Nebănuitele trepte

Versuri nouă
1943

* MONOLOG

Salută tu - anul! Răstoarn-apoi brazda

şi-ntinde-o visând până-n soare răsare.
În palma ta rodul cădea-va deplinul,
cum cade la capăt de vrajă - aminul.

Izvoarele toate şi focul, trabanţii,

îi poartă deasupra, în mână, Înaltul.
Adaugă tu pasului numai încrederea,
evlavia, grija şi saltul.

Salută tu - anul! Lărgeşte-ţi fiinţa şi peste

cea margine crudă care te curmă.
Vezi, pulberea pragului ţine de tine
la fel ca şi sfera şi luna, din urmă.

Sporeşte-ţi cântarea precum se cuvine,

dă ceasului înţelepciunea ce-o ai.
Norocul de aur, visatul, sub streşini
ţi-l dăruie şarpele casei şi zeii din plai.

[1942]

* 9 MAI 1895

Sat al meu, ce porţi în nume

sunetele lacrimei,
la chemări adânci de mume
în cea noapte te-am ales
ca prag de lume
şi potecă patimei.

Spre tine tine m-a-ndrumat

din străfund de veac,
în tine cine m-a chemat
fie binecuvântat,
sat de lacrimi fără leac.

[1942]

* AUTOPORTRET

Lucian Blaga e mut ca o lebădă.

În patria sa
zăpada făpturii ţine loc de cuvânt.
Sufletul lui e în căutare,
în mută, seculară căutare,
de totdeauna,
şi până la cele din urmă hotare.
El caută apa din care bea curcubeul.
El caută apa
din care curcubeul
îşi bea frumseţea şi nefiinţa.

[1942]

* FETIŢA MEA ÎŞI VEDE ŢARA

Frunzuliţă ram de laur,

Ană, umbra mea de aur-

drum pe jos şi drum pe sus

din apusuri te-am adus.

Sub pleoape, rosturi - ţară -

le culegi întâia oară.

Şi te uiţi, şi vezi, şi vezi

anul tânăr prin livezi.

Celor pomi şi-acestor mume

le surâzi, le dărui nume.

Vrei să pipăi snopii, sapa,

te uimeşte graiul, apa.

Frunza-i alta-n lume nouă.

Fluturi, om, poveste, rouă,

zarea albă-n cerc fierbinte,

şerpii prin amurguri sfinte
to te miri cum toate, toate
altfel sunt. Ah, cum se poate?

Numai luna, rea ori bună,

ţi se pare-aceeaşi lună.

[1941]

* SCHIMBAREA ZODIEI

Aşa-mi spuneam încă ieri, mereu:

amintire e numai - a unui ceas
care-a fost -
orice vis pentru mâne.
Lângă tine nici o lumină, ruci o stea, nici un zeu
nu rămâne.

Uită Arcadia! Ceasul ce nu vrea să bată, nerotunjitul,

neîmplinitul, să-l uiţi.
Cu ceaţa ta spicele n-au legământ,
la curtea ta nu se umplu ulcioarele,
până la tine de-abia străbate cuvânt
din patria
unde domn este soarele.
Basmul e totdeauna la alţii,
minunea aiurea şi astrul în larguri.
În preajma ta - nu!
în imperiul negurii - tu
cufundă-te
şi-adună-te-n praguri.
Sub zarea joasă şi fără păţanii
cu jalea pe umeri perindă-se anii.

Aşa-mi spuneam încă ieri, mereu,

călcând în ţărână peste o floare,
sau peste umbra surprinsă
a vreunui zeu,
ce calea-mi aţine, dar nu rămâne.

Încă ieri, numai ieri, doar ieri

mă apăram cu frică
de zodia nouă ce se ridică.

Şi azi, dintr-o dată, neaşteptat, acest răsărit.

Ce cântec nemăsurat!
Ca unui orb vindecat
lumea-n lumină mi s-a lărgit.
Puterile mişcă-n zenit.
Deschid porţile: Timp neumblat,
bine-ai venit,
bine-ai venit!

[1942]

* PLEIADĂ

Cat în sus, în noapte sus,

stelele-n pleiadă număr.
Sunt o clipă, alta nu-s -
semne cerului pe-un umăr.
Vânt le iscă, vânt le duce,
cineva le pune-n cruce.
Vânt le-aprinde, vânt le stânge,
mi le-aruncă-n gând şi-n sânge.

Joc de focuri, joc de inimi

Ostenescu-mă să număr
înc-o dată aştri minimi.
Focuri mari şi focuri line-
Câte văd, atâtea inimi
bat în spaţii pentru mine.
Ard în văi şi pe coline
inimi mari şi inimi line.

[1942]

* ÎNCÂNTARE

Domniţă din ţară bârsană,

lumină sunt, inimă, rană.

Trimite-ţi-aş veste să ştii

veninul cu ce bucurii

pe masă-mi s-amestecă-n cană,

Domniţă din ţară bârsană.

Din visuri născute în zori

trimite-ţi-aş negrele flori.

Dar teamă îmi e că le pui

la soare-n răscrucea oricui.

Rămâie, ah, toate în umbră.

Învoaltă minunea lor sumbră
să crească sub stea năzdrăvană.
Lumină sunt, inimă, rană.

[1941]

* DOMNIŢELE

Domniţa din basmul acelei cetăţi

într-o zi m-a-ntrebat:
"Tu ştii - ah, tu nu ştii - cine-a fost Uta?"
Amurg, mult mai vechi decât zilnicul soare apune,
sporea peste turnuri şi-n preajma bisericii negre.
Tu ştii - ah, tu nu ştii! Cum nu aş şti pe trecuta
domniţă, cealaltă, din slava evului mediu?
Tovarăşa umbrelor astăzi, vie cândva!
Printre armuri, prin surele ganguri
mândră şi albă trăia,
lângă scutul seniorului, Uta.
Caldă şi castă, sub arătările inului,
minunea fiinţei se apăra.
Dar zâmbetul ei otrăvea toate văile Rinului.
Numai când spicul lega
ea-n anotimp din cetate ieşea.
Grea suferinţă era frumseţea ei pentru o ţară întreagă,
pentru ţara burgundă,
unde şi astăzi ea stă, chip de piatră
sub bolta rotundă.
Scris i-a fost, scris,
ţintă să fie, de vis.

Şi mâna Domniţei luat-am şi-am zis:

Acesta e degetul care-ar putea
să-i poarte inelul, medievalul, cumplitul inel.
Fiindcă văpaia vă este la fel.
Ca ea-ţi porţi şi tu prin tot locul
sângele, râsul,
norocul şi focul.
Prin ierburi când treci
incendii în rouă
stârneşti, ah, tu nu ştii - la fel amândouă.
Dar poate că nu se cuvine
gândului-cântec să-i prea urmez
pe toate cărările,
şi nici să aşez
în cumpănă toate luminile
şi toate asemănările.

Domniţă, cuvintele noastre-s morminte, nu crezi?

Morminte-n cari timpul şi-a-nchis suferinţele
în faţa acelor frumseţi ce calea-i aţin
rănindu-l cu-amarul lor farmec.
Sub bolţile-acestea, sub sfintele,
e bine, tu ştii, să vorbim mai puţin
şi mai rar. Să nu ne jucăm cu mormintele.

[1942]

* POETUL
întru pomenirea lui Rainer Maria Rilke

Prietenă, să nu mai rostim zădarnicul sunet

cu care-l chemau muritorii!
Astăzi, vorbind pentru toţi
el nu are chip şi nu are nume - poetul!
Viaţa lui mult ne-a mirat,
ca un cântec cu tulbure tâlc,
ca un straniu eres.

În ani de demult
poetul, cuvântul strivindu-şi, a îndurat
năpastele toate cu bărbăţie
şi cele mai mari, cele mai crunte dureri, şi le-a stins
în muntele singurătăţii, ce şi-a ales.
Când la un semn
s-au surpat albăstrimile cerului,
şi minutarele vremii treceau
ca tăişuri prin toată făptura,
în anii aceia, poetul voi să uite de semeni şi vatră.
În anii cumplitelor pâcle
când pământenii cu sfânta lor omenie şi carne
s-au destrămat fără număr,
şi viaţă - atâta s-a stins
de-ar fi fost, vai, tocmai de-ajuns
ca duhul să prindă trup pe pămănt,
Poetul, cu numele şters şi pierdut, s-a retras
sub pavăza muntelui,
făcându-se prieten înaltelor piscuri de piatră.
Şi neajuns, neclintit, a rămas în jocul destinului
flancat de albe şi negre solstiţii
mare şi singur.
Nu l-a ucis amarnica grije din vale, nici gândul
că Dumnezeu răpitu-şi-a singur putinţa-ntrupării.
Nu l-au răzbit nici tunetul din depărtări,
nici tenebrele.
Şi nu l-a schimbat în cenuşă
fulgerul care i-a fost pentr-o clipă
oaspete-n prag.
Mereu îşi da sieşi cuvânt
şi pasul său era legământ.

Îngăduie, Prietenă, să-ţi amintesc că Poetul

muri numai mult mai târziu.
Mult mai târziu, ucis
de-un ghimpe muiat în azur
ca de-un spine cu foc de albină.
Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,
de-un ghimpe muiat
în simplu albastru, în simplă lumină.
De-atunci, în frunzare-aplecate
privighitorile toate-amuţiră
uimite de cele-ntâmplate.
Privighitorile ceasului, din rarele noastre grădini,
amuţiră-n lamina ce-apare-n zădar
şi fără de semne, de-atunci.

Şi nu ştiu nimic pe pământ

ce-ar putea să le-ndemne
să cânte iar.
[1942]

* RĂSĂRIT MAGIC

Aşa a fost, aşa a totdeauna.

Aştept cu floarea mea de foc în mâni.
Întrerupându-mi preamărite săptămâni,
puternică-mi răsare luna.

În miez de noapte un cutreier sferic.

În spaţiu - râuri, umbre, turnuri, clăi.
Liturgic astrul mă-ntâlneşte-n văi,
dezbracă patria de întuneric.

Sus în lumină ce fragil

apare muntele!
Cetatea zeilor din ochii de copil

uşor se sfarmă ca mătasea veche.

Materia ce sfântă e,
dar numai sunet în ureche.

[1942]
* ÎNDEMN DE POVESTE**

Din clima fierbinte

a basmului, sfinte
irog inorog
c-un semn te invoc.
Din verde molatic
s-aude copita,
adânc, păduratic,
apari ca ispita.

Târcoale nu-mi da
şi nu adăsta!
Ci ia-o-nainte
când ceasul va bate,
solie cuminte
spre vechea cetate.

Când intri, ia seama

la podul cu vama,
la numărul casei,
la curtea Frumoasei.
Cu sunet de soartă
loveşte în poartă!

Atinge cu cornul
de trei ori zăvorul
ca-n rituri de leac
rămase din veac.

Atinge şi piatra
şi pragul şi vatra.
Şi dacă Frumoasa
îngăduie - vezi-i
aleanul amiezii.

Atinge-i coroana,
obrazul şi geana,
năframa cu lacrimi
şi perna cu patimi.
Tu las-o în schimb
privirea să-şi treacă
şi mâna oleacă
prin albul tău nimb.

C-un muget dă-mi veste

apoi părăseşte
cetatea si murii
spre pacea pădurii.

** În graiul cronicarilor "inorog" înseamnă "unicorn"

[1942]

* MÂNZUL

Saltă mânzul în joc, saltă-n ocolul bătut.

Ca puii de lebădă - negru era. Ca ogorul.
În curând va fi alb cum e norul.
Sub pavăza Sfintei Miercuri născut.

Spulberă colbul ogrăzii, şi-arar

când l-adie aromele humei
şi-aduce aminte de laptele-amar
ca frunza de salce, al mumei.

Din carte adulmecă lung spre nu ştiu ce-nalte poieni.

Şi iarăşi spre vatră se-ndeamnă, la jaruri.
Argintul din care-i voi bate potcoava
doarme încă în munţi apuseni.

Câteodată, cu stranii nechezuri,

el se deprinde pe câmp de mohor,
şi-mi pregăteşte, vestindu-mi-l,
biruitorul, mult aşteptatul, ultimul zbor.

În noaptea aceasta-i bolnav. Simte ca o durere

la spete, tainic, la locul
unde purced să-i crească aripile.
Zace în grajd, arde ca focal.

Luna, intrând pe fereastră, alături se culcă pe paie.

E noaptea de boală a lumei, când mugurii toţi
plesnesc c-un mulcom ţipăt sub zare.
Totul e-n aşteptare. Totul - albastră văpaie.

[1942]
* VESTE

Vin din noapte, din miez de pădure:

avem un voievod!
Spre ziduri sure
sar peste prăpăstii în călţuni de poveste.
Către cetate frunza susură:
o veste, o veste!

Ocolesc gorganul cu căpăţânile, cu ispăşiţii,

peste ogoare mă-mpiedic în scut.
Ating cu fruntea luminile:
S-a născut, s-a născut!

Genunchiul poticneşte, fruntea asudă.

Ţâşnesc curcubeie
din pas şi din rouă
pe pajiştea udă.
Din turnul verde de pază, de lângă pod,
straja mă vede.
Tăcerea-i a ceasului rod:
Avem un voievod!
Urechea n-o crede.

Sculaţi boieri cu rânduitele bresle,

cu sfinţii, cu mucenicii,
şi voi hornari, şi voi ucenicii,
ridicaţi-vă slugi adormite în iesle!
Sculaţi boieri, o veste din codru v-aduc -
Ni s-a născut azi-noapte noul voievod,
fiul pădurii, puiul de cuc!

[1942]

* VIZIUNE GEOLOGICĂ

Sub piscuri mari, în munte, o căldare de bazalt.

Un pas, şi-apoi abrupt - tărâmul celălalt.

O amintire stranie şi fără de-ntreruperi

îmi stăruie adânc, în miros verde de ienuperi.

O amintire grea apasă. Ca din alte ere,

spre care sângele şi astăzi mult se cere.

Aice mai stătui, aievea sau în vis, cândva,

mai sus, mai jos, când pisc şi iezer nu era.

Şi stam, printre liane, sub ecvatorul căldurii

pândit de şerpi, de flori şi de lemurii.

Iar trupul meu, ah numai trup în umedul văzduh

pândit era, prelung, de propriul său duh,

ca de-un străin. Şi slobod foarte, încă neluat

în stăpânire era lutul diafan şi lăudat.
Fără duminecă şi fără de-nceputuri
mă ascundeam tăcut sub vegetale scuturi,

în foi, printre liane, sub ecvatorul căldurii,

iubit de şerpi, de flori şi de lemurii.

[1942]

* SFÂNTUL GHEORGHE BĂTRÂN

Sfârşise lupta. Când? Când s-a-ntâmplat? Că sta

bălaurul cu solzii-mprăştiaţi prin spini.
Mi-aduc aminte: calm pe umeri îmi cădea,
adusă rar, cenuşă din vulcani străini.

Gândesc la fapte de demult, la arătări

din era prea fierbinte ce se sparse.
De scrumul abătut pieziş din alte zări
sprâncenele îmi sunt şi astăzi arse.

[1942]

* OLARII

De veacuri ei îşi au aci lăcaşul, de la începutul

cel dintâi, groteşti şi tâmpi, guşaţii fără grai.
Olari ei sunt, sortiţi să-nmoaie şi să coacă lutul.

Ca nişte zmei întârziaţi şi blânzi

cu feţe prelungite în cimpoaie,
arhaici inşi, îşi poartă pe sub plai
un vis fragil prin zilele greoaie.
Se-nvârte roata, sfârâind, în orice casă.
De faţă sunt, în inimă, tiparele bătrâne.
Trudescu-se ca-n somn olarii, şi mocnesc lângă cuptoare.
Numai arar sunt cercetaţi
de vreo lumină şi de zâne.

În văile sublimelor recolte

nu este sat cu duhuri mai încete,
dar nici alt sat în care să se ardă
ulcioare mai frumoase şi mai zvelte,
cu mijlocul de păcătoase sfinte fete.

[1943]

* ŞOVĂIRILE ROIULUI

Aurie, noua seminţie de albine

stă să roiască. Patria le-alungă. Gura
acestei coşniţe e doldora de zumzet.
În orice clipă va să-nceapă aventura.

Sau poate că un semn venit din depărtare

plecarea le-o amână înc-o oră.
Sau poate-o spaimă le reţine, să nu cadă
încinerate de întâia auroră.

[1943]

* SUD

Lângă mare zveltele agave

înfloresc. Puterea mierei
vindecă albinele bolnave,
frânte de tăria verii.

Multa boală ţi-o-mprumută ţie

care stai printre agave
urnele şi calinul şi o mie
de albine-n ore grave.

[1942]

* CUVINTE CĂTRE FATA NECUNOSCUTĂ DIN POARTĂ

Nu te-mpotrivi. Tu va trebui să iai această grije asupră-ţi:

în poarta la care-am ajuns, trecând prin această vale,
să fii straja copilăriei mele. A copilăriei
ce-o duc încă în mine.
Ea e singurul bine, izvorul a toate, prin tot anotimpul,
prin toţi anii, sub toate punctele cardinale.
Tu păzeşte, păzeşte tu izvorul să nu se usuce
la sfârşitul ăstui timp
lăsat în urmă între floare şi poamă.
Grijeşte tu să nu se stingă secretul micul incendiu
ascuns în inima brânduşei de toamnă.

Avui şi eu odată spatele ars de urzicele soarelui

şi tălpile goale. Îţi amintesc zile stinse de mult,
dar să nu crezi că mi-am trecut şi copilăria
sărind pe vremuri zăplazul. Nu, copilăria e încă aci.
Copilăria mea a aci şi astăzi.
Şi dac-aş sări şi peste poarta toamnei
la care-am ajuns, copilăria aş sălta-o cu mine
strânsă în vine şi-n pumnii mei arşi.
Nu trebuie decât puţin să-mi ajuţi
c-un surâs sau c-un val de frumseţe
năvălit în obraji.
Vorbele mele să nu te mire. La tâmple,
e drept, am o seamă de fire cărunte
şi câteva gânduri aplecate-ntr-o dungă - pe frunte.
Tu stârneşte numai o clipă îndurătoarea scânteie
ce mai mocneşte în vatră,
scânteia care aleargă şi râde,
mugurul de lumină
ce arde în sânge ca moartea de albină.

Ci poarta a în adevăr aci? Poarta sură

căreia n-aş vrea pe nume să-i spun?
Tu opreşte-mă încă, să nu intru. Nu vreau să apun.
Fereşte-mă tu, să nu-mi găsesc prea grabnic împlinirea,
să nu mor mai înainte de-a muri.
Dar iată mă-ntreb: Tu, fata din poartă,
tu - cine eşti?
Şi dacă nu eşti,
atunci unde eşti şi cum vei fi?

[1942]

* DUMBRAVA ROŞIE

Muşchiul reavăn, negrul murei

ţine cumpănă căldurii.
Ieşi zeiţă din sandale -
vrerea e-a Măriei-Tale!
Şi rămâi desculţă-n rouă!
Tremură prelung în glas
întrebarea de-i aievea
astă clipă de popas.

Dobitoacele pădurii
cred în mine, cred în tine.
Întrupându-se tomnatic
sună soarele prin vine.

Capre roşii vin din vale

copleşiţi stăm amândoi -
vin să-şi uite fericirea
verii calde, lângă noi.

[1943]
* ARDERE

Fiinţă tu - găsi-voi cândva cuvenitul

sunet de-argint, de foc, şi ritul
unei rostiri egale
în veci arderii tale?

A1 seminţiei mele cel din urmă sunt.

Pumn de lumină - tu, pumn de pământ. Tu rodie,
Tu floare mie, cu puteri de zodie,
unde şi când găsi-voi singurul cuvânt
în cercul nopţii să te-ncânt?

Nepriceput pe lângă vetre

dar înţeles de zei şi pietre,
cuvântul unde-i - ca un nimb
să te ridice peste timp?

Cuvântul unde-i - care leagă

de nimicire pas şi gând?
Mă-ncredinţez acestui an, tu floare mie,
ca să sfârşesc arzând.

[1942]

* VEGHE

De greul prea lungului joc

atom şi pleoapa mi-e grea.
Mana neagră a visului
să mă slujească ar vrea.

Albă frumseţe tu, fără apunere,

pustietoare minune tu,
gândul - la tine-nnoptatul -
ce treaz mă ţinu!

până la ora ce nu se-nfiripă

cu nici o bătaie. Iată acum
se sting jucăuşe ardorile,
cade din lume un drum.

Eu singurul, cât de târziul!

Slugă şi domn
al vegherilor - plec după tine
în largul meu somn.

[1942]

* PE MULTE DRUMURI

Pe multe drumuri, pe multe, se-ncearcă

gândul spre tine. O, sfârşitul acela de zi,
peste care căzură grabnice brume!
În grădina mea florile
spre alte foarte înalte poieni tânjind
mai invocă şi-acum
lumina ta fără de nume.
Unde dormi astăzi - nu ştiu. Nici un cântec
nu te găseşte. Astăzi
tu eşti unde eşti. Iar eu aci. Depărtarea
a pus între noi carul cel mare pe cer,
apele-n văi, focul în noapte pe dealuri,
şi pe pământ a pus anemone şi patimi
cărora ziua nu le prieşte.
Ca o poartă s-a-nchis. Nici un semn nu străbate
vămile, vămile.

[1943]

* NOIEMVRIE

Foaie udă, mătrăgună -

picurii prin fagi răsună.

Văgăuni şi scorburi cască,

umbre doar mai vin să pască.

Fauni vechi şi roşcovani

scâncet dau sub bolovani

şi pe căile amiezii
se pătrund de neguri iezii.

Se aştern prin adăposturi

zile moarte, stinse rosturi.

Rod al inimii, de apă,

creşte lacrima-n pleoapă.

Am pierdut, vai, ce-am pierdut?

Vatră caldă, drum bătut.

Am pierdut soare şi lună.

Golul cine mi-l răzbună?

[1943]

* CETINI NEGRE

Cetini negre sună-n urmă,

drum mă poartă, chin mă scurmă.

Cetini negre sună-n faţă,

ceasul sângeră prin ceaţă.

Cetini negre îmi descântă,

geana inimii n-o zvântă.

Cetini negre-n lume zică

zvonul brumelor ce pică.

Cetini negre-n lume spună

ostenita mea furtună.

[1943]

* CÂNTEC PENTRU ANUL 2000

Vulturul ce roteşte sus

va fi atunci de mult apus.

Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci

numai stejarii vor mai fi şi-atunci.

Mai aminti-mă-va un trecător

vreunui străin, sub ceasul lor?

Nu cred să mă vestească cineva,

căci basmul ar începe-aşa:

Pe-aici umbla şi el şi se-ntorcea mereu,

contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu.

[1943]

* EPITAF

Calea aici ce greu se găseşte.

Nu-i nimenea să te îndrepte.
Numai târziu, numai o clipă,
uitată pe urmă şi ea,
îti dezvăluie
nebănuitele trepte.

Apoi ca frunza cobori. Şi ţărna

ţi-o tragi peste ochi
ca o gravă pleoapă.
Mumele sfintele -
luminile mii,
mume sub glii
îţi iau în primire cuvintele.
încă o dată te-adapă.

[1942]