L.N.

T O L S T O I

FILIPOK
 odată un băieţel pe care îl chema Filip. Intr-o zi văzu copiii
îndreptîndu-se spre şcoală. Filip îşi luă căciula şi vru să se ducă şi
el cu ei. Dar maică-sa îl întrebă:
— încotro te duci, Filipok?
— La şcoală.
— Eşti încă mic şi nu poţi să te duci: Şi marna îl opri acasă.
Toţi copiii erau duşi la şcoală. Tata a plecat încă de dimineaţă
la pădure, iar mama s-a dus să lucreze cu ziua. Au rămas acasă
numai Filipok şi bunica sus pe cuptor. Lui Filip i s-a urît să stea
singur. Şi cînd bunica a adormit, el s-a apucat să-şi caute căciula.
Pe-a lui n a făsit-o şi a luat una veche de-a lui taică-său; pe urmă
a plecat la şcoală.
Şcoala era la capătul celălalt al satului, lingă bise rică. Cit a
mers Filipok pe uliţa lui, cîimi i-au dat
pace, îl cunoşteau. Dar cum a ajuns prin dreptul curţilor străine, a
sărit Jucika şi a început să latre; după Jucika a sărit şi Volciok, un
cîine mare de tot. Filipok a luat-o la fugă, cîinii după el Filipok a
început să ţipe, s-a împiedicat şi a căzut. Dmtr-o curte a ieşit un
mujic, a alungat cîinii şi s-a răstit la copil — încotro alergi aşa
singur, neastîmpăratule?
Filipok n-a răspuns nimic; şi-a sumes poalele hainei şi a început
să fugă din răsputeri. A ajuns lingă
şcoală. în cerdac nu era nimeni, dar dinăuntru răz bea larma
copiilor. Pe Filipok l-a cuprins frica: „Dacă învăţătorul mă
alungă?' 4 Se tot gîndeşte ce să facă. Să se întoarcă, vor sări cîinii
iar la el; să
intre în scoală. îi e frică de învătător. Tocmai atunci
**

trece pe lîngă şcoală o femeie cu doniţa în mînă şi-l întreabă:

Tu de ce stai aici, cînd toţi învaţă? Filipok n-a mai avut ce face
şi a intrat. în pridvor şi-a scos căciula şi a deschis uşa. Şcoala era
plină de copii. Fiecare spunea ceva cu glas tare, iar învăţătorul,
care purta un fular roşu la gît, se plimba prin mijlocul lor.
— Tu ce vrei? l-a întrebat el pe Filipok. Filipok şi-a strîns cu
putere căciula la piept şi nu
a răspuns nimic.
— Cine eşti?
Filipok tăcea mai departe.
— Nu cumva eşti mut?
Filipok s-a speriat aşa de tare, că n-a mai putut scoate o vorbă.
— Ei, dacă nu vrei să vorbeşti, pleacă acasă. Tare ar fi vrut
Filipok să răspundă, dar spaima îi
încleştase gura. S-a uitat la învăţător şi a început să plîngă. Atunci
învăţătorului i s-a făcut milă de el. L-a mîngîiat pe cap şi a
întrebat pe copii cine-i
băieţelul acela. »
— E Filipok, fratele lui Kostiuşka. De mult vrea să

meargă la şcoală, dar mama lui nu-l lasă, şi atunci a venit la

şcoală pe furiş.
— Hai. aşază-te în bancă lîngă fratele tău; şi am s-o rog pe
maică-ta să te lase la şcoală.
Apoi, învăţătorul a început să-i arate literele, dar Filipok le ştia
de mai înainte, ba putea să şi citească puţin.
—- Ia să văd cum îţi silabiseşti numele?
Şi Filip începu:
 — Pfe-i-pfi, le-i-li, pe-oc-poc.
Copiii rîseră.
— Bravo! a spus învăţătorul. Cine te-a învătat să citeşti?
Filipok a prins curaj şi a răspuns:
— Kostiuşka. Eu sînt deştept şi dintr-o dată am priceput tot!
Sînt grozav de deştept!
învăţătorul l-a întrerupt şi a spus:
— Nu te grăbi cu lauda; mai întîi învaţă.
De atunci Filipok a început să meargă şi el cu copiii la şcoală.
în româneşte de P r o f i r a S a d o v e a n u

SIMBURELE
Mama a cumpărat prune ca să le dea copiilor după masa de
prînz şi le-a aşezat pe o farfurie.
 Vania, care nu mai mîncase pînă atunci prune, le tot mirosea de
zor. Tare-i mai plăcea cum miros şi tare-ar mai fi vrut să le guste!
Tot dîndu-le aşa tîrcoale, băieţelul pîndi clipa cînd nu era nimeni
în odaie şi, nemaiputîndu-se stăpîni, înhăţă o prună si o mîncă.
 Cînd s-a apropiat ora prînzului, mama a număra prunele şi
văzînd că lipseşte una, i-a spus tatălui. Stăteau cu toţii la masă şi
tatăl a întrebat:

— Ia sâ-mi spuneţi, copii. Nu cumva a mîncât cineva din voi o

prună?
— Nu, au răspuns copiii în cor. Vania, roşu ca un rac, a spus şi
el:
— Nu, n-am mîncat-o eu!
— Că unul din voi a mîncat pe ascuns o prună, a mai spus tata,
nu-i frumos deloc, dar nu despre asta-i vorba. Nenorocirea-i alta.
Fiecare prună are
înăuntru un sîmbure. Si dacă cineva nu stie cum să
**
le mănînce şi înghite sîmburele, a doua zi moare. De asta mi-e
frică.
Atunci Vania. galben la faţă. a zis repede:
— Ba nu, că sîmburele l-am aruncat pe fereastră. Toţi au
izbucnit în rîs, iar Vania a început să
plîngă.

FETITA
SI CIUPERCILE
*

Două fetiţe se întorceau cu ciuperci acasă.

în drum, ele au trebuit să treacă peste o cale ferată. Crezînd că
trenul e departe, s-au urcat pe terasament, ca să treacă peste şine.
Deodată a şuierat locomotiva. Fetiţa mai mare a fugit înapoi, iar
cea mică a trecut în fugă linia ferată.

Sora cea mare i-a strigat celei mici:

— Nu veni îndărăt!
însă locomotiva era atît de aproape şi pufăia atît de tare, încît
fetiţa cea mică n-a auzit; a crezut că-i strigă să se întoarcă îndărăt.
A alergat înapoi peste şine, s-a împiedicat, a scăpat ciupercile pe
jos şi s-a apucat să le adune.
 Locomotiva era aproape. Maşinistul şuiera din ră sputeri.
Fetiţa cea mare striga întruna:
— Lasă ciupercile!
Cea mică însă înţelese că-i cere să le strîngă şi se tîra pe jos
după ele.
Maşinistul n-a putut opri locomotiva. Şuierînd din toate
puterile, a trecut peste fetiţă.
Fetiţa cea mare ţipa şi plîngea. Călătorii priveau îngroziţi de la
ferestrele vagoanelor, iar conductorul alerga la celălalt capăt al
trenului să vadă ce s-a întîm- plat cu fetiţa.
Dupa ce trenul a trecut, toţi văzură că fetiţa stătea întinsă între
şine cu faţa la pămînt şi nu se
mişca.
»

De abia cînd trenul s-a depărtat de tot. fetiţa a ridicat capul, s-a
sculat în genunchi, a adunat ciupercile şi a alergat la sora ei.
în româneşte de Va I e r i a S a d o v e a n u

FOCUL

Era în toiul secerişului. Bărbaţii şi femeile din sat se duseseră

cu toţii la cîmp. Acasă rămăseseră doar bătrînii şi copiii. într-una
din căsuţe era o bunică cu trei nepoţei. Bunica aprinsese cuptorul
şi se culcase să se mai odihnească. Pentru că o tot supărau
muştele, bătrîna şi-a tras pe faţă un ştergar şi de la o vreme a
furat-o somnul.
Una din nepoatele ei, Maşa (care n-avea decît trei anişori), a
deschis uşa cuptorului, a umplut un hîrb cu tăciuni aprinşi şi s-a
dus în tindă. Acolo erau rînduite mănunchiuri de paie anume
pregătite de femei pentru legatul griului în snopi. Maşa a aşezat
frumuşel tăciunii sub paie şi a început să sufle în ei. Cînd paiele
au luat foc, . fetiţa s-a bucurat tare mult.

A intrat în casă, şi-a luat de mîna frăţiorul pe nume Kiriuşka (un

băieţel de un an şi jumătate, care abia începuse să umble) şi i-a
spus: — Pliveşte şi tu, Kiliuska, ţe mai cuptol am făcut! Paiele
ardeau acum cu vîlvătaie mare si trosneau. Dar cînd tinda s-a
umplut de fum, Maşa s-a speriat şi s-a dus fuga înapoi în casă.
Kiriuşka s-a împiedicat de prag, a căzut în nas şi s-a pornit pe
plîns. Maşa l-a tras şi pe el, cum a putut, în odaie şi amîndoi s-au
ascuns sub laviţă. Iar bunicuţa dormea liniştită înainte şi nu auzea
nimic.
Cel mai mare dintre copii, Vania, un băieţel de opt ani, se juca
pe uliţă. Dar cînd a văzut că din tinda lor iese un fum gros, a
intrat fuga pe uşă, a
trecut cu chiu, cu vai prin fumul înăbuşitor, s-a năpustit în odăiţă
şi a început s-o zgîlţîie pe bunica. Bătrînica, toropită de somn cum
era, a uitat de copilaşi şi a zbughit-o pe uşă afară ducîndu-se fuga
pe la curţile oamenilor după ajutor.
în vremea asta Masa şedea pitită sub laviţă şi
tăcea mîlc. Numai frăţiorul cel mic ţipa cît îl ţinea gura,
pentru că-l durea năsucul. I I
Tocmai pe el îl auzi Vania. Fratele mai mare se uită
numaidecît sub laviţă, o văzu pe Masa şi-i strigă:
— Fugi!
Masa se năpusti în tindă, dar nu mai putu să treacă din
pricina focului şi a fumului şi se întoarse iar în odaie.
Atunci Vania deschise fereastra şi-i porun ci fetiţei să
sară afară. După ce ea se strecură cu greu prin ochiul
strîmt, Vania îl apucă pe cel mic ca să-l aducă şi pe el
spre geam. Dar micuţul era greu şi se opintea, plîngea şi-
l îmbrîncea cum putea pe Vania. Abia după ce căzu de
două ori, Vania îl trase la fereastră. Chiar atunci uşa
odăii luă şi ea foc. Dar cînd izbuti în cele din urmă să-i
scoată capul pe geam şi se pregătea să-l împingă afară,
copilaşul, acum foarte speriat, se agăţă cu mînuţele de el
şi nu voia cu nici un chip să-i dea drumul.
Atunci Vania îi strigă Masei:
— Trage-l de cap! Şi în acelaşi timp îl împinse
binişor din spate.
Aşa au izbutit să-şi scoată frăţiorul pe fereastră în
uliţă şi au scăpat cu toţii.
In româneşte de X e n i a S t r o e *

PISOIUL
asea şi Katia erau fraţi şi aveau o pisică. Pri măvara,
pisica s-a pierdut. Copiii au căutat-o peste tot. dar n-au
putut-o găsi. Odată se jucau lîngă ham bar şi au auzit, de
undeva de sus, un mieunat subţire. Vasea s-a urcat pe
scară, în podul hambarului, iar Katia sta jos şi întreba
mereu: I I
I I
 Ai găsit-o? Ai găsit-o? O bucată de vreme Vasea nu i-
a răspuns. în sfîr- şit i-a strigat: I I
Am găsit-o! E pisica noastră... şi are şi pisoi. Sînt aşa
de frumoşi! Vino încoace repede!
Katia a alergat în casă, a făcut rost de lapte şi i-a dus
pisicii.
Erau cinci pisoi. După ce au mai crescut puţin şi
 I I

au început să se mişte din colţul lor, copiii şi-au ales un

pisoi cenuşiu, cu lăbuţe albe, şi l-au luat în casă. Pe
ceilalţi pisoi mama i-a dăruit, iar pe acesta l-a lăsat
copiilor. Copiii îl hrăneau, se jucau cu el şM culcau în
pat cu dînşii.
într-un rînd au ieşit să se joace în drum şi au luat
pisoiul cu ei.
Vîntul spulbera paiele de pe drum şi pisoiul se
I I
juca cu firele de paie, iar copiii făceau haz privindu-1.
Mai apoi, ei au găsit pe marginea drumului măcriş, s-au
I I
apucat să-l culeagă şi au uitat de pisoi.
Deodată au auzit pe cineva strigînd tare: „înapoi,
înapoi!"^ şi au văzut un vînător venind în goana calului.
înaintea lui, doi cîini alergau să apuce pisoiul. Prostuţ
cum era, pisoiul, în loc să fugă, s-a lăsat la pămînt, şi-a
încovoiat spinarea şi privea ţintă căt re ei.
Katia s-a speriat de cîini, a început să ţipe şi a fugit.
Vasea s-a repezit într-un suflet spre pisoi şi a ajuns lîngă
el odată cu cîinii. Cînd cîinii erau cît pe ce să înşface
pisoiul, Vasea s-a trîntit cu burta peste el şi l-a acoperit.
Tocmai atunci s-a apropiat şi vînătorul şi a alungat
cîinii, iar Vasea a dus pisoiul acasă şi de atunci nu l-a
mai luat la cîmp.
în româneşte de P r o f i r a S a d o v e a n u

CÎINELE LUI IACOV

 I I

Un paznic avea o nevastă şi doi copii: un băieţel şi o

fetită. Băieţelul era de şapte ani şi fetiţa, dc cinci. Aveau
un cîine lăţos cu botul alb şi nişte ochi mari.
Odată, paznicul a plecat în pădure şi i-a poruncit
neveste-si să nu lase copiii să plece de-acasă fiindcă
toată noaptea au umblat lupii în jurul casei şi s-au dat la
cîine.
I I
 — Copii, să nu vă duceţi cumva 111 pădure! a spus
femeia, apoi s-a apucat să coasă. I I
îndată ce mama s-a aşezat la lucru, băiatul a îndemnat-
o pe surioara lui:
— Hai în pădure, ieri am văzut un măr plin de mere
coapte.
Fetiţa s-a învoit:
— Hai! Şi au fugit amîndoi în pădure.
După ce mama şi-a sfîrşit lucrul, a chemat copiii,
I I
dar ei n-au răspuns. Mama a ieşit pe prispă şi a început
să-i strige. Copiii, nicăieri. Bărbatul a venit acasăI şi a
I
întrebat: — Unde-s copiii? Nevastă-sa a răspuns că nu
ştie.

Atunci paznicul s-a supărat pe nevastă şi a aler gat să-

şi caute copiii.
 Deodată a auzit cîinele schelălăind. S-a repezit într-
acolo şi i-a văzut pe copii stînd sub un tufiş şi plîngind;
I I
iar lupul se încleştase cu cîinele şă-l sfîşie. Paznicul a
înşfăcat toporul şi a omorît lupul. Apoi a luat copiii în
braţe şi a fugit cu ei acasă.
După ce au ajuns acasă, mama a închis uşa şi s-au
aşezat cu toţii la masă. Deodată au auzit cum scheau- nă
cîinele la uşă. Au ieşit în curte şi au vrut să-i dea drumul
în casă, însă cîinele era însîngerat şi nu putea umbla.
Copiii i-au adus apă şi pîine. Dar el n-a vrut nici să
mănînce, nici să bea, ci numai le lingea manile. Pe urmă
s-a întins pe-o parte şi n-a mai scheunat. Copiii au crezut
că a adormit, dar cîinele murise.
în româneşte de P r o f i r a S a d o v e a n u

e ziua lui, Serioja a primit tot felul de daruri: titirezi,

cai, poze... însă cel mai de preţ dintre toate darurile a
fost capcana de prins păsări, pe care i-a dăruit-o unchiul
său. Capcana era făcută dintr-o ramă în care era prinsă o
plasă, cu o scîndurică deasupra. Pe scîndurică se
presărau seminţe şi capcana se punea afară. Cînd vreo
pasăre se aşeza pe scîndurică, scîn- dura se întorcea şi
pasărea se prindea în capcană. S-a bucurat mult Serioja
şi a alergat s-o arate mamei.
 Nu-mi place jucăria asta, i-a spus mama. Ce-ţi trebuie
ţie păsărele? De ce să le chinui? I I
Am să le pun în colivii. Ele au să cînte, iar eu am să le
dau de mîncare.

PĂSĂRICĂ

Apoi, Serioja a făcut rost de seminţe, le-a presărat

I I
pe scîndurică şi a aşezat plasa în grădină. Aici a stat mult
şi a tot aşteptat să vină păsărelele. Insă păsărilor le
I I
era
frică de dînsul şi nu se apropiau de plasă. Atunci, Serioja
s-a dus la masă şi a lăsat capcana în grădină. După masă,
cînd s-a uitat, capcana era închisă, iar în plasă se zbătea
o păsărică. Serioja s-a bucurat, a prins pasărea şi a dus-o
în casă.
 I I

— Mamă! Uite! Am prins o păsărică. Nu-i aşa că-i

o privighetoare? Vai, cum îi bate inima!
— E un scatiu, a spus mama. Bagă de seamă, nu-l
chinui. Ai face mai bine să-i dai drumul.
— Ba nu, am să-i dau apă şi mîncare.
 Serioja a pus scatiul în colivie şi două zile la rînd i-a
presărat seminţe, i-a schimbat apa şi i-a curăţat I
I
colivia. A treia zi a uitat de scatiu şi nu i-a mai schimbat
apa. Mama l-a dojenit:
Vezi, ai şi uitat de scatiu! Mai bine dă-i drumul! Ba
nu, de-acum înainte n-am să mai uit; chiar acum îi pun
apă şi îi curăţ colivia.
Serioja a vîrît rnîna în colivie şi a început să o cureţe;
scatiul, speriat, se zbătea, lovindu-se de gratii.
 I I

După ce a isprăvit treaba, băiatul s-a dus după apă.

Mama băgă de seamă că el a uitat să închidă uşiţa
coliviei şi a strigat după el:
Serioja, închide colivia, că zboară, şi dacă se izbeşte
se prăpădeşte păsărică ta.
Dar n-apucase mama să-şi sfîrşească vorba, că scati ul
găsise uşi{a. Bucuros, îsi desfăcu aripioarele şi zbură
prin odaie, spre fereastră. N-a văzut însă geamul, s-a
izbit în sticlă şi a căzut pe pervaz. I I
Serioja a luat în grabă păsărică şi a pus-o în colivie.
Scatiul nu murise încă, dar zăcea cu faţa în jos, cu aripile
desfăcute şi răsufla greu. Serioja l-a privit multă vreme,
apoi a început să plîngă.
— Mama, ce să fac acuma?
— Acum nu mai poţi face nimic.
Toată ziua Serioja nu s-a mişcat de lîngă colivie,
mereu cu ochii la scatiu; iar scatiul zăcea tot aşa cu faţa
în jos, răsuflînd greu şi repede. Cînd Serioja s-a dus la
culcare, scatiul mai trăia încă, însă multă vreme copilul
n-a putut adormi. Cum închidea ochii, îi apărea în gînd
scatiul, întins jos, abia suflînd. Dimineaţa, cînd s-a
apropiat de colivie, a găsit scatiul cu faţa în sus, cu
lăbuţele chircite, ţeapăn.
De atunci, Serioja n-a mai prins niciodată păsărele.
în româneşte de P r o f i r a S a d o v e a n u

LEUL
ŞI CĂŢELUŞA
Londra se deschisese o menajerie. Pentru vizita rea ei
se cereau bani ori cîini şi pisici, spre a se hrăni
sălbăticiunile aduse.
Cineva a vrut să vadă animalele; a prins pe stradă o
căţeluşă şi a adus-o la menajeria. I s-a dat drumul
înăuntru, să viziteze menajeria, iar pe căţeluşă au luat-o
şi au aruncat-o în cuşca unui leu, s-o mănînce. I
I
Căţeluşa şi-a adunat coada şi s-a ghemuit într-un colţ
al cuştii. Leul s-a apropiat de ea şi a prins s-o miroasă.

Căţeluşa s-a întins cu labele în sus şi a început să dea

din codiţă.
Leul a întors-o cu laba pe partea cealaltă.
Căţeluşa a sărit şi s-a aşezat în faţa leului pe lăbuţele
de dinapoi.
Leul a privit-o, a scuturat din cap şi n-a atins-o.
 Cînd stăpînul i-a aruncat în cuşcă porţia de carne, leul
a rupt o bucată şi i-a dat căţeluşei. I I
Seara, cînd leul s-a culcat, căţeluşa s-a întins lîngă
dînsul, punîndu-şi capul pe laba lui.
I I
De atunci căţeluşa a trăit la un loc cu leul, în « »
aceeaşi cuşcă. El mînca ce i se dădea şi nu se atingea de
I
căţeluşă, uneori se juca cu ea şi dormeau împreună. I
Odată un domn a vizitat menajeria şi şi-a recunoscut
căţeluşa; el l-a rugat pe proprietarul menajeriei să i-o
dea. Stăpînul s-a învoit şi a chemat căţeluşa s-o

scoată din cuşcă. Dar leul şi-a zbîrlit coama şi a răcnit.

Aşa au trăit leul şi căţeluşa un an întreg în ace eaşi
cuşcă, pupă un an însă, căţeluşa s-a îmbolnăvit şi a
murit. în ziua aceea leul nu s-a atins de mîncare, mereu
mirosea căţeluşa şi-o pipăia cu labele.
 Cînd a înţeles că a murit, a sărit în sus ca ars, s-a
zbîrlit, a început să-şi biciuiască coapsele cu coada,I I
s-a
năpustit în peretele cuştii şi a prins să roadă zăvoarele şi
podeaua.
Toată ziua s-a frămîntat, s-a zbătut în cuşcă şi a ur lat;
apoi s-a întins lîngă căţeluşa moartă şi părea că s-a
liniştit. Dar cînd stăpînul menajeriei a vrut să scoa tă
căţeluşa moartă din cuşcă, leul n-a îngăduit nimă- nui să
se apropie de ea.
închipuindu-şi că leul îşi va uita durerea dacă va
căpăta o altă căţeluşă, stăpînul i-a vîrît în cuşcă una vie.
Leul însă a sfîşiat-o imediat. După aceea a cuprins între
labe căţeluşa moartă şi a zăcut aşa cinci zile.
A şasea zi a murit şi leul.
în româneşte de P r o f i r a S a d o v e a n u

CÎINII POMPIERI

In oraşe, în timpul incendiilor, se întîmplă adesea să

rămînă în case copii care nu pot fi scoşi, fiindcă, de
frică, ei se ascund şi tac, iar din cauza fumului nu pot fi
văzuţi. I I

Pentru asemenea întîmplări, la Londra se dresează

cîini anume. Aceşti cîini îşi duc viaţa laolaltă cu
pompierii şi, cînd arde vreo casă, pompierii îi trimit
I I
să scoată copiii. Un astfel de cîine a salvat, la Lond ra,
doisprezece copii. îl chema Bob. I I
Odată s-a aprins o casă şi, cînd au ajuns pompierii la faţa
locului, le-a ieşit înainte o femeie. Plîngea şi

spunea că a rămas înăuntru fetiţa ei de doi ani. Pompierii

l-au trimis pe Bob. Bob a alergat pe scări şi a dispărut în
viitoarea fumului. După cinci minute s-a întors în fugă
cu o fetiţă pe care o ţinea cu dinţii de cămăşuţă. Mama
I I
a
luat-o degrabă în braţe şi a început să plîngă de bucurie
că fetiţa ei trăieşte. Pompierii au mîngîiat cîinele şi l-au
cercetat cu băgare de seamă dacă nu s-a ars cumva, dar
Bob se smucea să intre iar în casă. Pompierii au crezut că
mai este încă cineva înăuntru şi i-au dat drumul. Cîinele
a alergat şi s-a întors repede, purtînd ceva în dinţi. Cînd
au văzut ce a adus. toti au izbucnit în rîs: cîinele ţinea în
dinţi o păpuşă mare.
in româneşte dc V a i e r i a S a d o v e a n u

SĂRITURA
O corabie se întorcea acasă, după ce făcuse încon jurul
Pămîntului. Era o vreme liniştită. Toată lumea ieşise pe
punte. Printre oameni se învîrtea o maimuţă mare,
stîrnind hazul tuturor. Se strîmba, sărea, făcea tot felul
de lucruri comice, maimuţărea pe oameni şi, văzînd că
lumea se distrează pe socoteala ei, făcea şi mai multe
ghiduşii.
 I I

Deodată, maimuţa sări la băiatul căpitanului corăbiei,

un copil de doisprezece ani, îi smulse pălăria, şi-o puse
pe cap şi se căţără iute pe catarg. Toţi începură să rîdă,
băiatul însă, rămas cu capul gol, nu ştia ce să facă: să
rîdă şi dînsul ori să se supere?
 I I

Maimuţa se aşeză pe prima vergă a catargului, luă de

pe cap pălăria şi începu s-o rupă cu colţii şi cu unghiile.
Părea că îşi bate joc de băiat, se strîmba la el şi îl arăta
cu degetul. Băiatul striga la ea şi o ameninţa, dar
maimuţa continua să siîşie şi mai rău pălăria. Marinarii
rîdeau în hohote. Băiatul se înroşi, îşi lepădă hăinuţa şi
se avîntă pe catarg, după maimuţa. Căţărîndu-se pe
frînghie, ajunse într-o
I I
clipă la prima vergă. Cînd să apuce însă pălăria, maimuţa
se căţără mai sus. cu mai multă îndemîriare şi maiI repede
I
decît el.
— Nu-mi scapi tu! strigă băiatul, urcîndu-se după ea.
Maimuţa îl întărîtă din nou, suindu-se şi mai sus; pe
copil însă îl cuprinsese furia şi nu se lăsă biruit. In cîteva
clipe, amîndoi ajunseră în vîrful catargului. Acolo, sus,
maimuţa se întinse cît putu de tare şi, ţinîndu-se de
frînghie cu piciorul de dinapoi, atîrnă pălăria la capătul
ultimei vergi, după care se căţără chiar în vîrful
catargului, strîmbîndu-se şi rînjind de bucurie. De la
băiat şi pînă la capătul vergii, unde atîrna pălăria, erau
vreo doi coţi, aşa că nu putea ajunge la ea decît dacă ar fi
lăsat din mîini frîn- ghia şi catargul.
Copilul însă se înciudase peste măsură. Se desprinse
de catarg şi păşi pe vergă.
Pe punte, toţi priveau şi rîdeau de isprăvile maimu ţei
şi ale băiatului, însă cînd au văzut că el a lăsat din mînă
frînghia şi a trecut pe vergă ţinîndu-şi cumpăna cu
braţele, au înmărmurit cu toţii de spaimă.
Era de ajuns să dea greş cu un singur pas şi băiatul ar
fi căzut, zdrobindu-se de punte. Dar chiar dacă n-ar fi
făcut nici o mişcare greşită şi ar fi ajuns la marginea
vergii să-şi ia pălăria, i-ar fi fost foarte greu să se
întoarcă şi să ajungă din nou la catarg.
Toţi priveau în tăcere, aşteptînd să vadă ce are să se
întîmple.
Din mulţime, cineva nu-şi putu stăpîni un strigăt de
groază.
La acel ţipăt, băiatul se dezmetici, se uită în jos şi
începu să şovăie.
 în vremea asta ieşi din cabină căpitanul, tatăl
copilului. Avea cu el arma ca să împuşte pescăruşi.I I
Cînd
şi-a văzut băiatul pe vergă, a îndreptat puşca spre el şi a
început să strige:

în apă! Să sari imediat în apă! De nu, te împuşc!

Băiatul se clătină, dar nu înţelese. Ori sari ori te
împuşc!... Un, doi... I I
Dar n-apucă tatăl să strige ,,trei tk că băiatul şi sări,
avîntîndu-se cu capul în jos.
Copilul căzu în mare, ca o ghiulea de tun; şi pînă să-l
fi acoperit valurile, douăzeci de marinari au şi sărit de pe
corabie în apă. Peste vreo patruzeci de secunde — care
părură tuturor nesfîrşit de lungi- băiatul ieşi la suprafaţă.
Fu dus pe corabie.
Peste cîteva clipe, după ce dădu afară apa, pe gură şi
pe nas, apă înghiţită, începu să respire.
Cînd căpitanul văzu asta, scoase un suspin, ca şi cum
l-ar fi înnăbuşit ceva, şi alergă în cabină la el ca să nu-l
vadă nimeni plîngînd.
în româneşte de V a l e r i a S a d o v e a n u
 I I

ELEFANTUL
 I I

indian avea odată un elefant. Stăpînul îl hrănea prost şi-l

punea la munci multe şi grele. într-o zi elefantul s-a
înfuriat şi şi-a călcat în picioare stăpînul,
care a murit. Atunci soţia indianului a izbucnit în plîns,
şi-a adunat toţi copilaşii şi i-a împins în picioa rele
elefantului, zicîndu-i:
 — Le-ai ucis tatăl, ucide-i şi pe ei! Elefantul s-a uitat
la copii, l-a luat uşurel cu trompa pe cel mai răsărit
I I
dintre ei şi l-a aşezat pe grumaz.
Din ziua aceea elefantul l-a recunoscut de stăpîn pe
băiatul ales de el şi a ascultat de porunca lui.
în româneşte de X e n i a S t r o e
 I I

Corabia noastră ancorase la ţărmul Africii. Era o zi

minunată şi dinspre mare bătea un vînt răcoros. Spre
seară, însă, vremea s-a schimbat; s-a făcut zăduf şi, ca
dintr-un cuptor încins, bătea spre noi aerul fierbinte al
pustiului Sahara.
RECHINUL I I
înainte de apusul soarelui, căpitanul ieşi pe punte şi
strigă:
— Faceţi baie!
într-o clipă, marinarii săriră în apă, coborîră o pînză şi
o legară în aşa fel ca să alcătuiască o piscină.
Cu noi, pe corabie, erau şi doi băieţandri. Ei au sărit
cei dintîi în apă. însă locul de scăldat era prea strimt şi
au hotărît să iasă şi să se întreacă la înot în larg.
Se strecurau prin unde ca nişte şopîrle şi înotau din
toate puterile spre geamandura de deasupra anco rei.
Unul dintre ei a trecut înaintea tovarăşului său, dar
apoi a început să rămînă în urmă. Tatăl băiatului, un
bătrîn artilerist, stătea pe punte şi se uita cu plăcere la
copii. Cînd acesta a început să rămînă în urmă, tatăl i-a
strigat:
— Nu te lăsa! Ţine-te bine!
Deodată cineva pe punte scoase un strigăt:
— Rechinul! Şi îndată văzurăm şi noi, ceilalţi, pe
luciul apei, spinarea dihaniei.
Rechinul înota drept spre băieţi.
— înapoi! înapoi! întoarceţi-vă! Rechinul! începu să
^strige artileristul.
însă copiii nu-l auzeau. înotau mai departe, rîzînd şi
ţipînd tot mai tare şi cu mai mare plăcere.
Artileristul, alb ca varul, se uita neclintit la copii.
Marinarii coborîră o barcă, se aruncară în ea şi, vîslind
din toate puterile, se îndreptară spre băieţi; însă erau
încă foarte departe, pe cînd rechinul ajunsese la douăzeci
de paşi depărtare de copii.
 La început, băieţii nu văzuseră rechinul, nu înţele geau
strigătele. Pe urmă, însă, unul din ei privi îndă răt I şi toţi
I
auzirăm un ţipăt ascuţit şi văzurăm că amîndoi încep să
înoate în direcţii diferite.
Ca şi cum acel ţipăt l-ar fi trezit, artileristul s-a smuls
din loc şi a alergat la tunuri. Răsuci ţeava tunului, se lipi
de ea, puse fitilul şi ochi.
Toţi cîţi ne aflam pe corabie încremenisem şi aştep tam
să-vedem ce se va întîmpla.
Cînd se auzi bubuitura, îl văzurăm pe artilerist
 I I

prăbuşindu-se lîngă tun şi acoperindu-şi faţa cu mîini- le.

La mceput n-am putut vedea ce se întîmplase cu rechinul
şi cu băieţii, din pricina fumului din jur.
 I I

Dar după ce fumul se împrăştie deasupra apei, se auzi

un murmur, la început înăbuşit, apoi din ce în ce mai
tare, şi, în sfîrşit, izbucni din toate părţile un strigăt
puternic de bucurie.
Bătrînul artilerist îşi descoperi faţa, se ridică şi privi
spre mare.
 Pe valuri se legăna pîntecele galben al rechinului
mort. Peste cîteva minute barca ajunse lîngă băieţiI şi-i
I
aduse nevătămaţi la corabie.
fn româneşte de V a l e r i a S a d o v e a n u

POVESTEA
BĂIEŢELULUI
i

PE CARE L-A PRINS FURTUNA

ÎN PĂDURE
Cînd eram mic, m-au trimis odată în pădure după
ciuperci. După ce am ajuns în pădure, am cules
ciupercile şi am vrut să mă întorc acasă. Deodată s-a
făcut întuneric, a început să plouă şi să tune. M-am
speriat şi m-am aşezat sub un stejar mare. A scăpărat
I I
un
fulger aşa de tare, că m-au durut ochii şi i-am închis.
Deasupra mea a trosnit ceva şi a tunat. Pe urmă m-a lovit
ceva în cap. Am
căzut cu faţa la pămînt şi am rămas aşa pînă ce a stat
ploaia. Cînd mi-am venit în fire, picurau stropi din
copaci, cîntau păsărelele şi strălucea soarele. Stejarul cel
mare fusese doborît şi din trunchiul lui ieşea fum.
împrejurul meu erau numai aşchii de stejar. Hainele îmi
erau ude şi lipite de trup; în cap aveam un cucui şi mă
cam durea. Mi-am găsit şapca, am luat ciupercile şi am
alergat acasă. Acasă nu era nimeni. Am luat pîine de pe
masă şi m-am urcat pe cuptor. Cînd m-am trezit, am
văzut de pe cuptor că ciupercile mele erau gata fripte,
puse pe masă, şi că ai mei se pregăteau să le mănînce.
Am strigat: — Da' de ce mîncaţi fără mine? Cei din casă
au răspuns: ■ Păi, de ce dormi? Vino repede şi mănîncă.
fn româneşte de V a l e r i a S a d o v e a n u
 I I

VULTURUL

Un vultur si-a clădit cuibul în vîrful unui arbore înalt,

departe de mare. Aici şi-a scos puii,
 într-un rînd vulturul se întorcea în zbor, spre cuib, cu
un peşte mare în gheare. I I
Jos, la rădăcina copacului, lucrau mai mulţi oameni.
Cum au văzut peştele, au înconjurat copacul şi au prins a
striga şi a arunca în vultur cu pietre.
I I
Vulturul a scăpat peştele din gheare, iar oamenii
l-au ridicat de jos şi au plecat. ........................
I I
Pasărea s-a aşezat pe marginea cuibului, iar puişorii au
ridicat capetele şi au început să piuie: 11 cereau
de mîncare.
 I I

Vulturul era ostenit şi nu putea zbura din nou pînă la

mare; s-a vîrît în cuib, şi-a întins aripile peste vulturaşi,
i-a mîngîiat şi le-a netezit penele, rugîndu-i parcă să mai
aştepte puţin. însă au cît îi mîngîia mai mult, cu atît ei
ţipau mai tare. I I
Atunci, vulturul a zburat de lîngă ei şi s-a aşezat pe
creanga cea mai de sus a copacului.
Vulturaşii au început să ţipe şi să piuie şi mai jalnic.
Scoţînd şi el un strigăt puternic, vulturul şi-a întins
aripile cu greu şi şi-a luat zborul către mare.
S-a întors tîrziu, seara; zbura încet şi aproape de
pămînt. în gheare ţinea iar un peşte mare.
Cînd a ajuns lîngă copac, s-a uitat în j,ur dacă nu sînt
iar oameni prin preajmă şi, strîngîndu-şi repede aripile,
s-a aşezat pe marginea cuibului.
Vulturaşii au ridicat capetele, şi-au căscat ciocurile,
iar vulturul a sfîşiat peştele şi i-a hrănit pe rînd.
în româneşte de V a l e r i a S a d o v e a n u

LEBEDELE
zburau lebedele în stol, din tinuturile înshetate,
J » V—' * 7

spre ţările calde. Zburau peste mare. O zi şi o noapte au

zburat pe deasupra apei şi încă o zi şi o noapte, fără să se
odihnească. Pe cer era lună plină şi lebedele vedeau apa
albăstruie licărind jos, departe. Toate se istoviseră bătînd
din aripi, însă nu se opreau, ci zburau înainte. în frunte
zburau cele bătrîne şi voinice, în urmă, cele tinere şi mai
plăpînde. La urmă zbura cea mai tînără. Puterile îi
slăbiseră. Nu putea să zboară mai departe. Mai dădu o
dată din aripi şi, cu aripile desfăcute, se lăsă în jos. Co -
bora tot mai aproape de apă, tot mai aproape,
 I I

iar tovarăşele ei se zăreau tot mai departe, ca nişte fulgi

albi în lumina lunii. Strîngîndu-şi aripile, lebăda se lăsă
pe apă. Marea unduia sub ea, legănînd-o. Stolul de
lebede abia se mai zărea, ca o dungă albă pe cerul
limpede, şi abia li se mai auzea freamătul aripilor în
liniştea depărtării...
Cînd nu se mai văzu nimic, lebăda îşi plecă capul pe
spate şi închise ochii. Stătea nemişcată; numai marea,
săltînd şi coborînd valurile mari, o le găna uşor. înainte
de luminatul zorilor, un vîntuleţ uşor începu să mişte faţa
mării. Apa stropi^ pieptul alb al lebedei; atunci, ea
deschise ochii. în răsărit se înflăcărau zorile; luna şi
stelele păliseră. Lebăda răsuflă adînc, îşi întinse gîtul,
I I
desfăcu aripile şi, bătînd cu ele de cîteva ori apa, începu
să zboare.
Se înălţă din ce în ce mai sus si, cînd marea
»j~

rămase departe, în urmă, zbură înainte, înspre ţinu turile

calde.
Zbura singură, peste apele tainice, într-acolo unde
zburaseră şi tovarăşele ei.
în româneşte de V a l e r i a S a d o v e a n u