 Intâmplare la teatru și reîntâlnirea cu o persoana dragă- secvență descriptivă de

minim 30 de cuvinte și secvență dialogată de minim 4 replici

Sosise, în sfârșit, ziua cea mare! Urma să merg la un spectacol de teatru adevărat, cu oameni
mari, nu cu păpuși. Era sâmbătă și, chiar dacă primăvara mă îmbia să ies cu rolele sau cu bicicleta, eu
stăteam în casă și urmăream, pe ceas, apropierea orei de începere a piesei „Chirița în provinție!” De
Vasile Alecsandri.
Cu emoție, am pășit în sala mare a Teatrului Național. Un freamăt necunoscut mie până atunci
era în jur, care mă făcea să mă gândesc că joc într-un film: doamne elegante își mișcau evantaiul,
băieți cu papion și fete cu părul ondulat zâmbeau, sunete de instrumente muzicle veneau de undeva de
jos.
După ce am găsit locul, nu mi-a venit să cred cine se așezase în dreapta mea:
-Elena, vai ce mă bucur să te văd! i-am zis prietenei mele de la un curs de chitară.
-Maria, parcă a trecut o veșnicie de când nu ne-am mai întâlnit! mi-a zis ea, îmbrățișându-mă.
-Cred că s-a făcut un an de când nu am mai venit la repetiții, deci spune-mi, ai mai progresat?
-Desigur! Am câștigat primul meu concurs acum câteva luni. Chiar voiam sa îți dau de veste,
dar am uitat! mi-a răspuns, puțin rușinată.
-Stai liniștită! Ce zici dacă după ce se termină piesa, mergem la o cafenea ca să stăm de
vorbă?
-Sunt de acord, a acceptat Elena.
Elena avea un chip blând cu ochii senini și albaștri, o siluetă zveltă și elegantă. Felul în care
își purta părul lung și negru îi încadra perfect fața ovală. Zâmbetul ei profund și îngăduitor îmi dădea
încrederea de care aveam nevoie, iar în momentele critice, ea era cea care mă încuraja și găsea soluții
la o problemă. Fiind un model pentru mine, nu se putea descrie în cuvinte bucuria pe care am simțit-o
când am revăzut-o.
După gong, a început piesa. Chiriță a iscat de la început hohote de râs prin felul în care arăta,
vorbea și se purta. Ceilalți actori se mișcau pe lângă el ca niște pioni în jurul reginei. La un moment
dat, în scenă a fost introus un cal pe care Chiriță urma să-l încalece, adus de frâu de un servitor.
Chiriță și-a stins țigara, a suflat fumul cu grașie și a pornit hotărâtă spre animal. Dintr-odată,
însă, calul s-a ridicat în două picioare, a nechezat și a început să alerge pe scena. Panică generală! Eu
și Elena ne-am uitat una la alta confuze. Spectatorii s-au ridicat curioși, muzica s-a oprit, actorii și-au
abandonat rolul, mișcându-se speriați. Pe scenă a apărut un bărbat în vârstă, foarte liniștit, care ne-a
făcut semn tuturor să ne așezăm.
Ca printr-o magie, s-a făcut tăcere. Doar copitele calului se auzeau pe podeaua de lemn. Cu
blândețe, bărbatul a mângâiat calul pe grumaz și i-a șoptit ceva. Elena credea că era o vrajă. Animalul
s-a scuturat ușor, a sforăit și păși încet pe urmele bătrânului.
Toată lumea a respirat ușurată, iar piesa a continuat firesc de unde s-a întrerupt, fiind urmărită
cu și mai mare atenție de întreaga sală.
De atunci, de câte ori trec prin fața Teteului Național, o „vâd” pe Chirița cea veselă,
încremenind în fașa calului din poveste și pe Elena, prietena mea bună.