1. Discuţia – esenţa adevărului.

1.1. Definirea “discuţiei”. Scopul discuţiilor. Particularităţile

psihologice ale discuţiei:
1.2. Principii de realizare a discuţiei.
1.3. Genurile discuţiilor.
1.4. Modalităţi de realizare a discuţiilor constructive.
1.5. Compoziţia discuţiei organizate.
1.6. Aptitudini importante pentru discuţie.
2. Polemica şi valoarea ei ca factor social.
2.1. Definirea şi caracteristica polemicii.
2.2. Reguli generale de întreţinere a polemicii.
2.3. Cerințe și recomandații în realizarea polemicii.
2.4. Particularităţile întrebărilor, replicilor, remarcelor în
cadrul polemicii.
2.5. Modalităţi de întreţinere a polemicii .
 Scopul oricărei discuţii
este de a soluţiona în comun o problemă şi
de a scoate la iveală adevărul.
Se atestă două atitudini:
 Principiul securităţii ambelor părţi;

 Principiul orientării decentralizate;

 Principiul caracterului adecvat al celor

recepţionate.
 particularităţile intelectuale limitate;
 starea fiziologică şi psihologică critică la
momentul dat;
 îngâmfarea, ambiţia;
 invidia, ura, disconsiderarea;
 stereotipurile de gândire;
 persistenţa unor dogme etc.
 Omul nu se poate stăpâni întotdeauna pentru a asculta
punctul de vedere al interlocutorului;
 Scopul unui interlocutor este premeditat: de a-l răpune cu
orice preţ pe partenerul de comunicare;
 Partenerul de discuţie este permanent întrerupt, ceea ce-l
împiedică să demonstreze justeţea tezelor sale;
 Unul din interlocutori se agaţă permanent de aspecte
neesenţiale şi partenerul de discuţie nu-şi mai poate
concentra atenţia, se plictiseşte;
 Atenţia celui inclus în discuţie e concentrată asupra
aspectului exterior al interlocutorului, a ţinutei, a felului de
a vorbi al acestuia;
 Oponentul e prea sigur de faptul că informaţiile pe care le
deţine sunt suficiente pentru rezolvarea problemei în
cauză şi de aceea nu acordă atenţie faptului că poate
există şi o altă opinie.
 Discuţiile apodictice - care exclud posibiltatea unei
poziţii indiscutabile.
 Discuţia euristică - unul dintre interlocutori acceptă
punctul de vedere al celuilalt, însă nu înainte de a i se
fi adus argumente întru susţinerea tezei.
 Discuţiile sofistice - au intenţia de a opune cu orice
preţ punctul propriu de vedere, de a nu ceda, ba chiar
de a căuta, prin diferite şiretlicuri să producă o
impresie de obiectivitate şi de gândire logică.
 Fazele de realizare a discuţiei constructive:
 Organizaţională -se dezvăluie sensul discuţiei;
 Acceptarea de către participanţi a alternativei şi
argumentarea punctelor de vedere adoptate.
 Desfăşurarea discuţiei: întrebări, replici ale oponentului, ale
participanţilor;
 Conturarea şi cristalizarea punctului/punctelor de vedere
just/juste asupra chestiunilor discutate şi argumentarea lor;
 Formularea concluziilor cu participarea activă, nu doar a
oponenţilor;
 Indicarea necesităţii de aplicare a noii interpretări adoptate în
domeniile respective ale vieţii.
Compoziţia discuţiei Greşeli frecvente în
organizate: organizarea discuţiilor:
 Introducerea în  numărul prea mare de
discuţie chestiuni puse în
discuţie;
 Partea principală a
 discutarea
discuţiei superficială/formală;
 Încheierea  abaterle nejustificate de
la tema discuţiei;
 lipsa concluziilor pe
marginea celor discutate.
 a fi bine documentat despre variate subiecte sau a fi la
curent cu principalele ştiri din lume;
 a arăta interes faţă de interlocutor;
 a fi în stare să schimbe foarte uşor subiectul discuţiei;
 a se adapta la partenerul de comunicare;
 a face declaraţii şi a-şi expune părerile bazându-se pe
cunoaştere şi experienţă;
 a privi interlocutorul drept în ochi;
 a evita să corecteze greşelile gramaticale sau de pronunţie
ale interlocutorului în public;
 a nu întrerupe interlocutorul;
 a accepta şi a face complimente cu eleganţă;
 a nu exagera în privinţa propriilor interese;
 a-şi da seama când începe să plictisească interlocutorul
etc.
 sănătatea personală;
 sănătatea altor persoane;
 subiecte controversate;
 preferințe politice;
 religie;
 ghinioane personale;
 subiecte banale şi plictisitoare;
 bârfe dăunătoare.
 Când în discuţie apar două opinii în privinţa
unui fenomen, discuţia are un sens
contradictoriu, numindu-se şi polemică.
 Termenul polemică este preluat din franceză
(“polémigue”) cu semnificaţia: “discuţie în
contradictoriu; luptă de idei cu privire la o
problemă literară,
ştiinţifică, politică etc.”
Sub aspectul eficienţei: Sub aspectul formei sale:

polemică polemică
scrisă şi orală
distructivă și constructivă
 Nu se intră în polemică cu o persoană care caută
mereu pretexte de ceartă, dând explicaţii
contradictorii;
 Dacă oponentul este limbut, demagog, se
recomandă să i se pună întrebări în sens opus
sau să se răspundă ironic la întrebările acestuia;
 Oamenii timizi, dar cinstiţi în discuţie, trebuie
susţinuţi, situându-i pe o platformă justă,
încurajându-i;
 Se recomandă să se solicite părerea oponenţilor
bine pregătiţi în formularea concluziilor, dar să
nu se arate că este nevoie de susţinerea lor în
procesul argumentării;
 E preferabil de a se consulta opinia persoanelor
cunoscătoare în domeniul subiectului discutat;
 Se recomandă să nu se solicite opinia persoanelor
sceptice, pline de sine, iar dacă acestea intervin
nepoftite, trebuie respinse într-o formă delicată;
 Nu este corect să se solicite opinia persoanelor de
conducere, prezente la discuţie;
 De a se depista în cele susţinute de oponent ideea
de bază, pentru a se constata dacă există unele
tangenţe cu ideea proprie;
 A se urmări cu atenţie gândul principal al
oponentului;
 A se examina atent orice argument al oponentului
prin prisma cunoscutelor legi ale logicii formale;
 A se depista faptul coeziunii dintre argumente şi
concluzie sau lipsa acestei legături.
 Întrebare capcană: „Din conversaţia avută cu colegul Dvs., am înţeles că aţi luat altă decizie?”
 Întrebare în sens invers (contraîntrebarea) „Şi totuşi, care este părerea Dvs. cu privire la
ultima calitate a produsului?” În loc de răspuns, acesta i-a adresat persoanei în cauză o
contraîntrebare: „Dar parcă părerea mea are avea vreo importanţă pentru a schimba decizia
luată?”.
 Întrebarea-blocare : „Acceptaţi sau renunţaţi?”

 Întrebare-impunere: ”După cum am înţeles eu, dumneata nu eşti de acord cu faptul că…?”
 Întrebarea-precizare : „Aţi spus că în general aţi sprijini ideea?”
 Întrebarea de tergiversare : ”N-am putea relua, punct cu punct, tot ceea ce am convenit
până acum?”

 Întrebarea retorică : „Chiar vreţi să credeţi că produsul dvs. corespunde tuturor

normelor…?”
 Localizarea discuţiei în contradictoriu
 Analiza discuţiei
 Determinarea tacticii
 A justifica faptul că s-au comis unele inexactităţi
 A susţine, în continuare, propria opinie, în cazul
când oponentul are intenţia de a compromite o
idee justă
 critica argumentelor neîntemeiate;
 critica demonstraţiei ca operaţie de logică:
- analiza analogiilor greşite;
- analiza inducţiei pripite;
- analiza deducţiei neîntemeiate,
- scoaterea în vileag a falsificărilor;
- demonstrarea consecinţelor nedorite ce
pot avea loc;
- scoaterea în vileag a şiretlicurilor
oponentului etc.
 Contraexemplul
 Intimidare statistică
 Lovitura de bumerang
 Tehnica contrazicerii indirecte a oponentului