A FOST ODATA un imparat si imparatul asta zacea de multa vreme pe patul de suferinta.

Si
cum era la capatul puterilor, nimeni nu mai tragea nadejdea c-o sa poata birui boala care-l
mistuia. Cei trei feciori ai sai erau tare mirmiti ca nu se arata vreun semn de usurare a bolii, sintr-una din zile, coborind ei in gradina palatului, incepura a plinge cu lacrimi amare. Si iata
ca-n falea lor rasari un mosneag, care-i intreba de ce-s atit de indurerati. Flacaii isi descarcara
sufletul si-i povestira i im ca tatal lor, imparatul, zacea de amar de vreme j: ca acum se afla
pe pragul mortii, fiindca nici o doftorie rm-i adusese lecuirea.
Mosneagul grai atunci catre ei:
- Mai stiu eu un leac; ii zice apa vietii. Cine a bea dintr-insa pe data se inzdraveneste. Dar e
tare greu sa dai de leacul asta!
Atunci feciorul cel mare zise cu hotarire:
- Luntre si punte m-oi face si tot o sa-l gasesc.
Se duse la capatiiul imparatului si-i ceru ingaduinta sa porneasca in lume pentru a gasi apa
vietii, caci, spuse el, numai ea o sa-l inzdraveneasca din nou pe imparat.
- N-am sa ingadui una ca asta! raspunse imparatul. Mai bine lasa-ma sa inchid ochii, cu
sufletul impacat, decat sa stiu ca te pasc atitea primejdii....

Feciorul starui insa intr-atit, pana ce imparatul isi calca pe inima si-i dadu in sfirsit
incuviintarea. In sinea lui, feciorul cel mare insa gindea:
"De oi reusi sa dobindesc apa vietii, dintre toti fratii mei tata pe mine o sa ma indrageasca cel
mai mult si o sa ma inscauneze pe tronul imparatesc".
O porni deci in cea mai mare graba si, dupa ce calari el ce calari, cale lunga, nu gluma, se
nimeri sa-i rasara in drum un pitic, care-i striga inca de departe:

- Hei, fratioare, da incotro alergi asa zorit?

- I-auzi intrebare la piticul asta neghiob!... Il repezi cu trufie feciorul de imparat. Da ce,
trebuie sa-ti dau tie socoteala incotro ma duc?
Si-si vazu mai departe de drum. Pe prichindel il cuprinse minia la auzul acestor vorbe si abatu
asupra trufasului un greu blestem...
...Si numai ce se deschise in calea calaretului o vagauna... si cu cit inainta in ea feciorul de
imparat, cu atit se inghesuiau mai mult muntii. pana la urma, cararea se ingusta intr-atit ca nu
mai putu inainta nici macar un pas si nici sa intoarca armasarul, nici sa descalece nu mai fu
chip...
Si ramase astfel prins intre munti, ca intr-o capcana.

Ast timp, imparatul zacea pe patul lui de suferinta si-si tot astepta feciorul, care nu mai
venea...
Vazind ca frate-sau nu se mai intoarce, feciorul cei mijlociu isi lua inima in dinti si, intr-una
din zile, ii zise tatalui sau:

- Tata drnita, ingaduie-mi s-o pornesc si eu dupa apa vietii!

Dar in sinea lui isi spunea: ,,Daca fratele meu a pierit, mie o sa mi se cuvina acu tronul, de
izbindesc sa aduc leacul cel tamaduitor."
La inceput, imparatul nici nu voi sa auda de asa ceva, dar, la staruintele feciorului, trebui sa
incuviinteze.
Cel de-al doilea fecior al imparatului porni pe acelasi drum ca si fratele sau si-n cale sentimpla sa-i rasara acelasi pitic care 1 si riga inca de departe, intrebindu-l incotro se grabeste
atit de tare.
Si feciorul de impaiat ii raspunse la fel de trufas ca si frate-sau:

- Auzi ce indrazneste stirpitura asta sa-ntrebe!... Nu cumva trebuie sa-ti dau tie socoteala
incotro ma duc?!...
Si fara sa-i mai arunce o privire, dadu pinteni calului. Piticul abatu urgia blestemului asupra
trufasului si, curind, feciorul de imparat se trezi intr-o vagauna care-l prinse in ea, de nu mai
putu nici sa se intoarca si nici sa inainteze.
De, asa patesc totdeauna cei trufasi!
Vazind ca nici fratele cel mijlociu nu se mai intoarce, cel mic ceru, la rindu-i, invoirea de-a
porni sa caute apa vietii. Si, pana la urma, imparatul nu mai avu incotro si trebui sa-l lase si pe
el sa plece.
Porni flacaul cu inima usoara si se nimeri ca piticul sa-i rasara si lui in cale. Si intrebindu-l
acesta incotro merge asa de zorit, prislea opri calul drept in fata lui si-i raspunse plin de
cuviinta:

- Taica zace pe patul de moarte si-am pornit sa caut apa vietii, c-am auzit ca numai ea ar
putea sa-i fie de leac.
- Da , de gasit, stii unde s-o gasesti?

- Nu, asta n-o stiu... raspunse prislea cu mihnire.

- Pentru ca nu esti trufas si hain din fire ca fratii tai si te-ai purtat cum se cuvine, o sa te
indrum eu, ca sa poti dobindi apa vietii. Fatul meu, apa asta fara seaman izvoraste dintr-o
fintina care se afla. In curtea unui palat vrajit. Dar de patruns, n-o sa poti patrunde inauntru,

daca n-o sa ai vergeaua asta de fier si aste doua prim. Uite, eu ti le daruiesc. De vei bate de
trei ori cu vergeaua in poarta de fier a palatului, portile vor sari pe data din titini si s-or
deschide inaintea ta. Dar vezi de ia seama ca la intrare stau de paza doi lei, care se vor napusti
asupra-ti cu gurile flaminde... De vei zvirli fiecaruia cite-o piine, pe data s-or linisti si te vor
lasa sa treci. Grabeste-te apoi sa scoti apa din fintina mai inainte de a bate miezul noptii, ca de
n-o sa faci asa, poarta se va inchide si n-ai sa mai poti iesi de acolo!
Feciorul de imparat ii multumi din suflet piticului pentru bunatatea lui si, luind vergeaua si
piinile, o porni la drum. Si cand nimeri la palat totul se intimpla dupa cum il incredintase
omuletul. Poarta se dadu in laturi la cea de-a treia lovitura de vergea si, dupa ce flacaul potoli
leii cu piinile, intra in palat si se pomeni intr-o minunatie de sala, ca nici nu te mai vedeai in
ea de mare ce era... Stapinii acelui palat se aflau acolo, cufundati intr-un somn de vraja si,
dupa ce le scoase inelele din degete, prislea mai lua cu sine o sabie si o piine, pe care le gasise
la picioarele tronului. Apoi intra intr-o odaie si acolo afla o dalba fecioara, frumoasa cum e
soa- rele, care se bucura nespus cand il vazu venind. Se apropie ea de flacau si, sarutindu-l, ii
spuse c-a dezlegat-o de sub povara cea grea a blestemului si ca, drept multumire, ii va fi dat sa
domneasca peste imparatia ei. Si-i mai arata domnita ca, de se va intoarce pana intr-un an, isi
vor praznui nunta. Il lamuri apoi in ce loc se afla fintina cu apa vietii si-i dadu sfatul sa se
zoreasca si sa scoata apa mai inainte de a bate miezul noptii. Dupa asta, feciorul cel mic al
imparatului trecu mai departe prin alte incaperi, si iata ca nimeri intr-o odaie unde se afla o
frumusete de pat, cu asternutul proaspat intins, care parca numai pe el il astepta... Si cum se
simtea tare trudit, voi sa se mai odihneasca putin. Se cuibari el in pat si curind il cuprinse
somnul. Dormi, nu gluma, si cand se trezi, ce-i auzira urechile: ceasul batea douasprezece fara
un sfert! Sari in sus de tare ce se sperie, si, alergind intr-un suflet la fintina, scoase apa cu un
urcior care se afla pe o lespede si-o rupse la fuga. Si tocmai cand era gata sa iasa afara, ceasul
batu douasprezece si poarta de fier se-nchise cu atita putere, ca-i prinse din urma calciiul si-i
smulse o bucata din el.
Prislea nu lua in seama ce i s-a intimplat, fiind tare bucuros ca dobindise apa vietii. Si-n drum
se nimeri sa-i vina iarasi in cale piticul cel inimos. Vazind el sabia si piinea din miinile
voinicului, ii spuse:

- Lucru de mare pret ai dobindit, fatul meu! Cu sabia asta poti birui oricite ostiri ti s-ar punen cale, iar cu piinea asta poti satura o omenire intreaga, ca oricit ai manca din ea, tot intreaga
ramine.
Feciorul cel mic al imparatului n-avea insa inima sa se intoarca acasa, la tatal sau, fara de
fratii lui, si de aceea il intreba pe pitic:

- Dragul meu pitic, nu stii cumva pe unde-or fi fratii mei? Ca multa vreme s-a mai scurs de
cand au pornit dupa apa vietii si inca nu s-au intors...
- Ba cum sa nu stiu, raspunse piticul. Chiar eu i-am vrajit, drept pedeapsa pentru trufia lor. Si
acu stau zavoriti intr-o vagauna dintre doi munti...

Auzind cit de rau o duc fratii sai, flacaul se ruga cu atita staruinta de pitic, ca acesta se indura
de el si se invoi sa le dea drumul. Dar mai inainte de asta, ii atrase luareaaminte:

- Sa te feresti de ei cit oi putea, fatul meu, ca tare-s negri si haini la suflet!

Nu trecu o zi si iacata-i si pe fratii lui!...
Se bucura el revazindu-i, si le povesti de-a fir-a-par toate prin cite trecuse pana a dat de locul
vinde se afla apa vietii; cum a umplut un urcior cu apa cea tamaduitoare; cum a dezlegat de
sub povara blestemului pe-o mindrete de domnita, care s-a aratat gata sa-l astepte timp de-un
an, ca dupa aceea sa faca nunta; si cum o sa-i dea drept zestre toata imparatia...
Dupa ce sfirsi el de povestit, au pornit-o tustrei la drum. Mersera ei ce mersera, pana ce au
nimerit intr-o tara pustiita de razboi si foamete. Craiul acestor tinuturi se socotea ajuns la
aman, atita era de mare prapadul. Dar feciorul cel mic al imparatului il scapa de la ananghie,
dindu-i piinea, cu care acesta hrani si indestula tot norodul din acea tara. Si-i mai incredinta
prislea si sabia, ca sa-i biruie pe vrajmasi, astfel ca-n scurt timp craiului ii fu in putinta sa
introneze din nou pacea si linistea in tara. Dupa aceea, prislea lua inapoi piinea si sabia si
tustrei fratii isi urmara calea spre casa parinteasca. Vezi insa ca drumul era lung al naibii si
mai trebuira ei sa calce prin inca doua imparatii, inclestate ele asemenea in razboi si bintuite
de foamete. Feciorul cel mic al imparatului dadu fiecarui crai sa foloseasca piinea si sabia cit
or avea nevoie si, prin mila si omenia lui, fura scapate de la pieire noroadele din trei imparatii.
Dupa aceea, tustrei fratii se urcara pe-o corabie si pornira pe mare spre casa. In tot timpul
calatoriei, cei doi frati mai mari nu-si gasira linistea, si, cand ii cautai, sporovaiau intre ei,
plini de pizma:
- Tingaul asta cu cas la gura a avut un noroc chior de-a gasit apa vietii, si de acu e sigur ca
taica o sa-i dea lui pe mina imparatia, care de drept ni s-ar li cuvenit noua! Si uite asa, o sa ne
lase muritori de foame...
Gindira ei multa vreme ce sa faca, ce sa dreaga si, pana la urma, gasira in ce chip sa-l dea
pieirii. Intr-o seara statura la pinda pana ce prislea inchise ochii si, cand socotira ca doarme
adinc, numai ce varsara apa vietii intr-un urcior al lor, iar in urciorul flacaului pusera apa de
mare, sarata.
Intr-un sfirsit, au ajuns ei acasa, si cel mai mic dintre feciori se infatisa inaintea imparatului,
cu urciorul, ca maria-sa sa bea dintr-insul si sa se tamaduiasca. Dar cum apuca imparatul sa.
bea o inghititura de apa sarata, i se iacu si mai rau decat inainte. Si-n timp ce bolnavul se vaita
de moarte, cei doi frati mai mari venira pe ascuns la capatiiui lui si incepura al invinui pe cel
mic car fi vrut sa-si otraveasca tatal, pe cand ei ii aduceau cu adevarat apa vietii. Ii intinsera
urciorul si abia apuca imparatul sa bea citeva inghitituri, ca si simti cum i se duce boala si se
insanatoseste. Si, pasamite, deveni iar om zdravan si in putere, ca-n zilele tineretii.
De cand tinjeau fratii cei mari sa se intimple una ca asta, sa mi ti-l poata juca pe degete pe
prislea! Dupa ce vazura ca planul lor cel miselesc a izbindit, se dusera la el si, iuindu-i in ris,
ii spusera:

- De, noi nu zicem ca n-ar fi adevarat c-ai gasit apa vietii, dar asa e pe lumea asta: unii s-aSeg
cu osteneala, iar altii cu rasplata. Trebuia sa fii si tu mai intelept si s-o pazesti mai bine, ca tiam luat-o de sub nas, pe cand dormeai pe corabie... Si mai afla ca, de-acu intr-un an,, unul din
noi se gateste s-o ia pe domnita cea frumoasa de nevasta... Vezi insa de sufla vreun cuvint fata
de tata ca al tau e dracu L. El tot n-o sa-ti dea crezare si-o sa avem noi grija sa te mai vezi si
scurtat de cap. Da de esti cuminte si-ti tii limba, treaca de la noi, iti lasam viata!
Imparatul cel batrin era grozav de inversunat impotriva celui mai mic dintre fiii sai si clocotea
de furie la gindul ca acesta voise sa-i curme viata. Ca sa fie invatatura pentru toti, porunci sa
se adune de-ndata la palat curtenii cei mai de seama pentru un sfat grabnic si, dupa ce
chibzuira ei cit chibzuira, se lua hotarirea ca feciorul cel mic al imparatului sa fie ucis in taina.
Intr-una din zile se intimpla ca prislea sa plece la o vinatoare, si un vinator de-al imparatului
primi porunca sa-l insoteasca si sa-i faca de petrecanie in padure. Dar bietul flacau nu banuia
nimic din ce pusese ia cale taica-sau...
Cind au ajuns hat-departe, in adincul padurii, numai ei doi, singuri-singurei, vinatorul odata se
intuneca la fata si arata atit de trist, de parca l-ar fi incercat o mare nenorocire.
- Dragul meu vinator, da ce-i cu tine?... Ce griji te apasa de te-ai innegurat asa? il intreba
flacaul cu prietenie. Vinatorul dadu sa raspunda, dar se opri incurcat. pana la urma, insa, nu-si
putu tine ascunse gindurile care-l mistuiau:

- Nu mi-e ingaduit sa-ti spun, si totusi trebuie... Auzindu-i vorbele ciudate, flacaul il indemna
cu blindete:

- Hai, spune deschis despre ce e vorba si, de-o fi nevoie, o sa te iert!

- Afla, dar, marturisi vinatorul, ca trebuie sa te impusc, imparatul, stapanii meu si tatal
domniei tale, ini-a poruncit sa-ti iau viata.
Flacaul se sperie de grozavia celor auzite si incerca sa-l induplece pe acela care urma sa-i fie
calau: - Dragul meu vinator, cruta-mi viata, rogu-te, si-o sa-ti daruiesc hainele mele domnesti,
iar tu sa-mi dai in schimb hainele tale cele ponosite.
Vinatorul ofta din greu si vorbi la rindul lui:

- Asta am s-o fac cu draga inima, ca tot nu m-as fi indurat sa te dau mortii!...
Schimbara apoi hainele intre ei si vinatorul o porni spre palatul domnesc, iar printul se afunda
tot mai mult in adincul padurii.
Peste citava vreme sosira la curtea batrinului imparat trei harabale incarcate cu aur si pietre

pretioase pentu fiul cel mic. Cerceta imparatul de la cine sunt si pentru care pricina si afla el,
de la oamenii care insoteau darurile, ca au fost trimise de catre cei trei imparati care si-au
doborit dusmanii cu sabia feciorului sau si au astimparat foamea norodului din tarile lor cu
piinea data de el. Si ca in acest chip gindisera sa-si arate macar pe putin recunostinta pentru
binele facut.
Si deodata parca se lua un val de pe mintea imparatului: "Oare nu cumva e nevinovat feciorumeu?"
Si nu se putu stapini sa nu spuna si curtenilor ceea ce-l rodea:

- O, de-ar mai fi in viata, ce mi s-ar mai bucura inima! Rau imi pare foarte si amar ma caiesc
c-am poruncit sa fie dat mortii!...
Dar in adinca tacere, care urma vorbelor sale, se auzi un glas... Era al vinatorului.
- Mai traieste, maria-ta, mai traieste!... Ca nu m-a rabdat inima sa indeplinesc porunca
inaltimii voastre!
Si vinatorul incepu a-i povesti imparatului, de-a fir-a-par, tot ce s-a intimplat atunci.
Auzind imparatul cum s-au petrecut lucrurile, i se lua o piatra de pe inima si porunci sa se
vesteasca de indata, in toata lumea, ca fiului sau ii e ingaduit sa se intoarca oricind acasa si ca
va fi primit cu toata cinstea cuvenita rangului sau.
Poate ca acum s-ar cadea sa spunem citeva cuvinte si despre domnita. Iaca, sa incercam a ne
intoarce si la ea...
Nemaifiind mult pana sa se incheie anul cel juruit, domnita porunci sa se dureze in fata
palatului un drum numai si numai din aur. Iar dupa aceea le puse-n vedere slujitorilor sai ca,
de vor vedea venind spre palat un voinic care-o calari de-a dreptul pe drumul de aur, sa stie cu
totii ca acela e mirele cel mult asteptat... Si ca se cuvine a fi primit cu tot alaiul si toata
cinstirea. Iar de va calari vreunul pe langa drum, sa nu-l lase sa intre, ca nu-i mirele cel
adevarat. Cum timpul de un an aproape ca se scursese, cel mai mare dintre feciori socoti ca ar
fi cazul s-o porneasca degraba spre palatul domnitei si, dindu-se drept acela care-o smulsese
de sub povara blestemului, s-o ia de nevasta si sa mai dobindeasca, pe deasupra, si tronul
imparatesc. Porni deci la drum, si cand se pomeni in fata palatului si vazu drumul cu totul: si
cu totul de aur, isi spuse, in sinea lui: "Mare pacat as savirsi daca as mina calul pe asa drum!"
Si cotind-o alaturi, pe dreapta, isi indemna bidiviul sa meraga mai departe. Dar cand fu in
dreptul portii, slujitorii il luara cu gura ca n-ar fi mirele cel adevarat, ci un inselator, si-l zorira
sa-si vada de drum.
Nu trecu multa vreme si-o porni si feciorul cel mijlociu in petit. cand ajunse la drumul de aur,
calul fu cit pe ce s-o apuce pe acolo, dar flacaul isi zise in sine: "Mare pacat ar fi ca fugarul
meu sa toceasca cu copitele asemenea bogatie!" Si, strunind calul, coti si o lua alaturi, pe
stinga. Dar cand fu in dreptul portii palatului, slujitorii il luara cu gura ca n-ar fi mirele cel
adevarat, ci un inselator, si-l indemnara sa-si vada cit mai repede de drum.
Sa tot fi ramas o zi-doua pana se implinea anul, cand o porni si feciorul cel mic spre palatul
domnitei, tocmai din ascunzisul lui din afundul codrului. Se zbuciumase el mult daca sa se

duca ori ba, dar, pana la urma, socoti ca langa aleasa inimii lui o sa gaseasca alinare si-o sa
uite de toate suferintele. Porni deci la drum, si-n tot acest timp gindurile ii alergau mereu la
ea. De-ar fi putut sa zboare, ar fi zburat ca vintul si ca gindul, numai sa fie cu o clipa mai
devreme langa draga lui. Nu cata nici in dreapta, nu cata nici in stinga, robit numai si numai
de dorul lui... Si cand ajunse la drumul de aur, nici nu-l vazu, cum era sa-l vada! Calul o apuca
de-a dreptul prin mijlocul drumului si slujitorii, vazind pe unde o ia fugarul, isi dadura
numaidecat seama ca acum sosea intr-adevar mirele cel mult asteptat. Deschisera larg portile
si domnita il intimpina cu mare bucurie pe acela care o smulsese de sub puterea blestemului.
Si-i arata din nou ca-l socotea ca pe mintuitorul ei si ca pe stapanul de drept al imparatiei.
Apoi se praznui o nunta ca-n povesti, si fericirea mirilor nu mai cunoscu margini.
Dupa zilele nuntii, domnita ii povesti feciorului de imparat ca taica-sau ii catase urma peste
tot si ca daduse veste in lung si-n lat ca si-a iertat fiul. Auzind flacaul aceasta, o porni intins la
drum, si, odata ajuns acasa, ii povesti imparatului pe indelete eit de mirsav l-au inselat fratii
sai cei mari si din ce pricina a trebuit sa taca atita vreme. Se mihni peste masura imparatul de
ciinosenia celor doi fii ai sai si dadu de indata porunca sa li se plateasca asa cum se cuvine
pentru faptele lor.
Dar vezi ca fratii cei haini apucasera sa fuga pe-o corabie si, cum stiau ce-i asteapta, nu s-au
mai reintors niciodata la palatul imparatesc.