Leul şi căţeluşa

La Londra se deschisese o menajerie. Pentru vizitarea ei se cereau bani ori câini şi pisici, spre a hrăni sălbăticiunile aduse.
Cineva a vrut să vadă animalele; a prins pe stradă o căţeluşă şi a dus-o la menajerie. I s-a dat drumul înăuntru să viziteze menajeria, iar
pe căţeluşă au luat-o şi au aruncat-o în cuşca unui leu, să o mănânce.
Căţeluşa şi-a adunat coada şi s-a ghemuit
într-un colţ al cuştii. Leul s-a apropiat de ea şi a
prins să o miroase.
Căţeluşa s-a întins cu labele în sus şi a început
să dea din codiţă. Leul a întors-o pe partea
cealaltă. Căţeluşa a sărit şi s-a aşezat în faţa
leului pe lăbuţele de dinapoi. Leul a privit-o, a
scuturat din cap şi n-a atins-o.
Când stăpânul i-a aruncat în cuşcă porţia de
carne, leul a rupt o bucată şi i-a dat căţeluşei.
Seara, când leul s-a culcat, căţeluşa s-a întins
lângă dânsul, punându-şi capul pe laba lui.
De atunci căţeluşa a trăit cu leul, în aceeaşi cuşcă. El mânca ce i se aducea şi nu se atingea de căţeluşă, uneori se
juca cu ea şi dormeau împreună.
Odată un domn a vizitat menajeria şi şi-a recunoscut căţeluşa. El l-a rugat pe proprietarul menajeriei să i-o dea.
Stăpânul s-a învoit şi a chemat căţeluşa să o scoată din cuşcă. Dar leul şi-a zbârlit coada şi a răcnit.
Aşa au trăit leul şi căţeluşa un an întreg în aceeaşi cuşcă. După un an însă, căţeluşa s-a îmbolnăvit şi a murit. În ziua aceea leul nu
s-a atins de mâncare, mereu mirosea căţeluşa şi o pipăia cu labele.
Când a înţeles că a murit, a sărit în sus ca ars,
s-a zbârlit, a început să-şi biciuiască coapsele cu coada, s-a năpustit în peretele cuştii şi a prins să roadă zăvoarele şi podeaua.
Toată ziua s-a frământat, s-a zbătut în cuşcă şi a urlat, apoi s-a întins lângă căţeluşa moartă şi părea că s-a liniştit. Dar când stăpânul
menajeriei a vrut să scoată căţeluşa, leul n-a îngăduit nimănui să se apropie de ea.
Închipuindu-şi că leul îşi va uita durerea dacă va căpăta o altă căţeluşă, stăpânul i-a vârât în cuşcă una vie. Leul însă a sfâşiat-o imediat.
După aceea a cuprins în braţe căţeluşa moartă şi a zăcut aşa cinci zile.
A şasea zi a murit şi leul.
 Sâmburele

Mama a cumpărat prune ca să le dea copiilor după masa de prânz şi le-a aşezat pe o farfurie.
Ionel, care nu mai mâncase până atunci prune, le tot mirosea de zor. Tare-i mai plăcea cum miros şi tare-ar mai fi vrut să le guste!
Tot dându-le aşa târcoale, băieţelul pândi clipa când nu era nimeni în odaie şi, nemaiputându-se stăpâni, înhăţă o prună şi o mâncă pe furiş.
Când s-a apropiat ora prânzului, mama a numărat prunele şi văzând că lipseşte una, i-a spus tatălui.
Stăteau cu toţii la masă şi tatăl a întrebat:
— Ia să-mi spuneţi, copii. Nu cumva a mâncat
cineva din voi o prună?
— Nu, au răspuns copiii în cor.
Ionel, roşu ca un rac, a spus şi el:
— Nu, n-am mâncat-o eu!
— Că unul din voi a mâncat pe ascuns o prună,
a mai spus tata, nu-i frumos deloc, dar nu
despre asta-i vorba. Nenorocirea-i alta. Fiecare
prună are înăuntru un sâmbure. Şi dacă cineva
nu ştie cum să le mănânce şi înghite sâmburele,
a doua zi moare. De asta mi-e frică.
Atunci Ionel, galben la faţă, a zis repede:
— Ba nu, că sâmburele l-am aruncat pe fereastră.
Toţi au izbucnit în râs, iar Ionel a început să plângă.
 Povestea leului şi elefantului

Era odată un leu care plimbându-se prin junglă se întâlni cu o maimuță. Leul se gândi că avea acum o ocazie excelentă de a-și reconfirma poziția de stăpân al junglei:
– Hei maimuță!!! strigă leul la ea.
– Da stăpâne, răspunse maimuța cu o voce tremurândă.
– Cine este regele junglei!? răcni leul și mai tare.
– Tu ești prea-mărite, tu ești!
– Să nu uiți vreodată asta! se răsti leul la ea, foarte mulțumit de poziția sa.
Felina își continuă plimbarea și dădu peste o zebră.
– Tu de acolo! răcni el la biata zebră.
– Da stăpâne, șopti zebra speriată.
– Cine stăpânește peste întreaga junglă? mormăi el și mai tare.
– Tu stăpâne, tu! spuse zebra tremurând și încercând să pară entuziasmată.
– Să ții minte asta, se răsti leul la ea.
Mai târziu leul dădu peste un elefant care mesteca liniștit frunzele unui copac.
– Hei, tu de acolo! Cine este stăpânul junglei? urlă leul la elefant, cu cea mai feroce voce auzită vreodată în junglă.
Fără să spună un cuvânt, elefantul îl prinse pe leu cu trompa și îl izbi de trunchiul unui copac, după care trecu peste el.
În timp ce elefantul se îndepărta agale, leul își ridică cu greu capul și șopti în urma sa:
- Hei, nu trebuie să te superi pe mine dacă nu știi răspunsul!
 Fetita si ciupercile

Două fetiţe se întorceau cu ciuperci acasă.

În drum, ele au trebuit să treacă peste o cale ferată. Crezând că trenul e departe, s-au urcat pe terasament, ca să treacă peste şine.
Deodată a şuierat locomotiva. Fetiţa mai mare a fugit înapoi, iar cea mică a trecut în fugă linia ferată.
Sora cea mare i-a strigat celei mici:
— Nu veni îndărăt!
Insă locomotiva era atât de aproape şi pufăia atât de tare, încât fetiţa cea mică n-a auzit; a crezut că-i strigă să se întoarcă îndărăt. A alergat înapoi peste şine, s-a împie ­dicat, a scăpat ciupercile pe jos şi s-a apucat să le
adune.
Locomotiva era aproape. Maşinistul şuiera din răsputeri.
Fetiţa cea mare striga întruna:
— Lasă ciupercile!
Cea mică însă înţelese că-i cere să le strângă şi se târa pe jos după ele.
Maşinistul n-a putut opri locomotiva. Şuierând din toate puterile, a trecut peste fetiţă.
Fetiţa cea mare ţipa şi plângea. Călătorii priveau în­groziţi de la ferestrele vagoanelor, iar conductorul alergă la celălalt capăt al trenului să vadă ce s-a întâmplat cu fe­
tiţa.
După ce trenul a trecut, toţi văzură că fetiţa stătea în­tinsă între şine cu faţa la pământ şi nu se mişca.
De abia când trenul s-a depărtat de tot, fetiţa a ridicat capul, s-a sculat în genunchi, a adunat ciupercile
şi a aler­gat la sora ei.
 Câinele lui Iacov

Un paznic avea o nevastă şi doi copii: un băieţel şi o fetiţă. Băieţelul era de şapte ani şi fetiţa, de cinci. Aveau un câine lăţos cu botul alb şi nişte ochi mari.
Odată, paznicul a plecat în pădure şi i-a poruncit neveste-sii să nu lase copiii să plece de-acasă fiindcă toată noap­tea au umblat lupi în jurul casei şi s-au dat la câine.
— Copii, să nu vă duceţi cumva în pădure! a spus fe­meia, apoi s-a apucat să coase.
Îndată ce mama s-a aşezat la lucru, băiatul a îndemnat-o pe surioara lui:
— Hai în pădure, ieri am văzut un măr plin de mere coapte.
Fetiţa s-a învoit:
— Hai! Şi au fugit amândoi în pădure.
După ce mama şi-a sfârşit lucrul, a chemat copiii, dar ei n-au răspuns. Mama a ieşit pe prispă şi a început să-i strige. Copiii, nicăieri. Bărbatul a venit acasă şi a întrebat:
— Unde-s copiii?
Nevastă-sa a răspuns că nu ştie.
Atunci paznicul s-a supărat pe nevastă şi a alergat să-şi caute copiii.
Deodată a auzit câinele schelălăind. S-a repezit într-acolo şi i-a văzut pe copii stând sub un tufiş şi plângând, iar lupul se încleştase cu câinele
să-l sfâşie.
Paznicul a înşfăcat toporul şi a omorât lupul. Apoi a luat copiii în braţe şi a fugit cu ei în casă.
După ce au ajuns acasă, mama a închis uşa şi s-au aşe­zat cu toţii la masă. Deodată au auzit cum scheaună câinele la uşă. Au ieşit în
curte şi au vrut să-i dea drumul în casă, însă câinele era însângerat şi nu putea umbla. Copiii i-au adus apă şi pâine. Dar el n-a vrut
nici să mănânce, nici să bea, ci numai le lingea mâinile. Pe urmă s-a întins pe o parte şi n-a mai scheunat. Copiii au crezut că a
adormit, dar câi­nele murise.
 Focul

Era în toiul secerişului. Bărbaţii şi femeile din sat se duseră cu toţii la câmp. Acasă rămăseseră doar bătrânii şi copiii. Într-una din căsuţe era o bunică cu
trei nepoţei. Bunica aprinsese cuptorul şi se culcase să se mai odihnească. Pentru că o tot supărau muştele, bătrâna şi-a tras pe faţă un ştergar şi de la o
vreme a furat-o somnul.
Una din nepoatele ei, Maria (care n-avea decât trei ani­şori), a deschis uşa cuptorului, a umplut un hârb cu tăciuni aprinşi si s-a dus în tindă. Acolo erau
rânduite mănunchiuri de paie anume pregătite de femei pentru legatul grâului în snopi.
Maria a aşezat frumuşel tăciunii sub paie şi a început sa sufle în ei. Când paiele au luat foc, fetiţa s-a bucurat tare mult. A intrat în
casă, şi-a luat de mînă frăţiorul pe nume Chirilă (un băieţel de un an şi jumătate, care abia înce­puse să umble) şi i-a spus:
— Pliveşte şi tu, Chirilă, ţe mai cuptol am făcut! Pa­iele ardeau acum cu vâlvătaie mare şi trosneau. Dar când tinda s-a umplut de
fum, Maria s-a speriat şi s-a dus fuga înapoi în casă. Chirilă s-a împiedicat de prag, a căzut în nas şi s-a pornit de plâns. Maria l-a
tras şi pe el, cum a pu­tut, în odaie şi amândoi s-au ascuns sub laviţă. Iar bunicuţa dormea liniştită înainte şi nu auzea nimic.
Cel mai mare dintre copii, Vania, un băieţel de opt ani, se juca pe uliţă. Dar când a văzut că din tinda lor iese fum gros, a intrat fuga pe uşă, a trecut cu
chiu cu vai prin fu­mul înăbuşitor, s-a năspustit în odăiţă şi a început s-o zgâlţâie pe bunica. Bătrânica, toropită de somn cum era, a uitat de copilaşi şi a
zbughit-o pe uşă afară, ducându-se fuga pe la curţile oamenilor după ajutor.
În vremea asta, Maria şedea pitită sub laviţă şi tăcea mâlc. Numai frăţiorul cel mic ţipa cât îl ţinea gura, pentru că îl durea năsucul.
Tocmai pe el îl auzi Ionică. Fratele mai mare se uită numaidecât sub laviţă, o văzu pe Maria şi-i strigă:
— Fugi!
 Maria se năpusti în tindă, dar nu mai putu să treacă din pricina focului şi a fumului şi se întoarse iar în odaie. Atunci Ionică deschise fereastra şi-i porunci fetiţei să sară
afară. După ce ea se strecură cu greu prin ochiul strâmt, Ionică îl apucă pe cel mic ca să-l aducă şi pe el spre geam. Dar micuţul era greu şi se opintea, plângea şi-l îmbrâncea
cum putea pe Ionică. Abia după ce căzu de două ori, Ionică îl trase pe fereastră. Chiar atunci uşa odăii luă şi ea foc. Dar când izbuti în cele din urmă să-i scoată capul pe
geam şi se pregătea să-l împingă afară, copilaşul, acum foarte speriat, se agăţă cu mânuţele de el şi nu voia cu nici un chip să-i dea drumul.
Atunci Ionică îi strigă Mariei:
— Trage-l de cap! Şi în acelaşi timp îl împinse binişor din spate.
Aşa au izbutit să-şi scoată frăţiorul pe fereastră în uliţă şi au scăpat cu toţii.
 LEBEDELE
Zburau lebedele în stol, din ţinuturile îngheţate spre tările calde. Zburau peste mare. O zi şi o noapte au zburat pe deasupra apei şi încă o zi şi o noapte, fără să se
odihnească. Pe cer era lună plină şi lebedele vedeau apa albăstruie licărind jos, departe. Toate se istoviseră bătând din aripi, însă nu se opreau ci zburau înainte. In frunte
zburau cele bătrâne şi voinice, în urmă cele tinere şi mai plăpânde. La urmă zbura cea mai tânără. Puterile îi slăbiseră. Nu putea să zboare mai departe. Mai dădu
odată din aripi şi, cu aripile desfăcute, se lăsă în jos. Cobora tot mai aproape de apă, tot mai aproape, iar tovarăşele ei se vedeau tot mai departe, ca nişte fulgi albi în
lumina lunii.
Strângându-şi aripile, lebăda se lăsă pe apă. Marea unduia sub ea, legănând-o. Stolul de lebede abia se mai zărea, ca o
dungă albă pe cerul limpede şi abia li se mai auzea freamătul aripilor în liniştea depărtării...
Când nu se mai văzu nimic, lebăda îşi plecă uşor capul pe spate şi închise ochii. Stătea nemişcată; numai marea, săltând şi
coborând valurile mari, o legăna uşor. Inainte de luminatul zorilor, un vântuleţ uşor începu să mişte faţa mării. Apa stropi pieptul
alb al lebedei; atunci, ea deschise ochii. In răsărit, se înflăcărau zorile; luna şi stelele păliseră. Lebăda răsuflă adânc, îşi întinse
gâtul, desfăcu aripile şi, bătând de câteva ori cu ele apa, începu să zboare.
Se înălţă din ce în ce mai sus şi, când marea rămase departe în urmă,
zbură înainte, înspre ţinuturile calde.
Zbura singură, peste apele tainice, într-acolo unde zburaseră şi tovarăşele ei.
 Pisoiul

Vasilică şi Catinca erau fraţi şi aveau o pisică. Primăvara, pisica s-a pierdut. Copiii au căutat-o peste tot, dar n-au putut-o găsi. Odată se jucau lângă hambar şi au auzit, de undeva de sus, un
mieunat subţire. Vasea s-a urcat pe scară, în podul hambarului, iar Catinca sta jos şi întreba mereu:
— Ai găsit-o? Ai găsit-o?
O bucată de vreme Vasilică nu i-a răspuns. În sfârşit i-a strigat:
— Am găsit-o! E pisica noastră... şi are şi pisoi. Sunt aşa de frumoşi! Vino încoace repede!
Catinca a alergat în casă, a făcut rost de lapte şi i-a dus pisicii.
Erau cinci pisoi. După ce au mai crescut puţin şi au în­ceput să se mişte din colţul lor, copiii şi-au ales un pisoi cenuşiu, cu lăbuţe albe, şi l-
au luat în casă. Pe ceilalţi pisoi mama i-a dăruit, iar pe acesta l-a lăsat copiilor. Copiii îl hrăneau, se jucau cu el şi-l culcau în pat cu dânşii.
Într-un rând au ieşit să se joace în drum şi au luat pi­soiul cu ei.
Vântul spulbera paiele de pe drum şi pisoiul se juca cu firele de paie, iar copiii făceau haz privindu-l. Mai apoi, au găsit pe marginea
drumului măcriş, s-au apucat să-l cu­leagă şi au uitat de pisoi.
Deodată au auzit pe cineva strigând tare: „înapoi, îna­poi!” şi au văzut un vânător venind în goana calului. Înain­tea lui, doi câini
alergau să apuce pisoiul. Prostuţ cum era, pisoiul, în loc să fugă, s-a lăsat la pământ, şi-a încovoiat spinarea şi privea ţintă către ei.
Catinca s-a speriat de câini, a început să ţipe şi a fugit. Vasilică s-a repezit într-un suflet spre pisoi şi a ajuns lângă el odată cu câinii.
Cînd câinii erau cât pe ce să înşface pisoiul, Vasilică s-a trântit cu burta peste el şi l-a acoperit.
Tocmai atunci s-a apropiat şi vânătorul şi a alungat câi­nii, iar Vasilică a dus pisoiul acasă şi de atunci nu l-a mai luat la câmp.
 Păsărica

De ziua lui, Sergiu a primit tot felul de daruri: titirezi, cai, poze... Insă cel mai de preţ dintre toate darurile a fost capcana de prins păsări pe care i-a
dăruit-o unchiul său. Capcana era făcută dintr-o ramă în care era prinsă o plasă, cu o scândurică deasupra. Pe scândurică se presărau seminţe şi
capcana se punea afară. Când vreo pasăre se aşeza pe scândurică, scândura se întorcea şi pasărea se prindea în capcană. S-a bucurat mult Sergiu şi a
alergat s-o arate mamei.
— Nu-mi place jucăria asta, i-a spus mama. Ce-ţi tre­buie ţie păsărele? De ce să le chinui?
— Am să le pun în colivii. Ele au să cânte, iar eu am să le dau de mâncare.
Apoi Sergiu a făcut rost de seminţe, le-a presărat pe scândurică şi a aşezat plasa în grădină. Aici a stat mult şi a tot aşteptat să vină
păsărelele. Insă păsărilor le era frică de dânsul şi nu se apropiau de plasă. Atunci, Sergiu s-a dus la masă şi a lăsat capcana în grădină.
După masă, când s-a uitat, capcana era închisă, iar în plasă se zbătea o păsărică. Sergiu s-a bucurat şi a dus-o în casă.
— Mama! Uite! Am prins o păsărică. Nu-i aşa că-i o privighetoare? Vai, cum îi bate inima!
— E un scatiu, a spus mama. Bagă de seamă, nu-l chi­nui! Ai face mai bine să-i dai drumul!
— Ba nu, am să-i dau apă şi mâncare.
Sergiu a pus scatiul în colivie şi două zile la rând i-a presărat seminţe, i-a schimbat apa şi i-a curăţat colivia. A treia zi a uitat de scatiu şi nu i-a mai
schimbat apa. Mama l-a dojenit:
— Vezi, ai uitat de scatiu. Mai bine dă-i drumul!
— Ba nu, de-acum înainte n-am să mai uit; chiar acum pun apă şi îi curăţ colivia.
Sergiu a vârât mâna în colivie şi a început să o curăţe. Scatiul, speriat, se zbătea, lovindu-se de gratii. După ce a isprăvit treaba,
băiatul s-a dus după apă. Mama băgă de seamă că el a uitat să închidă uşiţa coliviei şi a strigat după el:
— Sergiu, închide colivia, că zboară, şi dacă se izbeşte, se prăpădeşte păsărica ta.
Dar n-apucase mama să-şi sfârşească vorba, că scatiul găsise uşiţa. Bucuros, îşi desfăcu aripioarele şi zbură prin odaie, spre fereastră.
N-a văzut însă geamul, s-a izbit în sticlă şi a căzut pe pervaz.
Sergiu a luat în grabă păsărică şi a pus-o în colivie. Scatiul nu murise încă, dar zăcea cu faţa în jos, cu aripile desfăcute şi răsufla greu. Serioja l-a privit multă vreme, apoi a început să plângă.
— Mamă, ce să fac acuma?
— Acum nu mai poţi face nimic.
Toată ziua Sergiu nu s-a mişcat de lângă colivie, mereu cu ochii la scatiu; iar scatiul zăcea tot aşa cu faţa în jos, răsuflând greu şi repede. Când Sergiu s-a dus la culcare, scatiul mai trăia încă,
însă multă vreme copilul n-a putut dormi. Cum închidea ochii, îi apărea în gând scatiul, întins jos, abia suflând. Dimineaţa, cînd s-a apropiat de colivie, a găsit scatiul cu faţa în sus, cu lăbuţele
chircite, ţeapăn.
De atunci, Sergiu n-a mai prins niciodată păsărele.