6.

Caracteristici ale gândirii critice

6.1.Cadrul general pentru dezvoltarea abilităților specifice gândirii critice

Formarea abilităților specifice gândiri critice presupune asigurarea unui cadru specific
procesului instructiv-educativ, care să includă următoarele condiții:
a. Timpul - avem nevoie de timp pentru a forma noi opinii, a explora idei, convingeri şi
experienţe anterioare şi pentru a exprima puncte de vedere susținute și argumentate; prin
intermediul comunicării putem ajusta ideile și putem realiza feedback-ul;
b. Permisivitatea - presupune crearea oportunităţilor de exprimare a ideilor în mod susținut
și argumentat;
c. Diversitatea – le permite elevilor să se simtă liberi în exprimarea opiniei personale și să
renunţe la convingerea că există un singur răspuns correct; astfel, apare diversitatea de
opinii şi idei;
d. Implicarea activă este esenţială pentru dezvoltarea gândirii critice.
e. Asumarea de riscuri cognitive - ridiculizarea ideilor încătuşează gândirea şi nu va fi
tolerate în exprimarea onipiilor personale;
f. Respectul față de elev și față de convingerea exprimată, îl încurajează pe acesta să se
exprime cu încredere și în viitor;
g. Valoarea - când elevilor li se solicită mai mult să reproducă ceea ce li s-a explicat în ziua
precedentă (oral/scris) ei apreciază că învăţarea mecanică a ideilor altora este esenţială.
Dacă dorim să evităm acest lucru, atunci trebuie să le spunem elevilor ce anume aşteptăm
de la ei, ce apreciem mai mult, aplicând alte metode şi cerându-le alt feedback.
Dacă vorbim de un cadru general de dezvoltare a gândirii critice, putem stabili
următoarele strategii didactice care promovează dezvoltarea gândirii critice:

în activitatea elevului - exprimă puncte de vedere proprii

- realizează schimb de idei cu ceilalţi
- argumentează
- pune întrebări pentru a înţelege lucrurile

în activitatea profesorului
modul de realizare a învăţării- prin apel la experienţa proprie, euristic
modul de evaluare
- cooperează în realizarea sarcinilor
- organizează şi dirijează învăţarea
- facilitează şi moderează activitatea
- ajută elevii să înţeleagă noțiunile, fenomenele
- acceptă şi simulează exprimarea unor puncte de
vedere diferite
- este partener în învăţare
- promovează învăţarea prin colaborare
- accent pe dezvoltarea gândirii prin confruntarea cu
alţii
- măsurarea şi aprecierea capacităţilor individuale
- accent pe elemente de ordin calitativ

6.2.Abilitățile specifice gândirii critice

În lucrările de specialitate s-a încercat identificarea acelor dimeniuni care descriu, pe cât
mai multe niveluri, procesul de gândire critică, indiferent de vârstă. Astfel, D. Pătroc propune
urmatorul inventar (2016):
- formarea unui sistem de cunoștințe utile, prin care individul își formează convingerile,
credințele, valorile;
- formarea unor opinii independente, și acceptarea că acestea pot fi supuse evaluării critice
din partea celorlalți;
- supunerea ideilor personale sau ale celorlalți unui scepticism constructiv;
- formularea unei argumentări care să explice opiniile;
- flexibilitate și toleranță față de ideile celorlalți, acceptându-le sau respingându-le într-un
mod argumentat;
- cooperarea și colaborarea cu ceilalți în vederea identificării unor soluții la probleme;
- asimilarea modului de a gândi eficient prin evaluarea și testarea mai multor soluții la
probleme;
 - raționalitate, obiectivitate bazată pe argumente viabile;
- o persoană care gândește critic, poate gândi eficient, creator, pragmatic și realist.

Se consideră că principalele abilități ale gândirii critice sunt: observația, interpretarea,

analiza, inferența, evaluarea, explicația, metacogniția. Abilitățile cu importanță în procesul
instructiv-educativ și care pot fi formate prin stimularea gândirii critice sunt următoarele:
- recunoașterea și înțelegerea problemelor;
- înțelegerea etapelor din cadrul procesului de rezolvare de probleme;
- selecția informațiilor relevante, semnificative;
- înțelegerea ipotezelor sau prejudecăților nemenționate explicit;
- înțelegerea și folosirea limbajului cu acuratețe, claritate și discernamânt;
- interpretarea datelor, recunoașterea dovezilor obiective și evaluarea argumentelor;
- recunoașterea existenței (sau inexistenței) relațiilor logice din propoziții;
- extragerea concluziilor corecte și generalizarea acestora;
- testarea concluziilor și a generalizărilor;
- prezentarea judecăților precise și corecte despre fenomene și obiecte din mediul
înconjurător.
Edward Glaser propune, în mod sintetic, următoarea structură a abilității de a gândi critic
(D. Pătroc, 2016):
1. orientarea către analiza problemelor și subiectelor pe care individul le întâlnește;
1. cunoașterea metodelor de interogare logică și raționare;
2. abilități necesare pentru aplicarea acestor metode.
Aceste trei componente sunt întâlnite în toate programele de stimulare a gândirii critice,
indiferent dacă este vorba de adulți sau copii. Pentru performanțe superioare este necesară o
convergență între abilitățile specifice gândirii critice și înclinația, tendința de a le aplica.

6.3. Blocaje ale gândirii critice

Dacă gândirea critică presupune independență în demersurile cognitive, blocajele acestei

dimensiuni se referă la moduri greșite de a raționa, iar abordarea acestor erori presupune și
identificarea cauzelor, surselor de eroare.
 Moduri greșite de a raționa:
1. Gândirea oportunistă – este cea care se bazează pe opinia celorlalți, care posibilele
câștiguri ale celui care enunță o idee, producându-se o distanțare față de adevărul
obiectiv. Întrebările de la care pleacă acest tip de gândire sunt de genul: „ ce am de
câștigat daca susțin această idee?„
2. Gândirea superficială presupune saltul la o concluzie, fără încercarea de a verifica
veridicitatea acesteia, fără a valida logic argumentele.
3. Gândirea pasională este gândirea motivată de dorințe și sentimente, prin care o persoană
vrea să impună celorlalți propria opinie.
4. Gândirea mitologizantă sau conservatoare este aceea gândire prin care individul nu
contrazice ceva cunoscut, consacrat sau care este susținut de mai multe persoane.
Sursele acestor erori sunt:
1. Prejudecățile sunt idei rigide pe care ni le formăm de mult timp, care au vechime și care
ne sunt transmise, în mod conștient sau nu, de către adulții cu importanță educațională
asupra noastră. Aceste idei sunt considerate ca fiind adevărate și sunt susținute prin
argumente pe care le considerăm suficiente și care nu trebuie puse la îndoială.
2. Părtinirile sau bias-urile sunt, în general, inconștiente și presupun a fi de acord cu o
ipoteză de la bun început, a avea o opinie care este susținută de argumente false.
3. Propaganda presupune contaminarea raționamentelor personale cu idei sau afirmații care
aparțin altor persoane care au ca scop atragarea de partea lor. În general, ideile propagate
sunt false, trunchiate sau prezentate subiectiv. Tot în această categorie pot fi incluse și
dezinformarea și manipularea.
4. Auto-amăgirea este tendința de a ne stabili obiective care se bazează pe argumente
emoționale sau pe dorințe. Atfel, individul se auto-amăgește cu referire la importanța sau
neimportanța unui anumit lucru. De exemplu, persoanele care tind să amâne finalizarea unor
proiecte inventează argumente care le amăgesc și le împiedică să acționeze.

6.5. Gândire critică și logică

Raționamentul este alcătuit din mai multe propoziții, considerate premise, care pot duce
la obținerea unei noi propoziții, considerată concluzie. Se consideră ca putem vorbi de concluzii
atunci când acestea aduc informații noi, care se obțin din combinarea logică a informațiilor din
premise.
Folosind drept criteriu gradul de generalitate al premiselor, raționamentele pot fi
clasificate în:
- raționamente deductive;
- raționamente inductive.
Raționamentul deductiv (deducția) pornește de la afirmații generale, cunoscute ca
adevărate, pentru a aplica conținutul acestei afirmații la un caz particular. Este un raționament
care pleacă de la general la particular. Forma generală a a cestui tip de raționament este
următoarea: toti S sunt (au proprietatea) P, X este (face parte din categoria) S, deci (concluzia) X
este (are proprietatea) P.
În acest tip de raționament, concluzia este cu necesitate adevărată, dacă premisele sunt
adevărate așadar, cocluzia este adevărată dacă am presupus că premisele sunt adevărate.
Sunt autori care consideră că raționamentul deductiv este instinctiv, fiind o abilitate a
creierului nostru care apare pe măsura dezvoltării noastre. Din pacate, acesta este un argument
care nu susține nevoia de antrenare a acestui tip de raționament. Având încredere nelimitată în
raționamentul deductiv, ajungem să facem erori de judecată pentru că uităm să verificăm
validitatea premiselor.
Raționamenul inductiv (inducția) este raționamenul care pornește de la afirmații
particulare, obținute prin experiență și simțuri, cunoscute ca adevărate, pentru a aplica acele
informații unui element nou sau unei categorii de elemente. Inducția are următorul sens: pleacă
de la particular la general. Concluzia nu este cu necesitate adevărată, chiar dacă premisele sunt
adevărate. În cazul raționamnetului inductic, vorbim de posibilitate sau grad de probabilitate (de
adevăr) a concluziei. Un exemplu de astfel de raționament este următorul: A este corb și este
negru, B este corb și este negru, C este corb si este negru, deci: toți corbii sunt negri.
Dacă în cazul deducției, se aplică o cunoștință certă la un element particular al unei
categorii (fără să modifice gradul de cunoaștere), inducția contribuie la progresul cunoașterii, la
îmbogățirea nivelului de cunoaștere. Multe din descoperirile științifice se fac pe baza inducției,
ca urmare a mai multor cazuri particulare.
În cazul inducției se vorbește de un dezavantaj, și anume - inexistența unei garanții
despre adevărul concluziei pe care o enunță, ci doar diferite grade de posibilitate. De exemplu,
dacă am constatat că un fenomen produce anumite efecte de o sută de ori, nu avem o garanție
logică de repetare și în continuare.
În științele sociale, inclusiv în cele ale educației, fenomenul inducției presupune o atenție
specială, de asemenea. Astfel, pentru a crește posibilitatea de adevăr a unei afirmații de cercetare
în științele educației, este nevoie să fie analizate, cercetate cât mai multe cazuri, cât mai mulți
subiecți. Metodologia cercetării în științele sociale stabilește un ansamblu de reguli, care să
mărească șansele de adevăr ale unei afirmații, printre care enumerăm: controlarea variabilelor
(pentru a fi siguri că rezultatele se datorează fenomenului cercetat în respectivul studiu și nu unui
alt fenomen pe care-l ignorăm), metode statistice avansate (numărul optim de subiecți).
Dacă deducția este mai puțin antrenată în sistemul educațional, inducția beneficiază de o
atenție deosebită. Capacitatea de a realiza raționamente inductive este considerată o abilitate ce
ține de factori înnăscuți (multe din testele de inteligență fiind construite pe baza acestor
raționamente), dar care poate fi antrenată prin antrenamente specifice. Astfel, un deziderat
important al oricărui sistem de educație ar trebui să fie antrenarea capacității de a realiza
inducții, care să le permită să contribuie la îmbogățirea cunoașterii despre lume.