Raisa BORCOMAN Maria MANCAȘ

ARTA COMUNICĂRII ȘI ETICA PROFESIONALĂ

Manual

TEMA X. ETICA ŞI CODUL BUNELOR MANIERE

ÎN COMUNICARE.

Obiective:
Studenţii trebuie să fie capabili:
O1. Să identifice şi să definească noţiunile de etică, etică profesională, morală,
moralitate, etica comunicării, codul bunelor maniere;
O2. Să cunoască şi să denote bunele maniere în societate;
O3. Să cunoască şi să respecte normele de conduită în diverse contexte sociale;
O4. Să cunoască şi să respecte regulile de conduită în postură de gazdă şi oaspete;
O5. Să-şi formeze abilităţi de ţinere a toastului;
O.6. Să însuşească arta de a oferi şi a primi cadouri şi flori;
O.7. Să cunoască şi să aplice regulile elementare de comunicare la telefon în vederea
adaptării la cerinţele particulare ale convorbirilor telefonice şi a maximizării
beneficiilor acestui mijloc de legătură.

367
TEMA X. ETICA ŞI CODUL BUNELOR MANIERE ÎN COMUNICARE.

Noţiuni-cheie: etică, etică profesională, morală, moralitate, responsabilitate, etica

comunicării, norme, conduită, maniere, toast, vestimentaţie, cadou, bune maniere la telefon.

10.1. Noţiuni de etică, etică profesională şi etică în comunicare.

Etica are ca obiect de studiu morala şi moralitatea, fiind consacrată, în general, studiului
teoretic al binelui, al regulilor acţiunilor umane şi al principiilor morale. Etica implică idealul
moral, care esenţializează imaginea realizării personalităţii, manifestarea liberă a virtuţilor,
conştientiazarea propriei valori, în respectul legii, al ordinii sociale.
Morala reprezintă ansamblul normelor (nescrise) de conveţuire, de comportare a
oamenilor în raporturile dintre ei şi faţă de societate. Moralitatea constituie comportarea,
conduita, atitudinea în conformitate cu principiile morale.
Noţiunile de valoare ale eticii sunt: dreptatea, responsabilitatea, sinceritatea, libertatea,
înţelepciunea, solidaritatea, respectul, onoarea, demnitatea, modestia, plăcerea, fericirea,
omenia etc.
Noţiunea de etică profesională este utilizată de cele mai multe ori pentru desemnarea
unui cod moral al unor oameni ce aparţin unei profesii anumite, spre exemplu, „Jurământul lui
Hippocrate”, „Codul onoarei judecătorului”, „Codul etic al notarului” etc.
Etica profesională este determinată de particularităţile specifice ale unor profesii de
interesele corporative, de cultura profesională etc. Or, etica profesională constituie totalitatea
îndatoririlor strict legate de activitatea profesională desfăşurată în societate. [2.8]

368
 Oamenii care îndeplinesc funcţii profesionale specifice se asociază în baza unor principii
de solidaritate profesională în stare să păstreze reputaţia grupului profesional dat. Etica
profesională este compusă din diverse norme de conduită şi din anumite coduri deontologice.
Termenul de „normă” are ca sinonime „model”, „standard”, „regulă”, „lege”. Norma de
reglementare se caracterizează prin faptul că: a) este emisă de cineva, avându-şi sursa în voinţa
unei autorităţi normative; b) se adresează unor agenţi, numiţi subiecţii normei.
Norma poate fi impusă în societate ca obicei, pentru a influenţa conduita oamenilor,
exercitând astfel o adevărată presiune normativă prin măsuri luate de o colectivitate faţă de
membrii care nu se conformează obiceiurilor respective. [2.8]
Comunicarea - atitudine şi instrument al acţiunii umane - este marcată de etic, saturată
de morală şi moralitate. Scopul major al comunicării, din punct de vedere etic, este producerea
acordului între actorii implicaţi, a concilierii pe bază de principii, a colaborării în soluţionarea
problemelor şi îmbunătăţirea relaţiilor interumane. În comunicare, o deosebită valoare o
reprezintă credibilitatea personală a comunicatorului.

O comunicare ce inspiră credibilitate are la bază următoarele principii etice:

 Interacţiunea civilizată cu interlocutorii;
 Corectitudinea;
 Responsabilitatea;
 Conceperea activităţii în funcţie de rezultat/ utilitate.

Esenţiale pentru actul comunicării sunt: relaţia dintre indivizi sau dintre grupuri, bazată
pe reguli de bună purtare şi schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificaţii în baza unor
norme corecte de comunicare.

Cine inventează regulile de buna purtare? De unde a plecat codul bunelor maniere şi
de ce trebuie păstrată aşa-zisa etichetă în societate? Cei care le stabilesc preiau şi transmit mai
departe aceste norme, sunt licenţiaţi ai vreunei şcoli înalte de bune maniere? Trebuie aceşti
oameni să promoveze vreun test al Înaltei Societăţi şi să disemineze legile referitoare la felul în
care ar trebui şi nu ar trebui să ne purtăm şi să comunicăm „civilizat”? Ce anume ne determină
să respectăm, cel puţin, pe unele dintre aceste legi?
Prima carte propriu-zisă de bune maniere se crede că a fost scrisă în preajma anului 2.400
î.Hr. de către edilul Egiptului Ptah-hotep, primul ministru din perioada de domnie a lui Djedkare
Isesi în cea de-a Cincea Dinastie. Bazele Codului bunelor maniere - cum îl cunoaştem astăzi – îşi
iau începutul din Antichitate, atunci când a fost inventată ştiinţa gestului, precum şi arta
utilizării lui, inclusă în arta oratoriei. Anticii puneau un accent deosebit pe mişcările corpului,
deoarece ei considerau că, prin acestea, individul îşi exprimă nobleţea şi perfecţiunea spiritului.

369
Gesturile trebuia să urmeze o linie mediană, să nu fie nici domoale, dar nici foarte iuţi - de fapt,
aceasta exprima şi faimosul proverb latin: „Mediocritas optima est” sau una dintre legile
păstrate la Templul lui Apollo din Dephi: „Nimic prea mult”.
În Evul Mediu existau diferite coduri ce exprimau bunele maniere, cele mai importante
fiind Codul Onoarei, Codul Dragostei, Codul Alimentar şi Codul Vestimentar. În societatea
feudală aceste coduri au acţionat cu o eficacitate deosebită, deoarece au jucat un rol esenţial în
stabilirea statutului social şi a sistemului de valori. Cele mai de preţ valori în sistemul aristocratic
erau considerate curtoazia, frumuseţea, înţelepciunea, curajul şi veşmântul, ultimul ca un semn
obligatoriu de sărbătoare, de ceremonie, de o magică eleganţă.
Evul Mediu este evul adevăraţilor bărbaţi de valoare, al cavalerilor temerari, care luptau
sub semnul crucii, pentru a salva „Sfântul Mormânt” din mâinile păgânilor. Şi cu toate că
majoritatea cruciadelor au fost nereuşite, gestul cavalerilor, devotamentul lor faţă de valorile
creştine este înscris cu litere de aur în istoria civilizaţiei.
Adevăraţii cavaleri au existat până prin secolul al XIII-lea, când aceştia, la turnirile
cavalereşti, porneau călare la atac cu lăncile de vârful cărora erau prinse culorile preferate ale
iubitelor lor, pentru a demonstra că sunt cei mai buni. După această perioadă, importanţa
cavalerilor, în urma dispariţiei turnirelor, scade şi, cu aceasta, aspectul robust, graţios şi
curtenitor al bărbaţilor începe să sufere sub presiunea noilor condiţii sociale şi a schimbărilor
care au loc în societatea feudală. [2.11, p.160]
În zilele noastre, aceste gest.uri, însumate în codul bunelor maniere, constituie un mijloc
eficient de a comunica cu ceilalţi, o facilitate de a afişa simpatiile şi antipatiile, de a lua contact
cu interlocutorii fără agresivitate, fără a-i deranja.
Lipsa politeţii din societăţile actuale (liberale, deschise, extrem de permisive), atât în
comunicarea verbală, cât şi în cea nonverbală, are o explicaţie foarte întemeiată: dintotdeauna
bunele maniere au coexistat cu tentaţia oamenilor de a se opune regulilor impuse de politeţe,
deoarece, la prima vedere, acestea par restrictive, inutile şi inventate să mărginească libertatea de
exprimare a individului. Dar, dupa o scurtă experienţă de viaţă, mulţi oameni sunt nevoiţi să
accepte că bunele maniere nu sunt deloc de prisos, ci ele contribuie, în mod substanţial, la
conveţuirea cu ceilalţi.
Codul manierelor elegante este alcătuit dintr-o mulţime de legi, de fapt de convenţii,
având toate un numitor comun: a nu-l deranja şi a nu-l inoportuna pe partenerul de comunicare,
ci, dimpotrivă, a-l face să se simtă bine în preajma interlocutorului.

Acesta este şi principiul fundamental pe baza căruia s-au construit societăţile moderne şi
deschise de astăzi: „Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt”, scria şi
filzoful John Stuart Mill, în urmă cu 150 de ani în urmă.

370
 Originile normelor de bună purtare de astăzi îşi află sorgintea în curţile regale
franceze din secolele XVII - XVIII. De fapt, etimologia cuvântului etichetă, în sensul cunoscut
de toată lumea, are la origine o interdicţie. În noul parc de la Versailles, grădinarul-şef al regelui
Ludovic al XIV-lea a aşezat inscripţii prin care cerea să nu-i fie călcate peluzele proaspăt
însămânţate. Cum acestea erau adesea ignorate de nobilimea neatentă, omul a obţinut din partea
Majestăţii Sale un decret care stipula respectarea „etichetelor”. Astfel, cuvântul a intrat în
limbajul curent pentru a desemna o comportare conformă anumitor norme.
Mai apoi, manierele moderne se cristalizează în eticheta americană, prin Regulile Civice
ale lui George Washington (1732-1799), dar cea mai de succes popularizare a manierelor a fost
întreprinsă de către autoarea Emily Post, în 1922, prin publicarea lucrării „Eticheta în Societate,
în Afaceri, în Politică şi Acasă”. Cartea a pavat drumul succesorilor săi în continuarea
promovării bunelor maniere. [2.6]
Odată cu începutul existenţei sale sociale, umanitatea a impus norme de comportament în
toate domeniile esenţiale ale vieţii: în vestimentaţie, relaţiile dintre sexe şi dintre clase,
corespondenţă, întâmpinarea oaspeţilor şi în multe alte sfere de activitate socială.
Comportamentul în aceste ocazii a fost codificat în reguli precise, nerespectarea lor atrăgând
după sine excluderea din categoria socială de apartenenţă. Indiferent de epocă şi de orânduire,
politeţea a fost considerată indispensabilă traiului în comun, chiar dacă obiceiurile
manifestării ei variau din punct de vedere regional.
În Germania, spre exemplu, s-a renunţat la sărutarea mâinii femeilor, dar s-a extins,
până la obsesie, deprinderea de a fi punctual. Tot aici, cu excepţia meselor oficiale şi a cazului
când există personal de serviciu, invitaţii contribuie în comun la debarasarea mesei, la spălarea
veselei folosite, fără ca gazda să se simtă în vreun fel jignită.
În Cehoslovacia, unde curăţenia apartamentelor este de-a dreptul impresionantă, gazda
are întotdeauna pregătită pentru musafiri o adevarată colecţie de papuci noi şi comozi, în care
invitaţii să-şi poată odihni picioarele.
În Canada, ca şi în alte părţi, există obiceiul de a oferi flori în număr par, aşa cum în
Moldova un buchet trebuie să aibă neaparat un numar de fire fără soţ, cu excepţia acelora
adresate înmormântărilor.
Fireşte că, prin repetiţie şi transmitere din generaţii în generaţii, normele care au la bază
o anumită etichetă devin obiceiuri reprezentative ale unor grupuri de oameni şi chiar ale unor
naţiuni. Oamenii au obiceiuri bune şi rele, iar cum obişnuinţa este a doua noastră natură,
obiceiurile sunt foarte importante pentru convieţuire şi pentru obţinerea unui echilibru în
raporturile sociale.

371
 10.2. Bunele maniere în societate.

A fi manierat înseamnă a lăsa o primă impresie bună şi nu este doar o zicală de tipul:
„prima impresie conteaza”. Astăzi a devenit din ce în ce mai important să ştim să ne comportăm
în funcţie de situaţie, de persoanele cu care ne aflăm şi de locul în care suntem.
Să facem o incursiune în arta de a fi manierat. Vom trece de la formulele de salut la cele
de despărţire (de luat rămas bun), de la colocvial - la formal, ne vom aminti sau reaminti regulile
de aur atât de importante în societatea de astăzi.

10.2.1. Formule de prezentare (prezentarea personală, prezentarea unei persoane altei

persoane sau unui grup de persoane).

Pot să vă prezint? Da, dar corect!

Bunele maniere spun că relaţiile mondene între două persoane nu pot exista fără a fi
prezentate. Regulile unei prezentări corecte sunt destul de simple:
 Se prezintă bărbatul femeii:
- Doamnă Guţu, îmi permiteţi să vi-l prezint pe colegul meu, Ion Barbu.
- Domnule Barbu, dumneai este doamna Irina Guţu, şefa catedrei de Management social.

 Cel mai tânăr se prezintă celui mai în varstă.

 Inferiorul superiorului:
- Domnule Pascaru, aş vrea să vi-l prezint pe fratele meu, Ion Lavric. Dumnealui este
domnul Vasile Pascaru, directorul institutului nostru.

 În absenţa stapânului casei, prezentările le poate face un prieten apropiat al acestuia.

Ambele pesoane îşi vor spune numele complet, fiind considerat lipsit de eleganţă să
menţioneze doar prenumele.
 Un membru al firmei gazde este prezentat unui membru al firmei oaspete.
 Unui client sau unui cumpărător îi este prezentat un angajat al firmei.
 Unei persoane oficiale îi este prezentată o persoană neoficială.

372
 Domnii se vor ridica întotdeauna când sunt prezentaţi cuiva, iar doamnele şi
domnişoarele pot ramâne pe scaun. Dama se va ridica în cazul când i se va prezenta o
femeie cu rang superior, mai în vârstă sau o personalitate notorie.
 În momentul prezentărilor, mâna partenerului se va strânge echilibrat, adresându-i
cuvintele:
- Încântat (ă) să vă cunosc. Sau:
- Îmi face o deosebită plăcere să vă cunosc.

În afară de adresările exemplificate, ne putem rosti numele, schiţând un zâmbet pe buze.

 Soţul sau soţia nu se vor prezenta unul pe altul prin formule precum:
- Doamna Sârbu/ domnul Sârbu sau doamna mea/ domnul meu.

Sunt mai mult decât suficiente pentru adresare formulele: Soţul meu/ Soţia mea, alaturi de
prenume sau fără ele. Aceste formule sunt valabile şi atunci când prezentăm persoane cu
alte grade de rudenie: văr, frate, soră etc.

Nu este elegant să fie folosiţi termeni precum: „cuscrul”, „năşica”, „cumetrul”.

 O persoana care se prezintă singură nu mai este considerată demult „îndrăzneaţă”, deşi
cândva acest gest era aproape de neconceput: obligatoriu era ca prezentările să le facă o
terţă persoană.
 O doamnă va evita să se prezinte singură unui domn, dar ea va fi întotdeauna cea care va
întinde mâna prima.
 Cel mai elegant mod de prezentare este acela în care persoana îşi spune mai întâi
prenumele, şi niciodată numele de familie, dar dacă persoana doreşte, acesta poate fi
precedat de un titlu, dar numai unul - cel mai important.
 Într-o atmosferă cu totul neoficială sau chiar familială, sau atunci când este vorba de
copii ori adolescenţi, se poate prezenta doar numele mic: Ştefan, Victoria.

Sunt incorecte formulele de prezentare:

- Sunt domnul Mihai; Sau:
- Sunt doamna Corina.

 Nu este etic a ne numi pe noi înşine domn, doamnă, domnişoară. Din aceleaşi motive, nu
vor fi folosite, cu referire la propria persoană, titluri de felul: academician, profesor,
doctor etc.

373
  Când prezentăm o persoană unui grup de persoane, se recomandă de a folosi o formulă de
tipul:
- Îmi face plăcerea să vi-l prezint pe domnul inginer Ioniţă; Sau:
- Aş vrea să vo prezint pe doamna doctor Ciobanu.

 Când sunt prezentate persoane ce au (sau au avut) titluri, acestea se menţionează. De

exemplu, un om care a fost primar trebuie să fie prezentat cu formula: fostul primar
Popovici Gheorghe, iar o persoană care a fost ambasador trebuie prezentat ca
Ambasadorul Paladii Marin.

Aşadar, dacă vreţi să nu faceţi gafe pe care societatea le sancţionează imediat, începeţi
prin a vă însuşi câteva reguli generale:
- Cavalerul se prezintă damei;
- Cel mai tânăr celui în etate;
- Cel mai mic în rang celui cu rang mai mare;
- Celibatara - damei căsătorite.
[2.11, pp.165-166]
 În condiţii neformale, când avem oaspeţi în casă, stăpânul sau stăpâna îi va prezenta,
pronunţând numele lor cu claritate, pentru a fi înţelese. Este oportun un mic comentariu
despre persoana care se prezintă, de genul:
- Doamnă Grama, Vi-l prezint pe Domnul Ion Dumbravă, care a revenit recent dintr-o
excursie din Egipt.
- Domnule Dumbravă, ea este Alexandra Grama, specialistă în istoria veche ...

Cu siguranţă, cei doi vor discuta la tema dată.

 Cu unele excepţii, va fi prezentată o tânără domnişoară unui domn respectabil, întrucât
vârsta are prioritate faţă de sexul persoanei. De exemplu:
- Domnule Rădulescu, permiteţi să v-o prezint pe Lucreţia Ochişan, studentă la
Universitatea X.

 În condiţii formale, de exemplu, la recepţii, persoanele care vin singure sunt prezentate
cuplurilor, şi nu invers. Cuplul matrimonial se prezintă în modul corespunzător: când
gazda cunoaşte numai numele bărbatului, îl va prezenta pe acesta, care, la rândul său, îşi
va prezenta soţia.
 La o recepţie cu participarea înalţilor demnitari de stat prezentarea se face după
modelul:
- Domnule Preşedinte, Vi-l prezint pe domnul X, membru al delegaţiei OSCE la
negocieri (sau Vi-l prezint pe academicianul/ deputatul/ avocatul Roşca) etc.

374
  În cazul în care sunt prezentaţi doi domni cu maniere rafinate, prezentarea lor ar putea fi
însoţită de o plecăciune reciprocă, succedată de strângerea mâinilor – acţiuni care îi va
predispune spre dialog şi stabilirea relaţiilor. După ce au făcut cunoştinţă, persoanele
prezentate îşi strâng mâinile, indiferent dacă sunt bărbaţi sau femei. Însă a săruta mâna
unei doamne în situaţii oficiale, a devenit un obicei rar.
 La prezentarea membrilor unei delegaţii străine care se află în vizită la instituţia unde
lucrăm, se va respecta principiul ierarhic şi cel al sexelor. Dacă delegaţia este însoţită la
conducerea instituţiei, prezentările se vor face conform ordinii de intrare a membrilor ei
în birou, care vor fi, cu siguranţă, cele ierarhice. Conducătorul instituţiei îi va aştepta la
intrare, le va întinde mâna şi le va ura un sincer „bun sosit”, invitându-i cu amabilitate să-
şi ocupe locurile la masa de discuţii.
Deci, când o persoană e prezentată, este important să reţinem câteva reguli:
- să se ridice în picoare;
- să facă un pas înainte şi să zâmbească sau măcar să aibă o mimică plăcută
- să-şi spună numele;
- să repete numele celeilalte persoane şi să spună: Îmi pare bine să vă cunosc etc.
[2.11, p.166]
Cel puţin, aceste modalităţi de prezentare vor crea o atmosferă respectuoasă.

10.2.2. Formule de adresare.

Manifestarea politeţii în comunicare începe cu adresarea, ea fiind puntea de legătură

între două persoane - fie că acestea se cunosc sau nu.

Cele mai frecvente formule de adresare, acceptate şi folosite de toţi, sunt: domnule,
doamnă, domnişoară, folosite mai ales în cazul când vorbim cu persoane necunoscute, al căror
nume nu-l ştim. Însă în comunicarea la serviciu, la şcoală sau la facultate, între colegi sau între
şefi şi subalterni ş.a.m.d. trebuie folosit şi numele. În asemenea cazuri, forma corectă de adresare
este cea cu numele de familie: domnule Moraru; doamnă Popescu; sau cu denumirea funcţiei
deţinute de persoana respectivă: domnule profesor, doamnă decan, domnule doctor, domnule
preşedinte.

Această regulă se încalcă însă foarte des în comunicarea oficială din Moldova, căci mulţi se
adresează, într-o manieră familiară, cu numele mic: domnule Vasile, doamnă Elena, domnişoară
Angela, atunci când vorbesc chiar şi cu superiorii. Studenţii, mai ales cei din primul an de
facultate, se adresează în mod greşit decanului, profesorilor cu numele mic: doamnă Eugenia,

375
doamnă Maria, domnule Anatol. În asemenea situaţii, sunt permise doar adresări: doamnă decan,
domnule profesor sau cele cu numele de familie: domnule Moraru, doamnă Popescu, pentru că
acestea reflectă ierarhia relaţiilor şi rolul fiecăruia dintre participanţii la comunicare.
Adresările cu numele mic - doamnă Ana, domnule Adrian - nu sunt recomandabile nici
chiar în relaţiile mai puţin oficiale. Între colegii de serviciu, în comunicarea cu vecinii, în
conversaţiile cu persoane cunoscute sunt binevenite formele simple de adresare, doar cu numele
mic: Diana, Marcela, Emil.
Or, foarte mulţi dintre vorbitori manifestă o mare sfială când este vorba să-i spună cuiva
domnule sau doamnă, în special la sate, unde lumea se cunoaşte bine şi moda de a-i „domni” pe
toţi nu prinde, cu una cu două, nici chiar printre profesori. Aşa că, spre regret, alternativa pentru
adresarea politicoasă sunt formele ruseşti: Andrei Sergheevici, Valentina Vasilievna, Pavel
Petrovici, chiar dacă unele dintre acestea ar putea să nu sune deloc ruseşte, de pildă: Rodica
Viorelovna sau Răzvan Lilianovici.
În asemenea cazuri, în funcţie de situaţii şi de statutul interlocutorilor, se recomandă a fi
utilizate cuvinte care exprimă respect sau un grad de rudenie: bade Ioane, lele Domnica, tanti
Veronica, Unchiule Gheorghe.
Utilizarea formulelor culte sau a celor populare depinde, după cum s-a mai spus, de
situaţia concretă. Confundându-le, putem deveni ridicoli. În acest sens, o vorbă populară spune:
„Ori te poartă cum ţi-i vorba, ori vorbeşte cum ţi-i portul.”

Adresarea adecvată persoanelor, indiferent de circumstanţe, constituie o lege în

ceremonialul social. În limba română este în uz curent adresarea Dumneavoastră, atunci când
comunicăm cu diverse persoane (tinere sau mai în vârstă, cu rang oficial sau fără, cu persoane
necunoscute sau mai puţin cunoscute ş.a.m.d.).
Noi nu ne confruntăm cu problemele pe care le au unele limbi, folosind două adresări.
De exemplu, în franceză persistă Vous (voi) şi Vous (Dumneavoastră). Cu siguranţă,
există şi un alt tip de adresare – tu, pe care o practică persoanele mai în vârstă în raport cu cele
tinere, superiorii ierarhici faţă de subordonaţii lor, persoanele cu un anumit grad de rudenie
(părinţi şi copii) şi cei care au stabilit anumite relaţii apropiate. Adresarea de genul acesta este
frecventă între colegii de lucru, într-un grup de liceeni sau studenţi, la un şantier sau asociaţie
agricolă etc.
Nu ne simţim prea bine când o persoană necunoscută ne tratează cu tu, de parcă ne-ar
cunoaşte de mai mult timp. Regula de adresare trebuie să se respecte întotdeauna, chiar dacă unii
ar fi tentaţi să creadă că termenul Dumneavoastră menţine o anumită distanţă între persoane şi
relaţiile poartă mai mult un caracter oficial decât unul intim.

376
 O fi aşa sau nu, un lucru este cert: dacă îl vom folosi chiar şi în situaţii când se impune o
altă adresare, nu vom greşi. Adresarea Dumneavoastră ne va face cinste atât în comunicarea cu
conaţionalii, cât şi cu străinii. Ultimii vor aprecia imediat gradul de cultură pe care îl avem,
ataşamentul faţă de valorile general umane acceptate sau, pur şi simplu, corectitudinea de care
dăm dovadă.

În cazul activităţilor solemne, ne vom adresa celor prezenţi cu Doamnelor şi Domnilor,

aceasta fiind suficient, fără a apela la Domnişori şi Domnişoare, care ar face ca adresarea în
cauză să fie prea bombastică şi să reducă din parametrii ei convenţionali.
În toate circumstanţele unde asistă primele persoane în stat (Preşedintele ţării,
Preşedintele Parlamentului, Prim-ministrul sau oricare alt demnitar), adresarea va începe cu ei,
datorită poziţiei excepţionale pe care o ocupă în sistemul de valori ale societăţii.
Chiar şi la niveluri mai joase, orice persoană titrată care asistă la o reuniune/ întrevedere
oficială/ activitate socială, va avea prioritate, adresarea începând de la persoana sa.

Aşa precum am menţionat, primul titlu de adresare este cel de politeţe:

- Domnule, Doamnă;
- Domnule Ministru, Domnule Primar General (şi titlul funcţiei);
- Excelenţă, Maiestate, Onorabile, Prea Onorabile (titlul onorific).
[2.11, p.168]
Este recomandabil de a cunoaşte şi formulele de adresare către feţele bisericeşti. Le
prezentăm în ordine ierarhică descrescândă:
 Către Papa de la Roma - Sanctitatea Voastră;
 Către Patriarhul Bisericii Ortodixe – Preafericirea Voastră;
 Către un Mitropolit – Înalt Preasfinţia Voastră;
 Către un Protoiereu sau Protopop – Sfinţia Voastră
 Către un Preot (Paroh) – Părinte.

O persoană civilizată, cultă trebuie să cunoască şi următoarele modalităţi de adresare:

Tabelul 10.1.
Modalităţi de adresare oficială şi curtoazie.
Destinatari Adresare Titlul Curtoazie
Papa Preasfânt Sanctitatea Voastră Rog Sanctitatea Voastră să agreaţi…
Patriarhul de Părinte
Constantinopol
Patriarhii Monseigneur Beatitudinea Rog Beatitudinea Voastră să agreaţi..
orientali Voastră
Cardinalul Domnule Preasfinţia Binevoiţi a accepta,
Cardinal, Voastră Preasfinţia Voastră, asigurările…

377
 Continuare tabelul 10.1
Maiestatea Sa Alteţă Regală
Regele Sire Maiestatea Vă rog, Maiestatea Voastră, să
Voastră agreaţi expresia profundei mele
Regina Doamnă Maiestatea stime
Voastră
Prinţul
moştenitor Monseigneur Alteţa Voastră Rog Alteţa Voastră Regală să…
Prinţul consort
Arhiducele
Preşedintele Domnule Excelenţa Rog să agreaţi, Domnule Preşedinte
Republicii Preşedinte al Voastră al Republicii, expresia celei mai
Republicii înalte consideraţiuni
Prim-ministrul Domnule Excelenţa Rog să agreaţi, Domnule…, expresia
Prim-ministru, Voastră înaltei consideraţiuni
Preşedintele Domnule
Parlamentului Preşedinte al
Parlamentului
Ministrul Domnule… Excelenţă, Rog să agreaţi, Domnule …,
Ambasadorul Excelenţa asigurările…
Senatorul Voastră
Sursa: TĂRÎŢĂ, Orest. Protocol, ceremonial, etichetă [2.11, p.52]

Revenind la viaţa noastră de zi cu zi, remarcăm că, în limbajul nostru, s-au infiltrat titluri
noi - manager, boss, patron – a căror utilizare ne pune deseori în încurcătură. Nu sună bine nici
„Patroane/ Patroană”, nici „Domnule patron/ Doamnă patron” şi nici „Boss” sau „Şefu/ Şefa”.
Preferăm să ne adresăm cu numele de familie al acestuia/ al acesteia. Sau, dacă nu-l ştim, pur şi
simplu cu: domnule/ doamnă.
Să ne amintim atunci că numele este mai important decât titlul şi că a uita numele
interlocutorului nostru este o mare gafă. Dacă atribuim acestuia alt nume, neglijenţa noastră e de
neiertat. Ieşim din această situaţie, adresându-ne simplu:
- Mult stimate domnule ...; Stimate domnule ...;
- Mult stimată doamnă ...; Stimată doamnă ...

O altă situaţie este aceea în care nu ştim numele persoanei, dar ştim ce profesie are. În
acest caz, vom spune:
- Bună ziua, domnule profesor;
- Voi urma sfaturile dumneavoastră, domnule doctor;
- Proiectul dumneavoastră este foarte interesant, domnule director.
Sau:
 Dacă suntem subalterni, titlul este absolut obligatoriu. Pacientul va spune: „domnule
doctor” şi nu „domnule Lungu”.
 Studentul sau părintele va spune: „domnule rector” şi nu „domnule Ţurcanu”. Un semn
de politeţe este să mai adăugăm ceva după răspunsul monosilabic „da”, „nu”,
„mulţumesc”. Spunem: „Nu, domnule”, „Da, doamnă”, „Da, mamă”, „Mulţumesc, Ana”.

378
 Nu este recomandabil să vorbim la persoana a treia. De exemplu: „Domnul mai doreşte
ceva?”. Este o formulă rezervată personalului de serviciu şi nu gazdei.
Deci, când şi cui îi putem spune TU? Adresările cu Tu şi Dumneavoastră pot fi o
frontiera dintre o simplă cunoştinţă şi o caldă prietenie. Dintotdeauna, codul bunelor maniere a
delimitat graniţa dintre „Tu” şi „Dumneavoastră”.

În contextul expus, vom reţine:

Prima regulă: tutuirea se face doar atunci când persoana este sigură că este binevenită.
A doua regulă: tutuirea se face de către cel mai în vârstă, de către superior şi de către
doamnă - domnului. La vârste apropiate, la cei din medii sociale asemănătoare, cu acelaşi grad
de cultură este chiar ridicol să spunem mereu „dumneavoastră”. Dar credem că nu vom putea
niciodată să spunem „tu” bătrânului medic care ne-a operat sau profesorului mult mai în vârstă
care ne-a fost diriginte/ conducător de teză etc., chiar dacă am terminat o facultate şi am devenit
colegi de catedră.
Ce ne facem cu cei care ne interpelează, în magazine, în special, cu nepermisul „Tu”?
Auzim adesea, cu mare neplăcere, cum ni se spune:
- Câte salate vrei? / Aceasta este marfa, n-oo fac eu, o vrei sau nu? / Cobori la prima?

Şi pentru astfel de persoane există o soluţie eficientă:

De a prelungi puţin discuţia şi de a ne adresa persoanei în cauză cu „dumneavoastră” la
sfârşitul frazei, accentuând cuvântul „dumneavoastră”. Vom obţine, în mod sigur, efectul dorit.
Dacă nu ni se va răspunde chiar cu „dumneavoastră”, măcar vom fi trataţi cu un „dumneata”.

În mod greşit se crede că dânsul, dânsa, dânşii sunt pronume de politeţe, iar el, ea, ei sunt
forme ireverenţioase. Deci, se va spune:
- „Am vorbit cu domnul director. El/ dumnealui mi-a spus să revin”. Şi nu „Dânsul mi-a
spus să revin”.

10.2.3. Utilizarea corectă a formulelor de salut.

379
 Salutul – prima manifestare a politeţii.

Probabil, nimeni nu ne-ar putea spune cu exactitate când a apărut salutul. Un lucru e cert:
această formă de comunicare a lui homo sapiens reprezintă o adevărată comoară în relaţiile
civilizate ale societăţii. Un salut făcut cu corectitudine, eleganţă şi tact, creează un confort
deosebit şi predispune la o comunicare eficientă. Orice salut este o expresie a politeţii, dar şi un
indice al culturii unui popor şi cultivarea lui trebuie să înceapă de la grădiniţe, atunci când copiii
sunt receptivi la toate şi pot reda acest frumos gest cu un anumit şarm.
În relaţiile de serviciu salutul corect are la fel o încărcătură pozitivă, face angajaţii să se
simtă comod şi să influenţeze benefic asupra mediului.
 Bărbaţii, indiferent de post, vor saluta primii şi vor fi extrem de delicaţi în raporturile lor
cu reprezentantele sexului frumos. Deşi ordinea clasică – cine salută primul acela e bine
educat – este pe înţelesul tuturor, aceasta nu întotdeauna se respectă. Totuşi, vom găsi
bunăvoinţa şi vom respecta practica existentă în toată lumea, despre care am menţionat
mai sus: bărbatul salută femeia, cel tânăr pe cel în vârstă (tinerii şi tinerele pe bărbaţii şi
femeile mai în vârstă), inferiorul pe superior.
 Salutul poate fi însoţit de o uşoară înclinare a capului, când un bărbat întâlneşte o femeie.
Femeia va reacţiona similar prin aceeaşi înclinare a capului şi va răspunde la salut.
 La întrevederi şi recepţii oficiale se pronunţă rangul, titlul funcţiei sau cel nobiliar:
- Bună ziua, Domnule Consul General/ Domnule Prim-ministru/ Domnule conte etc.
[2.11, pp.164-165]
 Chiar dacă o persoană ne-a creat anumite inconvenienţe, vom răspunde la salutul ei
pentru a nu o ofensa şi a tensiona relaţiile de moment, care nu sunt cele mai prielnice.
Vom ilustra respectarea salutului prin următoarea situaţie de caz:

Pe când era membru în forul legislativ al statului Pennsylvania, Benjamin Franklin, om

politic şi negociator strălucit, era tot timpul contrat de un oponent politic, care părea chiar să-l
antipatizeze. Situaţia devenise enervantă, motiv pentru care Franklin a început să se gândească
tot mai des că bunăvoinţa şi favorurile acestuia trebuiau neapărat obţinute. Franklin trebuia să
găsească o soluţie. Să arate un respect servil ar fi fost un gest de oportunism şi înfrângere. Să-i
ofere ceva, în schimbul bunăvoinţei, n-ar fi primit. ,,Mai bine să-i cer ceva minor, ceva ce nu mi-
ar putea refuza fără să pară caraghios”, a decis Franklin. A aflat că adversarul său are o carte rară
şi valoroasă. I-a scris, ca unui prieten, o epistolă în care l-a rugat să-i facă favoarea de a-i
împrumuta cartea pentru câteva zile. Omul nu avea un motiv intelegent să refuze şi a trimis-o
imediat. Peste câteva zile, Franklin i-a returnat-o împreună cu un bileţel în care-şi exprima
admiraţia şi recunoştinţa sa. Când s-au întâlnit în Cameră, adversarul i-a zâmbit de departe, s-a
apropiat şi i-a strâns mâna prieteneşte. Colegii de Cameră erau stupefiaţi: aşa ceva nu se mai
întâmplase (Bogdan Ficeac, 1996). [2.6]

380
 Acest caz reprezintă un argument incontestabil: o persoană educată şi cu verticalitate nu
îşi lasă acasă bunele maniere nici chiar în relaţiile tensioante pe care le are cu cineva.
 Cât priveşte strângerea mâinii, ordinea stabilită este următoarea:
- prima întinde mâna doamna;
- persoana mai în vârstă întinde mâna celei tinere;
- superiorul întinde primul mâna inferiorului.

 Un bărbat se va ridica pentru a strânge mâna persoanei care intră într-un local. Mâna
întinsă se va strânge cu căldură şi respect. Atât bărbaţii, cât şi femeile îşi vor scoate
mănuşile când îşi vor întinde mâinile pentru salut. Este o regulă obligatorie pentru toţi.
N.B. O strângere de mână corectă se face într-un mod ferm şi durează 3" - 4".
Persoana ale cărei mâini au tendinţa de a fi umede trebuie să şi le şteargă în mod discret,
cu un şerveţel.
Situaţiile în care trebuie să dăm mâna sunt:
- când persoana este prezentată cuiva;
- când persoana îşi ia rămas bun;
- când cineva din afară intră în birou;
- când se întâlnesc doi cunoscuţi în afara biroului;
- când persoana intră într-o încăpere, este salutată de cunoscuţi şi i se face cunoştinţă cu
persoanele prezentate care nu fac parte din instituţie;
- când persoana părăseşte o şedinţă la care sunt prezenţi oameni din afară.

Printre formele de salut figurează sărutul mîinii – gest graţios şi romantic, de o rară
frumuseţe, care îşi ia începuturile în Franţa Evului Mediu. După sec. al XVI-lea, sărutul mâini
devine un obicei monden practicat mai mult sau mai puţin în epocile care au urmat. În prima
jumătate a secolului XX, în Moldova acest gest era încă în uz în oraşe şi, poate mai puţin, la sate.
La etapa actuală, sărutul mâinii aproape că nu se mai practică, poate cu rarele excepţii
când se întâlnesc generaţiile în vârstă, care duc dorul splendorii vremurilor trecute sau în sălile
de spectacol şi concerte, unde se adună întotdeauna un mediu select de participanţi – adevăraţi
promotori ai obiceiurilor şi valorilor sublime.
De regulă, se sărută numai mâna femeilor căsătorite. Mâna nu se sărută într-un spaţiu
deschis, în stradă, pe un peron de gară, la cafenea etc. Sărutul mâinii poate fi practicat în sălile
de teatru, la concertele de orgă şi balet, la recepţii, dar se va evita în localurile cu mulţi
participanţi.
Bărbatul se va înclina reverenţios înspre mâna care i se întinde, fără a o ridica în sus,
atingându-şi uşor buzele de ea. Din partea femeilor, de asemenea se solicită o anumită graţie
când oferă mâna pentru a fi sărutată.
Mâna se va întinde cu delicateţe şi se va retrage cu uşurinţă. [2.11, pp.165-166]

381
 Forme de salut:
 Cele mai frumoase şi frecvente forme de salut româneşti, neutre din punct de vedere
stilistic şi, de aceea, utilizabile în toate situaţiile, sunt:
- Bună dimineaţa! / Bună ziua! / Bună seara!

Aceste formule de salut se numesc formule de bineţe, pentru că au componentul bună, ce

exprimă în mod transparent buna dispoziţie şi atitudinea binevoitoare a vorbitorului.
 O formulă asemănătoare, utilizabilă în cazul în care întâmpinăm oaspeţii, este:
- Bine aţi venit!

 O altă formulă ce exprimă afecţiunea şi poate fi aplicată în mai multe situaţii este:
- Să trăiţi! / Să trăieşti!

 În relaţiile neoficiale dintre oamenii apropiaţi se permit folosirea formulelor:

- Salut! / Noroc! / Salve!

Evident, subalternul, studentul, tânărul nu vor folosi aceste formule în raport cu şeful,
profesorul, ministrul etc.
 Dacă ne aflăm în localităţile rurale, este binevenit să folosim formulele populare:
- Ce mai faci/ faceţi? La apă? Doamne ajută!

Formulele date reprezintă mai mult decât un simplu salut - căldura sufletească şi
respectul pentru om.
Utilizarea formulelor de prezentare, de adresare şi de salut cere nu numai cunoaşterea
subtilităţilor limbii, dar şi a bunului simţ, fără de care este greu să fii un om civilizat.

10.2.4.Formule de rămas bun.

Despărţirile de oameni, indiferent dacă sunt de durată mică sau mai îndelungată, sunt
însoţite de formule care exprimă, ca şi cele de salut, afecţiune, ataşament, respect, bunăvoinţă şi
urări de bine.

Spre regret, rară conversaţie la moldoveni care să nu se încheie cu „Hai, davai” sau cu
„Poka …”: „Hai, davai” - mai telefonează-mi sau „Hai, davai” - mai treci pe la mine. Şi tot aşa,
cu „Hai, davai”, la tot pasul. Aceşti paraziţi verbali şi-au făcut loc şi au intrat în vocabularul
cotidian al moldoveanului mai mult decât „Bună ziua” sau „Noapte bună”. Se creează impresia

382
că nu am avea puţine formule de rămas bun în limba română. De ce, bunăoară, „Hai, davai” sau
„Poka” şi nu: rămâi cu bine, la revedere, cu sănătate, pe curând, te salut, mai vorbim, noroc, nu
uita de mine, să auzim de bine, mai dă-mi de ştire, mi-a făcut plăcere să ne vedem, cu bine etc...?
Am arătat ceva mai sus că Bună ziua!, Bună seara! sunt formule de salut utilizate cel mai
frecvent atunci, când oamenii se întâlnesc. Aici este cazul să remarcăm că formulele respective
sunt folosite destul de des, în mod corect, nu numai la întâlnire, dar şi la despărţire.
Înseşi expresiile: O zi bună!, O seară bună! sunt, de asemenea, formule de rămas bun,
echivalente din punct de vedere semantic cu Bună ziua!, Bună seara!, dar ceva mai colorate
stilistic. Iată câteva formule folosite la întâmpinare şi la despărţire: Să trăiţi!, Noroc!, Succese!
Aşa cum în secolul nostru lumea este foarte grăbită, formulele abreviate au devenit o
tendinţă, dar şi la modă. Astfel, de la Îţi doresc toate cele bune! s-a ajuns la Toate cele bune! –
aceste formule fiind recomandabile ca forme corecte, folosite mai ales de către intelectuali. O
derivată de la toate cele bune este numai bune sau numai bine, care ar putea fi o abreviere de la
Să auzim numai de bine!
Formula să (ne) auzim de bine este familiară, de aceea este recomandabil să fie utilizată
mai ales între oamenii apropiaţi. Frecvenţa acestei formule este destul de mare, arealul de
răspândire este la fel considerabil.
O formulă de rămas bun, obişnuită în cazurile în care întâlnirea va avea loc peste puţin
timp, este Pe curând. Unele variante ale ei, dacă întâlnirea este stabilită pentru o zi concretă, pot
fi, bunăoară: Pe mâine, Pe poimâine, Pe duminică etc.

Nu sunt recomandabile formulele: Până mâine, Până poimâine, Până duminică etc.,
apărute în Moldova în urma calchierii formelor corespondente ruseşti: До завтра, До после
завтра, До воскресения.

10.2.5. Formule de politeţe prin care ne cerem scuze.

Verbul a scuza în forma reflexivă – a se scuza, înseamnă „a-şi cere iertarea”, iar în forma
tranzitivă înseamnă „a primi scuzele cuiva” (eu scuz, voi scuzaţi). Forma imperativă a verbului
(scuză, scuzaţi) constituie formule de politeţe prin care ne cerem scuze. Însă în funcţie de context
şi de intonaţie, aceste formule pot exprima un protest, o negare (Să am iertare/ Scuză, te rog, dar
nu sunt de acord cu aceasta!).

Este recomandabil să se spună a cere scuze, dar nu a cere scuză sau scuzare.
Asumarea greşelilor şi încercarea de a cere scuze au devenit subiecte pe care psihologii
le-au dezbătut cu interes. Pentru fiecare persoana în parte, predomină un anumit tip de limbaj în

383
care aceasta îşi cere scuze. Însă dacă nu reuşim să înţelegem la nivel emoţional limbajul în care
celălalt comunică, atunci este posibil ca acesta să nu ne înţeleagă intenţia.
Fiecăruia dintre noi i se întâmplă, măcar o dată, ca o persoană să ceară scuze, dar să i se
pună la indoială sinceritatea. Cauză constă în faptul că nu împărtăşim acelaşi limbaj al scuzelor.
Poate ca acea persoana a spus: „Îmi pare rau” sau „Cer scuze”, iar noi am fi dorit să auzim „Am
greşit”. Sau poate ca a spus: „Mă vei ierta?”, iar noi am fi dorit să auzim „Ce pot face pentru a
îndrepta această situaţie?”
Multe dintre încercarile noastre de a cere scuze sunt considerate lipsite de sinceritate,
deoarece nu am comunicat conform limbajului scuzelor celeilalte persoane. Daca oamenii vor
reuşi să înţeleagă care este limbajul de bază al persoanei de lângă ei, iertarea se va instala mult
mai repede. Iata care sunt cele cinci limbaje ale scuzelor:
1. Exprimarea regretului: Îmi pare rău, Mă simt foarte vinovat (ă) pentru cele făcute.
2. Acceptarea responsabilităţii: Am greşit, A fost vina mea.
3. Încercarea de a îndrepta situaţia: Ce pot face pentru a îndrepta această situaţie?
4. Manifestarea intenţiei de a nu repeta greşeala: Îţi promit că asta nu se va mai repeta.
5. Dorinţa de a primi iertare: Crezi că mă poţi ierta? Mai am o şansă?

În momentul în care încercarea de a cere scuze face parte din calea de dezvoltare
personală pe care o parcurgem, vom întelege că acţionăm astfel cu scopul de a îndrepta lucrurile.
Să urmărim scenariul următor:

Cum să te iert când tu Îmi pare rau.

M-am înşelat în
nu faci niciodată ceva
privinţa ta.
care să îmbunătăţească Ştiu că te-am rănit şi
situaţia? Şi nici măcar mă simt îngrozitor.
nu mă priveşti în ochi! Crezi că mă poţi ierta?

Dacă trăim acest scenariu, este posibil să simţim atât frustrare, cât şi o incapacitate de a
şti cum să acţionăm mai departe. Problema nu constă în autenticitatea sau sinceritatea noastră, ci
în faptul că nu folosim limbajul în care celălalt comunică.
Ce vrem să auzim? Putem învăţa să-i cerem interlocutorului scuze prin a recunoaşte
limbajul pe care celălat îl foloseşte. L-am putea întreba pe cel de lângă noi: „Ce vrei să auzi de la
mine atunci când îmi ceri scuze?” S-ar putea să fim surprinşi de răspunsul acestora, însă vom
afla care este limbajul primar pe care ei îl folosesc.

384
  Situaţii adecvate pentru cererea scuzelor.
Trăind în societate şi fiind în contact permanent cu semenii noştri, le putem cauza
acestora, prin unele acţiuni greşite de comportament sau printr-un limbaj agresiv, ofensator, un
anumit deranj, discomfort, neplăcere etc. Asemenea acţiuni pot fi intenţionate, volitive, precum
şi involuntare.

Pentru început, să reţinem:

1. Scuzele trebuie cerute indiferent de gravitatea cazului, de gradul de incomoditate sau
de problema pe care i-am creat-o celulilalt.
2. Nu contează cine este persoana căreia îi cerem scuze. Scuzele nu trebuie să porneacsă
de la criteriul vârstei, de la cel al statutului persoanei sau al subordonării, ci de la vina
pe care o are persoana faţă de alta.
3. Formulele prin care ne cerem scuze trebuie să exprime o încărcătură emotivă şi
regretul sincer pentru cele întâmplate, să fie însoţite de o mimică corespunzătoare şi,
evident, să fie pronunţate clar, într-o tonalitate care demonstrează părerea de rău.

Vom oferi, în acest sens, câteva situaţii concrete:

A. Un strănut în proximitatea unor persoane poate fi însoţit de formulele:
- Scuzaţi/ Cer scuze/ Cer iertare.

B. O întârziere la o zi de naştere, care a făcut ca gazdele şi ceilalţi oaspeţi să aştepte, poate fi

însoţită de o formulă de genul:
- Cerem iertare pentru întârziere. Sau: Cerem mii de scuze pentru întârziere.

C. Întârzierea care a făcut pe cineva să aştepte prea mult sau lipsa de la o întâlnire stabilită
din timp poate fi urmată de o formulă de tipul:
- Primiţi scuzele noastre.

D. Dacă lipsa sau întârzierea noastră a prejudiciat pe cineva, scuzele şi explicaţiile ar putea
fi urmate de o formulă de tipul:
- Vă promitem că asemena cazuri nu se vor mai întâmpla.

E. În cazul în care prejudiciul făcut cuiva - prejudiciu material sal moral - este prea mare,
vom cere scuze printr-o formulă de genul:
- Îmi pare rău/ regret mult de ceea ce s-a întâmplat/ de ceea ce am făcut. Vă rog să mă
iertaţi dacă puteţi. Îmi recunosc vina şi promit să nu se mai repete asemenea cazuri.
Sunt gata să fac ceea ce depinde de mine ca acest caz să nu afecteze relaţia noastră.

385
 F. În fine, întârzierea la şcoală sau la facultate de asemenea impune scuzele celui cu pricina:

Evident, aceste categorii de situaţii nu le pot cuprinde nici pe departe pe toate cele
existente în viaţă. Totuşi, nicio instanţă nu a anulat simţul măsurii atunci când cerem scuze
cuiva. Deci, trebuie să luăm în calcul relaţiile, împrejurările şi personalităţile concrete despre
care este vorba într-o situaţie sau alta.

10.2.6. Lansarea complimentelor.

Eşti un geniu! Şi tu!

Complimentele sunt cuvinte de laudă, de măgulire, de admirație și respect. Ele ridică

moralul altei persoane atunci când sunt făcute cu sinceritate și, atunci când sunt primite cu grație,
aduc fericire celui care le-a făcut. Există norme sociale de a face şi de a primi complimentele.
Deşi complimentele sunt în general de natură pozitivă, uneori pot fi dificil de făcut și mai
ales de acceptat. Pentru cineva care nu are încredere în sine însăși/ însuşi sau consideră că nu a
făcut nimic deosebit pentru a merita acel compliment, va fi un moment incomod. Alteori, poate
fi stânjenitor pentru cel/ cea care face un compliment, deoarece persoana complimentată va
răspunde cu o tăcere totală.
Micile complimente întreţin conversaţia aşa cum micile cadouri întreţin prieteniile. Nu
este o ipocrizie să-i facem un compliment stăpânei casei asupra gustului bun al mâncării, chiar
dacă nu a gătit-o ea. Dar nepotrivit ar fi să-i spunem gazdei: „Minunat este acest porţelan. Cred
că v-a costat destul de mult!”

386
 Cât de bine ne pricepem să facem un compliment? Cui putem adresa complimente şi
cui nu putem şi din care anume considerente?
Atunci când facem altora complimente, există probabilitatea de a fi considerați
înțelegători și simpatici. Deci, facem complimente asociaților, colegilor, angajaților, șefului,
persoanei pe care abia am cunoscut-o, clienților. La fiecare persoană putem observa ceva pentru
care să-i putem face un compliment oricât de mărunt sau neimportant ni s-ar părea acel ceva.
Dacă încercăm în mod regulat să-i facem pe ceilalți să se simtă deosebiți, ni se va deschide în
față o lume nouă, diferită.
Nu are rost să facem niciodată un compliment dacă nu credem în el. În caz contrar, va fi
doar o linguşire ce este şi ușor de detectat. Ipocrizia (linguşirea) înseamnă să-i spui altei
persoane exact ceea ce crede ea însăși despre sine și ceea ce vrea să audă.
Reguli elementare privind complimentarea la adresa cuiva.
 Când facem un compliment, se recomandă să ne adresăm interlocutorului pe nume, căci
a spune pe nume cuiva este un mod de a demonstra că fiecare compliment adresat lui este
construit anume pentru a i se potrivi.
Dacă dorim să sporim impactul cuvintelor pe care le spunem unei persoane anume, atunci
trebuie să respectăm această condiţie.
De exemplu:
- Liliana, îmi place tunsoarea ta, pentru că îţi luminează privirea.

Într-o conversaţie de afaceri adresarea pe nume către partener va face mai uşoară calea
spre un acord comun. Specialiştii recomandă această tehnică atunci când conversaţia atinge
problemele cele mai dificile, pentru a determina adversarul să fie de acord cu interlocutorul.

Nu se recomandă de a spune complimente atunci când dorim să obţinem ceva de la

interlocutorul nostru. Dacă după un compliment vom cere cuiva să ne dea cu împrumut 200 de
lei, vom fi înscrişi în categoria linguşitorilor. pentru o perioadă lungă de timp. Reputaţia noastră
va fi defavorizată.

Nu se recomandă să răspundem la un compliment cu acelaşi compliment, deoarece

trădează faptul că nu ştim, la rându-ne, cum să ne comportăm când ni se face un compliment.
De exemplu:
- Ana, ai un ceas original!
- Şi ceasul tău e destul de simpatic.

387
  Uneori, într-o conversaţie apar momente contradictorii, în care am vrea ca interlocutorul
nostru să-şi schimbe comportamentul sau atitudinea referitoare la o anumită problemă.
Trebuie să transformăm critica într-o declaraţie constructivă. Pentru început, putem
învăţa acest lucru.
De exemplu:
În loc de:
- Ţi-ai cusut o rochie nereuşită.
Este de bun simţ să spunem:
- Culoarea stofei te avantajează, însă ai exagerat în decorarea ei. Ce zici? Sau:
- Croiala costumului e foarte reuşită, însă dungile orizontale nu îţi avantajează
silueta. Probează ceva cu dungi negre subţiri pe un fond alb. Ce zici?

Important este ca, mai întâi, să evidenţiem momentele pozitive şi numai după aceea să
atragem atenţia asupra celor nepotrivite, oferind, în acelaşi timp, şi o soluţie viabilă. Atunci
când critica începe cu un compliment, e percepută mult mai uşor şi persoana vizată acceptă cu
plăcere modificările.
 Trebuie să ajutăm persoanele să accepte complimentul.
De exemplu:
Complimentul lui X către Z: Ce pantofi frumoşi aveţi!
Replica Z: Ei … pantofii aceştia sunt vechi!
Complimentul lui X: Sunteţi un profesor excelent!
Replica lui Z: Îmi fac doar meseria.

Persoana care nu poate accepta un compliment are un respect scăzut faţă de sine, este
neîncrezătoare în forţele proprii şi aproape întotdeauna se confruntă cu probleme de comunicare.
 Complimentele se fac la timp. Fie că suntem la un prânz sau o cină de afaceri organizată
de partenerul nostru la el acasă, fie că suntem în vizită la cunoştinţe mai vechi, la prieteni
sau rude, nu vom întârzia să lăudam bucatele din care mâncăm chiar din primele
momente. Întotdeauna bunele maniere ale oaspeţilor trebuie să surprindă plăcut gazda de
gestul spontan, ceea ce, cu siguranţă, va fi mult apreciat.
Cum primim un compliment?
Acceptăm complimentul → Mulţumim pentru compliment → Dovedim sinceritate.

De exemplu:
Alex: Ana, arată bine maşina ta!
Ana: Mulţumesc, Alex. Am spălat-o şi am lustruit-o azi-dimineaţă. Mă bucur că ai
observat. Îţi apreciez remarca!

Deci, vom reţine:

388
 1. În orice situaţie, complimentul trebuie acceptat cu sinceritate. Acceptarea complimentelor
le arată celorlalți că avem o bună imagine despre noi înșine. Respingerea unui
compliment este interpretată, de obicei, ca o respingere personală a celui care îl face.
2. Nu trebuie să returnăm un copliment imediat.
3. Se mulţumeşte, zâmbind, pentru fiecare compliment. Nu trebuie să contraargumentăm cu
expresii de genul: „O, nu, nu! Nu este adevărat!” Sau: „Chiar crezi? Mie nu mi se pare
tocmai aşa.” Nu este corect faţă de cel care ne complimentaeză. Este ca şi cum i-am
returna cadoul.
N.B. Dar să nu exagerăm în complimente – numărul prea mare a acestora pe parcursul
aceleiaşi întâlniri/ şedinţe/ negociere etc. poate irita destinatarul.
Fără îndoială, ar fi bine să ne facem un obicei din a complimenta zilnic trei persoane
pentru comportament, aspectul exterior sau bunurile lor și să observăm cum reacționează față de
noi. Astfel, vom avea mai multe satisfacții făcând complimente decât primindu-le. Abilitatea de
a face un compliment sincer va contribui cu siguranţă la o comunicare mai bună cu cei din jur, la
crearea unei simpatii reciproce, iar la locul de muncă ne va oferi şansa de a stabili relaţii bune şi
de durată cu colegii şi ne va conduce spre o carieră de succes.

10.3. Norme de conduită în diverse contexte sociale.

„Comportamentul etic al omului ar trebui bazat prioritar pe simpatie, educaţie şi legături

sociale. Şi nu pe o bază religioasă, căci s-ar afla într-o situaţie proastă dacă ar trebui constrâns de
frica pedepsei şi speranţa răsplatei după moarte.” (Albert Einstein)

Comportamentul este un aspect important din viaţa fiecărui individ, deoarece prin
comportamentul şi atitudinea noastră ne creăm imaginea de sine. Prin imaginea de sine se
înţelege reprezentarea pe care şi-o face fiecare despre ceea ce este, despre aspectele sale
pozitive, despre punctele slabe pe care le are, despre comportamentele sale previzibile, despre
gusturile şi posibilităţile sale. Plecând de la această imagine de sine, individul îşi construieşte
nivelul său de expectanţă. Aceasta cuprinde aşteptările din partea unui subiect, care, bazându-se
pe elemente obiective, speră într-o anumită reuşită. Nivelul de expectanţă se defineşte prin
reuşita pe care subiectul o prevede atunci când este pus în faţa unei sarcini de îndeplinit. Or, cea
mai mare parte din viaţa fiecărui individ se desfăşoară în cadrul unei anumite colectivităţi
familiale, economice, sociale, culturale etc. Aici individul investeşte nu numai timpul,
competenţele şi priceperile sale, dimensiunea sa culturală şi profesională, ci şi persoana sa
„privată”, adică speranţele, atitudinile şi motivaţiile sale, temerile şi angoasele ce-l însoţesc.

389
Totodată, conflictele şi dorinţele sale conştiente şi inconştiente sunt alimentate în mod permanent
de colectivităţile (familiale, economice, sociale, culturale etc.) din care face parte.
Am putea spune că individul, prin comportamentul şi atitudinea manifestate, încearcă să
lase o impresie asupra semenilor săi, să afişeze, în mod conştient, o imagine favorabilă a propriei
persoane, cu scopul de a fi perceput pozitiv de către ceilalţi în raport cu scopurile propuse şi
circumstanţele autodezvăluirii. Aşadar, a şti să ne comportăm într-o societate şi nu numai este un
aspect care ţine de noi şi de educaţia noastră. Atunci când ne aflăm în diferite împrejurări cum ar
fi: la teatru, la instituţie, pe stradă, în mijloacele de transport etc., trebuie sa ştim să ne
comportăm adecvat cu cei din jurul nostru, cu cei care fac efortul de a ne face plăcere să ne
uităm la o piesă de teatru sau ne prestează diferite servicii.
Prin urmare, comportamentul politicos, civilizat presupune respectarea convenienţelor, a
regulilor de convieţuire în societate. El presupune, totodată, racordarea la acţiunile celorlalţi, la
permanenta încercare de evitare a conflictelor şi de conciliere cu semenii în general.
Prin urmare, oriunde v-aţi afla, adoptaţi un comportament prosocial, astfel vă veţi
surprinde plăcut interlocutorul, creându-vă astfel şi o imagine pozitivă.

10.3.1. Comportamentul în mediul universitar sau la locul de muncă.

În acest cadru, ne vom referi la convieţuirea civilizată a studenţilor şi a funcţionarilor din

instituţiile de învăţământ, din cele de stat, publice sau private.
În mediul universitar, de exemplu, studenţii vor rerspecta Codul universitar al drepturilor
şi obligaţiilor Studentului şi Codul de etică universitară. La locul de muncă, profesorii vor
respecta Codul de etică universitară şi Codul muncii, pentru a demonstra valorile esenţiale legate
de profesie şi anume: integritatea, onestitatea, respectul, responsabilitatea şi încrederea.
Funcţionarii de asemenea vor respecta Codul Muncii, Codul de etică/ Codul deontologiei
profesionale/ Codul de etică şi conduită profesională pentru a fi discreţi şi a nu face publice
activităţile de serviciu – comportament care ar putea să afecteze imaginea instituţiei. Cu alte
cuvinte, indiferent de domeniul în care activăm sau de facultatea pe care o urmăm, de statutul pe
care îl avem sau de funcţia pe care o deţinem, va fi corect să adoptăm, în exercitarea
obligaţiunilor noastre, o conduită morală, etică, deontologică întru realizarea obiectivelor pe care
instituţia/ organizaţia/ compania le urmăreşte; o conduită ce nu contravine principiilor şi
valorilor umane.
 Cunoaşte-te pe tine însuţi – iată lozinca (sloganul) principală pe care trebuie să o adopte
orice student şi funcţionar într-o instituţie publică. Omul care se autocunoaşte şi deci este
conştient de virtuţile şi limitele sale va fi întotdeauna superior celui care ignoră sau

390
 tratează neglijent asemenea exigenţe cognitive. Or, „a-ţi cunoaşte propria ignoranţă - iată
partea cea mai bună a cunoaşterii”, spunea filosoful antic chinez Lao Tzi. Şi tot filosoful
mărturisea: ,,Omul care se autocunoaşte se va bucura permanent şi oriunde de respectul
semenilor săi, care, oricât de puţin instruiţi ar fi, pot stabili cu relativă uşurinţă deosebirea
dintre înţelept şi neînţelept, sau între cel ce se autoevauează corect şi cel ce încalcă
această cerinţă prin supra sau subevaluare. Rostul şi valoarea actului cunoaşterii de sine
rezidă deci în recunoaşterea adevărului, că de ea depinde în mare măsură înţelepciunea
omului.” Pe de altă parte, cunoaşterea de sine, va permite să fie evaluat la justa valoare
potenţialul de realizare a misiunilor ce le revin atât studenţilor, cât şi angajaţilor, la fel şi
deficienţele de care trebuie să se debaraseze fiecare dintre ei. Vom aprecia competenţele
educaţionale ale studenţilor, dar şi calităţile colegilor şi vom fi toleranţi faţă de
neajunsurile ambelor părţi.
 În timpul discuţiilor, vom dialoga civilizat fără a aduce ofens vreunei părţi, uneori vom
ceda pentru a păstra echilibrul. Nu ne vom impune în faţa celorlalţi – acţiune care poate fi
calificată drept lipsă a celor şapte ani de acasă. Când cunoaştem mai în profunzime
problemele discutate, vom interveni fără a-l intimida pe interlocutor. În afară de aceasta,
trebuie să ştim să ascultăm, să ţinem cont de opiniile colegilor (de grupă/ de facultate/ de
catedră etc.), să nu-i întrerupem şi să învăţăm de la ei pentru a fi cu adevărat prosociali.
 Vom evita să fim servili şi vom respecta riguros preceptele comportamentului social care
ne va face să ne simţim bine, creând un anumit confort şi celor din jur.
 La Senatul studenţesc, la Consiliul studenţesc al facultăţii sau la alte evenimente,
studenţii se vor ridica în picioare la intrarea în sală a conducătorului înstituţiei/ decanului/
profesorului etc.
 La şedinţele de lucru sau alte evenimente, personalul instituţiei va ocupa locul conform
funcţiilor deţinute, a ordinii ierarhice. Cei care ocupă posturi importante se vor comporta
civilizat faţă de inferiorii din subordine, distribuindu-le sarcini pe măsura capacităţilor,
evitând să-i înjosească sau să le creeze alte neplăceri.
 Respectul şi toleranţa, atât în mediul universitar, cât şi la oricare alt loc de muncă,
presupun acceptarea argumentului drept criteriu unic de convingere în disputele de idei,
în general, şi în cele ştiinţifice, în particular.
 Conducătorul unei instituţii va trebui să se impună în faţa personalului prin inteligenţă,
capacitate de lucru, eficienţă şi răbdare. Dispoziţiile lui vor fi precise, el se va strădui să-i
atragă pe cei din jurul său creând un colectiv integru şi sănătos, ferit de intrigi şi
disensiuni. La rândul lor, cei din subordine vor păstra o atitudine echilibrată, politicoasă
faţă de superiori, evitând familiaritatea în relaţiile cu ei.

391
 Funcţionarii egali în titluri vor lucra ca un tot unitar pentru atingerea obiectivelor
propuse, vor coopera şi se vor ajuta reciproc.
 Într-o instituţie, unde alături de bărbaţi lucrează şi femei, reprezentantele sexului frumos
vor fi tratate cu grijă, respectându-se statutul lor. Bărbaţii se vor comporta ca adevăraţi
domni, se vor abţine de la bancuri deplasate sau alte istorioare care ar putea să le creeze
disconfort. La rândul lor, femeile se vor manifesta printr-un comportament demn de o
adevărată doamnă şi nu-şi vor folosi abilităţile de seducere a bărbaţilor pentru a obţine
anumite favoruri ce ţin de salarii sau ascendenţa lor pe scară ierarhică.
 Un rol deosebit le revine secretarelor conducătorilor de instituţii, care trebuie să fie atente
cu persoanele ce vin în vizită cu diverse probleme. La intrarea oaspeţilor în biroul
directorului, vor deschide uşa şi vor facilita accesul lor în interior. În cazul reţinerilor
neprevăzute, vor fi amabile, servindu-i pe oaspeţi cu cafea sau ceai (preventiv, întrebând
de preferinţa oaspetelui). Adresările vor fi curtenitoare, folosindu-se termenul
Dumneavoastră şi niciodată nu se va apela la Tu, chiar dacă persoana în cauză are o
vârstă mai tânără. Această modalitate de adresare e valabilă şi pentru toţi şefii de
subdiviziuni, funcţionarii de rând ai instituţiei – atât în plan interpersonal, cât şi în
relaţiile cu străinii.
 În cazul efectuării schimbului de experienţă sau a organizării unor acţiuni comune cu
participarea reprezentanţilor din alte instituţii sau ţări, oaspeţii se vor bucura de o atenţie
specială din partea gazdelor: punctualitate la întâlnire şi despărţire, corectitudine,
curtoazie, ospitalitate şi sociabilitate pe tot parcursul întâlnirii/ şedinţei/ conferinţei/
simpozionului etc. Vom sublinia faptul că orice instituţie de stat sau publică care se
respectă are nevoie de servicii de protocol, întrucât protocolul este imagine, ordine şi
armonie. Cu ajutorul specialistului în protocol, personalul va putea să cunoască detaliile
ce ţin de ceremonial, etichetă, decor vestimentar, organizarea acţiunilor protocolare ce au
tangenţă nemijlocită cu evenimentele care se desfăşoară sub egida unei sau altei instituţii.
[2.11, pp.184-185]

10.3.2. Comportamentul în lift.

 Politeţea în ascensor recomandă ca persoana care intră prima să întrebe pe ceilalţi la ce

etaj coboară sau urcă şi apoi să apese pe buton. Dacă în lift se află un bărbat şi în

392
 ascensor sunt numai femei, este indicat ca el să pună această întrebare, chiar dacă a intrat
mai tarziu.
 Dacă cineva a chemat deja liftul, nu mai apăsăm o dată. Aceasta arată fie că nu știm cum
funcționează acel buton, fie că nu avem încredere în cel care a chemat deja liftul, lucru
absolut inacceptabil.
 Dacă ajungem la lift exact în momentul închiderii uşilor, nu apăsăm pe buton, chiar și
atunci când am apăsat din greșeală (crezând că liftul este gol, de exemplu), vom renunța
la a ne urca şi vom cere scuze pasagerilor care se află deja „la bord” pentru întreruperea
cauzată. Dacă, din greşeală, împingem pe cineva în lift, spunem repede şi convingător:
Vă rog să mă scuzaţi, Îmi pare rău, calmând astfel ostilitatea celeilalte persoane.
 Dacă avem bagaje voluminoase, așteptăm un lift gol. În cazul în care o persoană din lift
ne invită să urcăm, putem face asta, după ce în prealabil ne-am asigurat că acest fapt este
în asentimentul tuturor pasagerilor.
 Când aşteptăm liftul, nu vom sta în niciun caz în fața ușii. Pentru că trebuie să acordăm
prioritate celor care vor coborî din lift.
 Persoanele care se află lângă uşa unui lift aglomerat trebuie, automat, să iasă afară când
se deschid uşile, chiar dacă destinaţia lor nu este la acelaşi etaj. Cei din spate nu reuşesc
să iasă cu uşurinţă dacă cei din faţă nu le creează suficient loc pentru aceasta. În general,
în lift urcă mai întâi persoanele aflate cel mai aproape de ușă, dar un gentleman1 adevărat
va găsi întotdeauna soluții să-i permită unei doamne să urce prima. Lucrurile se complică
însă la coborâre, unde din cauza spațiului redus e dificil să apelăm la manevre largi și
atunci, indiferent de sex, vor coborî cei care sunt mai aproape de ușă.
 Primul lucru pe care trebuie să-l facem când se deschid uşile liftului, trebuie, înainte de
toate, să-i întrebăm pe cei care se află în lift dacă acesta urcă sau coboară. Nu vom ține
de uși cât timp facem asta.
 Cum ne dăm seama dacă un lift este prea aglomerat ca să ne mai primească și pe noi?
Pentru fiecare persoană dintr-un lift, trebuie să existe loc liber lângă ea cât pentru încă o
persoană. Dacă acest spațiu nu există, nu ne urcăm. În situația în care suntem însoțiți de
cineva, dar nu mai există decât un singur loc liber, nu ne vom îngrămădi amândoi, ci ne
vom despărți și regăsi la destinație.
 Dacă vedem pe cineva care aleargă spre lift, îi ținem ușa deschisă doar atunci când liftul
este gol sau când există un consens între toți pasagerii să facem asta.

1
Noțiunea de gentleman își are originea prin anii 1225-1275 în Anglia. Conform Dicționarului Explicativ al Limbii
Române, termenul gentleman semnifică un bărbat cu comportări alese, ireproșabile, cu caracter distins. Noul
dicționar explicativ al limbii române adaugă: persoană care respectă cu strictețe eticheta; om cu purtare
curtenitoare; gentilom.

393
 Butonul de închidere a uşilor va fi folosit doar atunci când nu este nimeni care
intenționează să urce lângă noi în lift. Sau când persoana care vrea să urce ne face semn
să ne continuăm drumul, pentru că are altă direcție decât noi sau vrea să mai aștepte.
 Salutarea în lift nu este obligatorie, dar dacă simțim nevoia, o putem face. În situațiile în
care liftul este acționat de un liftier, îl vom saluta și la urcare, și la coborâre, iar la hotel
sau restaurant, îi vom da chiar un mic bacşiş.
 Conversaţia cu cineva în lift nu poate fi continuată, în general. Dar dacă conversația este
una civilizată, purtată pe un ton redus și ne asigurăm că nu-i deranjăm pe ceilalți, ea
poate continua. Cu persoanele străine, în cazul în care avem chef de vorbă, vom purta
doar discuții generale, despre vreme, fotbal etc. Un bărbat nu va deschide niciodată
discuția cu o doamnă dacă sunt singuri în lift, și nici nu va sta cu fața către ea (e o regulă
generală: toți pasagerii vor sta cu fața spre ușă, așteptând să coboare).
 Soţul şi soţia, de exemplu, vor sta – ca distanţă adoptată în lift - cât de aproape simt ei
nevoia, dar se vor limita în gesturile lor la ținutul de mână, fără alte intimități.
 Dacă suntem răciţi, folosim liftul cu maximă precauție, pentru că spațiul închis și redus
favorizează răspândirea microbilor. Prima regulă în acest caz este să așteptăm un lift gol.
Apoi să atingem butoanele printr-o batistă. De asemenea, pe tot parcursul traseului, ne
vom ține nasul și gura acoperite. În cazul în care nu găsim un lift gol sau nu ne simțim în
putere să așteptăm unul, îi vom avertiza pe ceilalți pasageri de faptul că suntem bolnavi
și le vom cere permisiunea să urcăm.
 Când suntem la butoane, avem responsabilitatea de a întreba restul pasagerilor care urcă
în lift la ce etaj vor să coboare și să acționăm panoul de control în locul lor.
 Dacă sunt alte persoane în dreptul uşii şi vrem să coborâm, le vom anunța din timp că se
apropie etajul la care vrem să coborâm, ne vom scuza și le vom cere permisiunea să
trecem, întrucât vrem să coborâm la următoarea.
Vom evita:
 fumatul în lift;
 intrarea în lift cu băuturi (cafea, ceai) sau mâncare (sandviș etc.);
 privirea insistentă a persoanelor de alături;
 alte gafe similare.

 Plasamentul corect în lift - în funcţie de numărul persoanelor (Fig.10.1):

394
 Fig.10.1. Plasamente în lift.

În momentul în care v-aţi asigurat că în lift nu mai intră nimeni decât dvs., v-aţi putea
permite să luaţi o cafea dacă paharul are şi capac. Totuşi, nu se ştie cine mai urcă sau coboară
ulterior şi atunci vă veţi simţi stânjenitor. De aceea, e bine să reţinem că nu este ultima cafea din
viaţa noastră şi poate ar fi mai plăcut să o savurăm în compania cuiva, mai relaxaţi, şi nu în
goană după kaimakul care nu se mai păstrează.

10.3.3. Scările rulante.

Când un bărbat şi o femeie urcă pe o scară rulantă, bărbatul trebuie să-i îngăduie femeii
să treacă înainte.
Când coboară pe scară, este mult mai potrivit ca bărbatul să preceadă femeia, astfel
întorcându-se către ea de câte ori vrea să-i vorbească.

10.3.4. Cum se deschid uşile.

În ziua de azi, la locul de muncă, în instituţiile de învăţământ, deseori se uită regulă de

politeţe: primul care a ajuns la uşă, femeie sau bărbat, să o ţină deschisă până când intră toţi
cei care vin din spate. Directorul tânăr, studentul trebuie să arate stimă celui mai în vârstă –
încercând să ajungă primul la uşă, înaintea celorlalţi, şi să o ţină deschisă. La fel se va proceda şi
cu oamneii din afară, cu care trebuie să se comporte ca o gazdă, fie că este director, fie că este
rector, deschizând uşile şi lăsându-i să intre primii. Chiar dacă gazda este o femeie, ea trebuie să
facă acelaşi lucru.

395
 Se înţelege că atunci când lângă uşă se află un bărbat şi o femeie, uşa o deschide bărbatul
şi lasă femeia să intre prima, indiferent dacă o cunoaşte sau nu.
„Protocolul uşii” este pur şi simplu o problemă de prevedere şi de bun simţ.

10.3.5. În stradă şî în transportul public.

Bunele maniere nu se lasă acasă ... se poartă şi în trafic, şi pe stradă.

În virtutea schimbărilor social-economice, normele de conduită, funcţionale altădată,
acum sunt date uitării. În stradă comunicarea e departe de a fi plăcută, întrucât în orice moment
mediul poate fi străbătut de voci care nu au nimic comun cu smerenia creştină şi regulile bunului
simţ.
Până nu demult, bunele norme de comportament erau un modus vivendi al locuitorilor de
pe aceste frumoase plaiuri mioritice. Respectul generaţiilor mai în vârstă, venerarea frumoaselor
şi harnicelor noastre femei, educarea copiilor în spiritul celor mai sănătoase tradiţii – iată
criteriile care marcau o societate cu adevărat creştină.
Ce timpuri, ce moravuri! - ar putea exclama un june contemporan bine crescut, tânjind
după timpurile din urmă, când puţinii bărbaţi ai multpătimitului pământ al Moldovei apărau sub
semnul crucii demnitatea, integritatea, cumsecădenia şi, îndeosebi, moravurile lui. Unii chiar
preferau să moară pentru a rămâne pe vecie alături de adevaratele valori creştine, în speranţa că
faptele lor vor servi ca exemplu pentru cei care vor veni după ei. Ce sacrificii frumoase care
merită toate consideraţiunile noastre!
Acum să aruncăm o privire în jurul nostru şi să vedem ce se întâmplă. Pe stradă merg
aceiaşi oameni, cu sau fără discernământ. La un colţ de stradă nişte tineri târâie cu forţa o
domnişoară, dar nici o reacţie din partea trecătorilor. La o trecere de pietoni doi şoferi de
microbuze depăşesc în mod flagrant viteza, punând în pericol viaţa oamenilor. Oraşul proaspăt şi
curat de dimineaţă – seara nu-l mai cunoşti; este inundat de hârtii de toate felurile, fapt ce-l
distanţează vădit de capitalele moderne ale Europei. Ce exemplu poate servi acest tablou pentru
cei care sunt de vârsta şcolii sau chiar a grădiniţei?
Întrebarea care îşi face drum este: dorim noi cu adevărat să schimbăm ceva în noi sau
nu? Majoritatea vor răspunde afirmativ, însă puţini sunt cei care o să se aventureze să mişte din
loc stâlpul indiferenţei şi să schimbe lucrurile.
Aflându-ne în stradă, vom cere permis de trecere pe un sector aglomerat, fără a brusca
sau a ne arăta nemulţumirea dacă rugămintea noastră nu poate fi satisfăcută imediat. Întotdeauna
le vom ceda trecerea celor mai în vârstă şi îi vom ajuta, dacă e cazul, să urce sau să coboare din

396
microbuz, autobuz sau troleibuz. Le vom oferi locul nostru în mijlocul de transport, îi vom ajuta
cu ce putem, numai să le uşurăm situaţia deloc de invidiat, aflată sub povara grea a bătrâneţii.
În ceea ce priveşte respectarea celor mai în vârstă de către generaţiile tinere, poate,
acestea din urmă au găsit totuşi licoarea „tinereţii fără bătrâneţe” şi tocmai de aceea nu consideră
de cuviinţă să arate respect celor care nu au reuşit să găsească „reţeta-minune” până la ei?
Societatea civilă trebuie să ia atitudine în ceea ce priveşte respectarea valorilor
comportamentale şi să cultive la tineri adevăratele valori umane, respectul ierarhic, onoarea,
buna cuviinţă şi ataşamentul faţă de propria ţară, de vreme ce tinde spre civilizaţie şi integrarea
în Europa. [2.11, pp.173-175]

10.3.6. La restaurant.

În situaţii sociale precum este şi ieşirea în oraş la restaurant, manierele noastre la masă
spun foarte multe lucruri despre noi şi despre felul în care ne gestionăm afacerile. Ele
demonstrează atenţia pe care o acordăm detaliilor, ce ar trebui să fie o parte a filosofiei oricărui
angajat care doreşte să ajungă şi să se menţină la un nivel competitiv. Poate că acesta este
motivul pentru care atâtea invitaţii la un interviu pentru un serviciu se programează în jurul
mesei.
Într-o situaţie neformală, dacă am ales un local apreciat şi de cunoscuţii noştri, nu trebuie
să ne mire faptul că este mereu aglomerat. Pentru a ne asigura că vom găsi o masă liberă, s-ar
putea să avem nevoie de o rezervare din timp.
Înainte de a „testa” noul restaurant, este bine să ne interesăm de mâncare şi ambianţă. Nu
trebuie să ne jenăm să întrebăm despre aceste lucruri. Nu este lipsă de bun simţ nici dacă ne
interesăm, prin telefon, de preţurile practicate. Dacă nu vom face acest lucru, e posibil să
regretăm şi să trecem prin momente mai puţin plăcute. Să nu uităm că şi restaurantele modeste
pot oferi mâncăruri rafinate şi o atmosferă placută.
Pentru a ne bucura de imaginea unui profesionist bine-crescut sau, pur şi simplu, a unei
persoane manierate, să reţinem câteva reguli elementare privind eticheta la restaurant:
 Există restaurante de diferite categorii, pentru orice buzunar. Ţinuta trebuie să fie
adecvată momentului. Trebuie să avem în vedere posibilitatea că există restaurante care
nu acceptă clienţi îmbrăcaţi în blue-jeans.
În general, cea mai potrivită ţinută pentru serile petrecute la restaurant este cea elegantă,
clasică. Însă dacă am hotarât să mergem într-un local mai modest, unde ne vom simţi în
largul nostru într-o ţinută mai lejera, nu are sens să ne imbrăcăm la patru ace.

397
 Bărbatul care însoţeşte o femeie la restaurant, are obligaţia să-i deschidă primul uşa cea
din stradă, lăsând-o să păşească înaintea lui. Îşi conduce invitata la garderobă, unde o
ajută să-şi scoată haina.
 Primul care intră în sală (deci pe a doua uşă) este bărbatul, pentru a-şi proteja invitata de
privirile curioase ale celor din jur şi pentru a-i cere chelnerului să-i indice o masă liberă.
Indiferent de situaţie, doamna este rugată să-şi aleagă locul pe care-l doreşte. Bărbatul
ţine scaunul invitatei sale şi apoi ocupă locul de vizavi, dacă este liber; dacă nu, se aşază
alături.
 Lista de bucate este consultată de fiecare în parte. După ce s-au hotărât ce vor să
mănânce şi să bea, domnul este cel care face comandă.
 O adevărată doamnă evită să discute cu ospătarul (chelnerul). Dacă la masă iau parte
mai multe perechi, comanda va fi făcută de unul dintre bărbaţi, după ce a aflat care sunt
preferinţele tuturor.
 Când începem să mâncăm, ne aşezăm confortabil, apropiindu-ne de masă, apoi ne punem
şervetul de pânză pe genunchi. Nicidecum nu se foloseşte la ştergerea nasului, a veselei
de pe masă, a mânilor murdare (înainte de a-l folosi trebuie să ne asigurăm că ştergem
mâinile mai întâi de şerveţelul de hârtie, apoi pe cel de pânză). Când folosim şervetul de
pânză îl împăturim frumos la sfârşit (să avem grijă să nu lăsăm pe şervet culoarea
rujului).
 Oamenii bine crescuţi sunt recunoscuţi după cât de rar fac reclamaţii şi după tonul calm
pe care îl au chiar dacă le fac.

Clientul nu va intra în discuţii aprinse, în contradictoriu cu ospătarul (chelnerul),

chiar dacă primul are dreptate. Orice nemulţumire se adresează şefului de sală sau
patronului restaurantului.
Nota de plată şi plecarea.
 Masa ia sfârşit numai la dorinţa doamnei care însoţeşte bărbatul. Chelnerul este chemat
discret pentru a achita nota de plată. Nu se discută nota cu invitaţii la masă, manifestând
satisfacţia că masa a costat puţin sau decepţia că a costat prea mult. La plecare, bărbatul
îşi ajută partenera să se ridice, trăgând uşor scaunul. Ca şi la intrare, el merge cu un pas
înainte, fără a lăsa impresia că nu sunt împreună.
Situaţii speciale la restaurant.
 Se întâmplă uneori să fim „uitaţi”, după ce am făcut o comandă. Nu vom bate cu o
monedă sau cu tacâmurile în pahar. Când vorbim cu ospătarul (chelnerul), ne ridicăm de

398
 la masă şi reamintim că aşteptăm de mult. Vom fi fermi, dar nu vom face comentarii
agresive.
 Când ne scapă ceva de pe masă, o măslină, o chiflă, şi sunt la îndemână, să nu
considerăm lipsit de distincţie gestul de a le ridica şi a le pune undeva pe masă, deoparte.
 Dacă nu ne place nimic, nici serviciul, nici mâncarea, nu facem scenă personalului din
restaurant. Plătim şi plecăm, nu înainte de a ne spune părerea patronului, precizând că
vom ocoli în viitor localul lui.
Ceea ce am plătit, dar nu s-a mâncat sau nu s-a băut, nu se ia acasă. Cererea adresată
chelnerului de a ne face un pachet pentru câine/ pisică nu produce o impresie prea bună.

10.4. Bunele maniere la masă.

Bunele maniere la masă s-au stabilit de-a lungul miilor de ani, devenind cunoscute lumii
contemporane datorită mai multor surse istorice ajunse până la noi din îndepărtata Antichitate.

Informaţii despre comportamentul la masă şi ordinea de precăderi apar pe timpul

celor două Principate Româneşti, când văd lumina zilei mai multe cărţi consacrate acestei
tematici. Una dintre cele mai importante publicaţii de acest gen din perioada modernă este
,,Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie” (1656). Sfaturile ce se dau viitorilor
domni despre şederea la masă comportă în sine un nivel elevat de etichetă şi protocol:
„Aşijderea, când şezi la masă şi vrei să inviţi boierii cei mari şi cei de-ai doilea, şi cei mai mici,
şi pe alţii, pe toţi să li păzeşti locurile ca la a doua şedere, să nu li schimbi.”
Prezintă un interes deosebit Condica lui Gheorgachi (1762), „Primul cod de ceremonii
politice şi religioase din Europa de Sud-Est”, care vine cu detalii privitoare la ospăţuri, primirea
soliilor şi acordarea onorurilor la masă. [2.11, p.175]

În ultimul secol al mileniului doi, în spaţiul românesc au apărut mai multe cărţi despre
bunele maniere cu informaţii utile, dar care solicită, parţial, unele completări ca urmare a noilor
condiţii social-economice şi culturale de viaţă.

399
 10.4.1. Aranjarea tacâmurilor la masă.

Aranjarea mesei – stil, culoare şi fantezie.

Deşi nu toți oamenii îşi permit luxul de a avea fețe de masă din borangic, porțelanuri
scumpe, pahare de cristal şi tacâmuri din argint, trebuie să avem decența de a ne aşeza oaspeţii la
o masă curată, elegantă şi impecabilă, cu veselă intactă, cu toate ustensilele2 de care este nevoie.
Faţa de masă clasică este cea albă sau cu desene (damasc). Şerveţelele se aranjează în diferite
forme: pliate, cilindru sau triunghi, fie nemijlocit pe farfurie, fie în stânga acesteia. Este de
preferat un platou de faianță neciobit, decât unul din porțelan, dar cu fisuri. Mâncarea să fie bine
făcută, frumos și aspectuos servită. [2.11, p.181]
Iată câteva aspecte de reţinut:
 Faţa de masă clasică este cea albă sau cu desene (damasc). Şerveţelele se aranjează în
diferite forme: pliate, cilindru sau triunghi, fie nemijlocit pe farfurie, fie în stânga
acesteia.
 Meniul se aşază în stânga comesenilor sau poate fi sprijinit de şerveţel sau pahare.
 Cartonaşele de plasament la masă al participanţilor pot fi amplasate în centru, dreapta sau
stânga, fără ca să atingă bordul farfuriilor.
 De regulă, fiecare fel de mâncare se mănâncă cu tacâm separat. De aceea, şi tacâmurile se
aranjează în ordinea servirii meniului, în jurul farfuriei.
 La dreapta farfuriei se aşază lingura, cuţitele şi paleta de peşte, în partea stângă –
furculiţele.
 În partea din faţă a farfuriei se aşază tacâmurile de desert: primul (din partea din afară) –
cuţitul de desert cu mânerul înspre dreapta, al doilea – furculiţa cu mânerul înspe stânga
şi, ultima – linguriţa cu mânerul spre dreapta.
 Cupele se aşază în faţa farfuriilor în linie de la dreapta spre stânga: vin alb, vin roşu, apă,
spumant, cupă de lichioruri. Cupa de lichioruri se aşază un pic mai în urma cupei de
spumant.
 Paharele pot fi aşezate în semicerc sau în linie oblică de sus în jos, începând cu stânga. La
dreapta serviciului de prânz se aşază o farfurioară mică de porţelan pentru unt, cu un
cuţit: mânerul cuţitului să fie spre dreapta. În partea stângă se va plasa o farfurioară
pentru pâine. [2.11, p.182]

2
Ustensilă (e) - obiect care se folosește la executarea unor operații în gospodărie/ bucătărie/ laborator, în diferite
meserii; unealtă, instrument; din fr. ustensile.

400
 Practica internaţională cunoaşte două modalităţi de aranjare a tacâmurilor, fiind şi azi
cele mai folosite. Să ne familiarizăm cu similitudinile şi diferenţele lor:
1. Prima modalitate (A) este a Franţei şi a ţărilor din zona Mării Mediterane;
2. A doua modalitate (B) este specifică pentru Marea Britanie şi alte ţări anglo-saxone.
[2.11, p.182]

A B

A B

Fig.10.2. Modalităţi de aranjare a tacâmurilor.

Vom arăta mai jos destinaţia fiecărui tacâm numerotat:

1. Farfurie de prezentare. 2. Cuţit de carne. 3. Cuţit de peşte.

4. Lingură de supă. 5. Furculiţă mică de stridii 6. Furculiţă obişnuită.
(pepene verde/ galben).

7. Furculiţă de peşte 8. Furculiţă suplimentară (pentru 9. Cuţit de desert.

salată).
10. Linguriţă de desert. 11. Furculuţă de desert. 12. Farfurioară pentru pâine şi unt.
13. Cuţitaş pentru unt şi pâine. 14. Pahar de apă. 15. Pahar de vin roşu.
16. Pahar de vin alb. 17. Cupă de şampanie.

[2.11, p.183]
Pot fi luate în considerare şi alte aranjamente. (Fig.10.3):

A. B.

401
 C.

Fig.10.3. Aranjamente de bază, informal şi formal.

Pe baza aranjamentelor A, B şi C, încercaţi să stabiliţi circumstanţele (situaţiile) în care

acestea pot fi aplicate. Explicaţi şi argumentaţi.

10.4.2. Serviciul de pahare şi cupele de cristal.

Paharele şi cupele, diferite ca forme şi volum, au un rol deosebit în aprecierea calităţii

băuturilor. Serviciile de cristal existente dispun de toată gama de recipiente pentru organizarea
oricărui tip de recepţii – de la cele mai modeste până la cele de cea mai înaltă ţinută. (Fig.10.5)
 Pentru vin alb de masă se recomandă păhărele de 100 ml;
 Vinul roşu se va servi în păhărele de 125 ml;
 Pentru şampanie se folosesc pahare în formă de cupe sau lalea de 125-150 ml;
 Vinurile Madera, Portwein şi cele de desert se vor servi în păhărele de 75 ml;
 Lichiorurile se toarnă în păhărele şi mai mici – de 25-30 ml;
 Ţuica, palinca, vodca se vor servi din păhărele de 50 ml la aperitive, care vor fi retrase
înaintea servirii primului vin;
 Coniacul se serveşte în pahare – balon de 75-250 ml;
 Pentru cocktailuri se folosesc păhăruţe pe picior de 100 ml de diferite forme, iar pentru
cele în straturi paharele au forma de cupă îngustă şi alungită;
 Pentru băuturile cu gheaţă se folosesc pahare clasice de 125-150 ml;
 Sucurile şi apa minerală se toarnă în pahare de 150-200 ml cu pereţii groşi;
 Pentru băuturi răcoritoare şi tonificante sînt în uz paharele highball de 250-300 ml, iar
paharele Callins de 300-400 ml se folosesc pentru bere şi cocktail- uri Callins;
 Punciul (băutură făcută dintr-un amestec de rom cu zahăr, lămâie, portocale şi diverse
mirodenii) se toarnă din urcioare transparente de 125-150 ml.

A. B.

402
 C.
Fig.10.5. Pahare şi cupe pentru băuturi.
A1 – Paharul pentru vinul alb; A2 – Paharul pentru cocktail-uri; A3 – Paharul pentru vin roşu.
B1 – Paharul de vin pentru: Portvein, Madeira, Sherry şi vinurile desert;
B2 – Paharul- Kremanka pentru șampanie; B3 – Paharul pentru brandy şi koniak.
C1 – Pahar pentru Armagnac; C2 – Pahar pentru degustare; C3 – Pahar mic pentru vodcă;
C4 – Pahar pentru șampanie.

10.4.3. Ordinea de servire la masă.

Privitor la servirea mesei, va trebui să respectăm ordinea de priorităţi.

 Felurile de mâncare se servesc din partea stângă a invitaţiilor. Servirea începe de la dama
care se află în dreapta gazdei, ultima va fi servită stăpâna casei. Apoi, continuă cu
primul bărbat, finalizând cu gazda.
Este comod ca masa să fie servită de două persoane concomitent pe ambele părţi ale
mesei.
 După consumarea primului fel, farfuriile se retrag prin partea dreaptă, în aceeaşi ordine,
iar în locul lor, prin extrema stângă, se aşază farfurii curate.
 Farfuriile primului fel se retrag (cu mâna dreaptă) şi se aşază concomitent farfuriile
curate (cu mâna stângă). În acelaşi mod, se va proceda cu ordinea de servire a celorlalte
feluri şi cu retragerea farfuriilor.
 Băuturile se servesc prin partea dreaptă.
 Marginea paharelor sau a cupelor nu se va atinge cu sticla din care se toarnă.
 Paharele se umplu trei sferturi, fiind comod de a servi băuturile din ele.
 Este bine să deschidem sticlele cu vin roşu cu o oră înainte de servire, pentru a se aerisi,
şi să le testăm calitatea.

403
  Sticla cu vin, înainte de servire, se va înveli cu grijă într-un şerveţel, pentru a acoperi
marca şi pentru a absorbi picăturile de vin în caz dacă acestea s-ar prelinge. [2.11, p.178]

10.4.4. Modul de servire a vinurilor.

Vinurile se împart în trei mari categorii: vinuri albe, vinuri roşii şi vinuri roze.
1. Vinurile albe (Aligote, Feteasca, Traminer, Risling, Sauvignon, Rkatsiteli) se servesc la
antreuri, consommeuri, la supe de peşte, paste sau orez servit cu peşte sau scoici,
fripturi din carne albă etc.).
N.B. Vinurile albe dulci se oferă la fructe, prăjitiri şi dulciuri.
2. Vinurile roşii (Cabernet, Codru, Pinot Noir, Ciumai, Roşu de Purcari, Negru de
Purcari) se servesc la felurile de bază (caşcavaluri tari, cărnuri roşii, vânat etc.).
3. Vinurile roze rezultate din cupajarea vinurilor roşii cu cele albe se servesc la antreuri,
brânzeturi, dacă sunt moi, şi cărnuri. [2.11, p. 180]
Vinurile spumante se vor servi la desert. În unele cazuri, spumantele pot fi servite la
cărnuri prăjite.
Reguli de bază privind oferirea vinurilor:
 Vinul uşor se serveşte înaintea unui consistent; vinul sec se oferă înaintea vinului dulce;
 Vinul roşu se serveşte înaintea vinului alb sec sau demisec; vinul dulce va fi precedat de
vinul roşu;
 Vinul nou se serveşte înaintea celui vechi;
 Vinul uşor se potriveşte mai bine cu felurile uşoare; vinul consistent tare se serveşte la
bucatele picante;
 Vinurile tinere se recomandă primăvara şi toamna;
 Vinurile vechi roşii şi cele tari se recomandă iarna.
[2.11, p. 181]
Pentru a-şi păstra calităţile, băuturile se servesc la temperatura potrivită. De exemplu:
 Vinurile roşii se servesc la temperatura camerei (15-18°C);
 Vinurile albe trebuie să fie întotdeauna reci (10-12°C);
 Vinurile roze se vor răci moderat, iar cele dulci, inclusiv spumantele - până la 5°C.
 Vermutul se oferă rece, cu gheaţă, apă gazoasă şi lămâie;
 Coniacul, pentru amatorii de tării, se va servi la temperatura camerei, iar berea se
serveşte rece (4-6°C).

Moldova este unul din cei mai mari producători de vinuri din lume, vinuri care sunt înalt
apreciate atât în ţară, cât şi în străinătate. Pentru doritori şi oaspeţii străini, se organizează
excursii şi degustări la beciurile naţionale sau în sălile specializate.
Degustarea se face cu ajutorul văzului, mirosului şi gustului. Mai întâi, se priveşte
conţinutul pentru a determina claritatea, limpezimea şi culoarea. Apoi se apropie paharul de nas
şi se inspiră lent, pentru a sesiza parfumul şi buchetul. Şi, în ultima fază, se ia o înghiţitură de
vin, se menţine câteva clipe în cavitatea bucală, pentru a se aprecia aroma, densitatea, tăria
băuturii. [2.11, p.181]

404
 10.4.5. Reguli privind consumul produselor alimentare.

A. Produse care se servesc numai cu lingura:

 consommeurile (se servesc în ceşti, folosindu-se linguri mici de supă);
 ciorbele; supele.

B. Produse care se consumă cu linguriţa:

 avocado (când e tăiat în jumătate şi umplut);
 căpşunele (se mănâncă cu mâna dacă au codiţă);
 fructele din compot;
 oul fiert moale.
C. Produse care se consumă cu mâna:
 ridichii;
 ţelina;
 măslinele;
 prunele şi caisele;
 cireşele, vişinele, strugurii;
 portocalele şi mandarinele (se curăţă cu cuţitul şi se desfac);
 grepfruitul;
 sparanghelul (se apucă de capătul gros şi se consumă);
 produsele de patiserie (cele cu cremă – cu furculiţa sau linguriţa);
 sandvişurile mici;
 homarul, crabii, langustele (la cine de fast se servesc decorticat, folosindu-se tacâmurile);
 creveţii ( însă la dinee şi cine se vor servi cu furculiţa);
 plăcintele (cînd sunt de dimensiuni mari, vom apela la furculiţă şi cuţit);
 feliuţele de şuncă crocante.

D. Produse care se consumă cu furculiţa şi cuţitul:

 perele, merele (se taie în patru părţi);
 piersicile (se taie în două, se extrage sîmburele, se cojesc cu cuţitul);
 pepenii şi ananasul;
 anghinarea (la o cine oficială se consumă miezul ei; la o cină obişnuită - întreagă);
 avocado;
 kiwi (deşi se poate consuma şi cu o linguriţă, ca în imaginea alăturată);
 bananele;
 caşcavalurile;
 mezelurile;
 pastele (numai cu furculiţa);
 cartofii fierţi, prăjiţi şi copţi;
 oul fiert tare;
 carnea de pasăre, vită, porc, vânat;
 melcii (cu o furculiţă specială);
 peştele (cu furculiţa şi cuţitul pentru peşte);
 scoicile şi stridiile (cu o furculiţă specială).
[2.11, pp.179-180]

405
 10.5. Detalii privind comportamentul la masă.

Se ştie că gradul de educaţie al unei persoane poate fi apreciat atunci când ea mănâncă, de
aceea considerăm oportun să amintim despre unele detalii ce ţin de comportamentul la masă.
 Dacă la masă asistă cupluri sau reprezentante ale sexului frumos, bărbatul va retrage şi va
acomoda uşor mai întâi scaunul damei din dreapta, pentru a se aşeza, şi apoi celei din
stânga. Efectuând corect şi graţios aceste două mişcări, va ocupa apoi locul ce-i revine.
 După ce toată lumea se aşază, fiecare va lua şerveţelul de pe masă şi-l va aşeza pe
genunchi, cu unghiul întors spre aceştia, fără să-l desfacă de tot. Vom reaminti că
şerveţelul se foloseşte înainte şi după servirea băuturilor şi a mâncărurilor. Acest lucru îl
vom face discret şi cu o anumită eleganţă. După servirea mesei, îl vom lăsa în partea
stângă a farfuriei, fără a-l plia (contrariul constituie un semn că bucatele oferite nu au fost
pe plac).
 Dacă suntem invitaţi acasa la cunoştinţe, prieteni, colegi de serviciu etc. nu ne vom atinge
de tacâmuri şi furculiţe, nu vom mânca şi nu vom bea până când gazda nu va da
semnalul de începere. De obicei, semnalul servirii băuturilor îl dă gazda, iar de începere a
mesei – soţia gazdei. Dacă suntem invitaţi de partenerul de afaceri chair şi la restaurant,
oricum aşteptăm să dea el tonul.
 Poziţia corectă a corpului la masă e cea verticală, puţin înclinată. Nu vom înclina prea
tare corpul, alimentele sunt acelea care se mişcă pentru a fi îmbucate.
 Mâncarea se va duce la gură cu ajutorul mâinilor, fără antrenarea braţelor şi a umerilor.
Nu vom mânca în grabă sau nervos.
 Cât priveşte modul de consum al pâinii, ceea ce observăm în fiecare zi nu ne prea
agreează. Cu toate recomandările pertinente care se fac referitor la consumul pâinii la
masă, acestea nu se iau în seamă. În cantine şi chiar în restaurante de lux observăm unul
şi acelaş lucru: pâinea nu se fărâmiţează în bucăţele mici deasupra farfurioarei pentru
pâine, aşa cum trebuie să fie, ci continuă să fie muşcată din toate părţile. Ar fi însă şi mai
bine dacă am rupe câte o bucăţică pe măsură ce reuşim să o mâncăm.
Singura excepţie o constituie pâinea folosită pentru sandvişuri servite la cocktailuri sau
recepţii a la fourchette, care nu se fărâmiţează, ci se serveşte întreagă.
Nu vom înţepa pâinea cu furculiţa pentru a ne servi şi, chiar mai mult, nu o vom tăia cu
cuţitul. Doar sandvişurile calde şi pâinea prăjită unsă cu unt poate fi tăiată cu un cuţit.
 Când dorim să luăm pâine sau întindem mâna spre paharul cu apă, tacâmurile se vor
aşeza încrucişat sub un unghi drept.

406
  Cuţitul se va aşeza cu tăişul spre centru, iar furculiţa va fi pusă deasupra lui mai aproape
de vârf. Această modalitate va permite să evităm scurgerea grăsimilor pe faţa de masă.
 Când tacâmurile se aşază în formă de triunghi cu vârfurile lipite unul de altul, cuţitul
fiind aşezat deasupra, constituie un indice că vom mânca în continuare.
 Vom mulţumi persoanei care ne serveşte şi vom începe să mâncăm numai atunci, când
vor fi serviţi toţi invitaţii şi gazda ne va îndemna s-o facem.
 În timpul mâncării, putem ţine antebraţele pe marginea mesei, dar niciodată coatele pe ea.
 Alimentele le vom consuma încet, cu buzele lipite, folosind din plin cele două ore
rezervate pentru masă.
 Discuţiile care se vor închega în jurul mesei vor fi cele mai plăcute, pentru a crea un
anumit confort gazdelor şi celor prezenţi la masă.
Privitor la folosirea corectă a tacâmurilor, sunt două modalităţi:
1. Modalitatea de a folosi cuţitul şi furculiţa, luându-l pe primul în mâna dreaptă şi furculiţa
în mâna stângă. Niciodată nu vom apropia furculiţa de lama cuţitului, iar după
consumare, le vom plasa în farfurie paralel.
2. În timpul pauzelor, cuţitul şi furculiţa vor fi aşezate sub unghi drept unul faţă de altul,
însă fără a le intersecta. În acest caz, lama cuţitului va fi îndreptată spre centru, iar
furculiţa se va poziţiona cu dinţii în jos.

Vom învăţa şi alte modalităţi de mânuire a tacâmurilor, pentru a interpreta corect

mesajul acestora (Fig.10.4):

Fig.10.4. Modalităţi de mânuire a tacâmurilor.

 Salatele le vom lua cu un cuţit şi furculiţa. Frunzele din salate mai întâi se tăie, apoi se
fac rulouri şi se consumă cu ajutorul dinţilor furculiţei – acţiune care solicită anumite
abilităţi.
 Ciorbele le vom consuma cu latul lingurii şi niciodată cu partea cea îngustă. E corect şi
modul de a ţine lingura cu latul sub un ungi de 45 de grade. Nu vom amesteca conţinutul

407
 farfuriei şi nici nu vom sufla în lingură pentru a răci ciorba. Conţinutul din lingură îl vom
sorbi dintr-o singură înghiţitură fără a produce zgomot. Nu vom înclina farfuria cu ciorbă
înspre noi sau viceversa, pentru a evita vărsarea ei, chiar dacă unele cărţi de
comportament la masă recomandă să procedăm aşa. După consumarea ciorbei, vom lăsa
lingura în farfurie, cu partea concavă în sus în poziţia orei 5,25 min., dacă e adâncă, sau
pe farfuria de prezentare când aceasta e de dimensiuni mici.
 După consumarea felului principal, vom aşeza tacămurile paralel sub un unghi de 30 de
grade. Acesta este un semnal că masa a luat sfârşit şi că nu vom mânca mai mult nimic.
 Ceaiul la gheaţă: când se serveşte o felie de lămâie şi un pahar de ceai cu gheaţă (sau
apă, în unele restaurante), să avem grijă ca, atunci când stoarcem lămâia, să nu-l
împroaşte cu stropi pe cel de lângă noi. Să nu ronţăim gheaţa din ceai sau din oricare altă
băutură!
 Cafeaua: dacă suntem invitaţi la o cină, trebuie să cerem cafeaua după ce s-au ridicat
farfuriile din care s-a mâncat felul principal şi înainte de desert. [AM, p.123]
Când ne servim cu ceai şi cafea, după ce vom amesteca conţinutul, vom pune linguriţa pe
farfurie. Ceştile se ţin cu primele două degete ale mâinii drepte, celelalte le vom îndoi.
Omul este o fiinţă destinată să trăiască într-o colectivitate socială; de aceea,
comportamentul său este foarte important, de el depinzând gradul de integrare al fiecăruia dintre
noi în viaţa colectivă. Pe lângă activitățiile cotidiene care ne pun în legătură cu alţi oameni când
suntem la serviciu, la cumpărături, când plătim facturile sau orice altceva, există şi timpul liber
destinat relaxării. În acest caz, putem să invităm persoane la noi acasă sau putem fi noi înşine
musafiri. Acum apar dilemele: Cum ne comportăm? Ce trebuie să facem? Care sunt cele mai
frecvente greşeli care ar putea să ne scape în postură de gazdă sau musafir şi cum le putem
evita? Răspunsul este simplu: trebuie să fim precauţi la câteva lucruri elementare. Odată acestea
respectate, vom reuşi să evităm imaginea de om nemanierat şi necultivat în ceea ce priveşte arta
de a primi musafiri şi arta de a fi musafir. Altfel spus, ne referim la bunele maniere, la regulile
de conduită în postură de gazdă sau oaspete.

10.5.1. Reguli de conduită în postură de gazdă.

408
 Invitaţiile sunt lansate numai persoanelor cu care ne face plăcere să ne întâlnim şi a căror
companie o agreăm, însă, în calitate de gazdă, vom acorda atenţie tuturor oaspeţilor, chiar şi
celor care ne plictisesc. Dacă vom primi oaspeţii cu armonie, cu zâmbetul pe buze şi dacă vom
avea grijă şi de meniu, toţi invitaţii vor avea numai cuvinte de apreciere pentru noi.
Aşezarea oaspetilor la masă nu se face la întâmplare. Daca avem oaspeti puţini, gazda le
indică locul. Primul este invitat să ia loc la masă oaspetele de seamă, cel în vârstă sau cel ce vine
mai rar. Mai întâi, ocupă loc femeile, iar apoi, intercalaţi, bărbaţii.
 Pentru o gospodină tânără, la primele evenimente este recomandat să invite numai
părinţii, rudele şi prietenii foarte apropiaţi, pentru a-şi testa calităţile. În cazul în care un
invitat vine însoţit de o altă persoană şi gazda nu a fost înştiiţată în prealabil, ea va
accepta situaţia, va zâmbi şi se va adapta, poftind-o la masă şi punând un tacâm în plus.
Persoana care a venit neinvitată va fi integrată şi tratată cu acelaşi respect.

Dacă o persoană întârzie mai mult de 30 de minute, oaspeţii vor începe să mânce în
lipsa acesteia. Este exclus de a-i pune pe ceilalţi invitaţi să îl aştepte pe cel care întârzie peste
această limită, mai ales dacă nu a anunţat cât timp va întârzia. Este, de asemenea, interzis de
a suna invitatul şi de a-i spune să vină mai repede. Se presupune că ştie ora la care trebuie să
ajungă, iar dacă acesta va întârzia, este de datoria lui să anunţe.
 Dacă există un oaspete de onoare, i se va oferi locul cel mai bun, iar în majoritatea
cazurilor i se va oferi locul din dreapta gazdei. Dacă invitaţi un cuplu divorţat, trebuie să
îl anunţaţi pe fiecare de prezenţa celuilalt, pentru a nu fi prezentaţi ca pe o pereche, ci ca
pe doi prieteni.
 Să nu uităm că gazda are rolul de a-i face pe toţi invitaţii să se simtă bine şi să le fie
recunoscător pentru prezenţa lor. Dacă se întâmplă să fie scăpate, din greşeală, un pocal
sau o farfurie şi să se facă cioburi, gazda nu trebuie să „protesteze”, să stea supărată, să
mustreze vinovatul sau, şi mai rău, să înceapă a plânge. Aceste neplăceri apar şi trebuie
să fie acceptate, trecându-le cu vederea. Cu siguranţă, persoana vinovată ştie că a greşit,
însă chiar dacă în viitor va fi mai atentă, în situaţia prezentă nu mai are ce face pentru a
corecta greşeala.
 Dacă musafirii nu se cunosc între ei, gazda trebuie neapărat să facă prezentările de
rigoare. Când spunem numele persoanelor în cauză, îl pronunţăm tare şi clar, căci orice
persoană detestă să-şi audă numele stâlcit.
 Trebuie să acordăm atenţie fiecărui invitat în parte şi să avem grijă să nu eclipsăm
invitaţii şi nici să-l lăudăm pe un anumit invitat (fie că este vorba despre coafura, ţinuta

409
 unei femei sau a unui bărbat etc.) în faţa altuia, despre care nu putem spune lucruri
asemănătoare.
 Dacă în încăpere s-a făcut prea cald, nu aşteptăm ca invitaţii noştri să „ajungă lac de
apă”. Imediat ce simţim că atmosfera se încarcă, deschidem fereastra. O gură de aer curat
este mereu binevenită (poate chiar şi în cazul în care aerul condiţionat nu face bine cuiva
din oaspeţi).
 Farfuriile vor fi din acelaşi serviciu, ca şi tacâmurile şi paharele. Masa nu trebuie să arate
ca un depozit de veselă, însă este foarte important să avem în casă în cazul în care vor fi
necesare. Dacă punem mai multe tacâmuri, le vom aranja din interior către exteriorul
farfuriei, în ordinea în care vor fi folosite: pahare de apă, de vin roşu, vin alb, pentru
ţuică, bere, şampanie.
 Două pahare sunt obligatorii: paharul pentru vin şi paharul pentru apă. Paharele se vor
aşeza în ordine descrescătoare, în funcţie de mărimea acestora. Paharele le aşezăm în fața
farfuriilor, spre dreapta: pahar pentru țuică, pentru vin (dacă vinul este alb, paharele
trebuie să fie ceva mai mari decât cele pentru vin roșu) şi pentru apă. După folosire, cele
pentru țuică se iau de pe masă. Când le luăm, nu băgăm degetele în ele. Le punem pe o
tavă şi le ducem la bucătărie.
 Băuturile aperitive se servesc, întotdeauna, îninte de masă, în pahare speciale, aşezate pe
o măsuță separată. Fiecare invitat se servește cu ce dorește, din sticlele puse pe o tavă, la
îndemână. Șampania şi coniacul se servesc la sfârșitul mesei. Apele minerale, ca şi
vinurile de marcă, se servesc în sticlele lor originale.
 Farfuria pentru primul fel trebuie să fie așezată peste farfuria de serviciu, iar peste ea
trebuie să stea șervetul frumos împăturit, călcat și apretat.
 Furculiţele pentru friptură, dacă este cazul, vor sta în stânga farfuriei.
 Furculiţele pentru peşte, dacă este cazul, vor sta în stânga farfuriei. În general, toate
furculițele stau la stânga farfuriei, alineate una lângă cealaltă, în ordinea folosirii lor
(furculița pentru primul fel se așază lângă farfurie), cu dinții în sus. Cuțitele se așază în
dreapta farfuriei, cu partea tăioasă spre farfurie. Cel mai îndepărtat este pentru primul fel
de mâncare, adică invers față de furculițe. De regulă, primul fel de mâncare este pește,
aşa că vom avea grijă să ne procurăm tacâmuri speciale.
 Lingura pentru ciorbă și cea pentru desert (dacă este loc) stau în fața farfuriei, curbura să
fie îndreptată în jos. Restul tacâmurilor (pentru desert, fructe etc.) se pun pe un bufet sau
pe o măsuță situată pe aproape.

410
 Nu avem voie să aşezăm mai mult de trei tacâmuri pe o parte a farfuriei. Excepţie
face furculiţa pentru fructe de mare, care îşi mai poate găsi locul ca al patrulea tacâm din
dreapta.
 Lingurile pentru supă, dacă este cazul, vor sta în dreapta farfuriei. La fel şi cuţitele pentru
friptură şi peşte.
 Linguriţele, furculiţele şi cuţitele de dimensiuni reduse pentru prăjituri şi fructe, dacă este
cazul, se vor aşeza în faţa farfuriei.
 Şervetele de bumbac, şerveţelele de hârtie se vor aşeza pe farfurie, sau în stânga farfuriei,
sub furculiţă.
 Sticlele de vin şi apă vor fi aduse pe masă simultan.
 Pâinea feliată sau chiflele se vor aranja într-un coşuleţ, punând în prealabil şervet de
bumbac. Coşuleţul se aşază în mijlocul mesei.
 Pentru o atmosferă frumoasă, sunt recomandate sfeşnicele. Prezenţa unor lumânări, flori
sau a diferitor decoraţiuni are întotdeauna un impact pozitiv. Vazele cu flori trebuie să fie
joase, pentru ca mesenii să se vadă între ei.
 La mesele pretențioase, vom avea pregătite tacâmuri pentru fiecare fel de mâncare, la
cele mai intime - nu este nevoie.
 La o masă completă, avem grijă să existe patru rânduri de farfurii: pentru antreuri, supă,
farfurie întinsă și pentru desert. Bolurile pentru supă nu se pun de la început, ci se aduc
odată cu supiera.
 Pe masă trebuie să fie numai ceea ce poate fi întrebuințat imediat. Solnițele și
recipientele pentru piper nu trebuie să lipsească. Vom avea grijă să nu fie înfundate sau
umede.
 Uleiul, oțetul, muștarul, smântâna etc. trebuie aduse doar la solicitarea oaspeţilor, însă o
gazdă care se respectă trebuie să le aibă pregătite.
 Sosurile se servesc în sosieră. Nu avem voie să le răsturnăm peste piure sau peste
friptură. Este dezagreabil. Punem puțin sos în propria farfurie și înmuiem câte o bucățică
de carne în el.
 Salata se servește în castrone separate, pentru fiecare oaspete în parte. Este bine să
aducem friptura gata secționată și așezată pe frunze de salată. Nu este nici o rușine dacă
oaspeții mănâncă foile de salată.
 Scobitorile nu se pun pe masă, pentru că nu se folosesc în public. Trebuie așezate undeva
la vedere, iar oaspeții le pot folosi în așa fel încât să nu fie văzuți de nimeni.

411
 Este bine să avem un fel de mâncare de rezervă în cazul în care un invitat nu poate mânca
felurile servite la masă (de exemplu, din motive medicale etc.).
 Antreurile se compun, în special, din mâncăruri reci, picante: pește, mezeluri, rulade,
salate diverse. Antreurile pot fi și calde: ficăței, plăcinte, pizza, sufleuri, pateuri.
Greşeli de evitat:
 Prima greşeală a gazdelor e să-şi primescă musafirii într-o totală dezordine şi să-şi ceară
scuze pentru aceasta. Venirea musafirilor nu trebuie să găsească gazda în faţa aragazului.
 Nu permitem prezenţa animalelor de companie în încăperea în care se serveşte masa.
Oricât le-am iubi, prezenţa lor e o lipsă de respect faţă de musafiri, în plus pot declanşa
incidente nedorite.
 Gazda nu trebuie să se servească prima, ci abia după ce toţi musafirii şi-au pus în farfurie.
 Nu ne apucăm de curăţenie, de strâns şi de spălat farfuriile, cât timp musafirii sunt încă
acolo. Poate fi considerat un semnal de plecare.
 Dacă musafirii vor să plece, nu încercăm cu tot dinadinsul să-i reţinem. Nu-i implorăm,
nu le ascundem poşeta, nu încuiem uşa.
 Este neplăcut ca tocmai în mijlocul unei conversaţii interesante să ne aducem aminte că
ar mai fi nevoie de anumite băuturi la masă (suc etc.). Amânăm momentul.
 Nu obligăm musafirii să mănânce mai mult decât pot. Altfel, punem oaspeţii în situaţie
delicată: aceştia, ca să nu ne ofenseze, se vor simţi obligaţi să mănânce peste puterile lor,
dar şi noi, la rându-ne, ne vom simţi ulterior penibil dacă cineva din ei ne va cere un
digestiv.
 Nu ne lăudăm în exces preparatele. Trebuie să-i lăsăm pe alţii să o facă.
 Nu petrecem mai mult timp în bucătărie decât alături de musafiri.

10.5.2. Reguli de conduită în postură de musafir.

Ospeţia este de multe feluri. Cum ne comportăm în asemenea ocazii?

Pentru început, să ne amintim un proverb românesc: „Nu te duci în ospeţie că n-ai ce
mânca la tine.” Să fim deci oaspeţi de nota „10”, lăsând impresia de oameni cu bun simţ.
 Şi cu cei şapte ani de acasa, vom saluta stapâna/ stăpânul casei. Dacă e ocupată/ ocupat,
aşteptăm, căci graba de a ne aşeza la masă, mai curând ne va defavoriza. De aceea,
aşteptăm cu răbdare să fim prezentaţi celorlalţi oaspeţi de către gazda ospitalieră.
 În calitate de oaspete, nu trebuie să ne facem apariţia alături de o persoană neinvitată sau
fără o mică atenţie pentru gazdă.

412
 Ora la care ajungem, trebuie să fie cea stabilită sau chiar cu 5-10 minute mai târziu, dar
niciodată mai devreme. O punctualitate deosebită se solicită la marele dinee oficiale (cină
oficială), când lipsa de punctualitate cauzează un gust amar celor prezenţi, care sunt
nevoiţi să depindă de capriciile şi lipsa de organizare a celor întârziaţi. Este evident că, în
unele ţări, la ceremoniile private se acceptă o întârziere de 15 minute faţă de timpul
indicat în invitaţie, pe când la cele oficiale acest lucru, în opinia noastră, este inadmisibil.
În cazul întârzierii la dinee sau la alte mese trebuie de avut în vedere că cei întârziaţi vor
fi serviţi cu acele feluri cu care sunt serviţi ceilalţi oaspeţi, întrucât stăpânul sau stăpâna
nu va periclita buna desfăşurare a dineului sau cinei pentru a acorda celor întârziaţi o
atenţie deosebită. Aceştia vor fi serviţi împreună cu restul invitaţilor.
 Odată ajunşi la gazdă, conform codului bunelor maniere, nu este necesar să ne descălţăm,
atâta timp cât ne curăţim papucii foarte bine înainte de a intra.
 Pentru a fi politicos cu gazda, trebuie să o facem pe aceasta la rândul său să se simtă bine.
Astfel, îi vom putea spune: „Stau foarte bine, nu aveţi nici o grijă” sau „Nu vă preocupaţi
de mine, este totul în regulă” sau orice alt tip de afirmații în acest sens.
 Nu vom vorbi întruna numai despre sine şi nici nu vom gesticula excesiv sau îi vom
atrage atenţia altcuiva lovindu-l cu cotul. Nu vom vorbi doar cu o singură persoană.
Politicos este să purtăm discuţii cu fiecare invitat în parte.
 Dacă suntem fumători, înainte să aprindem ţigara, este recomandat să cerem permisiunea
gazdei. La un răspuns afrimativ, nu stingem mucurile de ţigară în ghiveciul cu flori sau în
pahare, nici măcar în cel din care bem.
 Daca se oferă mâncăruri reci, atunci fiecare se serveşte după gust, fantezie şi poftă. Însă
nu umplem farfuria şi nu o lăsăm pe jumatate consumată. În ţările nordice o astfel de
comportare este considerată ca dublă jignire: la adresa gazdei şi a bucatelor pregătite.
 Paharele cu băuturi (de ţuică, coniac ş.a.) nu se ciocnesc. O simplă ridicare însoţită de
încetăţenitul „Sanatate!”, pronunţat clar şi nu cu gura plină.
 Nu e cazul să ne punem coatele pe masă, nici sa ne sprijinim capul în palme. Nu începem
reforma tacâmurilor. Le lăsăm unde au fost puse. Nu cautăm cusururi în aşezarea mesei şi
mai ales nu le comunicăm vecinului de masă. Nu vom adopta o ţinută rigidă, rece şi
distantă cu asemenea prilejuri.
 În asteptarea bucatelor, bineînteles putem conversa despre subiecte agreabile, ce pot
interesa. Nu conversăm nici cu cei din celălalt capăt al mesei. E incomod. Un cod al
„bon-ton-ului” spune: „Oaspetele nu ataca nici filozofia, nici religia, ci gustă bucatele.
Cel curios e mai apreciat decit cel savant...”. Dacă întâmplarea a facut ca doi străini să
stea unul lângă altul, gazda se va apropia de ei, ajutându-i să lege o conversaţie.

413
  Pot surveni mici accidente, e adevărat, neplacute: o furculiţă cade sub masă, se rastoarnă
un pahar, ne pătăm pantalonii cu sos. Vom primi altă furculiţă. Un şerveţel poate absorbi
vinul răsturnat. Ne cerem neapărat scuze pentru neîndemânarea noastră, ceea ce nu
înseamnă că vom menţiona toată seara acest lucru. Ajunge o dată şi sincer.
 După ce terminăm de mâncat, nu avem voie să lăsăm tacâmurile, din nou, pe masă. Şi
trebuie să fim atenţi cum le poziţionăm pe farfurie pentru că, în timp ce facem pauză,
gazda sau chelnerul s-ar putea să ia farfuria din faţă – or, anume acesta a fost mesajul
datorat poziţionării tacâmurilor (a vedea Fig.10.4).
 În principiu, există două moduri în care mâncăm: cel continental şi cel american. Primul
este cel mai cunoscut nouă, românilor, şi îl folosim atunci când ţinem cuţitul în mâna
dreaptă, furculiţa în stânga, fixând-le cu indexul. Al doilea mod prevede ţinerea furculiţei
în mâna dreaptă, ca pe un stilou, cu „faţa” în sus, iar cuţitul - în stânga, fixând lama cu
indexul.
 Să ştim să plecăm la timp este o artă: prea devreme va jigni, prea târziu va obosi. Când
plecăm, nu trebuie să anunţăm în gura mare. Ne putem retrage discret, fiind mult mai
politicos.
Toate acestea fiind însuşite, exersate şi aplicate, cu siguranţă vom reuşi să facem faţă
celor două roluri – de gazdă şi de musafir! Respectarea codului scris şi nescris al bunelor
maniere ne va ajuta să ne debarasăm, pe de o parte, de fobia socială, iar, pe de altă parte, să ne
integrăm mai uşor în societate, să fim prosociali, lăsând impresii frumoase despre noi.

10.6. Toastarea – între profesionalism şi cotidian.

Toastul se rosteşte, de obicei, la desert. Sunt cazuri însă când acesta este rostit şi la
începutul mesei. În asemenea situaţie trebuie să avem grijă ca bautura alcoolica să fie deja
turnată în pahare. Paharul cu care se toastează se ridică până la nivelul feţei. Dacă în timpul
toastului barbaţii se ridică de pe scaune, femeile pot ramâne aşezate. Ele se vor ridica numai
după un toast oficial, impreună cu barbaţii.
Paharele nu se ciocnesc efectiv, se ridică numai până la nivelul ochilor în timp ce se
rostestc urările consacrate: „Sănătate!” , „La mulţi ani!”. Se ridică numai paharul cu vin, ţuică
etc., nu cele cu apă, sucuri de fructe sau băuturi calde. Ţinem toasturi sau discursuri numai la
mesele festive.
Să nu plictisim asistenţa cu discursuri lungi! Toasturile se ţin întotdeauna la sfârşitul
felului principal, când musafirilor nu le mai este foame şi sunt dispuşi să le asculte. La sfârşitul
toastului, cel care l-a rostit ridică paharul în direcţia celui căruia i s-a adresat, iar musafirii îi

414
urmează exemplul. Nici acum nu se ciocnesc paharele. Se obişnuieste ca cel omagiat să raspundă
prin citeva cuvinte. Pentru a nu încetini ritmul mesei, o va face puţin mai târziu. Dacă este vorba
despre o doamnă, aceasta răspunde foarte scurt, imediat, fără să se ridice în mod obligatoriu.

10.7. Vestimentaţia la cină.

Stilul este omul.

Modul de a ne îmbrăca este o problemă personală; deci, orice recomandare în acest sens
poate fi cu uşurinţă interpretată ca o lezare a libertăţii de exprimare. În contextul dat, înţelegem
că imaginea pe care o înfăţişăm prin hainele noastre e vitală pentru felul în care ne percep cei din
jur. Fie că suntem tradiţionalişti, fie că preferăm hainele ultramoderne, garderoba noastră de
serviciu trebuie să fie determinată de cultura companiei la care suntem angajaţi, de cultura
instituţiei la care ne facem studiile etc.
În acelaşi timp, ţinuta vestimentară proprie trebuie să reflecte personalitatea noastră mai
ales la evenimente oficiale, sociale. Deci, ţinuta în situaţiile date trebuie să fie una agreabilă, şi
nu una deplasată.
Pentru o activitate publică se obişnuieşte să se stabilească dinainte ţinuta adecvată şi să se
menţioneze aceasta în invitaţie. Deci, recomandările utile pentru oaspeţi trebuie făcute din timp.
Cât priveşte alegerea ţinutei vestimentare la o cină publică, vom sublina că pentru bărbaţi ţinuta
de gală este lucrul cel mai elegant şi impresionant.
Ţinuta de oraş este cea mai frecventă şi se acceptă cu orice ocazie (în engleză – lounge
suit sau tenue sombre - în franceză).
Rochia lungă este foarte atrăgătoare, iar rochia de trei sferturi ţine de preferinţele multor
dame, fiind purtată frecvent.
Rochia scurtă este cea mai des folosită la ţinuta de oraş şi conformă cu uzanţele epocii
noastre.
Ţinuta de culoare închisă se poartă după ora 18.00, până la această oră în timpul verii
vestimentaţia este de culoare deschisă.
Înainte de ora 18.00, doamnele pot alege între rochia de după amiază şi taior. După ora
18.00, vor selecta un ansamblu constituit fie din fustă şi bluză, fie o rochie de cocktail sau un
taior din ce în ce mai utilizat şi care tinde să devină echivalentul feminin al costumului bărbătesc.
La un dineu va fi foarte potrivită o rochie elegantă scurtă sau de dimensiuni medii.
Dacă invitaţia nu conţine nici o menţiune în privinţa vestimentaţiei, va fi folosită ţinuta de
oraş. Însă, dacă se specifică rochie lungă, îmbrăcarea ei este obligatorie. Nu ne putem abate de la
regulile tradiţionale de vestimentaţie, întrucât această abatere în viaţa oficială ar putea fi

415
calificată ca o insolenţă. Fără îndoială, ţinuta corespunzătoare este o chestiune de bun simţ, iar în
ceea ce priveşte vestimentaţia, trebuie să se ţină cont de obiceiurile unui anumit mediu, fie oficial
sau profesional, de funcţia şi vârsta fiecăruia, de împrejurări etc. Ignorând regulile vestimentare,
riscăm să creăm impresia unor persoane lipsite de discernământ.
Aşadar, când investim în garderobă, investim în prorpia imagine. Şi un gentleman, şi o
ledy vor şti cu siguranţă cum să-şi pună în valoare eleganţa ţinutei vestimentare, fie pentru
serviciu, fie pentru evenimentele mondene. Elocvente sunt în acest sens şi sfaturile celebrei
Coco Chanel3, sfaturile4 de care ar trebui să ţină cont orice lady:
 Îmbracă-te neglijent, iar ceilalţi îşi vor aminti rochia! Îmbracă-te impecabil şi îşi vor
aminti femeia.
 Frumuseţea ar trebui să pornească din inimă şi din suflet, altfel cosmeticele sunt inutile.
 Simplitatea este esenţa oricărei eleganţe adevărate.
 Accesoriile sunt ştiinta. Frumuseţea este o armă. Modestia este eleganţa.
 O femeie fără parfum nu are viitor.

10.8. Arta de a oferi şi a primi cadouri.

10.8.1. Momentul potrivit şi motivul justificat pentru oferirea cadourilor.

Cadoul nu este obligatoriu. El nu poate fi nici cerut, nici comandat, nici sugerat decât în
unele situaţii speciale. Însă un om bine crescut va ţine cont de câteva sfaturi în acest domeniu.
Or, a şti să oferi mici daruri şi să o faci cu discreţie este un semn de nobleţe sufletească. Există
oameni generoşi, dar există şi oameni meschini şi zgârciţi. Nu e dificil de observat că o persoană
care nu intră într-o casă „cu mâna goală” este privită cu mai multă simpatie, decât musafirul ce
se scuză de fiecare dată că la florărie era închis.

3
Coco Chanel - Gabrielle Bonheur - supranumită „magiciana” eleganţei.
4
Aceste sfaturi pot fi raportate şi la bărbaţi. Doar că în loc de rochie se va avea în vedere fireşte o ţinută pentru
bărbaţi, ca şi cosmeticele de altfel pentru bărbaţi. Cât priveşte frumuseţea, eleganţa, modestia, simplitatea,
cumpătarea, calmul, atunci însuşi Benjamin Franklin promova aceste virtuţi în rândul gentlemanilor.

416
 Modul în care dăm şi primim cadourile se învaţă. Nu întâmplător în Japonia - ţara
politeţii – se fac cursuri pe această temă. Micile cadouri întreţin prieteniile şi produc oricui o
mare placere, dar cu o condiţie: să fie date din suflet şi dezinteresat. A oferi un cadou
profesorului la care fiul/ fiica este ameniţat (ă) de corigenţă sau medicului pentru un certificat de
concediu la care nu ai dreptul, nu sunt tocmai semne de politeţe. Deci, nu oferim cadouri din
interes, şi nici din obligaţie!
Între prieteni şi îndrăgostiţi, în familie se pot face cadouri oricând. Nu trebuie să aşteptăm
o zi festivă, pentru a-i dărui prietenei noastre o pereche de mănuşi de bucărie, de care are mare
nevoie, sau bunicii o pereche de papuci comozi, pe care i-am găsit din întâmplare la un mic
magazin. Nu vom face daruri costisitoare, chiar dacă avem o situaţie materială înfloritoare. Nu
este o dovadă de bun gust şi poate provoca, mai devreme sau mai târziu, un conflict nedorit.
Se poate oferi orice alt obiect util, de la un deschizător de conserve pâna la o tigaie de
teflon, uneori chiar şi ceva din mâncare. Dar şi aici se impune un minimum de tact. De exemplu,
cu prilejul zilei de naştere, nu-i vom aduce unei prietene, cu un venit mai mic decât al nostru, un
kiligram de carne. Însă o cutie de brânză franţuzească, frumos ambalată, o cutie de caviar, sau un
vin de colecţie etc. pot fi primite cu plăcere, mai ales dacă ştim care sunt preferinţele
destinatarului cadoului.

 Alegerea şi cumpărarea cadourilor.

Un cadou trebuie bine gândit, personalizat, cumpărat, ambalat, oferit. Un cadou trebuie să
fie frumos, util şi să provoace o adevarată placere celui care îl primeşte. Cu alte cuvinte, un
cadou trebuie să aducă bucurie, şi nu dezamăgire.

Un cadou se va alege şi în funcţie de câteva aspecte: statutul social sai ierarhic al

destinatarului, vârsta şi ocupaţia persoanei, genul evenimentului sărbătorit.
Ne dorim mereu să le facem plăcere celorlalți, dar trebuie să ținem cont mereu că gestul
în sine este mereu mai important decât valoarea materială a cadoului. Este mereu o plăcere să

417
alegem şi să oferim personal un cadou, pentru a ne arăta recunoștința și aprecierea față de cei
dragi, de prieteni sau de partenerii de afaceri. Deci, alegerea cadoului potrivit este o provocare.
După ce am aflat sau am ghicit dorinţele celor cărora dorim să le dăruim un obiect
oarecare, îl cumpărăm din timp. Excepţie fac dulciurile şi florile.
 Reguli de etichetă privind arta de aface cadouri.
În demersul nostru de a reuşi în alegerea celui mai potrivit şi mai util cadou, este bine să
reţinem câteva reguli de etichetă:
 Preţul de pe cadou se va înlătura cu grijă, excepţie făcând cărţile şi discurile de pe care
nu se poate şterge. Nu vom da greş niciodată oferind cuiva o carte, dar este şi de bun simţ
să cunoaştem preferinţele destinatarului cadoului. Astfel, se va pune între filele cărţii o
hârtie elegantă sau o carte de vizită pe care ne putem exprima gândurile bune. Dedicaţii şi
autografe pot fi date numai de către autori. Cel care a primit-o şi doreşte să o păstreze are
voie, înainte de a o pune în bibliotecă, să semneze discret, pentru a nu o încurca mai
târziu cu o alta ce nu-i aparţine.
 Nu vom da nimănui cărţi pe care nu le-am citit sau măcar nu am primit asigurări de la o
persoană competentă că merită a fi citite.
 Dacă dorim să ne arătăm recunostinţa faţă de cineva care ne-a făcut un bine (medic,
avocat, profesor etc.), vom avea mare grijă la alegerea cadoului. Este bine să ne rezumăm
la albume de artă, cutii de bomboane, dulciuri sau băuturi fine.
 Nu vom insista foarte mult să aflăm de la destinataruul cadoului dacă îi place mica
naostră atenţie sau nu.
 Este firesc să cumpărăm mici cadouri atunci când călătorim, pentru a le oferi familiei şi
cunoştinţelor noastre.
 Nu vom face cadouri obiecte pe care le avem în casă şi nu ne plac. Dacă sunt de valoare,
le putem da celor apropiaţi, în cazul în care ei şi le doresc, însa fără comentarii de genul:
„Într-adevăr îţi place? Mie mi se pare oribil!”
 Nu dăruim, dacă nu ne pricepem, timbre unui filatelist, accesorii de pescuit unui pescar,
o paletă de culori unui pictor. Ei cunosc în mod cert nişte mici magazine de specialitate
ce le satisfac pretenţiile rafinate şi pe care noi nu avem de unde să le ghicim.
 Dar dacă ne gândim la un obiect, trebuie să ne asigurăm că nu este total nepotrivit. Nu
vom oferi obiecte voluminoase ce ocupă mult loc şi în nici un caz animale sau păsări,
dacă nu am întrebat în prealabil.
 Persoanele cu care nu suntem în relaţii apropiate, nu le vom oferi obiecte de
îmbrăcăminte sau de toaletă. Ne limităm la o eşarfă, un fular sau o apă de colonie de
foarte bună calitate (dacă îi cunoaştem preferinţa pentru parfum, apă de colonie etc.).

418
 Nu cumparăm şi nu oferim farduri, apă de colonie, spray-uri la întâmplare, numai pentru
a cumpăra ceva. Orice om are preferinţele sale şi, dacă nu i le cunoaştem, ne abţinem.
 Spre regret, se răspândeşte obiceiul de a oferi bani în loc de cadou. Dar este o mare
diferenţă între banii pe care un parinte îi dă copilului său cu ocazia zilei de naştere,
pentru ca acesta să-şi cumpere, de exemplu, un telefon şi banii pe care îi aduce în „dar”
mamei sale tânărul inginer, proaspăt căsătorit. Banii, dacă el consideră că trebuie daţi, vor
fi oferiţi cu altă ocazie, iar la aniversare va aduce un cadou pe care l-a ales cu drag.
 Ambalajul unui cadou este foarte important. Cel care primeste un cadou îl va deschide în
faţa musafirului şi nu va protesta, verbal sau nonverbal, că e prea scump, că nu trebuia
sau, mai rău, că are oroare de bibelouri. Dacă un cadou nu ne place, ne vom ascunde
nemulţumirea.
 În cazul când sunt oferite ciocolate sau fructe, este recomandat să se servească cu ele
oaspeții, dar nu să fie puse într-un dulap pentru a fi servite mai târziu.
 În nici un caz nu vom aduce detalii despre dificultățile prin care am trecut ca să facem
rost de cadou şi cu atât mai mult despre valoarea acestui dar.
 Dacă am decis să dăruim băuturi precum vinuri sau șampanie, atunci se recomandă să
ambalăm sticla în cutii speciale. De obicei, băuturile alcoolice se oferă bărbaților maturi
și nicidecum adolescenților sau femeilor.
 Trebuie să evităm să oferim în dar obiecte religioase, perle, batiste, ceasuri, oglinzi,
cuțite (în Vest şi în Est astfel de daruri nu sunt bine văzute, fiind aducătoare de ghinion).

10.8.2. Oferirea florilor.

 Orice cadou se oferă însoţit de o floare.

 Nu se oferă (şi nu se ţin în casă) flori artificiale, oricât de reuşite ar fi aceste imitaţii. Este
de foarte prost gust.

419
 Cu puţin efort şi imaginaţie, mai ales în anotimpurile primăvară, vară, se pot oferi flori de
câmp sau flori rare, pentru a nu cumpăra acele cinci garoafe îmbobocite, banale şi rigide.
(În Franţa, de pildă, nu se oferă garoafe. Ele sunt folosite doar pentru jerbe şi coroane.)
 Se evită florile prea mari sau prea pretenţioase (calele, gladiolele, nuferii), pentru că s-ar
putea să nu fie pe gustul gazdelor. Toate florile sunt frumoase, totuşi, un om delicat
preferă flori delicate precum: lăcramioarele, violetele, ghioceii, macii, brânduşele,
margaretele englezeşti şi multe altele.
 Florile se oferă fără ambalajul în care le-am cumpărat, chiar dacă este foarte frumos.
Vom lua hârtia şi o vom face să dispară, eventual în buzunar sau în poşetă, înca înainte de
a intra în casă şi le vom oferi cu cozile în jos.
 În Moldova, există obiceiul de a oferi flori în număr impar. Se spune că cea care le
primeşte completează buchetul (fiind, la rându-i, o floare).
 La fel în Moldova, la ceremonii funebre se dau flori în număr par.
 Nu oferim flori bărbaţilor (ca excepţie, numai dacă sunt la spital).
 La spital nu se duc flori cu o aromă prea puternică şi nici prea mari. Este bine să ne
gândim de acasă în ce vor fi puse. Nu este atât de greu să aducem noi înşine un vas
potrivit. Cu toate acestea, e bine să ne interesăm din timp dacă regulile spitaliceşti ne
permit acest lucru.
 Exista o aversiune - nemotivată - împotriva ghivecelor cu flori. Dacă este vorba despre un
pomişor pitic ornamental, de o azalee frumoasă sau de un cactus deosebit, nimic nu ne
opreşte să le oferim unor prieteni. S-ar putea ca aceştia să se bucure de darul primit mulţi
ani de zile, gândindu-se cu drag şi la noi. Ne interesăm însă dacă vor fi bine primite. Şi
dacă le preferă.
 La flori, nu se face economie!
 Şi regula de aur: dăruieşte din suflet!

10.9. Bunele maniere la telefon.

420
 Au trecut aproape 120 de ani de când Alexander Graham Bell (1847-1922) a construit
primul telefon (1876). Astăzi, existenţa noastră este de neconceput fără telefon. Aceasta
înseamnă că telecomunicaţiile ocupă un loc primordial în afaceri, în relaţiile noastre familiale,
amicale, sociale. Cu toate acestea, tehnica modernă şi confortul asigurat de ea nu trebuie să ne
afecteze statutul de oameni bine crescuţi. Fie că suntem la birou sau acasă, fie că folosim
telefonul mobil, trebuie să fim conștienți că vom transmite o impresie pozitivă interlocutorului
nostru. Care va fi aceasta, depinde de fiecare în parte.
Nivelul eficienţei obţinute de comunicarea la telefon depinde de avantajele şi
dezavantajele pe care le implică.
Avantaje:
 imediată;
 permite un schimb de informaţii, interactiv, între mai multe persoane odată (mai ales
când activăm, cu permisiunea celui care a iniţiat convorbirea, difuzorul telefonului sau
dacă e o videoconferinţă);
 ideile şi opiniile pot fi explorate şi dezvoltate mult mai rapid;
 feedback-ul este asigurat instantaneu;
 mesajul poate fi accentuat sau ajustat prin însuşirile vorbitorului – îndeosebi în
cazurile în care se cere tact şi meditare.

Dezavantaje:
 pot apărea zgomote de fond care interferează sau distorsionează mesajul;
 nu există o înregistrare a schimbului de mesaje decât în mintea părţilor prezente;
 multe interacţiuni sunt spontane sau au fost pregătite foarte puţin (oamenii se bazează
pe abilitatea de a face faţă la aceste situaţii – adesea se întâmplă să spună lucruri greşite
în aceste ocazii);
 personalitatea poate fi un factor de limitare, mai ales când părţile nu sunt similare;
 posibilitatea întreruperii comunicării creşte cu numărul peroanelor implicate.

În timpul conversaţiei, creierul uman operează simultan pe mai multe niveluri: analizează
mesajul recepţionat, caută replici, formulează răspunsuri şi asigură feedback-ul. Aptitudinile
orale se pot împărţi în două grupe: de vorbire şi de ascultare.
I. Aptitudinile de vorbire.
Singurul contact pe care îl aveţi atunci când vorbiţi cu cineva la telefon se realizează prin
intermediul vocii. Mimica şi gestica în cazul comunicării nonverbale, nu sunt prezente, evident,
în cazul unei convorbiri telefonice şi veţi dispune doar de flexibilitatea vocii dvs. pentru a
adăuga ceva la conţinutul pur al discursului. Acest lucru explică de ce mulţi vorbitori adoptă o
„voce telefonică” atunci când ridică receptorul. Ei înţeleg că toată comunicarea lor este bazată pe
CE spun şi CUM spun, fiind în avantajul lor proiectarea unei informaţii nonverbale bune.

421
Aceasta nu înseamnă că se proiectează o imagine falsă a dvs. Dimpotrivă, este modul de
compensare a faptului că sunt absente mesajele vizuale.
Cele cinci trăsături relevante ale convorbirilor telefonice sunt: 1) stilul şi tonul; 2)
articularea; 3) adresarea; 4) structurarea mesajului; 5) sensibilitatea la feedback.
1. Stilul şi tonul.
Stilul dvs. vocal reprezintă contribuţia principală prin care cei care vorbesc la telefon cu
dvs. şi care nu vă cunosc îşi formează părerile despre dvs. De câte ori, după ce aţi terminat o
convorbire, aţi rămas cu impresia că cealaltă persoană este dezinteresată sau puţin cooperantă, nu
din cauza celor spuse, ci a modului în care vorbea cu dvs.?
La întrebarea „Cum credeţi că sună vocea dvs la telefon într-o discuţie de lucru?”, cei
mai mulţi angajaţi afirmă că nu ştiu sau că vocea lor este normală. În general, acest lucru se
întâmplă pentru că nu s-au gândit la acest aspect. Pe de altă parte, un bun vorbitor va spune cum
intenţionează să îi sune vocea: „Încerc să sune amabil şi politicos.” Acest lucru se datorează
faptului că el priveşte maniera de a vorbi la telefon ca pe o deprindere distinctă pe care o
practică. El apreciază că nu poate fi întotdeauna perfect.
Cum sună vocea dvs. la telefon? Credeţi că aveţi o voce distinctă faţă de stilul dvs.
obişnuit?
Un stil telefonic bun are anumite caracteristici, deci ar putea fi:
 vesel – un ton vesel vă ajută să vă expuneţi opinia în convorbirile telefonice;
 pozitiv – evitaţi o atitudine negativă, deoarece ea va lucra întotdeauna împotriva dvs.;
 politicos – esenţial pentru o bună comunicare;
 interesat – este mai rău să păreţi puţin interesat decât total dezinteresat de conversaţie;
 amabil – mai relevant la primirea telefoanelor;
 încrezător – dacă dvs. nu sunteţi încrezător în ceea ce spuneţi, cu greu veţi convinge
locutorul de la celălalt capăt al firului de justeaţea celor transmise;
 cinstit – nimeni nu se aşteaptă de la dvs să le ştiţi pe toate, dar se aşteaptă ca dvs. să
spuneţi adevărul.

Ascultaţi stilul şi tonul altora când vorbesc la telefon şi estimaţi cât de mult respectă
instrucţiunile menţionate. Probabil veţi concluziona că cei al căror stil este conform celor de mai
sus, tind să fie vorbitori mai buni. Ei au tendinţa să aibă un „stil telefonic” care este diferit de
stilul lor normal şi care este recomandabil în mediul conversaţiilor telefonice.

2. Articularea.
O articulare bună a cuvintelor dvs. este o trăsătură recomandabilă în toate discursurile,
însă este mult mai importantă la telefon. Când lumea vorbeşte faţă în faţă, se ajută adesea de un
element de citire pe buze ca suport în interpretarea a celor ce aud. Acest ajutor lipseşte însă din
convorbirile telefonice, astfel că ascultătorul trebuie să determine singur calitatea discursului
dvs.

422
 3. Rostirea.
Felul în care rostiţi cuvintele este de asemenea important în ajutorul pe care îl daţi
celuilalt, pentru primirea corectă a mesajului.
În primul rând, luaţi în considerare tonul. Chiar şi cel mai bun telefon va distorsiona puţin
vocea dvs. Metoda cea mai bună de compensare este să vă asiguraţi ca sunteţi bine auzit. Trebuie
să vorbiţi cu un ton care să proiecteze convenabil vocea dvs. Articulaţia dvs. este ajutată enorm
de vorbirea tare decât de mormăit, deşi şi prima poate fi la fel de dăunătoare.
Un al doilea aspect pentru rostirea dvs. este folosirea creativă a intonaţiei. Acest lucru se
face când vocea dvs. poate compensa unele din replicile nevorbite, prin evidenţierea părţilor
cheie din mesajul dvs. Aceasta nu înseamnă că discursul dvs. trebuie să devină dramatic şi
stilizat. Să aveţi puterea de a adăuga expresivitate prin folosirea pozitivă a intonaţiei dvs.!
Al treilea aspect al rostirii este viteza. Articulaţia poate fi îmbunătăţită nevorbind prea
repede. Acest lucru nu înseamnă însă ca trebuie să vorbiţi întotdeauna rar. Printr-o viteză de
vorbire variată păstraţi conversaţia interesantă. Folosirea unei vorbiri mai rare, cu pauze subtile
pentru părţile cheie, informează ascultătorul asupra stadiului convorbirii.
4. Structurarea mesajului.
Cea mai bună cale de a face acest lucru este să pregătiţi ceea ce vreţi să spuneţi.
Pregătirea este mai relevantă înainte de a începe discuţia telefonică, şi nu după ce a început!

Deşi pare evident, acest lucru este foarte uşor uitat în practică, în special când sunteţi sub
presiune. Înainte de a realiza acest lucru, aţi format deja numărul şi aveţi doar o idee generală
despre ceea ce intenţionaţi să spuneţi.

Iată o structură care poate asigura eficienţa unei comunicări telefonice planificate:
A. Pregătirea mesajului: înseamnă să realizăm o detaşare de la problemele care ne
preocupau până în acel moment şi definirea prealabilă a subiectului convorbirii,
obiectivul conversaţiei. Într-o conversaţie telefonică se includ numai 2-3 idei
principale.
B. Pregătirea pentru apelul telefonic: să ne gândim la tonul şi atitudinea pe care vom
adopta, să avem o poziţie comodă. Vom vorbi mai rar decât în mod obişnuit, dar nu
trebuie să vorbim tare, ci direct în telefon.
C. Prezentarea corectă a mesajului: trebuie să evităm cuvintele, formulările negative şi să
prezentăm clar şi la obiect informaţia.
D. Ascultarea interlocutorului: se ascultă cu mare atenţie ce ne spune interlocutorul, iar
dacă acesta se opreşte un timp, nu trebuie întrerupt, se va lasa timp de gândire.
E. Concluzia convorbirii: la sfârşitul convorbirii se reformulează concluzia la care s-a
ajuns. Convorbirea trebuie încheiată mereu într-un climat amical, indiferent de
rezultatul ei.

423
 5. Sensibilitatea la feedback.
O tehnică telefonică bună nu înseamnă numai vorbire sau ascultare, deoarece atunci când
vorbiţi mai trebuie să ascultaţi pentru feedback.
Ştim deja din temele precedente că folosirea feedback-ului permite verificarea primirii
mesajului şi a faptului că destinatarul l-a înţeles.
Deci, căutaţi să daţi, pe cât e posibil, un feedback pozitiv!
Nu ignoraţi micile semnale precum: un ton nesigur al vocii sau chiar o linişte excesivă
care pot indica o confuzie!

6. Elemente nonverbale.
Există trei înclinaţii nonverbale speciale de care trebuie să fiţi conştienţi în conversaţiile
telefonice şi care vă ajută să creaţi o impresie pozitivă.
În primul rând, este mult mai uşor să spuneţi cuiva la telefon că vă minte, decât în faţă.
Vocile noastre au semnale care indică ascultătorului când minţim, dar în cadrul unei conversaţii
normale pot fi copleşite cu semnale vizuale „pozitive”.
La telefon, semnalele vizuale lipsesc, şi astfel capătă greutate cele verbale.
Al doilea aspect indică faptul că majoritatea indivizilor se simt mai în largul său vorbind,
în picioare, la telefon. Acest lucru provine din expresii ale subconştientului despre supunere şi
ascendenţă.
Cu riscul de a vă simţi neconfortabil într-o încăpere, atunci când aveţi nevoie de
încredere, încercaţi să staţi în picioare, pentru a face o comunicare telefonică importantă.
Al treilea aspect arată că cealaltă persoană poate adesea „să audă” dacă zâmbiţi în timpul
conversaţiei. Acest lucru constituie un feedback pozitiv dacă încercaţi să fiţi amabil şi un
feedback extrem de negativ dacă râdeţi, în secret, de celălalt vorbitor.
II. Apritudinile de ascultare.
O abilitate importantă de a vorbi eficient şi la telefon constă adesea în abilitatea de a şti să
asculţi.
Iată calităţiale tehnicii de ascultare telefonice ce necesită a fi aplicate: 1) concentrarea; 2)
evitarea întreruperilor; 3) interpretarea mesajelor nonverbale; 4) oferirea feedback-ului.
1. Concentrarea.
Aspectul cel mai important al unei ascultări eficiente este simplul act al concentrării la
ceea ce vi se spune. Dacă sunteţi distras de la discuţie, nu numai că s-ar putea să pierdeţi ceva
din mesaj, dar s-ar putea ca celălalt vorbitor să creadă că nu îl urmăriţi.
Un exemplu evident este atunci când încercaţi să trataţi o problemă, în timp ce continuaţi
să ascultaţi. Uneori este mai bine dacă, cerându-vă scuze politicos, îl rugaţi pe vorbitor să facă o
mică pauză pentru a rezolva problema apărută.

424
 2. Evitarea întreruperilor.
Dacă procedeul indicat anterior nu este esenţial, este recomandabil să fie evitat. Într-o
conversaţie normală, o întrerupere este însoţită, de obicei, de o gamă de replici care diminuează
asprimea şi ajută dialogul. Fără aceste replici, vorbitorul este adesea, luat prin surprindere şi
poate să-şi piardă ideea mesajului. Nu este acelaşi lucru ca în cazul când unul dintre interlocutori
are un feedback, lucru ce poate fi făcut când celălalt vorbeşte încă şi include o cerere politicoasă
adresată vorbitorului pentru a repeta ceva, folosind şi cuvinte ocazionale de încurajare sau de
întărire. O întrerupere implică o încercare de preluare a conversaţiei sau o redirecţionare a ei.
Aşteptaţi, întotdeauna, ca cealaltă persoană să termine ce are de spus, pentru a continua apoi
fluxul dialogului, chiar dacă acest lucru vă displace.

Când convorbirea telefonică este totuşi întreruptă:

 Este amabil să sune din nou cel care a sunat prima dată.
 Dacă întreruperea este voită, va suna cel care a întrerupt.
 Nu întârziaţi cu reapelarea mai mult de 15 minute.

Întreruperile la un apel intern pe altă linie.

 Cereti apelantului să te scuze în timp ce te ocupi de celălalt apel.
 Apelul pe linia interioară va fi amânat cu promisiune de revenire.
 Dacă totuşi convorbirea trebuie întreruptă, explicaţi-i apelantului un motiv plauzibil.

Întreruperile la apariţia zgomotoasă în birou a unui alt coleg.

 Ignoraţi-l;
 Informaţi-l că trebuie să aştepte fără a deranja convorbirea în curs;
 Obişnuiţi-i să vă informeze în caz de urgenţă prin note scrise.

3. Interpretarea mesajelor nonverbale.

Dacă vă concentraţi asupra conversaţiei este posibil să recepţionaţi semnalele nonverbale
şi să le interpretaţi corect. Lipsa elementelor vizuale ajută un ascultător atent, în recepţionarea şi
decodificarea semnalelor nonverbale conţinute în voce.
4. Oferirea feedback-ului.
Ca şi pentru orice altă conversaţie, oferirea de feedback este foarte importantă. Acest
lucru NU înseamnă întrerupere.
Semnalele de feedback asistă mesajul transmis, şi nu intră în conflict cu el. Ele ajută, şi
nu distrug.

Cel mai bun feedback va încuraja vorbitorul, arătându-i că sunteţi interesat de ceea ce are
de spus. Celălalt vorbitor trebuie să ştie dacă există probleme, cum ar fi zgomotul sau dacă nu aţi

425
înţeles ceva. Asigurarea feedback-ului la telefon trebuie făcută cât mai devreme posibil, deoarece
celălalt vorbitor nu are avantajul de a vedea expresia de încurcătură de pe faţă dvs. Cu excepţia
exemplelor deja menţionate, de linişte excesivă, vorbitorul trebuie să se bizuie că îi daţi
feedback-ul.
În opinia ta, care din următoarele schimburi de replici reprezintă feedback-uri telefonice bune:

a) Da, …, înţeleg, …bineînţeles că nu, domnule.

b) Pardon? Puteţi să repetaţi?
c) Zâmbind şi aprobând.
d) Staţi un moment! Nu este ceea ce am vrut săspun.
e) Da, sunt în continuare la telefon. Continuaţi, vă rog.

10.9.1. Probleme tipice şi reguli generale în comunicarea telefonică.

Buna educaţie este necesară şi când vorbim la telefon, chiar dacă este vorba despre cea mai
nesemnificativă conversaţie. Pentru a nu transmite o părere eronată, eticheta la telefon ne
sugerează să ținem cont de câteva reguli:
 Modul în care începe o conversaţie telefonică diferă de la o ţară la ţară şi se înscrie într-
un adevărat „cod”. De exemplu, în Germania, Franţa, Anglia, în momentul ridicării
receptorului, cel solicitat îşi spune automat numele şi aşteaptă un răspuns. Cel care a
sunat îşi declină numele şi el.
 La noi, s-a stabilit regula: când sună telefonul, răspundem cel mai târziu după cel de-al
cincilea apel. De asemenea, când chemăm pe cineva, nu vom lăsa aparatul să sune mai
mult de cinci ori decât în cazuri speciale.
 Cel care sună trebuie să se prezinte, după ce, obligatoriu, a spus: „Bună dimineaţa”,
„Bună ziua!”, „Bună seara” sau „Cer scuze că va deranjez, sunt Manole Mihai, pot să
vorbesc cu domnul/ doamna Popescu”.
Dacă este o conversaţie pe teme de serviciu, nu ne vom spune numai numele, ci şi
profesia: „Sunt profesorul Zlate şi aş dori să vorbesc cu ...”. Astfel, vom evita situaţia
extrem de neplăcută ca, nedeclinându-ne identitatea de la început, să fim chestionaţi:
„Dar cine întreabă?”
 Chiar dacă persoana pe care o căutăm lipseşte, nu vom scăpa de sentimentul penibil că
aceasta ne evită. Expresia „Alo!” trebuie să fie urmată de numele persoanei care

426
 telefonează. Să precizăm că este o grosolănie ca un bărbat care solicită la telefon o
femeie să nu se prezinte soţului acesteia.
 Regula generală este ca cel care a sunat să pună capăt discuţiei, în afara cazului în care
interlocutorulsău are motive serioase s-o facă. Nu există decât puţine excepţii de la
obligaţia de a saluta: apelurile de urgenţă (pompieri sau salvare).
 În viaţă cotidiană, există situaţii în care nu e nevoie să ne recomandăm: convorbirile
cu membrii familiei/ prietenii apropiaţi care ne recunosc vocea.
 De asemenea, nu este cazul se ne spunem numele când cerem o informaţie la un oficiu
telefonic, la centrala unei instituţii, la bancă, gară, aeroport.
 O convorbire telefonică este de dorit să fie cât mai scurtă. Să nu uităm ca telefonul a fost
inventat pentru transmiterea rapidă la distanţă a unui mesaj important. Discuţia la
nesfârşit despre cele mai banale subiecte a devenit un „sindrom” al zilelor noastre. Dacă
avem mai multe de spus, alegem calea epistolară (sau un mesaj prin reţelele de
socializare, dar numaidecât respectând ortografierea şi punctuaţia corespunzătoare) sau
ne fixăm o întâlnire.
 Când avem pe cineva acasă în vizită şi sună telefonul, dacă sunt scurte comunicări, le
primim liniştiţi şi dăm relaţiile cerute, fără să fim grosolani. Ne cerem apoi scuze faţă de
musafiri, ca şi faţă de cel care ne-a sunat.
Este inadmisibil să purtăm o lungă conversaţie telefonică de faţă cu persoane străine.
Vom spune interlocutorului nostru care este situaţia şi vom amâna convorbirea. În nici
un caz nu vom spune: „Te sun eu peste zece minute”, dacă cel venit în vizită nu şi-a
manifestat dorinţa de a pleca imediat. Oricât de mult ne interesează persoana de la
telefon, cea venită în vizită (sau chiar persoana din biroul nostru) are prioritate.
 Dacă se întâmplă să fim cel care asistă la o convorbire telefonică strict confidenţială, nu
deschidem oconversaţie pe această temă, ci o lăsăm la latitudinea persoanei care a vorbit.
Nu vom întreba „cine a fost, ce dorea, de ce este supărat”. Ne prefacem ca n-am auzit
nimic. Nu e o dovadă de ipocrizie, ci de tact şi politeţe. Un om bine crescut nu vede ceea
ce nu trebuie să vadă, nu aude ceea nu a fost spus pentru urechile sale şi nu comentează
ceea ce nu a văzut şi nu a auzit.
 La rândul ei, gazda nu va relata pe larg conversaţia avută. S-ar putea ca cei de faţă să nu
fie deloc interesaţi. Va spune ceva de genul: „Nu era nimic important” sau „Mai apar şi
probleme, se rezolvă”, îşi va cere scuze (pentru ca a vorbit la telefon în prezenţa altora) şi
cu aceasta discuţia se încheia.
 Să avem grijă şi cum răspundem la telefon. Când suntem ocupaţi (curge apa în cadă, se
găteşte ceva pe foc etc.), nu ne repezim la primul semnal; oprim tot ce ar putea provoca

427
 mici „catastrofe” şi răspundem calm, potolit, fără a-i reproşa prietenului că, din cauza lui,
am inundat vecinii. Şi, cum unele activităţi nu pot fi întrerupte, este de preferat să nu
răspundem la telefon. Nimic nu ne îndreptăţeşte să-i lăsăm celui care ne caută impresia că
ne-a deranjat, întrerupându-l cu o vorbă de genul: „Spune repede, sunt foarte ocupat!”.
 La rândul nostru, când telefonăm, nu vom începe o convorbire cu reproşuri: „Pe unde
unde umbli? Te caut de trei zile”. Este supărător! Persoana poate oferi un răspuns
amuzant: „Păi, de ce nu-mi telefonaţi când sunt acasă?”
 Când trebuie să telefonăm?
Nu există o regulă generală, dar trebuie să avem grijă să n-o facem nici prea devreme,
dimineaţa, nici prea târziu, seara. În principiu, este bine să cunoaştem programul de viaţă
al prietenilor noştri şi să-l respectam, nederanjându-i.
 Cine ţine să aibă linişte, să studieze, să se odihnească, va închide telefonul, evitând astfel
un posibil conflict. Robotul telefonic ne scoate din impas dacă avem de primit mesaje
importante sau dacă vrem să ştim cine ne-a căutat între timp.
 Cum „discuţi” cu robotul telefonic?
Chiar dacă robotul telefonic îţi dă impresia că vorbeşti „în gol”, gîndeşte-te că, pentru
tine, e mai puţin frustrant să laşi un mesaj pe robotul telefonic al cuiva sau în căsuţa
vocală a telefonului, decât să suni într-una la un telefon la care nu răspunde nimeni. Când
vocea începe să-ţi spună că este mesageria cui este, e bine să gândeşti un mesaj scurt,
concis şi explicit. Trebuie să ai mereu în minte că mesajul tău trebuie să convingă
interlocutorul să sune, deci trebuie să fii convingător. E posibil ca persoana să vrea să ne
sune, dar să nu ştie unde, de aceea trebuie precizat şi în mesaj acest lucru.
 Ce facem când nu ne răspunde la telefon persoana pe care o căutăm, ci altcineva?
Bunul simţ ne obligă să-i adresăm câteva cuvinte interlocutorului nostru, mai ales dacă îl
cunoaştem. Pe scurt, îl salutăm, spunem cine suntem şi ce vrem, cerem scuze că îl
deranjăm, apoi îi mulţumim pentru informaţiile oferite.
 Dacă, din întâmplare, am greşit un număr de telefon, trebuie să cerem scuze. Cu toate
acestea, deseori ni se răspunde injurios. Este o purtare incompatibilă cu statutul de om
civilizat, aşa că ne abţinem să ne purtam la fel vreodată.
 Dacă înregistraţi un apel, atunci:
a) Trebuie să cereţi permisiunea apelantului;
b) Să asiguraţi siguranţă şi discreţie prin condiţiile de stocare.
 Dacă bănuiţi că apelul dvs. este înregistrat, atunci:
a) Este bine să-l întrebaţi pe celălalt pentru confirmare;
b) Să păstrati o marjă de siguranţă şi să evitaţi problemele sensibile la telefon.

428
  Reguli cu privire la video sau teleconferinţe:
A. Gazda: asigură procedura de începere şi terminare a videoconferinţei; trebuie să anunţe
identitatea tuturor participanţilor; moderează mersul discuţiilor.
B. Participanţii: folosesc receptorul pentru începerea şi finalizarea conferinţei; trebuie să
anunţe identitatea eventualelor persoane care sunt lângă ei; trebuie să ceară permisiunea
celorlalţi ca aceştia să asculte conferinţa; fiecare trebuie să-şi confirme prezenţa printr-o
formulă de salut.

Telefonul ascunde limbajul

corpului.
Însă nu şi tonul vocii şi
intonaţia, care, fie vă poate ajuta, fie
vă poate defavoriza!
Dumneavoastră decideţi unde
să puneţi virgula în feedback-ul de
genul: Nu astăzi mulţumesc.
Fiţi politicos!

10.9.2. Reguli generale de comunicare telefonică în situaţii de serviciu.

Mesajul transmis celor care dau un telefon la o companie este, în general, dictat de
politica firmei. În Moldova, se practică, de exemplu, răspunsul: Compania Moldtelecom, bună
ziua.
Chiar dacă nu este obligatoriu să spuneţi „din prima” numele firmei, e bine să vă gândiţi
că un astfel de mesaj scuteşte timpul pierdut al interlocutorilor şi al dumneavoastră. Pe de altă
parte, un număr mare de oameni poartă numele de „Grosu” sau „Ciobanu” şi este posibil ca
cineva care îl caută pe „Domnul director Grosu” să îl caute de fapt pe şeful altei firme/ instituţii
etc. Astfel, ca să nu-l lăsăm pe cel mai bun prieten al şefului (sau al colegului de birou, de
facultate etc.) să sune toată ziua, e bine să afli cât mai repede care sunt:
a) persoanele pentru care şeful (sau oricare altcineva cu care lucrezi sau înveţi) trebuie
găsit de oriunde: introducerea telefoanelor mobile rezolvă destul de bine problema, în
afara cazului în care acesta este lăsat în birou sau este ţinut închis;
b) concepţia comună despre ce înseamnă o situaţie „de urgenţă”: de exemplu, un telefon
de la spital referitor la soţia şefului sau a unui coleg este o situaţie de urgenţă, dar
defectarea maşinii cu care directorul economic sau alt coleg a plecat în delegaţie poate fi
sau nu o situaţie de urgenţă.

429
 Pentru a purta o convorbire telefonică „fotogenică”, corectă în situaţii de serviciu, se
recomandă să se ţină cont de următoarele reguli:
A. Pentru persoana care telefonează:

 A fi succint, politicos, ingenios, a vorbi clar şi rar;

 A saluta, a se prezenta (cu numele, prenumele), numele firmei şi al persoanei cu care se
doreşete să se comunice;
 A aştepta răbdător să se facă legătura;
 A anunţa clar subiectul/ cererea;
 A face întreruperi scurte, pentru a obţine confirmarea că mesajul este înţeles;
 A pronunţa clar numele, adresele, cifrele;
 A lua notiţe privind numele, cifrele, adresele;
 A rezuma punctele principale ale unei conversaţii mai lungi;
 A mulţumi persoanei pentru ajutor;
 A încheia primul convorbirea.

B. Pentru persoana care răspunde:

 A comunica numele departamentului/ biroului, apoi numele personal;

 A asculta atent solicitarea interlocutorului şi a lua notiţe;
 A ruga interlocutorul să pronunţe clar cuvintele, numele, cifrele, adresele;
 A compensa lipsa de comunicare vizuală cu echivalentele verbale de acceptare/
negare/ regret etc.: da, înţeleg, aşa este, regret, e bine, nu, întocmai, posibil etc.;
 A nu purta două convorbiri simultan;
 A respecta regulile etice în cazul în care trebuie să întrerupem brusc acea
convorbire telefonică sau să facem un transfer de apeluri telefonice;
 A repeta punctele principale ale conversaţiei înainte de întreruperea convorbirii
telefonice: numele, adresele, cifrele, datele, orele etc., pentru a verifica
veridicitatea lor;
 A comunica interlocutorului cum se va proceda mai târziu cu privire la problema
discutată.

10.9.3. Situaţii speciale în care telefonul nu este recomandat a fi folosit.

430
 Sunt situaţii în care nu se recomandă să folosim telefonul:
- pentru a face o invitaţie la o masă festivă: recepţie, logodnă, nuntă, botez; de regulă,
recurgem la invitaţii nemijlocite sau scrise; de altfel, apelăm la telefon numai pentru a
stabili o întâlnire sau o audienţă (şansele noastre vor creşte dacă expunem personal oferta
sau orice altceva de discutat);
- pentru a transmite condoleanţe, ci numai personal sau în scris;
- a folosi telefonul altcuiva decât pentru o convorbire scurtă (de exemplu, dacă suntem la
cineva în vizită şi am cerut gazdei permisiunea de a da un telefon, nu ne îndreptăţeşte să
ne rezolvăm problemele pe această cale);
- într-o casă străină decât dacă ne roagă gazda;
- în cazul în care rămânem singur într-un birou/ într-o locuinţă străină (decât în caz de
extremă urgenţă şi îi vom comunica acest lucru proprietarului).
În ceea ce priveşte telefonul mobil, este o problemă dezbătută deja de ani buni, de când
acest dispozitiv a intrat în viaţa noastră, însoţindu-ne permanent, şi pe stradă, şi la serviciu etc.
Totuşi, nu se recomandă să folosim telefonul mobil:
- în timpul mesei;
- în timpul orelor de studii;
- la şedinţe, conferinţe, simpozioane etc.;
- în cursul unui interviu de angajare;
- la teatru sau cinematograf, galerii de artă sau orice alt loc în care se cere linişte;
- când urci şi cobori în/ dintr-un mijloc de transport în comun;
- la întâlnirile de afaceri;
- când ieşim în oraş cu prietenii5;
- când plătim la casă într-un magazin;
- când traversăm strada.

5
Conform manualului Debrett’s, e nepoliticos în general să dăm mai multă atenţie telefonului mobil decât unei
persoane care stă faţă în faţă cu noi.

431
Rezumat:
 Etica are drept obiect de studiu morala şi moralitatea, fiind consacrată, în general,
studiului teoretic al binelui, al regulilor acţiunilor umane şi al principiilor morale.
Morala reprezintă ansamblul normelor (nescrise) de conveţuire, de comportare a
oamenilor în raporturile dintre ei şi faţă de societate.
Moralitatea constituie comportarea, conduita, atitudinea în conformitate cu principiile
morale.
 Etica profesională constituie totalitatea îndatoririlor strict legate de activitatea
profesională desfăşurată în societate.
Etica profesională este compusă din diverse norme de conduită şi din anumite coduri
deontologice.
Indiferent de epocă şi de orânduire, politeţea a fost considerată indispensabilă traiului în
comun, chiar dacă obiceiurile manifestării ei variau din punct de vedere regional.
 Principiile etice ce stau la baza comunicării etice sunt: interacţiunea civilizată cu
interlocutorii, corectitudinea, responsabilitatea, conceperea activităţii în funcţie de
rezultat/ utilitate.
 A devenit din ce în ce mai important să ştim să ne comportăm în funcţie de situaţie, de
persoanele cu care ne aflăm şi de locul în care suntem. Regulile generale în arta
prezentărilor sunt următoarele:
 cavalerul se prezintă damei;
 cel mai tânăr celui în etate;
 cel mai mic în rang celui cu rang mai mare;
 celibatara - damei căsătorite.
 Formulele de adresare, formulele de prezentare, formulele de salut, de cerere a
scuzelor, de lansare a complimentelor etc. sunt o expresie a politeţii, dar şi un indice atât
al culturii personale, cât şi a culturii unui popor. Un salut făcut cu corectitudine, eleganţă
şi tact, creează un confort deosebit şi predispune la o comunicare eficientă.
Complimentele sunt cuvinte de laudă, de măgulire, de admiraţie şi respect. Ele ridică
moralul altei persoane atunci când sunt făcute cu sinceritate și, atunci când sunt primite
cu grație, aduc fericire celui care le-a făcut. Există norme sociale de a face şi de a primi
complimentele. Uneori, complimentele pot fi dificil de făcut și mai ales de acceptat, de
aceea, e bine să ştim cum să reacţionăm în asemenea situaţii şi anume: acceptăm

432
 complimentul → mulţumim pentru compliment → dovedim sinceritate.
 O persoană manierată este cea caracterizată de onoare, cea pe care francezii o numesc
l'honnete homme, calităţile ei fiind toleranţa, sensibilitatea, răbdarea, respectul faţă de
sine şi faţă de cei din jurul ei, simţul libertăţii, spiritul constructiv şi conciliant.
Respectarea bunelor maniere în societate este secretul unui trai lipsit de conflicte, paşnic
şi echilibrat. Cheia unei vieţi armonioase a fost înmânată de generaţii la rând şi trebuie
păstrată cu sfinţenie, pentru că numai în acest mod vor fi deschise porţile civilizaţiei.
 Comportamentul este un aspect important din viaţa fiecărui individ, deoarece prin
comportamentul şi atitudinea noastră ne creăm imaginea de sine.
Prin imaginea de sine se înţelege reprezentarea pe care şi-o face fiecare despre ceea ce
este, despre aspectele sale pozitive, despre punctele slabe pe care le are, despre
comportamentele sale previzibile, despre gusturile şi posibilităţile sale.
Comportamentul politicos, civilizat presupune respectarea convenienţelor, a regulilor de
convieţuire în societate. El presupune, totodată, racordarea la acţiunile celorlalţi, la
permanenta încercare de evitare a conflictelor şi de conciliere cu semenii în general.
Oriunde ne-am afla, la locul de muncă sau la studii, trebuie să adoptăm un comportament
prosocial.
Bunele maniere nu se lasă acasă ... se poartă şi în trafic, şi pe stradă, şi în lift etc.
 Bunele maniere la masă ne caracterizează ca persoană şi ne defineşte propria cultură.
A fi Gazdă e o artă, a fi Oaspete e o onoare. În ambele posturi e nevoie de ştiinţă şi artă.
A nesocoti aceste două roluri din viaţa noastră socială şi cea profesională este de neertat.
 Toastul ne reprezintă. Ţinuta vestimentară e cartea noastră de vizită. Cadourile şi florile
pe care le oferim arată destinatarului atitudinea noastră faţă de el.
 Felul în care vorbesc secretarele, operatorii, colegii de serviciu sau de facultate,
managerii la telefon afectează direct imaginea companiei/ instituţiei în care aceştia
activează/ studiază. Să învețe să respecte câteva reguli elementare de etichetă la telefon
nu este costisitor, însă beneficiile sunt evidente.
Un stil telefonic bun şi o structurare coerentă şi succintă a mesajului mai curând ne vor
avantaja, mărind astfel propriile şanse de a fi bine auziţi şi corect înţeleşi.

433
 Întrebări de autoevaluare.
1. Definiţi etica drept ştiinţă.
2. Care este obiectul de studiu al eticii?
3. Ce înţelegeţi prin morală şi moralitate?
4. Enumeraţi noţiunile de valoare ale eticii.
5. Definiţi etică profesională.
6. Care sunt principiile etice ale unei comunicări ce inspiră credibilitate?
7. Ce include Codul manierelor elegante?
8. De unde îşi ia originea Codul manierelor elegante?
9. Ce cunoaşteţi din istoria normelor de bună purtare?
10. Ce înseamnă a fi manierat în societate?
11. Bunele maniere spun că relaţiile mondene între două persoane nu pot exista fără a fi
prezentate. Enumeraţi regulile generale ale unei prezentări corecte.
12. Care sunt regulile de prezentare la o recepţie?
13. Care sunt regulile de comportare a interlocutorului în timp ce i se prezintă o persoană?
14. Care sunt formulele de adresare corecte în comunicarea la serviciu din Republica
Moldova?
15. Când şi cui îi putem spune Tu?
16. În relaţiile de serviciu, salutul corect are o încărcătură pozitivă, face angajaţii să se simtă
comod şi să influenţeze benefic asupra mediului. În acest sens, enumeraţi regulile
principale de salut în relaţiile de serviciu.
17. Care sunt situaţiile adecvate pentru cererea scuzelor?
18. Enumeraţi cele „cinci limbaje ale scuzelor”.
19. Ce reguli trebuie să respectăm când facem complimente?
20. Cum primim un compliment?
21. Comentaţi regulile principale ce ţin de comportamentul la locul de studii sau de muncă.
22. Comentaţi câteva detalii ce ţin de comportamentul la masă.
23. Care este ordinea de servire la masă?
24. Ce aranjamente de tacâmuri cunoaşteţi şi în ce ocazii pot fi acestea aplicate?
25. Comentaţi regulile de conduită în postură de gazdă.
26. Comentaţi regulile de conduită în postură de oaspete.
27. Cum se ţine un toast?
28. Care sunt regulile de oferire şi de primire a cadourilor? Cum oferim florile?
29. Descrieţi patru avantaje şi patru dezavantaje ale comunicării la telefon.

434
30. Ce presupun aptitudinile orale de vorbire şi de ascultare într-o convorbire telefonică?
31. Expuneţi cele cinci caracteristici ale unei vorbiri adecvate pentru folosirea telefonului.
32. Enumeraţi regulile generale de comunicare telefonică în situaţii de serviciu.
33. La telefon, există uneori situaţii delicate. Cum aţi proceda în următoarele situaţii:
Situaţia 1: Sunteţi şeful departamentului relaţii cu publicul. Deşi aţi lăsat secretarei dvs.
indicaţii de a spune că sunteţi în străinătate, o persoană va sună în mod neaşteptat pe linia
privată. Ce faceţi ?
a) Vă învinuiţi secretara pentru că nu ştie unde vă aflaţi.
b) Spuneţi o altă minciună, despre o revenire inopinată în ţară.
c) Nu oferiţi nici o explicaţie sau scuză.
Situaţia 2: Vă aflaţi în mijlocul unei convorbiri importante, când şeful se aşează lângă
biroul Dvs. Ce faceţi?
a) Întrerupeţi convorbirea, cu promisiunea că o să reveniţi mai târziu.
b) Acoperiţi receptorul cu mâna şi îi spuneţi şefului că va dura ceva timp.
c) Îi cereţi persoanei cu care vorbiţi să aştepte puţin, pentru a vorbi pe scurt cu şeful tău.
Situaţia 3: Discuţi cu un membru al personalului şi sunteţi întrerupt de un apel al şefului,
care face o reclamaţie serioasă chiar în legătură cu activitatea persoanei respective. Care
este cea mai potrivită reacţie?
a) Spuneţi: „Domnul Popescu este aici, discutăm în acest moment, dle Ciobanu, vă sun
eu mai târziu, dacă se poate.”
b) Spuneti : „Nu pot să vorbesc chiar acum, domnule Ciobanu. Vă sun eu mai târziu”.
Situaţia 4: Sunteti informat, în mijlocul unei întâlniri importante, că ati primit un telefon
de la un prieten vechi, stabilit în străinătate. Ce faceţi?
a) Cereţi transferul apelului şi vorbiţi din altă încăpere.
b) Vorbiţi scurt cu cel care vă sună, explicându-i că sunteţi într-o întâlnire şi îl veţi suna
mai târziu.
c) Cereţi secretarei să preia mesajul.
d) Ridicaţi receptorul, dar vorbiţi încet, fără să-i deranjaţi pe ceilalţi.
Situaţia 5: Firma dvs. a recomandat să nu se discute pe telefoanele mobile probleme
confidenţiale. Într-un moment de neatenţie, uitaţi de această recomandare şi daţi de pe
mobilul dvs. unele informaţii foarte sensibile din punct de vedere comercial. Ce faceți?
a) Nu spuneţi nimic şi speraţi să nu se afle.
b) Raportaţi problema firmei dvs., în cazul în care există unele repercusiuni.
c) În plus faţă de şef, îl informați şi pe client.

435
 Cum stai cu bunele maniere?
Înainte să fii tentat/ tentată să răspunzi „Perfect!”, testează-ţi gradul de amabilitate zilnică. Poate că într-un
moment al vieţii tale ai citit şi tu, din scoarţă în scoarţă, Codul bunelor maniere. Câte dintre aceste reguli de bună
conduită foloseşti zi de zi? Află din testul ce urmează:

1. Toată lumea s-a aşezat la masă şi mâncarea este servită. Este momentul în care:
a) Spui poftă bună tututor! +1
b) Îi pui o întrebare banală unei persoane de lângă tine. 0
2. Este Ok să:
a) Ridici paharul şi apoi să bei din el. 0
b) Bei ridicând degetul mic. +1
3. La sfârşitul unei scrisori oficiale, trebuie să scrii:
a) Cu deosebită stimă/ consideraţie. 0
b) Cu sinceritate, a/ al dumneavoastră… +1
4. În vestiarul sălii de fitness este politicos să:
a) Te plimbi într-o ţinută sumară prin vestiar. +1
b) Te schimbi cât de repede poţi, aşteptând apoi să înceapă ora, direct în sală. 0
5. Fraza ta reflexă atunci când suni pe cineva:
a) Te deranjez? 0
b) Ce faci, pe unde eşti? +1
6. Atunci când vrei să oferi un buchet de flori:
a) Acesta ar trebui împachetat cât mai sofisticat. +1
b) Florile se oferă fără ambalajul în care au fost cumpărate, chiar dacă acesta este foarte
frumos. 0
7. Preţul de pe cadouri …
a) Se şterge, oricât de mult sau puţin ar costa acesta. +1
b) Va fi înlăturat cu grijă, cu excepţia discurilor şi cărţilor. 0
8. Trebuie să afli ceva urgent de la una dintre colegele tale. Ce faci?
a) Îi trimiţi un mail (va răspunde când va avea timp). -1
b) Îi dai un telefon (cea mai rapidă cale). 0
c) Îi faci o vizită acasă neanunţată. +1
9. La restaurant pe masa ta stau:
a) Telefonul. +1
b) Cheile de la maşină. +1
c) Telefonul şi cheile de la maşină. +2
d) Nimic. 0
10. Cea mai neinspirată alegere atunci când eşti invitată la o nuntă este:
a) rochia neagră clasică/ costumul negru clasic. +1
b) rochia neagră sexy/ costumul negru clasic. +2
c) rochia albă clasică/ costumul negru clasic +1
d) rochia albă sexy/ costumul negru clasic +2

Interpretare:
Între 1 şi 4 puncte: Codul bunelor maniere este cartea ta de căpătâi. O citeşti şi o reciteşti ori de câte ori ai ocazia şi
ai pe acasă chiar şi post-it-uri cu ce se face şi ce nu în societate. Ţii extrem de mult la etichetă şi eşti recunoscută/
recunoscut pentru manierele tale impecabile. Ţine-o tot aşa!
Între 5 şi 8 puncte: Ai reţinut atât cât trebuie pentru a fi considerată politicoasă/ politicos. Nu abuzezi însă de
politeţuri, mai ales în familie sau cu prietenii. E bine că încerci să păstrezi o atmosferă destinsă şi nu le dai impresia
că trebuie să se comporte în prezenţa ta ca şi cum ar fi la o întâlnire protocolară.
Între 9 şi 12 puncte: Temă obligatorie: învaţă rapid măcar câteva dintre regulile de bună conduită. Poate că zi de zi
nu sesizezi câte lucruri reuşesc să-ţi scape printre degete, însă te vei întâlni cu situaţii un pic mai serioase în care va
trebui să demonstrezi că eşti o tânără politicoasă / un tânăr politicos.

436
 I. Manuale, cărţi.
1.1. BELDRIGE, Letiţia. Codul manierelor în afaceri. Ediţie adăugită şi revizuită. Bucureşti:
Bisiness Tech International, 1994. pp. 36-44, 87-95, 318-319, 355-372.
1.2. PALII, Alexei. Cultura comunicări. Chişinău: Epigraf, 2005, pp. 22-26, 35-37, 57-62.
ISBN 9975924506.
1.3. PIETKIEWICZ, Edward. Eticheta managerului. Bucureşti: ALL EDUCATIONAL,
1999, pp. 12-18, 25-35, 8-125, 409-420. ISBN 973-684-048-4.
1.4. SABATH, Ann Marie. Bunele maniere în afaceri. Bucureşti: Vremea, 2000, pp.19-61,
69-86, 103-151, 111-112, 115-146, 156-180. ISBN 973-94223-35-3.
1.5. STANTON, Nicki. Comunicarea. Bucureşti: Societatea Ştiinţă & Tehnică, 1995, pp. 36-
44. ISBN 973-96937-9-2.
II. Surse online.
2.1.Dezvoltarea abilităţilor de comunicare. Introducere în comunicare [accesat 21.08.15].
Disponibil: http://ccimn.ulbsibiu.ro/com.pdf.
2.2. Neticheta sau codul bunelor maniere pe internet comunicare [accesat 21.08.15].
Disponibil: http://www.romanialibera.ro/stiinta-tehnologie/it-c/neticheta-sau-codul-
bunelor-maniere-pe-internet-2079.

Cititul nu dăunează sănătăţii! Dacă nu poți fi receptiv, învață să fii politicos!

SALVAS, Ginette. Codul bunelor maniere în afaceri. Iași:

Polirom, 2012, 232 p. ISBN 978-973-46-2898-8.

437