo, găsesc, câteodată,
Și-ntreagă, fântâna, e tot cum o știe. Verdeața de oază cu dor așteptată...
Săgeată, aleargă cal alb și cal murg,
E tot cum o știe, — dar, searbăd la față, Cămilele-aleargă săgeată și ele,
Sub magica-i umbră, un om se răsfață... La cântecul apei se fac ușurele...
Mai slut e ca iadul, zdrențos, și pocit, Izvor sau citernă în clipă le scurg
Hoit jalnic de bube, — de drum prăfuit, Dar chinul reîncepe, și zilele curg.
Viclean la privire, și searbăd la față.
Și tot nu s-arată năluca sublimă...
De nume-l întreabă emirul, deodată, Și apa, în foale, descrește mereu...
Ș-acesta-i răspunde cu vocea ciudată Când calul, când omul, s-abate victimă,
— La Meka, plecat-am a merge și eu. Iar mersul se face din greu și mai greu...
— La Meka? La Meka?... — și vocea ciudată Cu trei și cu patru, mor toți plini de zile,
— La Meka! La Meka! răsună mereu. Dragi tineri, cai ageri, și mândre cămile.
E ziuă şi ce întuneric...
Mai spune s-aducă şi lampa --
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.