Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
3. Nămeții de umbră în juru-i s-adună... 11. Bagdadul! cer galben și roz ce palpită,
Făptura de humă de mult a pierit Rai de-aripi de vise, și rai de grădini,
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună Argint de izvoare, și zare-aurită
Chiar alba odaie în noapte-a murit... — Bagdadul, poiana de roze și crini
Făptura de humă de mult a pierit. Djamii — minarete — și cer ce palpită.
5. Urgia e mare și-n gându-i ș-afară, 13. Spre Meka-l răpește credința — voința,
Și luna e rece în el, și pe cer... Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Și bezna lungește o strașnică gheară, Îi cere simțirea, îi cere ființa,
Și lumile umbrei chiar fruntea i-o cer... Îi vrea frumusețea — tot sufletu-i vrea
Și luna e rece în el, și pe cer. Din tălpi până-n creștet îi cere ființa.
6. Dar scrumul sub vatră, deodată, clipește... 14. Dar Meka e-n zarea de flacări — departe
Pe ziduri, aleargă albastre năluci... De ea o pustie imensă-l desparte,
O flacără vie pe coș izbucnește, Și pradă pustiei câți oameni nu cad?
Se urcă, palpită, trosnește, vorbește... Pustia e-o mare aprinsă de soare,
„Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?" Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare
Și dulce e viața în rozul Bagdad.
7. Și flacăra spune: „Aduc inspirarea...
Ascultă, și cântă, și tânăr refii...
În slava-nvierii îneacă oftarea... 15. Și dulce e viața în săli de-alabastru,
Avut și puternic emir, voi să fii." Sub bolți lucitoare de-argint și de-azur,
Și flacăra spune: „Aduc inspirarea În vie lumină tronând ca un astru,
Și-n alba odaie aleargă vibrarea. Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumina din lotusu-albastru.
16. Dar iată și ziua când robii și-armează... 24. În largu-i pustia, să treacă-l așteaptă
Cămile gătește, și negri-armăsari, E dreaptă — tot dreaptă — dar zilele curg,
Convoiul se-nșiră — în zori scânteiază, Și foc e în aer, în zori, și-n amurg
Pornește cu zgomot, — mulțimea-l urmează, Și el naintează, dar zilele curg.
Spre porți năpustită cu mici și cu mari.
25. Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare...
Și el naintează sub flăcări de soare...
17. Și el ce e-n frunte pe-o albă cămilă, În ochi o nălucă de sânge — în gât
Jar viu de lumină sub roșu-oranisc, Un chin fără margini de sete-arzătoare...
S-oprește, o clipă, pe verdele pisc, Nisip, și deasupra, cer roșu — ș-atât
Privindu-și orașul în roza idilă... Și toți naintează sub flăcări de soare.
18. S-oprește, o clipă, pe verdele pisc... 26. Și tot fără margini pustia se-ntinde,
Din ochiul său mare o lacrimă pică, Și tot nu s-arată orașul preasfânt
Pe când, de sub dealuri, al soarelui disc Nimic n-o sfârșește în zori când s-aprinde,
În gloria-i de-aur încet se ridică... Și n-o-nviorează suflare de vânt
Și lacrima, clară, lucește, și pică... Lucește, vibrează, și-ntruna se-ntinde.
19. Din apa fântânii pe care o știe 27. Abia, ici și colo, găsesc, câteodată,
În urmă, mai cere, o dată, să bea... Verdeața de oază cu dor așteptată...
Curmalii-o-nfășoară c-o umbră-albăstrie... Săgeată, aleargă cal alb și cal murg,
Aceeași e apa spre care venea Cămilele-aleargă săgeată și ele,
Copil, să-și alinte blondețea în ea La cântecul apei se fac ușurele...
Și-ntreagă, fântâna, e tot cum o știe. Izvor sau citernă în clipă le scurg
Dar chinul reîncepe, și zilele curg.
20. E tot cum o știe, — dar, searbăd la față,
Sub magica-i umbră, un om se răsfață... 28. Și tot nu s-arată năluca sublimă...
Mai slut e ca iadul, zdrențos, și pocit, Și apa, în foale, descrește mereu...
Hoit jalnic de bube, — de drum prăfuit, Când calul, când omul, s-abate victimă,
Viclean la privire, și searbăd la față. Iar mersul se face din greu și mai greu...
Cu trei și cu patru, mor toți plini de zile,
21. De nume-l întreabă emirul, deodată, Dragi tineri, cai ageri, și mândre cămile.
Ș-acesta-i răspunde cu vocea ciudată
— La Meka, plecat-am a merge și eu. 29. Și tot nu s-arată cetatea de vise...
— La Meka? La Meka?... — și vocea ciudată Merindele, zilnic, în trăiști se sfârșesc...
— La Meka! La Meka! răsună mereu. Prădalnice zboruri de paseri, sosesc...
S-aruncă pe leșuri cu ciocuri deschise,
22. Și pleacă drumețul pe-un drum ce cotește... Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc...
Pocit, șchiop și searbăd, abia se târește... Doar negrele paseri mereu se-nmulțesc
Și drumu-ocolește mai mult, tot mai mult, Și tot nu s-arată cetatea din vise.
Dar mica potecă sub pomi șerpuiește,
O tânără umbră de soare-l ferește, 30. Cetatea din vise departe e încă,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult, Și vine și ziua cumplită când el,
Și drumu-ocolește mai mult — tot mai mult. Rămas din toți singur, sub cer de oțel,
Pe minte își simte o noapte adâncă...
23. Iar el, el emirul, de-asemenea pleacă Când setea, când foamea, — grozave la fel,
Pustia l-așteaptă în largu-i s-o treacă... Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă,
Prin prafu-i se-nșiră cămile și cai, Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oțel.
Se mistuie-n soare Bagdadul, și piere,
Mai șters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.
31. Pierduți sunt toți robii, cu cai, cu cămile... 39. Și moare emirul sub jarul pustiei
Sub aeru-n flăcări, zac roșii movile... Și focu-n odaie se stinge și el,
Nainte — în lături — napoi — pestetot, Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,
Oribil palpită aceeași culoare... Și frigul se face un brici de oțel...
E-aprins chiar pământul hrănit cu dogoare, Dar luna cea rece, ș-acea dușmănie
Iar ochii se uită zadarnic, cât pot De lupi care urlă, — ș-acea sărăcie
Tot roșu de sânge zăresc pestetot Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
Sub aeru-n flăcări al lungilor zile. Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
Ș-acea izolare, ș-acea dezolare,
32. Și foamea se face mai mare — mai mare, Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare...
Și, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare... Murit-a emirul sub jarul pustiei.
Bat tâmplele... — ochii sunt demoni cumpliți...
Cutremur e setea, ș-a foamei simțire
E șarpe, ducându-și a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiți...
Bat tâmplele... — ochii sunt demoni cumpliți.