“Lacul” - Mihai Eminescu

Să plutim cuprinși de farmec

Sub lumina blândei lune -
Vântu-n trestii lin foșnească,
Undoioasa apă sune!

Dar nu vine... Singuratic

În zadar suspin și sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.

„Luceafărul” - Mihai Eminescu

Iar ea vorbind cu el în somn,

Oftând din greu suspină
– „O, dulce-al nopții mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!

Iar umbra feței străvezii

E albă ca de ceară -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.

O, vin'! odorul meu nespus,

Și lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

Cum el din cer o auzi,

Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;

Pătrunde trist cu raze reci

Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi și-n veci
Va rămânea departe...

De-aceea zilele îmi sunt

Pustii ca niște stepe,
Dar nopțile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe."

„Floare-albastră” - Mihai Eminescu

Astfel zise mititica,

Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

- Hai în codrul cu verdeaţă,

Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

„Epigonii” - Mihai Eminescu

Când privesc zilele de-aur a scriturelor române ,

Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine

Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,

Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.

„Gorunul” - Lucian Blaga

îmi pare
că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge.

Gorunule din margine de codru,

de ce mă-nvinge
cu aripi moi atâta pace
când zac în umbra ta
şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă?

Poate că
din trunchiul tău îmi vor ciopli
nu peste mult sicriul,
şi liniştea
ce voi gusta-o între scândurile lui
o simt pesemne de acum;

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” - Lucian Blaga

Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină

şi tot ce-i neînţeles

se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-

căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

„Lângă un fluture” - Lucian Blaga

Frumusețea ca și zborul și iubirea

de cenușe-și leagă firea.

De-i ștergi fluturelui praful, nici o boare -

nici o vrajă nu-l vor face să mai zboare.

Dacă-l sfarmi, își dă poleiul -

din secretele-i nici unul.

„Testament” - Tudor Arghezi

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,

Decât un nume adunat pe o carte.

Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă

Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Şi, frământate mii de săptămâni

Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.

Durerea noastra surdă şi amară

O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.

Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte

Si izbăveste-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.

„Creion” - Tudor Arghezi

Obrajii tăi mi-s dragi

Cu ochii lor ca lacul,
În care se-oglindesc
Azurul şi copacul.

Făptura ta întreagă
De chin şi bucurie,
Nu trebuie să-mi fie,
De ce să-mi fie dragă?

„Flori de mucigai” - Tudor Arghezi

Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate.

Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul

Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.

Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

„Leoaica tânără, iubirea” - Nichita Stănescu

Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,

m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Mi-am dus mâna la sprânceană,

la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
„Viaţa mea se iluminează” - Nichita Stănescu

Mai lasă-mă un minut.

Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

„Balul pomilor” - Dimitrie Anghel

Cu legănări abia simțite și ritmice, încet-încet,

Pe pajiștea din fața casei, caișii, zarzării și prunii,
Înveșmântați în haine albe se clatină în fața lunii,
Stând gata parcă să înceapă un pas ușor de menuet.