Raisa BORCOMAN Maria MANCAȘ

ARTA COMUNICĂRII ȘI ETICA PROFESIONALĂ

Manual

TEMA VII. DISCUŢIA ŞI POLEMICA.

Obiective:
Studenţii trebuie să fie capabili:
O.1. Să definească discuţia;
O. 2. Să idenifice scopul discuţiei;
O. 3. Să cunoască principile şi modalităţile de realizare a discuţiilor constructive;
O. 4. Să cunoască şi să identifice barierele ce stau în calea recepţionării adecvate a
raţionamentelor în discuţii şi care împiedică stabilirea adevărului;
O. 5. Să cunoască genurile discuţiei;
O. 6. Să definească şi să caracterizeze polemica;
O. 8. Să cunoască modalităţile de întreţinere a polemicii şi să-şi formeze competenţe de
aplicare a acestora în mediul profesional şi cel social.

268
 TEMA VII. DISCUŢIA ŞI POLEMICA.

Noţiuni-cheie: discuţie, atitudine costructivă/ distructivă, principiul securităţii

ambelor părţi, principiul orientării descentralizate, principiul caracterului adecvat al celor
recepţionate, discuţii apodictice/ euristice / sofistice, sofisme, sofistica, compoziţia discuţiei
organizate,polemică, polemica scrisă/ orală, constructivă/ distructivă, tertipuri în polemica
distructivă, întrebări, replici, remarce, procedee de neutraliazare a oponentului în polemică.

7.1. Discuţia – esenţa adevărului.

7.1.1. Definirea discuţiei. Scopul discuţiilor.

Este cunoscut de către toţi dictonul „Adevărul se naşte în discuţie”, dar există şi opusul
acestuia: „Despre gusturi nu se discută”. Şi totuşi, aceste adevăruri incontestabile nu se
contrazic.
În istoria culturii comunicării s-au manifestat diferite poziţii faţă de discuţie ca factor
social. Immanuel Kant considera discuţia „esenţa vieţii”, fiind de părere că „dialogul este
necesar chiar şi în monologul gândirii de unul singur”, considerând că „a gândi” înseamnă „a
vorbi cu tine însuţi, a te auzi, deşi nu există un interlocutor”. Alţi savanţi (Milton, Darvin)
considerau dezbaterile publice drept „o pierdere ierecuperabilă a timpului”. [1.4, p.244]
Conform DEXI, discuţia este: 1) schimbul de păreri, de propuneri, de critici referitoare
la o chestiune, cu scopul de a o studia mai bine şi de a o soluţiona; 2) o conversaţie, o cercetare,
o examinare a unei probleme; 3) o conversaţie animată, în contradictoriu (care poate să
degenereze în ceartă); dispută, conroversă. [1.3, p. 585]

În limba latină, discussio avea accepţiile de cercetare, examinare, analiză, dezbatere,

referindu-se la discuţia publică, scopul căreia era de a clarifica şi a compara diferite puncte de
vedere, pentru a identifica adevărul. Discuţia este considerată cel mai eficient mijloc de
convingere a partenerului de comunicare, dat find faptul că înşişi participanţii la ea ajung să
tragă concluziile cu referire la veridicitatea unei teze.

Scopul oricărei discuţii este de a soluţiona în comun o problemă şi de a scoate la iveală

adevărul.
Fiecare persoană ţine la opinia sa ca la ceva foarte scump şi, de aceea, în multe discuţii le
vine greu să cedeze, dacă nu sunt persuadaţi cu argumente convingătoare. Vom remarca din start

269
dificultatea psihologică a discuţiei în contradictoriu, întrucât ambii inerlocutori tind spre
victorie. Confruntarea psihologică a celor care discută ceva în contradictoriu decurge într-o
atmosferă încordată, indiferent de faptul dacă se va ajunge la un punct de vedere comun sau dacă
ambii interlocutori vor rămâne pe poziţii iniţiale.
În cadrul discuţiilor în contradictoriu, pot fi atestate două atitudini:
a) constructivă, menită să găsească o soluţie satisfăcătoare;
b) distructivă, atunci când părţile au tendinţa de a nu ceda nimic.

7.1.2. Principii de realizare a discuţiei.

Ştiinţa contemporană distinge anumite principii ale discuţiei, situate deasupra intenţiilor
şi ambiţiilor celor ce-şi confruntă opinia. Cele mai relevante sunt:

Principii ale discuţiei

Principiul securităţii ambelor

părţi

Principiul orientării
decentralizate

Principiul caracterului
adecvat al celor recepţionate

Figura 7.1. Principii ale discuţiei.

Sursa: elaborată de autoare.

 Principiul securităţii ambelor părţi se referă la tendinţa de a nu provoca daune

psihologice nici uneia din părţi, de a nu înjosi demnitatea personală. Dacă acest
principiu nu se respectă, interlocutorul devine obiectul discondiderării şi, în locul situaţiei
constructive, se creează una distructivă.
 Principiul orientării descentralizate indică faptul că cei care discută nu au voie să
coboare la nivelul intereselor personale, ci trebuie să pledeze pentru o cauză comună –
cea a adevărului, care este unul. În discuţie, se mizează pe necesitatea ajutorului reciproc
în rezolvarea problemei. Discuţia nu este acceptată atunci când oponentul se plasează pe
poziţii egocentriste, impunându-şi punctul de vedere şi marginalizând partea opusă, cu
scopul obţinerii avantajelor proprii, a menţinerii autorităţii prin mijloace ieftine. Având

270
 un credo greşit, acest tip de oponent este în stare să înjosească personalitatea
adversarului. Ca urmare, discuţia devine distructivă.
 Principiul caracterului adecvat al celor recepţionate se referă la necesitatea de a nu
denatura gândurile expuse de interlocutor, voluntar sau involuntar. În acest scop, se pote
solicita exprimarea mai simplă a gândurilor, mai pe înţelesul tuturor. Întreruperea făcută
în acest scop de către interlocutor are o explicaţie psihologică.

În calea spre recepţionarea adecvată a raţionamentelor interlocutorului, pot apărea

următoarele bariere:
 particularităţile intelectuale limitate;
 starea fiziologică şi psihologică critică la momentul dat;
 îngâmfarea, ambiţia;
 invidia, ura, disconsiderarea;
 stereotipurile de gândire;
 persistenţa unor dogme;
 cunoştinţele sporadice, lipsite de sistem: din această pricină, cel inclus în discuţie îşi
consideră punctul de vedere drept unicul posibil; în această situaţie, vorbitorii nu se mai
ascultă unii pe alţii, manifestă încăpăţânare şi formulează concluzii pripite.

Cauzele care împiedică stabilirea adevărului, conducând astfel la discuţii distructive

sunt:
 omul nu se poate stăpâni întotdeauna pentru a asculta punctul de vedere al
interlocutorului;
 scopul unui interlocutor este premeditat: de a-l răpune cu orice preţ pe partenerul de
comunicare;
 partenerul de discuţie este permanent întrerupt, ceea ce-l împiedică să demonstreze
justeţea tezelor sale;
 unul din interlocutori se agaţă permanent de aspecte neesenţiale şi partenerul de discuţie
nu-şi mai poate concentra atenţia, se plictiseşte;
 atenţia celui inclus în discuţie e concentrată asupra aspectului exterior al
interlocutorului, a ţinutei, a felului de a vorbi al acestuia şi mai puţin la conţinut (sau
deloc);
 oponentul e prea sigur de faptul că informaţiile pe care le deţine sunt suficiente pentru
rezolvarea problemei în cauză, de aceea nu acordă atenţie faptului că poate există şi o
altă opinie.

7.2. Genurile discuţiilor.

Discuţiile sunt de diferite genuri: apodictice, euristice, sofistice.

1. Discuţiile apodictice sunt cele care exprimă raporturi şi legături esenţiale între
lucruri şi fenomene şi însuşirile lor şi care exclud posibiltatea unei poziţii indiscutabile.

271
 În asemenea discuţii, ambii parteneri sunt interesaţi să ajungă la un punct de vedere, de
aceea nu se duşmănesc, se ajută recipsoc, se completează în formularea tezei, antitezei,
manifestând respect şi încredere unul faţă de altul. Partenerii de comunicare sunt disponibili de a
face concesii, de a stabili contactul vizual, de a fi sinceri şi răbdători unul faţă de altul.
Dar şi în acest caz, pot apărea divergenţe, dacă esenţa tezei este interpretată în mod
diferit. De aceea, tezele trebuie formulate corect şi înţelese exact, pentru a găsi argumentarea lor
cu probe suficiente şi a ajunge la un punct de vedere comun.
2. Discuţia euristică are loc în cazul când unul dintre interlocutori acceptă punctul de
vedere al celuilalt, însă nu înainte de a i se fi adus argumente întru susţinerea tezei.
În baza demonstrării, cel convins devine tovarăş de idei cu oponentul. De regulă,
asemenea discuţii se duc când există o viziune asupra faptelor, evenimentelor, fenomenelor. De
obicei, discuţiile de acest gen sunt iniţiate de organizatori speciali; de exemplu, pot fi aduse
dezbaterile parlamentare, dacă acestea decurg în mod civilizat, constructiv.
Iniţiatorul discuţiei în cauză, care are o poziţie justă în problema pusă în dezbatere,
trebuie să mizeze pe succes şi acesta nu se va lăsa mult aşteptat, dacă se vor respecta anumite
condiţii şi anume:
 studierea, depistarea motivelor ce i-a făcut pe partenerii de discuţie să-şi expună
punctul de vedere propriu referitor la chestiunea dată;
 formularea limpede, concisă a punctului de vedere propriu referitor la chestiunea
discutată;
 prezentarea, mai întâi, a punctului de vedere al oponentului şi, după aceea, combaterea
prin mijloace respective.

Se poate întâmpla ca dirijorii discuţiei să comită şi unele greşeli în timpul medierii

comunicării, pe care nu le vom trece cu vederea:
 supraaprecierea sau subaprecierea posibilităţilor informative ale unui oponent, fapt ce
dă naştere la declaraţii neargumentative sau la repetarea inutilă a informaţiilor, deja
cunoscute;
 nu se ţine cont de motivele comportării oponenţilor, din care cauză se trag concluzii
pripite;
 supraaprecierea de către orator a propriilor posibilităţi, în comparaţie cu cele ale
oponentului;
 oponentului i se impune un comportament inadecvat situaţiei şi, ca urmare, discuţia se
declanşează fără randament.

Savantul V. Levi, în cartea sa „Iscusstvo bâti drughim”, ne oferă unele sfaturi a căror
respectare are menirea să neutralizeze poziţia egoistă a unuia dintre interlocutori, pe care le

272
propunem pentru a fi respectate în calitate de reguli de susţinere a unei discuţii eficiente. Ele
sunt următoarele:
1. A pătrunde în esenţa celor susţinute de interlocutor (oponent), fără a relata emoţiile ce ne
stăpânesc;
2. A cunoaşte mai amânunţit oponentul până la discuţie şi pe parcursul acesteia;
3. A crea o atmosferă favorabilă în timpul discuţiei: a zâmbi, a începe cu fapte pe care le
acceptăm, a exprima compătimiri, a vorbi cu oponentul despre cele ce-l interesează, a nu
ne scoate în evidenţă Eul.
4. A asculta atent întrebarea pusă de către partenerul de comunicare, pentru a răspunde
adecvat.
5. A pune întrebări la care interlocutorii sunt bucuroşi să răspundă.
Azi, o formă familiară de salut a devenit „Ce mai faci?”. Întrebarea ese pusă, dar de cele
mai des ori, interlocutorul nu aşteaptă răspunsul. Larry King în cartea „Secretele comunicării”
[1.5, p.29) descrie următoarea situaţie:
„O anumită persoană îl supărase de mai multe ori în acest sens, aşa că interlocutorul a
hotărât să-l testeze, ca să vadă cât era de indiferent ca ascultător. La întrebarea „Ce mai fac?”, cu
care a fost începută conversaţia, interlocutorul a răspuns. „Am cancer pulmonar”. A urmat
răspunsul: „Minunat! Auzi, Jim …”

În cartea sa „Cum să-ţi câştigi prieteni şi să influenţezi oamenii”, Dale Carneghi a

formulat ideea în mod desăvârşit:
„Ca să fii interesant, arată-te interesat”. A mai adăugat: „Pune întrebări la care oamenii
vor fi bucuroşi să răspundă. Încurajează-i să vorbească despre ei înşişi şi despre realizările lor.
Nu uita că oamenii cu care conversezi sunt de o sută de ori mai interesaţi de propria persoană, de
dorinţele şi problemele lor, decât de persoana ta şi de problemele tale. O durere de dinţi are,
pentru bolnav, mai multă importanţă decât o dramă socială de amploare.”

6. A nu ne înjosi reciproc, a nu ne disconsidera, a nu ameninţa oponentul, dând dovadă de

toleranţă atunci când cele ce se discută nu prezintă interes;
7. Refuzându-i ceva oponentului, e de bun simţ să-i mulţumim sau să-i cerem scuze;
8. A ridica la înălţime interlocutorul, acordându-i atenţie, încredere, dându-i posibilitate să
simtă că el este o personalitate; a-i consulta părerea, dacă este un om în etate;
9. Având o idee nouă, a o lansa pe neobservate, iar pentru a face interlocutorul să o accepte,
a-l lăsa să creadă că ideea respectivă este a lui proprie.
În discuţia euristică e necesar ca organizatorul să ţină cont de particularităţile de vârstă
ale interlocutorilor: tinerii mai uşor pot fi convinşi decât oamenii în etate. La ultimii, calea spre
conciliere este barată de convingerile proprii desprinse din experienţa de viaţă.

273
 3. Discuţiile sofistice au intenţia de a opune cu orice preţ punctul propriu de vedere, de
a nu ceda, ba chiar de a căuta, prin diferite şiretlicuri să producă o impresie de obiectivitate şi
de gândire logică. Această denumire a discuţiei în contradictoriu vine de la grecescul Sophos1,
numele unui savant care a inventat exerciţiile sub formă de raţionamente pentru a forma abilităţi
intelectuale la discipolii săi. Aceste exerciţii au fost numite mai târziu sofisme. Rezolvând
asemenea exerciţii, ucenicii săi aveau sarcina de a ghici tertipurile, opunând rezistenţă
procedeelor necinstite în discuţie. Asemenea exerciţii mizau, în fond, pe virtuozitatea
intelectuală, adevărul adesea fiind lăsat în umbră. Deci, se proceda conform cunoscutului dicton:
„Scopul scuză mijloacele”.
Astfel a luat naştere sofistica - virtuozitate verbală, argumentare aparentă, înlocuirea
unei noţiuni cu alta, abuzul în utilizarea noţiunilor plastice, imprecise, punerea în circulaţie a
procedeelor ruşinoase, necinstite.
Actualmente, asemenea exerciţii pur sofistice nu se atestează. Totuşi, adesea se face apel
la unele procedee sofistice, când vorbitorul vrea să-l abată cu orice preţ pe oponent din calea
discuţiei cinstite, constructive.
Socrate declara: „Ucenicului, discipolului trebuie să i se lase şi o oarecare libertate de a
interpreta, a gândi, a trece prin filtrul propriei raţiuni demersurile dascălului.”

7.3. Modalităţi de realizare a discuţiilor constructive.

7.3.1. Fazele de realizare a discuţiei constructive.

Întrucât astăzi discuţiile de diferite genuri sunt destul de frecvente, apare necesitatea
cunoaşterii modalităţilor de întreţinere a lor pentru a obţine randamentul scontat. Pentru ca o
discuţie organizată să se declanşeze eficient, este necesar să fie respectate anumite cerinţe
diriguitoare: existenţa alternativei, evitarea indiferenţei, admiterea criticii constructive,
respectarea securităţii sociale a interlocutorului.
Ca şi orice altă activitate, discuţiile pot avea un randament mai mare, mai mic sau nul – în
dependenţă de faptul cum a fost pregătită şi cum a fost întreţinută.
De regulă, discuţia trece prin următoarele faze:
1. Organizaţională, când se dezvăluie sensul discuţiei;

1
Termenii sophos şi sophistés au sensul de „înţelept”, „abil “, provenind din cuvântul grec sophia,
iniţial având sensul de meşteşug, măiestrie, iar apoi pe acela de înţelepciune. Sofistica înseamnă, până la urmă, arta
cuvântului rostit astfel încât pe baza argumentelor oferite de gândire şi folosindu-se de toate valenţele sale
persuasive, acesta să poată convinge, persuada, mai ales în ceea ce priveşte dezbaterea politică.

274
 2. Acceptarea de către participanţi a alternativei şi argumentarea punctelor de vedere
adoptate;
3. Desfăşurarea discuţiei ca atare: întrebări, replici ale oponentului, ale participanţilor;
4. Conturarea şi cristalizarea punctului (punctelor) de vedere just (juste) asupra
chestiunilor discutate şi argumentarea lor;
5. Formularea concluziilor cu participarea activă nu numai a oponenţilor, ci şi a celorlalţi
prezenţi la discuţie.
6. Indicarea necesităţii aplicării noii interpretări adoptate în domeniile respective ale vieţii.
Opiniile unor oponenţi înverşunaţi care nu cadrează cu logica discuţiei vor fi scoase în
evidenţă cu mult tact, apreciind laturile pozitive, dar şi unele carenţe care n-au permis ca ele să
fie adoptate completamente.

7.3.2. Compoziţia discuţiei organizate.

Deşi comunicările în cadrul discuţiilor organizate sunt mici ca proporţii, totuşi ele, de
altfel ca şi în discuţia ca atare, trebuie să aibă o structură bine definită şi anume:

1. Introducerea 3. Încheierea
în discuţie. discuţiei.

2. Partea principală a discuţiei.

Figura 7.2. Compoziţia discuţiei organizate.

Sursa: elaborată de autoare.

1. Introducerea în discuţie este făcută de către organizator, care pregăteşte auditoriul

pentru receptare, captivează atenţia, trezeşte interesul şi încredrea. Acest lucru se obţine prin
formula de adresare, prin sublinierea actualităţii etc.
În plus, participanţii la discuţie urmează paşii respectivi:
a) prezintă problema ca atare;
b) formulează tezele;
c) expun obiectivul dorit;
d) comunică planul discuţiei;
e) anunţă participanţii şi ordinea evoluării lor.
2. În partea principală a discuţiei, se rezolvă mai multe probleme:
a) se dezvăluie esenţa noţiunilor luate în discuţie şi legătura dintre ele;

275
 b) se formulează definiţii;
c) se lansează teze;
d) se aduc argumente din partea tuturor oponenţilor;
e) se face coeziunea dintre cele discutate în plan teoretic şi cel practic, formulându-se
sugestii şi argumentându-le.
3. În încheierea discuţiei:
a) se scoate încă o dată în evidenţă concluzia;
b) se consultă opinia celor prezenţi privind modalitatea de realizare a coeziunii dintre teorie
şi practică;
c) se formulează probleme de perspectivă.

Semnalăm, în această ordine de idei, şi eventualele greşeli frecvente în organizarea

discuţiilor, pentru a le evita pe viitor:
 numărul prea mare de chestiuni puse în discuţie, fapt ce nu permite tratarea lor efcientă;
 discutarea superficială/ formală;
 abaterile nejustificate de la tema discuţiei;
 lipsa concluziilor pe marginea celor discutate.

7.3.4. Recomandări de purtare a discuţiilor în funcţie de constituţia psihologică a

participanţilor la discuţii.

Atunci când discutăm cu o persoană, trebuie numaidecât să ţinem cont de calităţile şi

metehnele ei şi să ne conformăm, în măsură posibilităţilor, la condiţiile concrete ale comunicării
cu ea.

Respectarea acestei reguli este cu totul imperioasă în cazul în care este vorba de
interlocutori permanenţi, cum ar fi colegi de serviciu sau membrii familiei.
În cele ce urmează, oferim o serie de recomandări utile în susţinerea diferitelor discuţii
în care sunt implicaţi interlocutori dificili.
 Dacă interlocutorul nostru este irascibil (se înfurie uşor), trebuie să găsim momentul
potrivit pentru discuţie, atunci când persoana respectivă (soţ, soţie, coleg, şef, client,
profesor etc.) are dispoziţie bună.
În cazul în care subiectul nu poate fi amânat, e bine să-l începem cu aspectele cele mai
plăcute, arătând interlocutorului ataşamentul nostru pentru el. Vom alege formulele care
exprimă emoţii pozitive sau pe cele neutre, dar nu cele care exprimă gravitatea problemei.

276
 De exemplu, nu vom spune în nici un caz că situaţia este gravă sau proastă, dar vom
afirma că nu este prea bună, că nu e strălucitoare, că lasă de dorit.

Trebuie să fim foarte atenţi la utilizarea formulelor imperative ale verbelor (fă, du-
te, învaţă etc), deoarece sunt deranjante, de aceea le vom înlocui cu formulele
interogative atenuante:
 Nu doreşti cumva să faci? N-ai vrea să pleci? N-ai dori cumva să cumperi? Ai
vrea să faci? Ai vrea să mă ajuţi? Ar trebui să schimbi metodele de analiză, ce
zici? etc.

Astfel de formule exprimă respectul faţă de libertatea persoanei de a proceda cum doreşte
şi o va mobiliza să manifeste acelaşi respect pentru noi, fiind gata să facă ceea ce, de fapt,
dorim noi. Nu trebuie să spunem interlocutorului că părerea lui este neîntemeiată şi că e
proastă. E suficient să-i spunem că există şi alte păreri, mai întemeiate.
 Dacă partenerul de discuţie are un grad de inteligenţă scăzut, dar este o fire emoţională,
nu este corect să-i arătăm că este iraţională sau că nu cunoaşte multe lucruri. E mult mai
bine să vedem în el ceea ce este valoros, de exemplu sufletul, emoţiile pozitive,
generoziotatea.

În aceste cazuri, vom evita subiectele care necesită o pregătire intelectuală solidă şi
vom găsi modalităţi de abordare a subiectelor simple, absolut necesare.
 Dacă interlocutorul nostru este susceptibil şi suspicios, în discuţie ne vom ciocni cu mai
multe bariere, pentru că acest tip de partener consideră că orice afirmaţie îi vizează
propria persoană şi în orice gând va vedea subtexte sau aluzii jignitoare.
Pentru a evita deficienţele care perturbează discuţia, e necesar ca, de fiecare dată, să
formulăm gândurile cu maximum de exactitate şi cu toate precizările cerute. În acest
scop, e recomandabil să folosim o serie de formule care ar preciza detaliile necesare sau
ar exprima o anumită politeţe. Ele sporesc atenţia interlocutorului, îi măresc
credibilitatea, exprimă o implicaţie personală a vorbitorului, precizează caracterul
implicaţiei lui:
 Vă asigur că …, aş vrea să ştiţi că …,vă rog să mă credeţi că …, trebuie să
recunosc că …, îmi face plăcere să …, vreau să vă rog …, presupun că …, îmi
face impresia că …etc.

 Dacă interlocutorul nostru este sărac la suflet, răutăcios, este cazul să evităm orice
discuţie cu el, limitându-ne, dacă totuşi ne obligă situaţia, la subiecte absolut necesare.

277
 Este recomandabil ca stilul de abordare a problemelor să fie neutru, oficial, fără cuvinte
familiare.
7.3.5. Aptitudini importante pentru discuţie.

Aptitudinile care caracterizează un bun comunicator sunt numeroase. Dintre ele vom
enumera pe cele considerate a fi importante:
 a fi bine documentat despre variate subiecte sau a fi la curent cu principalele ştiri din
lume;
 a arăta interes faţă de interlocutor;
 a fi în stare să schimbe foarte uşor subiectul discuţiei;
 a ne adapta la partenerul de comunicare;
 a face declaraţii şi a ne expune părerile bazându-se pe cunoaştere şi experienţă;
 a privi interlocutorul drept în ochi;
 a evita să corectăm greşelile gramaticale sau de pronunţie ale interlocutorului în public;
 a nu întrerupe interlocutorul;
 a accepta şi a face complimente cu eleganţă;
 a nu exagera în privinţa propriilor interese;
 a ne da seama când începem să plictisim interlocutorul.

7.3.6. Subiecte ce trebuie evitate într-o discuţie.

Există subiecte pe care un bun comunicator nu le abordează:

 Sănătatea personală. Nimeni nu este interesat de rezultatele analizelor medicale. Dacă
cineva întreabă de sănătate, răspunsul cel mai adecvat este „bine”, în loc să urmeze o
întreagă cronică despre vreo operaţie suportată recent.
 Sănătatea altor persoane. Oamenii care au boli grave nu doresc să fie în centrul
conversaţiei. Nu trebuie să salutăm un coleg, care a fost bolnav, cu o figură îngrijorată
când o întâlnim şi nu-i reamintim tot timpul prin ce a trecut.
 Subiecte controversate când nu se cunoaşte de care parte sunt interlocutorii (religia,
politica etc.).
 Ghinioanele personale. Nu trebuie să aducem vorba cu cineva despre vreo mare pierdere
pe care am suferit-o noi sau interlocutorii. Dacă însă acesta va vorbi despre o experienţă
nereuşită, trebuie să ne exprimăm întreaga compasiune şi să punem capăt conversaţiei
foarte atent şi respectuos.

278
  Subiecte banale şi plictisitoare. Întotdeauna trebuie abordate subiecte care plac oamenilor
şi nu subiecte învechite, care au fost dezbătute şi discutate pe plan naţional sau
internaţional.
 Bârfe dăunătoare. Există multe ocazii şi multe bârfe care pot să afecteze cariera cuiva.
Cel mai bine e să intervenim cu o replică de felul: „Uite ce este, nu cred că e onest să
discutăm despre aceasta.” Pentru a opri bârfa într-o discuţie de grup, putem interveni cu
un subiect de conversaţie interesant, care ar distrage atenţia de la subiectul cu bârfa. În
această ordine de idei, Eleanor Roosevelt accentua:

7.4. Polemica şi valoarea ei ca factor social.

7.4.1. Definirea şi caracteristica polemicii.

În istoria formării conştiinţei sociale nu o singură dată au apărut dezbateri despre valoarea
discuţiei ca atare şi mai ales a celei în care se contrapun opinii. Lev Tolstoi considera că
discuţiile contribuie mai mult la ascunderea adevărului decât la dezvăluirea lui. Noi, fără să
negăm opinia marelui scriitor, ne permitem să afirmăm: oamenii sunt diferiţi, deci şi opiniile lor
asupra unui fapt sau fenomen diferenţiază şi, în multe situaţii, ele sunt diametral opuse. Pentru a
cunoaşte adevărul despre un fapt, aceste opinii trebuie comparate şi demonstrate prin fapte,
argumente. Vom conchide următorul fapt:
Adevărul se naşte prin confruntarea de opinii, iar confruntarea de opinii mişcă ştiinţa
înainte, o face să progreseze.

În antichitate, dialogurile publice erau considerate nu numai un mijloc de contact, ci şi

unul de dezvoltare a ştiinţei, de formare a convingerii. Confruntarea de opinii, atât în trecut, cât
şi în prezent, este un remediu contra neajunsurilor, greşelilor; ea scoate în vileag tendinţele
birocratice, conservatiste. Atunci când în discuţie apar două opinii în privinţa unui fenomen,
când se confruntă puncte de vedre diametral opuse, incompatibile şi fiecare dintre părţi le susţine
cu îndârjire, discuţia se transformă în polemică.

279
 Termenul polemică este preluat în limba română din franceză (polémigue) cu
semnificaţia: discuţie în contradictoriu; luptă de idei cu privire la o problemă literară,
ştiinţifică, politică etc. [3, p.1501].
Aşadar, polemica are caracter de contraversă şi presupune, în relaţiile de comunicare, o
atitudine critică, combativă a interlocutorilor. În polemică intră persoanele cu stereotipuri ale
gândirii, cu viziuni proprii formate, care nu pot fi schimbate din prima dezbatere.
Polemica e mai mult decât o discuţie rudimentară, deoarece ultima nu presupune prezenţa
obligatorie a punctelor de vedere diamentral opuse. O discuţie obişnuită poate clarifica doar
unele lucruri percepute nebulos. Polemica este însă o adevărată luptă de idei şi cei ce intră în ea
ştiu CE vor, dar nu ştiu CUM să acţioneze.
Sub aspectul formei sale, polemica este de două feluri: scrisă şi orală.
În acest context, vom expune câteva consideraţii ce aparţin autoarei Carmen Radu, în articolul său
„Rolul componentei asertive în discursul polemic actual”:
a) Polemica de idei a apărut datorită limbajului articulat şi psihologiei mentale a omului
primar.
b) Polemica implicită este centrată pe un dat argumentativ intradiscursiv, care vizează
convingerea publicului prin contrazicerea sau anularea ţintei.
c) În cazul polemicii de idei intervine o strategie de luptă. Polemica demonstrează,
desfăşoară o dezbatere de idei şi are ca scop impunerea unei opinii prin argumentaţie.
d) Polemica aduce în lumină o problemă majoră a societăţii, simulând o dialectică2 şi un
proces judiciar.
e) Polemica are diferite grade de intensitate (poate fi defensivă, se poate încheia cu
acceptarea opiniei preopinentului sau cu inversarea rolurilor).
f) Polemica face uz de arme precum: demonstraţia, eseul, controversa, dilema,
raţionamentul, analiza sau sinteza.
g) Există patru principii care definesc o strategie polemică: ,,a vorbi cu adevăr, sinceritate”;

2
Dialectică - proces de gândire care rezidă în analiza și discutarea argumentelor contradictorii, în scopul
descoperirii adevărului; arta de a ajunge la adevăr prin dialog.

280
 ,,a vorbi cu discreţie, evitând scandalul”; ,,a avea ca obiect doar erorile şi nu lucrurile
sfinte”; ,,a avea în inimă dorinţa salutului celor contra cărora se vorbeşte”.
h) Mobilul în jurul căruia ia naştere o polemică şi care constituie obiectul polemicii este un
adevăr, un cuvânt-cheie ajuns în situaţia de criză. Tipul de polemică rezultă în funcţie de
depărtarea sau apropierea de acest obiect al polemicii.
i) Depărtarea polemicii de obiect, însoţită de ,,pervertirea” metodelor polemicii (prin
intermediul calomniei, minciunii, înjurăturii, sofismului sau pamfletului trivial) duce la
discreditarea relaţiei polemice, a raporturilor dintre actanţi.
Se poate ieşi din polemică în diferite moduri: prin reducţia polemicii din structură
dialogică la monolog, impusă de celălalt ca formă de constrângere, ignorarea ideilor
adversarului, reluarea argumentelor interlocutorului pentru a le reîntoarce împotriva lui,
creând scindarea argumentelor sale, îndoiala. Polemica denotă deci un schimb verbal,
adică un ansamblu de cel puţin două texte care se confruntă şi se afruntă, texte ce aparţin
celor doi parteneri, egali atât în punctul de pornire, cât şi în cel de ieşire din polemică, în
motivaţia polemicii şi în finalitatea ei, care aleg şi mânuiesc aceleaşi instrumente (probele
scrisului polemic).
j) Polemica depăşeşte graniţele unui singur text şi textele ce fac parte dintr-o polemică pot
face uz de următoarele procedee: ironie prin laudă perfidă (diasirm3), citare,
argumentare, folosirea mijloacelor celuilalt împotriva lui, tipuri de negaţie (totală,
parţială, de echivalenţă sau de includere), epitetul eufemistic, metonimia, parantezele
(prelucrare parodică a enunţului celui vizat), modalizatori conativi (acumulare de
interogaţii/ exclamaţii afective), deictici4 de ilustrare, concluzivi şi de adiţionare şi
conectori fatici5.” [2.2]

Polemica orală este mult mai eficientă decât cea scrisă, dar, în acelaşi timp, ea este mai
dificilă şi necesită măiestrie, promptitudinea reacţiei, ingeniozitate, perspicacitate din partea
vorbitorilor. Desfăşurându-se ca un proces public deschis, polemica poate avea una din
următoarele consecinţe: sau mobilizarea şi convingerea auditoriului, sau dispersarea, indignarea
acestuia.
În această ordine de idei, privită sub aspectul eficienţei, polemica poate fi constructivă
sau distructivă. Polemica constructivă contribuie la rezolvarea problemelor stringente ale
societăţii, iar cea distructivă frânează progresul prin dezbateri sterile, cu recurgerea chiar şi la

3
Diasirm - figură de stil care exprimă cu abilitate o ironie caustică și umilitoare.
4
Deictic (adj.)- care arată, demonstrează; care întărește un sens.
5
Fatic (adj.) - referitor la caracterul pur exterior al limbajului, de a întreține convorbirea personajelor în procesul de
comunicare, fără a transmite ceva.

281
unele tertipuri. În funcţie de poziţia celor incluşi în polemică - fie constructivă, fie distructivă -
accentul se plasează ori pe argumentare logică ori pe apărarea cu orice preţ a poziţiei proprii.
În acest context, putem spune că polemica se diferenţiază de discuţie prin scopul său:
Tabelul 7.1.
Discuţia versus polemica
Scopul participanţilor în discuţie, dispută Scopul participanţilor în polemică
 De a ajunge la un punct de vedere comun;  De a învinge, a ieşi învingător în polemică;
 De a găsi o soluţie optimă;  A-şi impune punctul de vedere;
 De a identifica adevărul.  A-şi confirma punctul propriu de vedere.
Sursa: elaborat de autoare.

Nu este exclus ca într-o polemică să se comită unele greşeli, să apară unele dificienţe de
comunicare, dar ele pot fi înlăturate dacă sunt generate de unele circumstanţe inevitabile.

7.4.2. Reguli generale de întreţinere a polemicii.

Polemica rămâne a fi totuşi ştiinţa de a convinge. Ea studiază modalităţile de susţinere a

părerilor cu argumente ştiinţifice, valide, incontestabile, mai ales când sunt puse în discuţie noi
ipoteze, noi păreri cu privire la valorile societăţii. Ca şi în discuţiile obişnuite, în polemică
succesul depinde de actualitatea temei, de claritatea problemelor formulate pentru confruntarea
de opinii, de argumentele aduse, pe baza cărora se ajunge la concluzii. Trebuie să ţinem cont de
faptul că nu orice divergenţe de opinii merită să fie puse în discuţie, ci numai cele cu valoare
principală.
Deci, în polemică are importanţă:

CE se discută în DE CE se CUM se CU CINE se

contradictoriu? discută? discută? discută?

282
 Orice confruntare de opinii diametral opuse este un fapt mult prea dificil, cu atât mai mult
că este vorba de o cedare a unui interlocutor. Să nu uităm că oamenii sunt sceptici, rău-voitori, se
caracterizează prin stereotipuri în gândire, de aceea în comportamentul lor nu se înscriu deciziile
prompte, îndrăzneţe, originale, dictate de situaţii. Din această cauză, se comit multe greşeli în
polemică, ceea ce conduce la generarea conflictelor sau la luarea unor decizii incorecte.

Pentru cei interesaţi să cunoască unele subtilităţi privind desfăşurarea cu succes a

polemicii constructive, le propunem să utilizeze următoarele reţete:
1. Nu se intră în polemică cu o persoană ce caută mereu pretexte de ceartă, dând explicaţii
contradictorii, neconvingătoare (se mai spune şi „om sucit”).
2. Dacă oponentul este limbut, demagog, se recomandă să i se pună întrebări în sens opus
sau să se răspundă ironic la întrebările acestuia.
3. Oamenii timizi, dar cinstiţi în discuţie, trebuie susţinuţi, situându-i pe o platformă justă,
încurajându-i, pentru a le spori autoritatea, demonstrându-le astfel o atitudine obiectivă, o
bună intenţie.
4. Se recomandă de a solicita părerea oponenţilor bine pregătiţi în formularea concluziilor,
dar de a nu arăta că este nevoie de susţinerea lor în procesul argumentării.
5. E preferabil de a se consulta opinia persoanelor cunoscătoare în domeniul subiectului
discutat, dacă ele sunt prezente la discuţie.
6. Se recomandă de a nu solicita opinia persoanelor sceptice, pline de sine, iar dacă acestea
intervin nepoftite, trebuie respinse într-o formă delicată.
7. Nu este corect de a solicita opinia persoanelor de conducere, prezente la discuţie; or,
„lupta” între opinii se duce de la egal la egal.
8. De a se depista în cele susţinute de oponent ideea de bază, pentru a se constata dacă
există unele tangenţe cu ideea proprie.
9. A se urmări cu atenţie gândul principal al oponentului, pentru a putea, la necesitate, să
contraargumentăm sau să clarificăm unele lucruri importante.
10. A se examina atent orice argument al oponentului prin prisma cunoscutelor legi ale
logicii formale; or, nu trebuie să ne lăsăm intimidaţi, manipulaţi de nonargumente.
11. A se depista faptul coeziunii dintre argumente şi concluzie sau lipsa acestei legături.

7.4.3. Cerinţe de ordin psihologic în realizarea polemicii.

Oratorul inclus în polemică trebuie să respecte unele cerinţe de ordin psihologic şi moral:

283
 1. Este inadmisibil să se recurgă la exagerarea unor merite ale oponentului, în scopul de a-
i slăbi vigilenţa atunci când i se dă lovitura de graţie.
2. Nu se recomandă ca, atunici când se câştigă lupta, să se etaleze emoţiile de bucurie,
lezând amorul-propriu al adversarului.
3. În cazul comiterii unor inexactităţi, este necesar să se recunoască faptul fără nici o
ezitare.
4. Nu se recomandă să se declare cu toată fermitatea că oponentul nu are dreptate. Lucrul
acesta se face prin argumente, fără a leza demnitatea prin aceste afirmaţii.
5. E recomandabil să se facă complemente cu sinceritate şi să se accepte complementele
făcute la persoana proprie cu eleganţă. De exemplu:
„Da, argumentele mele au avut o pondere mai mare decât ale Dvs., dar şi Dvs. aţi
fost strălucitor în expunerea argumentelor cu privire la selectarea pieţelor internaţionale.”
etc.

7.4.4. Recomandaţii de conduită în cadrul polemicii constructive.

Discuţiile în contradictoriu vor fi constructive dacă interlocutorii vor respecta

regulile de conduită adecvate situaţiei de comunicare:
1. În timpul expunerii aserţiunilor oponentului, privirea trebuie să fie concentrată asupra lui,
astfel dând de înţeles că acesta este ascultat şi că merită atenţie.
2. Dacă unele gânduri din cele spuse de oponent sunt cunoscute, el nu trebuie întrerupt
comunicându-i despre aceasta: interlocutorul trebuie ascultat totuşi cu răbdare, pentru ca
şi cei prezenţi să perceapă despre ce este vorba.
3. Dacă unele teze formulate de oponent prezintă interes, este raţional să-i cerem să le
argumenteze.

7.4.5. Recomandaţii de conduită în cadrul polemicii cu tentă distructivă.

Cel mai greu de întreţinut sunt discuţiile distructive, în care un interlocutor face uz de
anumite tertipuri. Ele necesită o deosebită rezistenţă, însă există şi unele remedii ce pot să
nihileze intenţiile negative ale partenerului de discuţie şi să direcţioneze polemica spre luarea

284
unor decizii eficiente. Vom examina în continuare unele tertipuri de comunicare ale
interlocutorilor şi modalităţile de combatere (Tab.7.2):
Tertipuri în polemica distructivă şi combaterea ei.
Tertipuri de comunicare
1. Interlocutorul extinde expunerea în afara
temei discutate, cu scopul de a eclipsa
argumentele chiar în etapa incipientă.
2. Extragerea din context a unor fapte
lipsite de importanţă pentru teza
principală.
3. Oponentul formulează întrebări ce nu se
referă la esenţa problemei discutate sau
întrebări cu sens opus, ignorând cele
dovedite deja.
4. Oponentul face unele presupuneri
privind onoarea precară a adversarului şi
astfel pune la îndoială gândul just
exprimat de acesta:
a) Se transferă critica de la chestiunea
discutată asupra personalităţii
interlocutorului.
b) Oponentului i se atribuie unele afirmaţii
lipsite de dovezi.
5. Oponentul denaturează concluziile,
argumentele expuise de adversar, spre a-
l prezenta ca pe un om lipsit de cultură,
diletant.
6. Oponentul este doar în aparenţă
binevoitor, camuflându-şi poziţia faţă de
cele discutate şi faţă de autorul lor.
7. Se recurge la declaraţii goale privind
incompetenţa oponentului în chestiunea
discutată.
8. Se mizează pe unele greşeli
neînsemnate, pe unele deficienţe de
exprimare spre a denatura adevărul
expus de vorbitor.
9. Oponentul îşi schimbă permanent
poziţia, încercând să ocolească
problema, fiind incapabil să ofere
soluţii.
10. Oponentul îl întrerupe grosolan pe
vorbitor.
Sursa: elaborat de autoare.
Tabelul 7.2.
Modalităţi de combatere
Se precizează limitele discuţiei, obiectivul
scontat, respingând antiteza oponentului.
Oponentul trebuie întrebat care este tema
discuţiei şi ce legătură are aceasta cu faptele
enunţate.
Oponentul este întrebat ce teză argumentează
şi cu ce scop face acest lucru; oponentului i se
solicită să-şi formuleze antiteza şi s-o
argumenteze.
Adversarului i se spune un compliment,
predispunându-l astfel să-l asculte pe cel cu
opinia contrară şi să-l aprecieze obiectiv.
Astfel:
a) Se dezvăluie indirect tertipul printr-o
observaţie de genul: „De ce sunt vinovaţi
colegii pentru greşeala comisă?”
b) Nu se intră în discuţie, nu se răspunde la
provocaţia deschisă.
E raţional de a încheia schimbul de opinii,
formulând concluzia ce se desprinde din cele
„spuse” şi i se mulţumeşte oponentului pentru
o atare ”analiză.
Se dezvăluie chipul adevărat al oponentului
prin mijloace umoristice, apoi se dezvăluie
intenţiile lui adevărate.
Nu se manifestă delicateţe: adversarul este
întrebat cu ce scop face acest lucru.
Oponentul este rugat să-şi exprime opinia
proprie privind soluţionarea problemei
concrete.
Nu este cazul să se insiste ca oponentul să fie
de acord cu cele exspuse de adversar. Discuţia
poate fi întreruptă.
E raţional să se recurgă, pe cât e posibil, la
ironie, satiră, sarcasm, parodie.

În concluzie, vom afirma următoarele: în polemică nu e cazul să se mizeze pe ajutorul

cuiva, pe reacţia celor prezenţi şi, mai ales, pe anumite persoane competente, dar fricoase. Este

285
necesar de a intra în polemică cu oamenii inteligenţi şi bine intenţionaţi, şi nu cu persoane
orgolioase, egoiste şi egocentriste.

Adevăratul intelectual este un om senin, nepărtinitor, tolerant, un om dispus să discute, să

polemizeze urban, de la egal la egal, un om care respectă principiile logicii şi ale adevărului şi
care nu ţine să aibă dreptate în afara lor.

7.4.5. Particularităţile întrebărilor, replicilor, remarcelor în cadrul polemicii.

În polemică sunt inevitabile întrebările diverse, precum şi replicile, remarcele. Ele ajută
la clarificarea sau precizarea unor lucrururi, la înlăturarea îndoielilior. Tot ele pot exprima şi
intenţii răuvoitoare. Apariţia întrebărilor în procesul polemicii este un semnal că oamenii au
pătruns în esenţa celor discutate, că sunt interesaţi de problemă sau, dimpotrivă, că vor să pună
interlocutorul într-o situaţie dificilă.
Pentru cei încadraţi în discuţia în contradictoriu, întrebările, replicile, remarcele vorbesc
despre următoarele: cât de clară eate situaţia, cum este înţeleasă tema formulată, cât de justă
este alternativa propusă, dar şi care este perspectiva relaţiilor de comunicare cu partenerul.
Atunci când vorbitorul dă dovadă de competenţă şi măiestrie în punerea întrebărilor, el
poate orienta dialogul pe făgaşul necesar, în consecinţă, câştigând autoritate în faţa auditoriului.
Numai oamenii care nu au o părere proprie şi nu sunt obişnuiţi să gândească independent nu au
întrebări asupra celor discutate.
Întrebările şi replicile pot apărea pe parcursul dialogului şi la finele acestuia.Vom
comenta succint tipurile de întrebări folosite pe parcursul polemicii:

1. Întrebarea capcană. Ea are scopul de a-l pune pe oponent într-o situaţie dezarmantă
chiar din primele momente. De exemplu:
 „Din conversaţia avută cu colegul Dvs., am înţeles că aţi luat altă decizie?”

Aceste întrebări pot scoate din fire oponentul şi acesta poate să refuze să mai răspundă.
Dar cel mai izbutit mijloc de a ieşi din încurcătură în acest fel de situaţii este de a răspunde cu
ironie, sarcastic sau de a ocoli răspunsul aşteptat.

286
 2. Întrebarea în sens invers (contraîntrebarea) este formulată cu scopul de a fugi de
răspuns. De exemplu, într-o polemică în care se urmărea scopul de a lansa pe piaţă unul din două
produse propuse, unuia din oponenţi i-a fos pusă întrebarea:
 „Şi totuşi, care este părerea Dvs. cu privire la ultima calitate a produsului?”

În loc de răspuns, acesta i-a adresat persoanei în cauză o contraîntrebare:

 „Dar parcă părerea mea are avea vreo importanţă pentru a schimba decizia luată?”
3. Întrebarea-blocare este adresată cu scopul de a forţa o decizie sau de a determina
oponentul să dea un răspuns ce i-ar conveni interlocutorului:
 „Acceptaţi sau renunţaţi?”;
 „Aceasta este decizia Dvs. finală?” etc.

Uneori, când există dubii asupra capacităţii de decizie a partenerului de comunicare,

problema poate fi clarificată printr-o întrebare de genul:
 „Să-mi permit să presupun că Dvs. sunteţi învestit cu întreaga autoritate necesară pentru
rezolvarea acestei probleme?”

4. Întrebarea-impunere, prin intermediul căreia se impune punctul de vedere propriu,

adică al celui care întreabă şi, într-un fel, se cerşeşte răspunsul afirmativ:
 „După cum am înţeles eu, dumneata nu eşti de acord cu faptul că…?”;
 „Eu cred că voi exprima şi părerea dumitale, dacă voi afirma că…” etc.

Ca mijloc de combatere, se adresează o întrebare cu sens opus, respectiv:

 „Aş putea să vă întreb, în baza cărui temei aţi înţeles astfel?”;
 „Nu mă lăsaţi pe mine să-mi expun eu singur părerea?”;
 „Nu vi se pare că acesta este un şantaj?”.

5. Întrebarea-precizare se formulează pentru a obţine informaţii auxiliare sau pentru a

refuza diferite afirmaţii ale oponentului. De exemplu:
 „Aţi spus că, în general, aţi sprijini ideea?”;
 „Dacă am înţeles corect, acceptaţi aspectele practice ale lucrării?”.

Aceat tip de întrebări îl sileşte pe interlocutor să răspundă imediat, să ia o poziţie proprie,

fie şi subiectivă, într-o măsură mai mică sau mai mare. Prin ele se constată poziţia clară a
oponentului şi ajută ascultătorul să tragă concluziile respective.
N.B. Dezavantajul întrebărilor-precizare constă în faptul că cel care dirijează
comunicarea poate scăpa temporar din mâini iniţiativa şi polemica poate lua altă direcţie.

287
 6. Întrebarea de tergiversare este folosită cu scopul de a amâna conversaţia şi a câştiga
timp pentru construirea propriei argumentaţii. De exemplu:
 „N-am putea relua, punct cu punct, tot ceea ce am convenit până acum?”

7. Întrebarea retorică este folosită nu atât pentru a obţine răspunsuri, ci penru efectul ei
cu încărcătură emotivă, având în polemică şi rolul de întrebare–blocare, cu scopul de a închide
orizontul oponentului şi a-l sili să formuleze un răspuns satisfăcător. De exemplu:
 „Sunteţi de acord cu faptul că superioritatea produsului nostru este evidentă?” sau:
 „Chiar vreţi să credeţi că produsul dvs. corespunde tuturor normelor…?”.

Ţinându-se cont de genul întrebărilor folosite în polemică, este important ca fiecare

întrebare să fie utilizată în funcţie de:
 scopul urmărit de persoana care o formulează;
 starea psihologică;
 pregătirea şi disponibilitatea pentru dialog a interlocutorului.
Scopul întrebărilor este de a lumina subiectul, motiv pentru care ele trebuie puse cu grijă,
pentru a evita impresia de interogatoriu.
În polemică, mai ales când există intenţii rău-voitoare, oponenţii, pentru a se apăra,
folosesc diferite remarce, replici diverse după intenţie, după modul de formulare, prin ele
combatându-se atacul părţii adverse, afirmaţiile acestora. Ele pot fi binevoitoare, dar şi ironice,
sceptice, provocatoare, compromiţătoare, ofensatoare etc.
Iată celebra remarcă sceptică a lui Socrate, atunci când el a fost învinuit de faptul că se
consideră drept atotştiutor:
„Eu ştiu că nu ştiu numic, dar alţii nici atât nu ştiu.”

Ca exemplu de remarcă răuvoitoare poate servi următoarea anecdotă istorică:

„Se zice că în parlamentul englez erau în toi discuţiile.

Oratorul Winston Churchili, liderul conservatorilor, de obicei îi înţepa maliţios pe
laburişti. La momentul dat, nemaiputând suporta o atare situaţie, o doamnă urâtă, în etate, din
blocul laburiştilor, s-a ridicat şi a strigat în gura mare: Domnule Churchill, sunteţi insuportabil!
Dacă eu aş fi soţia Dvs., v-aş turna otravă în cafea! Ca urmare a răsunat un hohot colectiv, iar
Churchill a replicat: Dacă aţi fi fost soţia mea, eu aş fi băut otrava cu plăcere”.

288
 Iată şi un alt exemlu de remarcă rău-voitoare şi provocatoare: Se zice că un chel s-a
năpustit asupra lui Diogen (filozof grec presocratic) cu vorbe de ocară din cauza că acesta îi
disconsidera pe zei. Răspunsul filizofului a fost următorul:
„Eu nu te voi certa, ba chiar îţi voi lăuda părul că a căzut de pe capul tău prost. ”
[1.4, p. 281]
7. 5. Modalităţi de întreţinere a polemicii.
7.5.1. Procesul de neutralizare a oponentului şi de apărare în polemică.

Scoaterea la iveală a neadevărului constituie apărarea poziţiei proprii a oponentului cu

intenţii bune. Procesul neutralizării oponentului în polemică înseamnă dezvăluirea neadevărului
şi a intenţiilor acestuia. Vom urmări câteva procedee de neutraliazare a oponentului în
polemică:
1. Localizarea discuţiei în contradictoriu sau fixarea limitelor acesteia. Este etapa când
oratorul precizează observările, întrebările, le clasifică şi ia decizia cum să procedeze în
continuare.
2. Analiza discuţiei este făcută cu scopul de a constata intenţia oponentului, ce se
ascunde în umbra întrebărilor sau a replicilor. Oratorul recurge şi el la unele întrebări, în caz de
necesitate, pentru a preciza anumite momente sau detalii etc.
3. Determinarea tacticii, care se poate manifesta variat:
 A nu intra în discuţie, adică a nu combate oponentul, dacă întrebările nu au importanţă
principală sau au scopul să abată discuţia pe alt făgaş, pentru a deruta interlocutorul.
Oponentului i se poate spune delicat:
„Poate că nu este cazul să discutăm această chestiune, deşi poate avea şi ea o oarecare
importanţă, însă noi avem alt scop…”

 A se scuza sau a invoca un pretext în cazul când realitatea contravine aserţiunilor

oratorului, iar oponentul insistă să obţină un răspuns imediat. Acest gen de insistenţă este
calificat drept răuvoitoare, provocatoare. Oratorul poate răspunde astfel:
„Chiar dacă aveţi tot dreptul de a pune orice întrebare, eu nu mă simt obligat să răspund
oricând la orice întrebări”.

 A justifica faptul că s-au comis unele inexactităţi în situaţia când, într-adevăr,

oponentului nu i se poate reproşa nimic cu referire la chestiunea pusă în discuţie.
 A susţine, în continuare, propria opinie, în cazul când oponentul are intenţia de a
compromite o idee justă, în stadiul incipient al acesteia. Printr-un răspuns argumentat,

289
 convingător, oratorul barează calea tuturor celor ce au intenţii răuvoitoare, care nu
acceptă noul, progresul.

Răspunsul la acest gen de întrebări şi replici poate fi:

A. Răspunsul cu anticipare, adică până a-şi spune poziţia oponentul, mai ales în cazul
când se ştie intenţia răuvoitoare a adversarului.
B. Răspunsul după observaţia, întrebarea, replica făcută de oponent, rostit cu o
tonalitate calmă dacă se adresează unui oponent cu intenţii bune, creându-se astfel premise
pentru unele acţiuni incorecte ale oponentului.
C. Răspunsul întârziat, în cazul când oratorul nu consideră necesar să întrerupă
expunerea sau să se abată de la cursul normal al relatării. Dacă oponentul insistă şi oratorul îi
satisface dorinţa, pot avea loc urmări neplăcute, care constau în explozii emoţionale ale
oratorului. Răspunsul care vine ceva mai târziu poate face ca remarca să-şi piardă din importanţă
şi, evident, să scadă şi din intensitatea emoţională.
Pot fi şi alte motive de întârziere a răspunsului: obsrvaţia nu are importanţă majoră sau
nu se referă nemijlocit la temă.
D. Ignorarea observaţiei prin lipsa răspunsului are loc atunci când se constată intenţia
răuvoitoare a oponentului: acesta recurge la diferite vicleşuguri psihologice, cu toate că oratorul
are absolută dreptate.
Neutralizarea poziţiei proprii a oponentului are loc, în cele mai dese cazuri, în mod
indirect, deşi nu este exclusă şi operaţia dublă: răsturnarea tezei, a concluziei oponentului şi
formularea, în locul acestora, a raţionamentelor proprii. În ultimul caz, forţa de convingere este
cu mult mai mare.
Aceasta se face prin:
 Critica poziţiei oponentului, care se referă la:
A. Critica argumentelor neîntemeiate (scoaterea la iveală a izvorului informaţiei
denaturate) ce se referă la:
 demascarea autorităţilor îndoielnice;
 aducerea de argumente contrare celor prezentate de oponent.
B. Critica demonstraţiei ca operaţie de logică ce se referă la:
 analiza analogiilor greşite;
 analiza inducţiei pripite;
 analiza deducţiei neîntemeiate,
 scoaterea în vileag a falsificărilor;
 demonstrarea consecinţelor nedorite ce pot avea loc;

290
  scoaterea în vileag a şiretlicurilor oponentului etc.
Nu trebuie să fie ignorate nici unele subtilităţi psihologice din polemică, mai ales dacă a
fost constatat că oponentul a recurs la unele şiretlicuri răuvoitoare.
E. Contraexemplul sau exemplul în sens opus este un procedeu la care se recurge atunci
când, din anumite considerente, interlocutorul nu binevoieşte să răspundă direct la întrebarea
oponentului, ci recurge la un răspuns prin analogie.
O persoană sau o marcă pot fi discreditate sau hiperbolizate prin asocierea lor cu o
persoană sau cu o imagine contestată sau lăudată.
Iată un exemplu:
„Într-o polemică cu privire la cumpărarea unor utilaje noi, acţionarul majoritar a fost
întrebat: „Nu este prea costitistoare pentru companie această tehnologie?”
A urmat răspunsul: „Da, evident, nu tăgăduiesc acest lucru. Dar la fel de costisitoare
au fost şi utilajele care au fost instalate de către concurenţii noştri. Cu excepţia că venitul
lor a crescut enorm graţie calităţii produselor şi a competitivităţii lor pe piaţă”.

Această tehnică poate fi completată cu cea a intimidării statistice. În acest scop, se

apelează la surse de informaţii statistice, la studii extrase din presă, prospecte, cataloage,
broşuri etc. Datele trebuie să fie reale şi să provină din surse credibile. Comunicarea
argumentelor provenite din surse documentare trebuie făcută cu profesionalism şi talent
actoricesc. Fiind copleşit de informaţii reale, oponentul va avea senzaţia că este mai puţin
documentat decât oratorul. Complexat, va trebui să termine comunicarea mai repede şi va ceda
uşor.
N.B. În faţa unui oponent inteligent, competent, informat şi abil, această tehnică nu prea
are şanse, căci oponentul cu succes ar putea să revină cu cifre contra. De aceea, când este vorba
de o discuţie de afaceri, în echipa care negociază sunt introduşi experţi în diverse domenii.
F. Lovitura de bumerang este un procedeu care se explică prin formula: ceea ce se
afirmă la adresa oponentului se întoarce împotriva autorului afirmaţiei. Pentru a aplica un
asemenea procedeu este nevoie de o agerime a minţii şi de o reacţie promptă.
Iată un exemplu:
„Un orator contestă faptul că oamenii au provenit de la maimuţă. Oponentul i-a răspuns
în felul următor: „Nu ştiu ce e mai bine: să provii de la maimuţă şi să te ridici, prin eforturi de
milenii, până la înălţimea omului contemporan sau să te cobori de la înălţimea omului creat,
chipurile, de divinitate, la un nivel primitiv, al animalelor”.

G. Tehnica contrazicerii indirecte a oponentului. Această tehnică îl face pe partenerul

de discuţie în contradictoriu mai agreabil. Diplomaţii niciodată nu zic „Nu!”. Un şef însă, de cele
mai multe ori, schimbă o situaţie prin forţare, fără a aduce argumente nici pe aproape
convingătoare, rostind cuvântul „Nu!”, care este o negaţie directă şi categorică, lipsită de

291
delicateţe şi prezintă riscul de a ofensa parteneruul şi a bloca discuţia. În schimb, o formulare de
genul „Da, dar …” poate fi folosită cu sensul de negaţie, păstrând alte două variante de opinie
cu nuanţele posibile: da, poate şi nu. Atunci când oponentrul contestă preţul prea ridicat al
produselor pe care le negociază, oratorul va răspunde ceva de genul:
„Da, aveţi dreptate, este mare, dar difirenţa vine din calitatea …, designul …, service-ul
rapid …” etc.
În polemică, fiecare participant mizează pe biruinţă, din care cauză încearcă să folosească
diferite modalităţi admisibile şi inadmisibile: tertipuri6. Consecinţele sunt chiar defavorabile:
pe primul plan sunt situate nu ideile, ci ambiţiile. Este un lucru de neconceput pentru întreţinerea
unei polemici furtunoase dacă interlocutorii nu posedă abilităţile de comunicare respective.

Vom elucida, în continuare, esenţa unor mijloace speciale care asigură eficienţa în
confruntarea de opinii.
Pentru a avea un efect şi mai mare, tehnica contrazicerii indirecte poate fi iniţiată cu
tehnica deturnării afirmaţiilor prin ecou. Această tehnică constă în repetarea ultimelor cuvinete
din ultima frază a oponentului, la modul interogativ, cu o intonaţie accentuată. Informaţiile devin
negaţii, iar obiecţiile întrebări. Să urmărim două exemple:
Oratorul: V-am oferit un preţ bun! Oponentul: Mi-aţi oferit un preţ bun?!
Oponentul: Preţul este prea mare! Oratorul: Preţul este prea mare?!

Este important, ca, după fiecare întrebare, ce răsună ca un ecou fidel, dar interogativ şi, în
acelaşi timp, exclamativ, să urmeze o motivare argumentată, convingătoare.
De remarcat că posedarea întregului arsenal de procedee de susţinere a polemicii
constituie doar premisa succesului, dar nu garantează succesul. Ele îi permit vorbitoruli să aibă
încredere în sine. Totul rezidă în abilitatea vorbitorului de a le aplica, de a ţine cont de situaţia
concretă, de simţul măsurii, de efectele ce pot avea loc şi de consecinţe (pozitive sau negative).
În funcţie de circumstanţe, interlocitorii trebuie să-şi dea seama în ce moment să
diminueze confruntarea, să meargă uneori chiar la compromisuri, iar atunci când trebuie, să
protesteze cu vehemenţă.

6
Șiretlic, stratagemă, truc, viclenie; uneltire; truc, stratagemă, şotie.

292
Rezumat:
 Discuţia este: 1) schimbul de păreri, de propuneri, de critici referitoare la o chestiune,
cu scopul de a o studia mai bine şi de a o soluţiona; 2) o conversaţie, o cercetare, o
examinare a unei probleme; 3) o conversaţie animată, în contradictoriu (care poate să
degenereze în ceartă); dispută, conroversă.
În limba latină, discussio avea accepţiile de cercetare, examinare, analiză, dezbatere,
referindu-se la discuţia publică, scopul căreia era de a clarifica şi a compara diferite
puncte de vedere, pentru a identifica adevărul.
Discuţia este considerată cel mai eficient mijloc de convingere a partenerului de
comunicare, dat find faptul că înşişi participanţii la ea ajung să tragă concluziile cu
referire la veridicitatea unei teze.
Scopul oricărei discuţii este de a soluţiona în comun o problemă şi de a scoate la iveală
adevărul.
 Cele mai relevante principii aplicate în susţinerea discuţiei eficiente sunt: principiul
securităţii ambelor părţi, principiul orientării decentralizate, principiul caracterului
adecvat al celor recepţionate.
În calea spre recepţionarea adecvată a raţionamentelor interlocutorului, pot apărea
următoarele bariere: particularităţi intelectuale limitate, starea fiziologică şi psihologică
critică în timpul comunicării, îngâmfarea şi ambiţia, invidia, ura, disconsiderarea,
stereotipurile de gândire, persistenţa unor dogme, cunoştinţe sporadice ale celor ce
comunică, lipsite de sistem.
 Discuţiile sunt de următoarele genuri: apodictice, euristice, sofistice.
Pentru ca o discuţie organizată să se declanşeze eficient, este necesar să fie respectate
anumite cerinţe diriguitoare: existenţa alternativei, evitarea indiferenţei, admiterea
criticii constructive, respectarea securităţii sociale a interlocutorului.
Discuţia trece prin următoarele faze: 1) organizaţională (când se dezvăluie sensul
discuţiei); 2) acceptarea de către participanţi a alternativei şi argumentarea punctelor
de vedere adoptate; 3) desfăşurarea discuţiei ca atare (întrebări, replici ale oponentului,
ale participanţilor); 4) conturarea şi cristalizarea punctului (punctelor) de vedere just
(juste) asupra chestiunilor discutate şi argumentarea lor; 5) formularea concluziilor cu
participarea activă nu numai a oponenţilor, ci şi a tuturor celor prezenţi la discuţie; 6)
indicarea necesităţii aplicării noii interpretări adoptate în domeniile respective ale vieţii.

293
 O regulă imperioasă în discuţie este: a ţine cont de calităţile partenerilor de discuţie şi a
ne conforma, în măsură posibilităţilor, la condiţiile concrete ale comunicării cu ei.
Într-o discuţie se recomandă a fi evitate subiectele: sănătatea personală, sănătatea altor
persoane, subiecte controversate, ghinioanele personale, subiecte banale şi plictisitoare,
bârfe dăunătoare.
 Polemica, cu acepţiile, discuţie în contradictoriu; luptă de idei cu privire la o problemă
literară, ştiinţifică, politică, are caracter de contraversă şi presupune, în relaţiile de
comunicare, o atitudine critică, combativă a interlocutorilor.
În polemică intră persoanele cu stereotipuri ale gândirii, cu viziuni proprii formate, care
nu pot fi schimbate uşor.
Polemica se diferenţiază de discuţie prin scopul său:
 în polemică, participanţii au scopul: de a învinge/ a ieşi învingător în polemică;
de a-şi impune punctul de vedere; de a-şi confirma punctul propriu de vedere;
 în discuţie, participanţii au scopul: de a ajunge la un punct de vedere comun, de a
găsi o soluţie optimă, de a identifica adevărul.
Oratorul inclus în polemică trebuie să cunoască şi să respecte: cerinţele de ordin
psihologic şi moral, regulile de conduită adecvate situaţiei de comunicare, regulile de
punere a întrebărilor şi de folosire a replicilor, remarcelor, a procedeelor de
neutraliazare a oponentului.

294
 Întrebări de autoevaluare.
1.1. Definiţi discuţia.
1.2. Care este scopul discuţiei?
1.3. Numiţi principiile de realizare a discuţiei.
1.4. Care sunt cauzele care împiedică stabilirea adevărului şi conduc la discuţii distructive?
1.5. Care sunt genurile discuţiilor?
1.6. Explicaţi fiecare gen de discuţie.
1.7. Ce greşeli se comit în timpul discuţiilor euristice
1.8. Enumeraţi regulile principale care trebuie respectate în discuţii.
1.9. Numiţi fazele de pregătire şi de întreţinere a unei discuţii.
1.10. Caracterizaţi părţile componente ale discuţiei.
1.11. Ce greşeli sunt frecvent comise în organizarea discuţiilor?
1.12. Ce recomandări puteţi oferi pentru întreţinerea discuţiilor în funcţie de constituţia
psihologică a participanţilor?
1.13. Ce subiecte trebuie evitate într-o discuţie?
1.14. Definiţi polemica.
1.15. Numiţi regulile generale de întreţinere a polemicii.
1.16. Enumeraţi cerinţile de ordin psihologic în realizarea polemicii.
1.17. Ce tipuri de întrebări puteţi folosi pe parcursul polemicii?
1.18. Prin ce procedee vă puteţi apăra în polemică?
1.19. Organizaţi o discuţie pe baza afirmaţiei lui W. Churchill:

1.20. Pregătiţi o polemică pe baza următoarei imagini:

295
 I. Manuale, cărţi, dicţionare.
1.1. BELDRIGE, Letiţia. Codul manierelor în afaceri, Ediţie adăugită şi revizuită. Bucureşti:
Bisiness Tech International, 1997, pp.76-80.
1.2. CARNEGIE, Dale. Cum să-ţi câştigi prieteni şi să influenţezi oamenii. Minsk: OO СЛК,
1996.
1.3. Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române. Chişinău: Arc & Gunivas, 2007, p. 585.
ISBN 978–9975–908–04–7 (Gunivas), ISBN 978–9975–61–155–8 (Arc).
1.4. DOROGAN, Maria. Curs de elocinţă. Chişinău: Editura Arc, 1995, pp. 241-244, 264-
292.
1.5. KING, Larry. Secretele comunicării. Bucureşti: AMALTEA, 1994, pp. 21-98. ISBN
973-98167-7-0.
1.6. PALII, Alexei, Cultura comunicări. Chişinău: Editura Epuigraf, 2005, p. 84-98. ISBN
9975-924-50-6.
II. Surse online.
2.1. KING, Larry. Secretele comunicării [accesat 19.08.15] Disponibil:
http://www.cumparama.com/wp-content/uploads/2015/08/Larry-King-Secretele-
comunicarii.pdf.
2.2. RADU, Carmen. Rolul componentei asertive în discursul polemic actual [accesat 19.08.15]
Disponibil: http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/45.pdf.

Cititul nu dăunează sănătăţii! Învață să fii civilizat într-o polemică: e cel mai bun
argument al oamenilor puternici!

GOLDŞTEIN, N.J., MARTIN, S.J., CIALDINI, R.B. 50 de

secrete ale artei persuasiunii. Polirom: Iaşi, 2009, 272 p.
ISBN 978-973-46-1442-4.

296