Cine inventeaza regulile de buna purtare?

De unde a plecat codul bunelor maniere si de

ce trebuie pastrata o asa-zisa eticheta in societate? Cei care stabilesc, preiau si transmit
mai departe aceste norme sunt licentiati ai vreunei scoli inalte de bune maniere? Trebuie
acesti oameni sa promoveze vreun test al Inaltei Societati, inainte sa isi disemineze legile
referitoare la felul in care ar trebui si nu ar trebui sa ne purtam “civilizat”? De unde vin
normele, mai este nevoie de ele si ce anume ne determina sa le respectam inca... cel putin
pe unele dintre ele?
Prima carte propriu-zisa de bune maniere se crede ca a fost scrisa in preajma anului 2.400
i.Hr. de catre edilul Egiptului Ptah-hotep, primul ministru din perioada de domnie a lui
Djedkare Isesi in cea de-a Cincea Dinastie. Bazele codului bunelor maniere - cum il
cunoastem astazi - se intrevad in Antichitate, atunci cand s-a inventat un spatiu civic al
gestului (agora, forumul, teatrul), precum si arta utilizarii lui, arta oratoriei. Anticii
puneau un accent deosebit pe miscarile corpului, deoarece ei considerau ca prin
acestea individul isi exprima nobletea si perfectiunea spiritului. Gesturile trebuia sa
urmeze o linie mediana, sa nu fie nici domoale, dar nici foarte iuti - de fapt, aceasta si
exprima faimosul proverb roman: "mediocritas optima est" sau una dintre legile pastrate
la Templul lui Apollo din Dephi: "Nimic prea mult".
Evul Mediu a venit cu o perceptie usor diferita - gesturile erau expresia unei realitati
ascunse, descriau interiorul persoanei, ii caracterizau sufletul, viciile, slabiciunile si
virtutile. In exteriorul corpului, printr-o atitudine disciplinata a gesturilor, omul se putea
modela, putea deveni mai bun.
Astfel, se simte influenta pe care viziunea crestina asupra unei divinitati omnisciente si
omniprezente o avea asupra oamenilor - omul, chiar daca este lipsit intr-o conjunctura de
compania semenilor sau, este totusi supravegheat in permanenta de Dumnezeu, iar
gesturile sale nu-i mai vizeaza doar pe ceilalti, ci si un transcendent, fata de care trebuie
pastrata o anumita tinuta. Poate tocmai de aceea, inclusiv astazi, se considera ca
manierele trebuie respectate indiferent daca individul se afla in spatiul public sau in
intimitate. Fireste, functia ordonatoare si morala a gesturilor si-a mai pierdut din
substanta, odata cu trecrea timpului, si multe din normele care guvernau societatea in
perioada medievala au capatat (doar) valente metaforice.
In zilele noastre, suma acestor gesturi, insumate in codul bunelor maniere, nu mai
reprezinta un instrument de a izbavi sau a condamna un individ, ci se constituie intr-un
mijloc de a comunica cu ceilalti, reprezinta o facilitate de a afisa simpatiile si antipatiile,
de a lua contact cu ceilalti fara agresivitate, de a trece prin lume fara a deranja. Fata de
Antichitate si Evul Mediu, cand disciplina, ordinea si ierarhia erau impuse de respectul
acordat formei, spiritului si ratiunii, in prezent accentul este mutat aproape exclusiv pe
materie, pe corp si pe pasiune.
Respectarea aproapelui
Lipsa politetii din societatile actuale (liberale, deschise, extrem de permisive) are o
explicatie foarte intemeiata: dintotdeauna bunele maniere au coexistat cu tentatia
oamenilor de a se opune regulilor impuse de politete, deoarece, la o prima vedere, acestea
par restrictive, inutile si inventate sa ingradeasca libertatea de exprimare a individului.
Dar, dupa o scurta experienta de viata, multi oameni sunt nevoiti sa accepte ca bunele
maniere nu sunt deloc de prisos, ci ca acestea contribuie in mod substantial la traiul in
bune conditii cu ceilalti.
Bunele maniere n-au fost incorporate in mod arbitrar in unele norme sociale. Ele au
radacini intr-un sentiment profund, in acea armonie dintre comportament si etica, dintre
frumusetea caracterului uman si moralitatea sa. Confucius, faimosul intelept chinez (551
- 479 i.Hr.), spunea ca virtutea nu reprezinta nimic daca nu se naste din curtoazie, adica
din inima. Omul va avea un comportament natural si agreabil, adica o purtare civilizata,
numai respectind niste reguli care s-au impus si s-au codificat de-a lungul timpului.
Codul manierelor elegante este alcatuit dintr-o multime de legi, de fapt de conventii,
avand, toate, un numitor comun: a nu-l deranja si a nu-l inoportuna pe semenul tau, ci,
dimpotriva, a-l face sa se simta bine in preajma ta. Paradoxal, acesta este si principiul
fundamental pe baza carora s-au construit societatile moderne si deschise de
astazi: "Libertatea mea se termina acolo unde incepe libertatea celuilalt", cum scria si
filosoful John Stuart Mill, in urma cu 150 de ani in urma.
Probabil, nu este pentru nimeni o surpriza faptul ca originile normelor de buna purtare de
astazi isi afla originile in curtile regale franceze din secolele XVII - XVIII. De fapt,
etimologia cuvantului "eticheta", in sensul cunoscut de toata lumea, are la origine o
interdictie. In noul parc de la Versailles, gradinarul-sef al regelui Ludovic al XIV-lea a
asezat inscriptii prin care cerea sa nu ii fie calcate peluzele proaspat insamantate. Cum
acestea erau adesea ignorate de nobilimea neatenta, omul a obtinut din partea Majestatii
Sale un decret care stipula respectarea "etichetelor". Astfel, cuvantul a intrat in limbajul
curent pentru a desemna o comportare conforma anumitor norme.
Mai apoi, manierele moderne se cristalizeaza in eticheta americana, prin Regulile
Civice ale lui George Washington (1732-1799), dar cea mai de succes popularizare a
manierelor a fost intreprinsa de catre autoarea Emily Post, in 1922, prin publicarea
lucrarii "Eticheta - in Societate, in Afaceri, in Politica si Acasa". Cartea a devenit un best-
seller si a pavat drumul succesorilor sai in continuarea promovarii bunelor maniere.
Politetea pe harta
Odata cu inceputul existentei sale sociale, umanitatea a impus norme de comportament in
toate domeniile esentiale ale vietii: hrana si vestimentatia, relatiile dintre sexe si dintre
clase, corespondenta, intampinarea oaspetilor si multe alte sfere de activitate sociala.
Comportamentul in aceste ocazii a fost codificat in reguli precise, nerespectarea lor
atragand dupa sine excluderea din categoria sociala de apartenenta. Indiferent de epoca si
de oranduire, politetea a fost considerata indispensabila traiului in comun, chiar daca
obiceiurile manifestarii ei variau din punct de vedere regional.
In Germania, spre exemplu, s-a renuntat la sarutarea mainii femeilor, dar s-a extins pana
la obsesie deprinderea de a fi punctual. Tot aici, cu exceptia meselor oficiale si a cazului
cand exista personal de serviciu, invitatii contribuie in comun la debarasarea mesei, la
spalarea veselei folosite, fara ca gazda sa se simta in vreun fel jignita.
In Cehoslovacia, unde curatenia apartamentelor este de-a dreptul impresionanta, gazda
are intotdeauna pregatita pentru musafiri o adevarata colectie de papuci noi si comozi in
care invitatii sa isi odihneasca picioarele.
In Canada, ca si in alte parti, exista obiceiul de a oferi flori in numar par, asa cum la
romani un buchet trebuie sa aiba neaparat un numar fara sot de fire, cu exceptia acelora
adresate inmormantarilor.
Fireste ca, prin repetitie si transmitere din generatii in generatii, normele care tin la baza
de o anumita eticheta devin obiceiuri reprezentative ale unor grupe de oameni si chiar ale
unor natiuni. Oamenii au obiceiuri bune si rele, iar cum obisnuita este a doua noastra
natura, obiceiurile sunt foarte importante pentru convietuire si pentru obtinerea unui
echilibru in raporturile sociale.
Top 10 “de ce?”
1) De ce barbatul trebuie sa mearga, alaturi de femeie, pe partea exterioara a drumului?
Originile acestui obicei de buna purtare, dar si de precautie, nu au o incadrare foarte
precisa in istorie, dar fac referire la prevenirea expunerii damei in fata eventualelor
pericole ce ar putea veni dinspre exteriorul drumului. Unii considera ca astfel, daca un
vehicul ar trece in viteza pe drum, foarte aproape de trotuar, barbatul si nu femeia ar fi cel
stropit de eventualele balti si noroaie. De asemenea, din acea pozitie, barbatului i-ar fi
mai usor sa isi apere compania feminina, trimitand-o mai lesne la adapost si, inca o data,
ferind-o de expunerea in calea primejdiei.
2) De ce dau barbatii "noroc" cu mana dreapta atunci cand se intalnesc?
Trebuie mentionat ca in trecut, gestul de a da mana diferea un pic de forma sa de
astazi. Barbatii isi prindeau reciproc bratele drepte din zona antebratelor, pentru a pipai
atat palma cat si maneca, cautand existenta unei eventuale arme. Sigur ca aceasta putea fi
ascunsa in mana stanga, dar cum cei mai multi oameni sunt dreptaci, se considera ca
nimeni nu ar risca sa foloseasca mana stanga pentru a injunghia pe cineva. Stangacii erau
priviti cu ochi rai, deoarece te puteau injunghia in timp ce iti strangeau mana. Mai
mult, in diverse societati medievale, inainte de aparitia hartiei igienice, exista obiceiul ca
oamenii sa isi foloseasca mana stanga pentru a se curata la dos. De aceea, aceasta era
considerata murdara si, in consecinta, niciodata intrebuintata pentru salut.
3) De ce ridica barbatii palaria atunci cand saluta?

Descoperirea capului denota in sine un gest de smerenie si respect, infatisandu-l pe omul

dinainte asa cum este el, la statura cu care a fost inzestrat. Totusi, manifestarea pare sa
aiba radacini foarte clare in trecutul nu foarte indepartat al civilizatiei umane, reiterand
obiceiul de ridicare a coifului prin care cavalerii, la sfarsitul unui turnir, isi descopereau
chipul, spre a fi recunoscuti si adulati de public.
4) De ce barbatul intra primul in restaurant?

Este unul dintre putinele locuri unde "lipsa de politete" este o virtute. Explicatia este
simpla. De regula, cand se deschide usa restaurantului, oamenii din local isi vor indrepta
privirile spre intrare.Barbatul intra primul, tocmai pentru a feri femeia care il insoteste, de
privirile indiscrete. La masa, gentlemanul ii va oferi damei scaunul cu spatele spre sala.
Astfel, va putea manca linistita, nederanjata fiind de privirile curiosilor.
5) De ce spunem "Noroc" sau "Sanatate" atunci cand cineva stranuta?
Prezenta acestui gest este discutabila in "topul" de fata, deoarece, conform normelor de
buna purtare, daca cineva stranuta in imediata noastra vecinatate, comportamentul corect
este ignorarea momentului si evitarea oricarei remarci, ca si cum nimic nu s-ar fi
intamplat. Totusi, in acceptiunea generala, este consideat un gest de buna credinta sa faci
aceasta "urare" persoanei ce da semene de guturai. Originile? Oarecum multiple. In anul
77 d.Hr., oamenii credeau ca stranutul cauzeaza pierderea sufletului sau incetarea batailor
inimii, asa ca "Fii binecuvantat!" ("Noroc, sanatate" la romani) era folosita ca o formula
menita sa previna aceste nenorociri. In plus, in vremurile de demult, medicina era
rudimentara si facuta dupa ureche, oamenii mureau adesea din simple gripe sau raceli si o
astfel de urare avea o insemnatate mult mai mare decat astazi, fiind inzestrata, in
constiinta oamenilor, cu puteri oarecum vindecatoare.
6) De ce barbatii le ofera flori femeilor?
Explicatia este mai degraba respingatoare, dar se pare ca acest obicei este originar din
Evul Mediu. Atunci, igiena corporala era neglijata pentru ca baia era considerata ceva
murdar (crestinii disociindu-se de bunele obiceiuri ale romanilor), fiind un eveniment
care se intampla aproximativ o data pe an, iar florile aveau menirea de a indeparta izurile
neplacute ale doamnelor. Avem de a face, aici, mai mult cu o forma de politete interesata,
barbatii facandu-si, mai degraba, lor insisi un serviciu, prin oferirea de flori parfumate
femeilor cu mirosuri... tari.
7) De ce nu trebuie sa ne descaltam atunci cand mergem in vizita si de ce trebuie sa le
cerem oaspetilor nostri acest lucru?

Precum in cazul oferirii de flori, si evitarea descaltarii provine tot din Evul Mediu si este
un obicei care tine tot de cauza indepartarii eventualelor mirosuri neplacute care ar putea
emana din picioarele goale. In plus, invitatul poate avea parte de un accident nefericit,
cum ar fi o soseta rupta si degete la vedere, o situtie jenanta pentru toti cei prezenti.
8) De ce barbatul trebuie sa intre primul in taxi?
Poate parea o pornire paranoida, dar raspunsul este: de teama ca nu cumva taximetristul
sa porneasca in tromba cu domnita! Perspectiva nu este foarte hilara nici astazi, avand
premise plauzibile, insa aceasta precautie isi gaseste o justificare solida in vremurile
medievale ale curtezanelor si amorezilor de tip Cassanova. Nu de putine ori, acesti
amanti perfecti s-au substituit rolului de birjari ai unor calesti sau trasuri, pentru a le fura
aristocratilor, chiar de sub nas, pretuitele "achizitii" feminine. Ca sa evite asemenea
surprize neplacute, domnii s-au gandit sa isi dea lor insisi intaietatea la "imbarcari",
tendinta pastrata pana in zilele noastre.
9) De ce punem mana la gura atunci cand cascam?
In afara faptului ca multa lume nu mai are acest bun obicei si ca explicatia sa evidenta
este neexpunerea interiorului cavitatii bucale spre vazul tuturor, aceasta grija de a ne
acoperi gura atunci cand cascam are la baze o superstitie destul de veche. Ca si in cazul
stranutului, si in cel al cascatului oamenii de odinioara vedeau pericolul eliberarii
sufletului din corpul uman sau patrunderea necuratului in acesta. De aceea, printr-o
metoda pe cat de simpla, pe atat de eficienta, astuparea gurii cu mana inlatura eficient
aceste ingrijorari.
10) De ce era un mare sacrilegiu ca glezna unei femei sa fie vazuta de un barbat, altul
decat sotul sau?
La sfarsitul secolului al XIX-lea, in anumite tari din Europa, se nasteau chiar dueluri pe
viata si pe moarte pentru un astfel de eveniment, care astazi pare de-a dreptul ridicol. Cu
atat mai caraghioasa pare situatia, cu cat decolteul generos al femeilor, nu doar "avea
voie", dar era musai sa fie arborat fara nicio grija, in toata plenitudinea lui, in vazul
lumii... de dragul expunerii bijuteriilor. Piciorul, in schimb, era acoperit intotdeauna cu
ciorap, fiind considerat, pe atunci, un fel de organ intim al femeilor, motiv suficient ca
surprinderea sa cu privirile sa nasca tragedii.
Secretul unui comportament agreabil si civilizat in societate se poate obtine prin
decantarea bunelor obiceiuri filtrate si adaptate de la o generatie la alta. Familia, scoala,
anturajul au un rol capital in formarea unei existente normale a oricarui individ. Un
adevar cunoscut, dar neasimilat suficient, spune ca drumul libertatii trece prin cultura.
Care sunt, de fapt, lecţiile esenţiale din primii șapte ani de viață?
Răbdarea: când îl învăţăm pe copil să aştepte liniştit, să amâne satisfacerea unei plăceri, să îşi urmeze scopul cu perseverenţă,
să nu bată din picior pentru că „toate” i se cuvin doar lui, am pus o piatră extraordinară la temelia caracterului sau.
Bunătatea: una din primele lecţii pe care i le-am dat fiului meu, şi a prins, în parte pentru că a văzut exemplul în familie, în parte
datorită firii lui sensibile, a fost să nu râdă niciodată de nimeni. L-am învăţat să se poarte frumos cu copiii, mai ales faţă de cei cu
nevoi speciale, să nu râdă, ci să poarte de grijă.
Să nu invidieze: cunoaşteţi adulţi care reuşesc să aibă o relaţie omenească cu cineva doar atunci când respectivul este… un pic
mai prejos decât ei? Altfel, sunt roşi de invidie. Noi, ca părinţi, trebuie să fim cu luare aminte, să nu comparăm, să nu încurajăm
excesiv spiritul de competiţie. Cel mic e bine să înveţe că îşi este suficient sieşi exact aşa cum este, iar darurile şi avantajele
altora nu-i vor ştirbi din calităţile lui.
Bună cuviinţă: este una dintre lecţiile de la sine-înţelese pentru cei şapte ani de-acasă. Însă doar o mamă vă poate spune cât de
dificil e ea de predat, cât de multă consecvenţă îţi trebuie să îi predai copilului bune maniere, respect pentru oameni şi bunurile lor
şi o purtare frumoasă în public. Din nou, pilda comportamentului părinţilor va vorbi mai mult decât o mie de cuvinte.
Să nu îşi urmărească doar propriul interes: de obicei ne învăţăm copiii să facă orice ca să le fie bine, iar un astfel de sfat pare
ciudat. Atunci când îl învăţăm pe cel mic să vadă şi folosul celuilalt, să lucreze în echipă, să se bucure de binele celui de lângă el,
într-un cuvânt, să fie altruist şi empatic, i-am dat un dar nepreţuit pentru toată viaţa! L-am învăţat să semene sămânţă de prieten!
Autocontrolul: este una dintre cele mai preţioase lecţii. Ce bine-ar fi dacă toţi am reuşi să ne-o însuşim. Eu recunosc că îmi
lipseşte: este unul din lucrurile pe care vreau să le consolidez în mine în următoarea perioadă. Visez la un corp mai suplu (dacă
îmi voi controla pofta de mâncare), visez să fiu o mamă mai blândă pentru copiii mei (dacă îmi voi controla tonul şi vocea), o
gospodină mai organizată (dacă îmi voi controla obiceiul de a pierde vremea pe Facebook).
O gândire optimistă : iată încă o lecţie care se prinde din „zbor”. Când în casă pluteşte optimismul, copilul va învăţa să
gândească pozitiv prin imitaţie. Reversul e valabil. Dacă ne lăsăm măcinaţi de gânduri rele, dacă suntem permanent îngrijoraţi şi
sumbri, la fel va deveni şi puiul nostru în timp.

Lecţiile acestea enumerate mai sus nu le-am inventat eu. Le-am găsit scrise într-o carte veche, un text de mii de ani, foarte
cunoscut, pe care am îndrăznit să îl parafrazez. Cartea este de fapt o scrisoare adresată Corintenilor, iar rândurile reprezintă o
descriere a iubirii.

Ar fi fost de ajuns să spun că lecţia esenţială a celor şapte ani de-acasă este să îi învăţăm pe copii ce e dragostea, dar pentru
asta, nu-i aşa, e nevoie de o viaţă întreagă.