Capitolul 1)

1
Tatal lui I.Druţă e din Slobozia, un sat de răzeşi de pe malul
Nistrului, aşezat puţin mai sus de Soroca. Mergea vorba că
satele de răzeşi de pe malurile Nistrului au fost întemeiate de
către domnitorul Ştefan cel Mare. Răzeşii de aici erau arţăgoşi şi
puternici, putând să ţină piept invadatorilor până la sosirea
oştilor domnitorului. Tatăl scriitorului moştenise acel caracter.
Badea Pentelei era dintr-o familie de răzeşi, numeroasă, dar
sărmană. Nu făcuse şcoala, fiindcă situaţia familiară nu i-o
permitea, dar avea un talent la desenat, mai ales îi placea să
deseneze cai. De altfel, această dragoste pentru desen l-a adus
în Horodişte, unde lucra ca boiangiu. Aici, tocmai se construise
o biserică nouă. Soarta a făcut astfel, casa mamei sale, Sofica,
să fie în apropierea bisericii noi. De la început i-a fost atrasă
privirea de acel ”boiangiu roşcovan”. Chiar dacă familia nu era
de acord, Sofica a plecat în Slobozia, unde s-a căsătorit. A avut
noroc de o soacră bună, care mereu a susţinut-o. După un timp,
batrânul Sioma Tverdohleb s-a împacat cu gândul, şi le-a oferit
pamânt, unde şi-au construit casa. Pentelei a devenit
horodiştean adevărat, însă nu îi plăcea că lumea îi zicea
Pentelei a Simioanei, Simioana fiind soacra sa.
Ion Druţă a gustat din plin din bunătatea cuvântului ”Mama”. El
îşi descrie mama ca pe o fire mereu zâmbitoare, veselă,
muncitoare, şi energia căreia îi lumina pe toţi. Ion era mezinul
familiei, al patrulea copil, fără cele două surori, care au murit
de mici. De mic copil era molipsit de fiinţa care i-a dat viata.
Mereu o insoţea prin sat, prin diferite gospodării, unde plecau
pentru a mai schima o vorbă. Mereu i-a plăcut să asculte
conversaţiile celor maturi sau, mai ales pătărăniile. Din
copilărie, Ion Druţă a rămas cu patima de a vedea mereu în jur
o lume senină.
2
Cu toate că erau patru frați, erau doi câte doi. Ion Druță și sora
Aniuta, care era cu 2 ani mai mare, erau încă copii și se bucurau
din plin de copilărie. Ceilalți frați, Pavel și Gheorghe, erau deja
flăcăi, primul era însurat și făcea armata. Micul Ion făcea mereu
ghidușii, jucându-se lânga biserica veche a satului cu ceilalți
copii. Într-o toamnă, când lumea i se părea cea mai frumoasă,
se trezește la poarta școlii de mână cu mama. Ăia au fost primii
săi pași în lumea cunoștințelor. Primul necaz la școală a fost cu
sora. Prima lună a fost bine, pâna când au venit marile ploi de
toamnă. Din cei douăzeci de elevi, poate unul sau doi aveau
cumpărate încălțări de la târg, special pentru ei. Naratorul avea
niște vechituri, care îi erau mari, și mereu ramânea cu ele
înglodat. La începutul drumului școlar nu era un elev bun.
Literele îi erau pocite și, nici cu aritmetica nu stătea prea bine.
Învățător în primele clase era Pavel al Gafiței, un băiat înalt și
frumos. Lui Ion cel mai mult îi plăcea cum dascălul său scria
litera ”D” în catalog, considerând că prin acest gest învățătorul
îi acorda o atenție mai deosebită. După patru clase, familia
Druță s-a mutat în alt sat, iar Ion a pierdut legătura cu
învățătorul și cu acel minunat ”D”. Peste 30 de ani, fiind deja la
Moscova, va deschide cutia poștală, unde din nou va întâlni acel
nemaipomenit ”D”, iar pe autor îl coplesesc din nou amintirile,
și se bucură că scrisul triumfă asupra timpului.

3
Ion Druță învăța să scrie pe o tablă cu grafit, fiindcă bani pentru
caiete puțini aveau. Manualele erau și ele un blestem al
copilăriei. In clasa a doua sau a treia, Ion a rămas fără cartea de
citire, iar de alta nouă nu avea bani, fiindcă era iarnă și găinile
nu făceau ouă, așa că mama nu avea vreo sursă de venit. Vreo
săptămână și ceva nu a învățat nimic. Se ruga în gând ca să nu
se vândă toate manualele, ca să-i rămâna și lui unul. Pe ultimul
manual, Harabagiu i l-a întins cu o mișcare largă și fără a cere
bani. Culoarea, mirosul și foșnetul acelei cărțulii au rămas
veșnice în amintirea naratorului. Cât despre mama, mereu o
visează stând lângă o vatră și punând lemne pe foc și, ajuns
împlinit, ar vrea să-i dea o mână de ajutor.
Dintotdeauna grija ei principală a fost pregătirea mesei. Cu
puținul ce-l aveau era greu să hrănească șase suflete timp de un
an. Apoi, venea grijile sufletești, fiindcă după șase zile de lucru
venea duminica, când cocea colaci pentru biserică. După grijile
sufletești veneau grijile casei, fiindcă ca să fii în rând cu toți
horodiștenii, trebuia ca să faci gospodărie, iar la Crăciun sau
Paște trebuia să primești bine musafirii. O mare grijă a mamei
era satul, fiindcă ceea ce îi plăcea satului îi plăcea și ei. Mereu
umbla cu ghicitul pe la fetele unde umbla Gheorghe, fiul
mijlociu, analizând viitoarea posibilă noră și cuscri. Multe griji
ale ei se concentrau și în jurul tatălui, fiindcă mereu își făcea
griji de câți bani va aduce acasă, și câți va cheltui, dacă va
ajunge acasă fără să se oprească la vreo cârciumă sau altele.
Însă, căpetenia tuturor grijilor era Pavel, fiul cel mai mare. El
era marea speranță a familiei. Făcuse câteva clase la un liceu
industrial, și chiar primea diferite burse. Însă, când nu a mai
primit s-a înfuriat pe toată Soroca și a părăsit liceul. Întors în sat
s-a însurat și își avea casa la marginea pădurii. Însurat fiind a
fost luat la armată. A făcut armata la București, în garda regală,
unde la început a trăit vremuri grele. Într-o noapte, când era de
gardă, a scăpat arma jos și a defectat-o. Pentru asta a fost bătut
crunt, iar familia Druță a primit vestea cu multă durere și cu
frică că ar putea muri. La București nu a plecat nimeni, fiindcă
nici părinții, nici nora nu aveau bani și nu s-au putut înțelege
cine să plece. După ce-a ieșit din spital, s-a mai cumințit,
ajungând caporal și făcea santinela pe lânga teatre și librării. I-a
apărut și patima cititului. Când venea în sat, mereu aducea câte
o valiză cu cărți, niște cărți mici și cu coperta moale. Micul Ion a
intrat cu adevărat în lumea cărților. Mai ales îl copleșeau seria
de romane „Femei celebre”, plăcându-i scenele unde era
acțiune, chiar dacă acele lecturi nu erau pentru vârsta sa.

4
Pe atunci concediile erau scurte. Bădica Pavel venea de la
regiment pentru câteva zile, apoi toți erau în așteptare. În
această situație, primirea și expedierea scrisorilor era un ritual
sfânt. Era un poștaș pentru 2-3 sate. El dispunea de o trasură,
așa că venea zilnic la primărie, ca să distribuie scrisorile. Ion era
prea mic, așa că nu era trimis la primărie după corespondență.
Într-o primavară, când mama era ocupată cu treburi casnice, l-a
trimis pentru prima dată la primărie. La început nu a vrut să se
ducă, apoi i s-a făcut rușine că a refuzat și s-a dus. Era
primăvara devreme, asa ca erau niște gloduri cumplite. Drumul
spre primărie trecea printr-o râpă, numită râpa Pacheloaiei.
Încolo a trecut cu bine prin acea prăpastie noroioasă. Însă, la
primărie a stat până se înserase de-a binelea. Poștașul când a
ajuns nu a împărțit scrisorile, ci a trimis pe cineva după preot.
Acesta primise o scrisoare, precum că la București murise
patriarhul și a înștiințat lumea aflată acolo. Ion a venit în fugă
spre casă, căzând de câteva ori prin glodul din râpă. Ajuns
acasă, plin de noroi, a comunicat vestea mamei. Aceasta s-a
întristat mult, deoarece era credincioasă. A doua zi, Ion nu avea
cu ce se îmbrăca pentru școală, dar dorea foarte tare ca să
meargă, așa că mama i-a găsit niște vechituri. La școală a citit
celor prezenți o poezie proprie despre moartea patriarhului.
Chiar dacă era simplă, ea a atras atenția lumii. Dovadă a fost că,
în ciuda glodului din sat, ea a circulat din om în om prin tot
satul. Niște vecini tineri, pasionați de poezie, i-au propus chiar
ca s-o trimită la patriarhie. Și acum naratorul se miră și nu își
poate explica cum de i-a venit să scrie pentru prima dată
versuri. Sa fi fost oare de la citirea seriei ”Femei celebre” sau de
la o carte, ce se numea ”Genoveva”, pe care o adusese
Gheorghe într-o seară, și care a impresionat-o mult pe mama.
Ori de la o întâmplare din Arionești, unde un tânăr pădurar și-a
ucis prima dragoste din gelozie. Despre acea fată s-a făcut și un
cântec, care circula pe malurile Sorocii. Poate au pornit toate
de la mâinile încremenite ale mamei, ce-l dezbrăca, la aflarea
veștii morții patriarhului. Naratorul nu își poate explica, dar a
fost cert că acea poezie a fost un început.

5
Cu toate că pamânturile din Horodiște erau bune, un cernoziom
bun și gras, în grădina casei părintești era un sol cleios și cu lut.
Nu era lut curat, ci cu paie și bucăți de sobe din casele risipite
de pe acel teritoriu. Ultima casa risipita a fost a bunicilor. În
Horodiște au rămas puține neamuri a familiei Druță. Cea mai
apropiată era Vasiluța, o soră de-a mamei, ce trăia în Sudarca.
După ce s-a măritat cu Zinel Jitaru, un om blajin și foarte
cuminte, Ion și sora sa o vizitau des, fiindcă ea nu avea copii.
Celelalte surori ale mamei se măritaseră în sate mai
îndepărtate. Dintre frații mamei, Pavel cazuse în Primul Război
Mondial, Petrea trăia în Horodiște, avea o vârstă înaintată, iar
naratorul nu-l prea ține minte. În schimb, pe Vanea, un bărbat
josuț, bine legat, cu un par negru și foarte inimos, îl știa bine,
fiindcă acesta se dușmănea mult cu tatăl său. Nașul Vanea se
căsătorise cu una Zinovia, o vădană înstărită, însă nu erau
înscriși, fiindcă Zinovia nu dorea să piardă pensia ce-o primea
pentru soțul căzut în război. Când tatăl o bătea pe mama lui
Ion, ea mereu fugea la Vanea. Odată a venit la el în plină
noapte și pe o ploaie mare, iar el a primit-o și a liniștit-o. A doua
zi, nașul Vanea a venit și a făcut un mare scandal, încât în
curtea casei naratorului, s-au adunat o parte din sat.
Într-o iarnă, așa cam după Anul Nou, nașul Vanea a căzut foarte
bolnav, având niște fierbințeli mari, și își pierdea des
cunoștința. A fost dus la vreo 30 de verste, la spitalul din
Zgurița, și după câteva săptămâni a murit acolo. Penru prima și
ultima dată s-au întâlnit împreună toate surorile mamei.
Firește, durerea morții fratelui era mare, dar mai rămânea în
urma sa o frumoasa avere, iar o mare problemă devenise locul
unde va fi înmormântat. Din cauza că avea tifos, nu putea fi
adus în Horodiște, așa că averea sa îi rămânea Zinoviei. Sorile l-
au bătut la cap pe tata să aducă sicriul, fiindcă din cauza gerului
și a viscolului, dar și a bolii infecțioase, nimeni nu dorea să plece
la drum lung. Naratoru parcă îl vede și acum, cum stă în sanie,
alături de Zinovia, și cum pleacă pe acel viscol după sicriu. A
trecut o zi și o noapte, iar tatăl nu mai venea, mama nefiind în
apele ei. Surorile, însă, se gândeau că el a ajuns la o înțelegere
cu văduva. Tatăl s-a întors a treia zi, ostenit și cu caii foarte
slabi. După acea întâmplare în ocolul casei au mai apărut vreo
cinci oițe, gurile rele spunând că acesta a fost prețul înțelegerii
cu nașa Zinovia. La început, Ion își întrebă tatăl ce s-a întâmplat
în acele zile cât a fost plecat, dar el nu dorea să-i răspundă.
Apoi, peste mulți ani, la vatra sobei, nu mai pomenea de
Zgurița, fiindcă, fiind deja trecut prin viață, nu a mai vazut pe
cineva la fel de curajos ca tatăl. Să facă drum lung, pe un viscol
cumplit, să sape o groapa în pământul înghețat, să
înmormânteze un om cu care mereu s-a dușmănit, și mai ales
să se aproprie de un sicru al unui bolnav de tifos, i se parea
ceva ireal si măreț, iar acele cinci oițe, chiar nu aveau un
asemenea pret.

6
In acea ogradă din mijlocul Horodiztii, a mai rămas o singură
rudă de sânge de-a mamei, bunica. Pentru Ion era o taina cum
de-a izbutit acea batrânică să facă atâtea lucruri la viața ei.
După ce și-a ridicat casa în mijlocul satului, tatăl a fost luat la
armată, apoi a început Primul Război Mondial. După ce a fost
pe fronturi și prin spitale a început revoluția în Rusia. Atunci și-a
zis că e timpul să plece acasă. Drumul a fost greu, mai ales la
trecerea Nistrului. A găsit un luntraș, care pentru un butoi de
scrumbie a acceptat să-l treacă râul. Jumătate de drum omul s-
a ținut de cuvânt, apoi a dorit să-l arunce în apă. Tatăl a
răsturnat el luntrea, apoi a ajuns la mal. În orășelul Otaci a
bătut la poarta unui ovreu, care l-a primit și i-a dat haine de
schimb. Când s-a pornit spre casă, la intarea în oraș și-a zărit
soția cu o caruță de lemne. A ieșit în calea ei, dându-se drept
soldat rus. La început nu prea ieșea din sat, însă autoritățile l-au
simțit, așa că-l chemau zi de zi pe la interogatorii. S-au găsit
niște consăteni, care au jurat ca el s-a întors cu mult inaintea
lor, și-a a fost lăsat în pace. În acea vară bunicul a murit de
necaz, că mezinul Pavel îi căzuse în război, iar tata era viu acasă.
După moarte ograda s-a împărțit în două, jumătate familiei și
jumătate bunicii.
Tatalui nu îi plăcea acea împărțire a curții, așa că umbla mereu
pe lângă bătrâna cu vorbe dulci, ca să rămână ea în grija lor.
Deja bunica trăia într-o cămară ridicată lângă casă, dar venea
rar pe la fiică. Când Ion și sora au mai crescut și plecau la ea,
atunci când băteau în ușă, ea striga din fundul cuptorului ”Pașol
von!”. Copii credeau că astfel ea le spunea să vină mai târziu. Ea
ieșea rar din casă, iar focul în vatra îl făcea o dată pe zi, fiindcă
nu prea avea cu ce. Când se însera, la fereastra ei apărea și o
lumină slabă, fiindcă nici gaz nu prea avea. Era voinicuță, cu toti
dinții în gură, iar când mergea în pădure după ierburi sau
porumbrele, mergea drept și cu capul sus. Dincolo de acel
ciudat ”pașlo von” ea se avea bine cu nepoții, dar și cu ceilalți
copii din mahala. Avea o desaga unde aduna tot felul de lucruri
pentru zile negre, iar când Ion venea la ea, îl servea cu
bomboane, covrigi, plăcintă din acea desagă. Bunica mai avea o
mângâiere la bătrânețe, o sticlă de votcă cu buruieni, ascunsă la
fundul cuptorului. Tatăl nu era prea încântat că bătrâna
ascundea acea sticlă, fiindcă el tot ”era predispus la aghezmuiri
zilnice” și nu dispunea de-o asemenea sticlă. In afară de Ion,
mai avea un om apropiat în Horodiște, o bătrânică cu care
prietenea de mică, și care o vizita o dată pe saptamână.
Când a venit timpul să se mute în alt sat, tatăl umbla sa vândă
grădina întreagă, însă celelalte neamuri se răsculaseră. Doar că
bătrânica iși lipise bătrânețile de familie, așa că, rugata de
mama naratorului, a lăsat să fie vândută și partea ei. În satul
nou nu toate au fost bune. Au fost și vremuri grele, au fost și
neajunsuri. La un ceas de supărare tatăl i-a reproșat bunicii că
stă la el. Bunica s-a mutat la Domnica, o fiică de-a ei ce trăia în
Salviri, care avea vreo 80 de ani, în timp ce bunica avea o sută și
ceva. Toți erau mirați să vadă cum merg două batrânele pe
drum, zicându-și una alteia ”mămuță” și ”fată-hăi”. După razboi
au murit amândouă, naratorul, având remușcări că nu știe unde
sunt îngropate, închipuindu-și doar două cruci putrede la un
colț de cimitir.

7
Din toată lumea ce-a trecut prin viața naratorului, tata a fost
figura cea mai dură, cea mai enigmatică. În copilărie tatăl i se
părea voinic, demn și veșnic. Voinic într-adevăr era, fiindcă nu
se găsise oameni în Horodiște ca să-l dea la trântă. Demn era în
măsura în care poate fi un țăran cu patru copii și patru hectare
de pământ. Cât despre veșnicie- firește, se schimbă si el puțin
câte puțin, dar parcă sfida lumea înconjurătoare. Mulți dintre
eroii viitoarelor cărți ale lui Ion Druță au împrumutat acele
calități ale tatălui.
Când se gândește la tata, naratorul se pomenește gândindu-se
la trei oameni feluriți: tata din Horodiște, tatăl din Ghica-Vodă,
cât mai trăia mama, și tatăl din Ghica-Vodă, rămas vădăoi.
Despre tatăl din Horodiște știe foarte puține, deoarece cu copii
cei mai mici, ocazional, schimba două-trei vorbe. Familia ținea
doi cai bunicei, așa că tata era rar pe acasă. Bețiv nu a fost, dar
i-a plăcut mereu să stea cu oamenii la un pahar de vorbă, mai
ales că era un bun povestitor. Mult mai greu era să-l aduci de
pe la crâșme, sau de pe la butoiul cuiva. Biata mamă încercase
de mai multe ori, și o pățise rău, așa că nu se mai ducea după
soțul rătăcit. Îl trimitea pe Ion după el, și mare îi era mirarea,
când îi vedea pe amândoi venind de mână. Când trăiau în
Horodiște, Ion și mama se înțelesese, precum că mama îi va
permite să vândă câteva ouă din coteț, în timp ce el va pleca
dupa tata prin sat. Când îl găsea la vreun chef, el se strecura
neobservat pâna la părintele său, apoi acesta îl vedea, și-l arăta
tuturor, fiind foarte mândru de fiu, după care Ion îi zicea de
mâncarea și mămăliga ce-l aștepta acasă, și plecau împreuna
spre casă. Biata mamă mereu suferea și nu mai știa la ce să se
mai aștepte. Odată, povestea mama, în ziua de Paști a stat el un
pic la masă, apoi a ieșit până afară. Nu a mai tras acasă până
seara, venind obosit și flămând. A doua zi nu a vrut sa
povestească unde a fost. Dar niște femei i-a spus că, alături de
bărbații lor, au jucat cărți pe un câmp la marginea satului,
firește la bani. Toata ziua pierduse, dar seara recuperase tot.
Un alt jucător care pierduse tot,și nu voia să-l lase pe tata în
câștig, puse la bătaie două hectare de arătură, iar tata câștigase
pământul. Spre marele său ghinion, tata mai avea și patima de
a înțepa mereu pe cei din jur. Cind acel amărât a venit sa are
pamântul, tatăl mereu îl înțepa. Într-o vară, când tata a plecat
pâna în Horodiște, la întoarcere, prin râpa Pacheloaiei acel om
și cu alte rude l-au pândit pe la spate, și l-au bătut crunt.
Neavând multe neamuri în Horodiște nu a plecat să se răzbune,
de altfel nici nu se prea simțea în pagubă. Nu a mai jucat cărți,
pentru bani, niciodată, dar acel obicei de ai înțepa pe oameni si
l-a păstrat până la moarte.

8
Dupa moartea nasului Vanea,singura nadejde a mamei a ramas
bunica de la Slobozia.Atunci cind o razbatea,biata mama
pornea in toiul noptii-peste 20 de verste spre malul Nistrului.O
data pe an,in toamna,cind venea hramul,tatal inhama caii si
plecau cu totii in ospetie.Fratele Gheorghe se visa gospodar
inca de mic,asa ca nu mai mergea,dar raminea sa aiba grija de
gospodarie.
Batrina Horodiste raminea domol in urma.Caii urcau incet la
deal,de abia vazindu-se printre livezi satul,era
Criscautii.Naratorului i se parea ca acolo ii totul ca si la
Horodiste.Femeile umblau in bluze albe;oamenii purtau palarii
de paie,facute de ei;casele aveau aceleasi briie albe de
var.Dupa Criscauti-alte paminturi,alte petece de vii,cu cite-o
coliba in mijlocul tufelor.Mama insira fel de fel de pataranii
legate de locurile prin care treceau.Intimplari,basme,legende
veneau puhoi.Si iara vin sate,fintini,cimpii,iar cind dincolo de
Niorcani apare o casa mare,mama se ingrijora-se foarte
mult,fiindca drumurile din Slobozia erau foarte incilcite si
aruncate peste cap.Dupa casa cea mare se incepe satul.Este
frumos satul de bastina al tatalui,cu cele citeva sute de case ce
se incalzesc pe malul drept al Nisrului.Drumul pe care intrasera
se pomenise rupt in doua.Un capat sfirseste sub copitele
cailor,celalalt se vedea hat departe la fundul unei ripe,caii
trebuind sa treaca pe un pod foarte abrupt.Bietii cai,mai mult
se tirau decit mergeau.Pina la bunica a mai fost un asemenea
drum.In sfirsit au ajuns in fata unei frumoase fintini de piatra.In
prag a aparut bunica,o batrina inalta,uscativa,cu zimbetul blind
si intelegator ca al unei maici de manastire.In curte,linga casa
bunicii,mai era o casa noua si trainca,ce apartinea matusii
Dunea,o sora de-a tatalui.Ograda bunicii,asezata chiar pe malul
Nistrului,era si nu era pe mal.Se zareau citiva curpeni de
cartofi,citiva copacei de mere padurete,iar incolo,toata ograda-
numai stinci de piatra.Pe celalalt mal era satul Sabatauca.Erau
despartite de hotar,fiindca ambele apartineau diferitor
state.Acel sat nu era prea bogat,dar avea o frumoasa
orchestra.Dimineata,oamenii ieseau de prin case,se adunau in
centrul satului,si acompaniati de orchestra plecau pe cimp la
lucru.Slobozenii nu avea fanfara,dar avea o frumoasa biserica
de piatra,cu clopot mare.Duminicile,subutaucenii,atei fiind,se
ducea pe cimp,in timp ce slobozenii plecau in tacere spre
biserica.Tot umblind cu joaca,de la bunica din vale,iata ca copii
au ajuns in deal,la mosul Petrea,fratele mai mic al tatei.Ion
cautind un loc bun sa se ascunda a dat peste o movila cu
bostani.Asteptind sa fie gasit,i-a venit o idee,ca sa vada daca
bostanii ajung in vale la bunica intregi.La inceput a luat un
bostan mai maricel,apoi veneau toti bostanii la vale ca ”armata
lui Papura-Voda”.In vale au ajuns doar doi bostani.Unu a ajuns
in fintina,tatal s-a chinuit toata seara sa-l scoata.Al doilea a
ajuns in cosul cu patlagele al unui om ce trecea pe drum cu
caruta.La inceput omul era nemultumit,apoi s-a inteles cu tatal
si totul s-a rezolvat.
Zilele de musaferie trecuse,asa ca intr-o dimineata s-au pornit
inapoi spre casa.Despartirea a fost dureroasa.De acuma caii au
trecut usor peste acele ripi,iar cimpurile erau deja pline cu
oameni.Iata ca se vede din departari si Horodistea.In ograda
trebaluia Gheorghe,care era suparat,ca nu avusese cu ce sa
aduca roada de pe deal.Tatalui si mamei nu-i putea reprosa
nnimic,asa ca toata ocara a cazut pe Ion.De fapt,de la badica
Gheorghe a mincat bataie destula.Chelfaneala se chema la
dinsul trebusoara asta,dar pe Ion nu-l ingrozea expresia ca
atare,cit continutul ce-l atrebuia.
9
Ca tot veni vorba despre Gheorghe,se poate spune ca feciorul si
tata au fost foarte feluriti.Erau mereu intr-o opozitie,iar ceva i-a
incurcat sa nu fie dusmani.Fiind flacau era foarte
voinic,gospodaros,iar tatal nu vedea cu ochi buni acea putere a
sa.La rindul sau,Gheorghe nu iubea acele iesiri si petreceri ale
tatalui.Gheoerghe era foarte lacom,naratorul,considerind ca o
anumita vina o are si tata,datorita tacticii sale de a educa
copii.Principiul lui era de neimplicare totala in viata lor,lasindu-i
sa invete viata de la straini.
Badica Gheorghe a invatat doar la scoala din sat,nedorind sa
cheltuie bani pentru liceu.”Un griu copt,bun de coasa,o vita
bine hranita,o pereche buna de ciubote,citiva banuti asezati
intr-o gamalie de mac si ascunsi undeva dupa capriori”-toate
acestea faceau inima lui sa tresara de bucurie.Atita a vrut si
atita n-a putut avea badea Gheorghe.Convins fiind ca tata nu e
un gospodar bun,inca de pe la 14 ani incepea sa stringa pentru
viitoarea gospodarie.In vremea ceea a fi un bun gospodar
insemna sa ai pamint.Badica Gheorghe avea un hectar din
pamintul tatei,insa ii parea prea putin.La viitoarea mireasa il
interesa doar ce pamint va avea ca zestre.Tatal poate si el sa fie
un taran de frunte,insa mereu i-a dispretuit,si a avut grija sa nu
ajunga in rind cu ei.Acest lucru il infuria cel mai tare pe
Gheorghe.
S-a insurat badica Gheorghe pe la optsprezece ani,facind o
nunta de toata frumusetea.Apoi,incet incepea sa-si faca
gospodarie.Toate erau bune si frumoase,dar nu-i mergea
bietului Gheorghe.Indata dupa nunta a fost luat la armata,iar
dupa doi ani de armata,au inceput concentrarile pentru Cel de-
al Doilea Razboi Mondial,apoi a venit si razboiul.A ajuns pina
prin Cehoslovacia,vazind cum sunt tinute vitele in grajduri,si
cum austriecii conserveaza fructele pentru iarna.Dupa
razboi,cind incepea sa se mai aseze la casa proprie,intr-o vara s-
a imbolnavit de galbanari,si asta i-a fost sfirsitul.A stat vreo
doua saptamini in spital,apoi a venit acasa ca sa-si mai ajute
sotia la gospodarie,ceea ce i-a hotarit soarta.Se simtea din ce in
ce mai rau,venind la Chisinau,la Ion,pentru a cauta doctori sa-l
salveze.A murit saracul de ciroza in primavara lui 1958.La
inmormintare au venit aproape toate rudele.Tatal n-a
venit,fiindca era in spital dupa o bataie.Dupa moartea
mamei,bataile pe la crisme s-au intensificat.Apoi tatal se caina
ca a pierdut un baiat,dupa care zicea ca nu a avut ce sa-i faca,si
cind ”omul vine pe lume cu lacomia in suflet,nimeni nu-l mai
poate scapa…”.Si totusi,cind si-l aminteste naratorul il umple
jalea si gindul i se duce pe o carare stiuta numai de el pina la
tata.Ar vrea sa mai intrebe ceva,dar acum ii prea tirziu,mult
prea tirziu…

10
Anii treceau, si iata ca invatatorul Pavel Harabagiu isi scote
elevii la mal.In acea primavara Ion termina clasa a IV-a.Cine
avea bani isi putea continua studiile la vreun liceu,iar ceilalti
ramineau in sat sa mai invete inca trei clase.Acestea nu erau
obligatorii,dar nici multa carte nu faceai,invatind doar treburi
agricole.
Mai inspre primavara,cind incepeau sa se dezvinte renumitele
gloduri din Horodiste,a ajuns informatia la oameni ca in satele
vecine elevilor buni li se dau medalii.Scoala din Horodiste nu
dispunea de asemenea medalii,dar un invatator
ambitios,precum Pavel Harabagiu nu permitea ca celelalte scoli
vecine sa fie mai presus.Asa ca,a umblat pe unde a umblat,pina
ce intr-o zi a venit cu o cutioara cu cele trei medalii.Toti mureau
de curiozitate si faceau diferite pronosticuri.Medalia de aur i se
dadea lui Nicolau,feciorul felcerului din sat,care era un baiat
asezat si priceput in ceea ce facea,iar cu timpul a devenit un
bun zootehnician.Premiul doi avea sa-l primeasca o fata,care
era atit isteata,cit si batausa.Medalia de bronz raminea o
enigma,multi dintre copii,declarind ca anume ei o vor
primi.Cind s-au adunat vreo 5-6 pretendenti,Ion incepea sa se
gindeasca ca si el va primi medalia.Fiindu-i rusine sa afirme
aceasta in public,i-a umflat capul mamei,precum ca are sanse
reale de a lua medalia.
Era o frumoasa zi de sfirsit de mai.Pe o masa se afla mult rivnita
cutiuta.Cum era de asteptat,medalia de aur a luat-o Nicolau,iar
pe cea de argint-fiica lui Ifimas.Naratorul nici nu prea tine minte
detalii,deoarece nu vedea,din cauza ca era mic,dar si a colegilor
ce nu ii dadeau voie.Apoi,oamenii au inceput sa-l impinga in
fata,spunindu-i ca a luat premiul trei.Era foarte mindru,insa
traind alaturea de scoala a fost vazut doar de citiva
oameni.Mama s-a bucurat nespus pentru meritele fiului,dar un
zimbet siret i-a intepenit pe coltul gurii.Atunci Ion a
incremenit:”…au nu cumva o fi fost ea sara trecuta la
invatatorul Pavel acasa si l-o fi rugat cu lacrimi in ochi sa-mi dea
si mie medalie?”.Daca era adevarat ar fi murit de rusine.In
schim, tatal,parea inclinat sa arate mai mult interes pentru
succesele scolare ale fiului.Facea ceva prin ograda cind acesta a
aparut cu medalia la git.Parca era gata sa spuna niste cuvinte
de lauda,insa gainile scurmau un opalca cu mincare a
calului,asa ca a inceputsa le fugareasca.Mai tirziu a uitat si de
medalie,si sa-si laude fiul.A doua sau a treia zi profesorul a zis
ca elevii sa aduca medaliile inapoi la scoala,pentru a fi cadonate
si anii viitori.Ion,nicidecum nu-si gasea medalia,apoi sora i-a
spus ca mama a luat-o,inca cu o seara inainte si a dus-o
invatatorului.Asta l-a pus mult pe ginduri,mereu intrebindu-se
daca intr-adevar a meritat medalia sau a primit-o la rugamintea
mamei?

Capitolul 11
În acei ani,Ion Druţă avea un tovarăş în sat,însă nu era un
copil,ci un bătrânel.Era josuţ,vânjos,cu părul alb,cu faţa rumenă
şi binevoitoare.I se spunea moş Andrei şi trăia într-o
bojdeucă,lângă biserică.Era clopotarul satului,aşa că în zilele de
duminică sau de sărbatoare era mereu în turnul bisericii.Uşa
bojdeicii era mereu încuiată,fiindcă bătrânelul era mereu prin
sat cu lucrul.

Harnic şi silitor,a adunat întreaga viaţă nişte bani pentru zile

negre.Pe parcursul vieţii,a rezistat ispitei femeieşti,dar iată că s-
a pomenit cu o femeie în casă.I se spunea mătuşa Zamfira-o
babă arţăgoasă şi rea de limbă.Se spunea prin sat ca ea avea o
mulţime de copii şi nepoţi,iar cu moşul trăieşte doar pentru ai
lua tot ce mai are.Căsnicia celor doi bătrâni nu era prea
fericită,mereu era însoţită de certuri.Moş Andrei umbla toată
ziua pe la lucru,iar baba prin sat şi se văita că o bătea,şi că moş
Andrei e un tiran.În aceste condiţii,majoritatea satului îi lua
apărarea babei,însă mama şi Ion nu se lăsau minţiţi de
aparenţe.Mama mereu îi trimitea ceva mâncare moşului la
biserică sau ţintirim,unde săpa vreun mormânt.Cu toate că au
trecut ani de atunci,naratorul ramâne mereu cu aceleaşi
convingeri,precum că femeia nu e femeie,dacă nu îşi aşteaptă
seara bărbatul de la lucru cu masa de-a gata,iar în acea familie
nu va fi niciodată înţelegere.

Capitolul 12

Și iată că ajunge spre sfârșit poveste despre Horodiște. Firește

că au fost multe și de toate. Au fost nopți cu ploi și tunete, au
fost ierni cu ger și viscole, iar copii stăteau grămăjoară la cald.
În acele locuri au fost copaci cu mere domnești, prăsade fel de
fel, diferite soiuri de poamă. Acele locuri, unde te întâlnea câte
o bătrânică, care îți dădea de pomană, aducându-ți aminte de
acele persoane care deja nu-s.
Naratorul povestește despre o fată ”în rochiță roșie”, cu care s-
a ascuns odată după o glugă de cânepă. Se jucau de-a mijatca,
când din senin fetița l-a întrebat dacă vrea sa se căsătorească
cu ea. El s-a pornit ca să o întrebe pe mamă, însă aceasta nu era
acasă. Apoi s-a luat cu joaca, iar fetița a rămas așteptând în
cânepă. De la un timp încoace, Ion Druță, parcă vede imaginea
fetiței ”în rochiță roșie”, așteptând în câmp. Și a mai avut în
Horodiște un vechi și credincios tovarăș. Iată că s-a trezit într-o
vară fără câine în ogradă. O bătea toată ziua pe mama la cap ca
să aducă un câine de undeva. Ea i-a promis că va aduce un țânc
de la nașă, dar mai așteaptă ca să crească. Mai pe înserate, Ion
a pornit spre nașă. Acolo era mare forfotă, deoarece se secera
grâul, iar nașa nu-și vedea capul din treburi. A mai apărut și Ion,
care dorea țâncul,în plus, i-a spus, că iaca mama l-a trimis să
aducă țâncul… Nașa a găsit o clipă și au plecat să vadă câinele.
Sub o streașină lungă zăcea o cățea mare și neagră, care alăpta
patru țîncușori. Deodată unul din țâncușori a lăsat suptul și, cu
ochii curioși, abia deschiși, a pornit spre el. L-a numit Tuzic și a
fost al său, o lungă viață de câine i-a fost credincios și un bun
tovarăș de joacă.
Iată că într-o după-amiază mama chemă în casă, pe Ion și sora
sa, și le-a spus că pleacă din Horodiște. Aveau doar patru
hectare de pământ, și la patru copii era puțin. Au lăsat cele
patru hectare celor doi frați însurați, iar din banii încasați pe
casă trebuiau să cumpere, în Ghica-Vodă, cinci hectare și o
casă. Ziua plecării era senină, un sfârșit de aprilie. Au încărcat
ce mai aveau în trăsură, și au plecat în drum. Căsuța
părintească, cu acoperișul ei de paie de secară, începea să se
topească la orizont. Apoi, au stat până se înserase, în Mîndîc, la
o moară. Au pornit la drum când deja era întuneric de-a
binelea. O frumusețe de lună nouă săltase în acea seară de
după dealuri. Ceea ce nu știau copii, era că, deja erau vânduți și
caii, și trăsura, iar tatăl era plin de datorii. Nici părinții nu
bănuiau că pământul ce-l cumpărase era dat încă prin arende,
așa că trebuia să mai aștepte până să-l lucreze. Era totuși o
noapte senină și frumoasă, mergeau toți patru în trăsură teferi
și sănătoși, mergând toți spre o viață nouă, iar de ar avea
puterea, naratorul nu ar da timpul înapoi. Numai Luna, dintr-o
depărtare senină și nesfârșită, urmărea cu o oarecare
curiozitate călătoria lor, de parcă ar dori să ghicească „ce se va
alege până la urmă din acest fir de nisip în acel fund de mare
tulbure”.