Sunteți pe pagina 1din 2

Romanul Frunze de dor de Ion Druţă(Caracterizarea lui Gheorghe Doinaru)

Conţinutul îl formează dragostea între un băiat nevoiaş, Gheorghe Doinaru şi o fată de


ţăran, Rusanda. Druţă dezvăluie trezirea primei iubiri în inimile celor doi, întălnirile
pline de vrajă,visările ademenitoare, îndoiala şi amărăciunea ce însoţesc o dragoste
mare: primăvara a înflorit dragostea lor, vara s-a copt şi a sosit vremea culesului şi a
nunţilor. Dar survine o schimbare, Rusanda devine învăţătoare, iar Gheorghe realizează
imposibilitatea însoţirii lor. Şi dragostea lor se destramă.
Gheorghe e feciorul mătuţii Frăsîna: harnic, deştept, cu sufletul curat, modest, sfios şi în
acelaţi timp plin de demnitate omenească , el e fiul naturii, mereu munceşte în mijlocul ei
, s-a înfrăţit cu natura , şi de aceia e meditativ şi sensibil.
Detaliile sugestive , caracterizează sărăcia lucie a Doinarilor. Ramas orfan de mic
copil, băiatul prea devreme "s-a deprins sa caute pe unde razbate apa în pod, pe cînd
ceilalti copii cautau mere domnesti in gradinile straine”, prea devreme a înţeles de ce
atunci cînd se ducea cu colinda “ oamenii îi dădeau doi covrigi, pe cînd celorlalţi băieţi le
dădeau numai cite unul , din milă , fiindcă-l ştiau băiatul vădanei”.
De mic cea mai mică ofensă îl făcea să sufere, de aceia demnitatea de om s-a trezit prea
devreme în el. El este tipul ţăranului tradiţional , ce nu-şi concepe altfel existenţa decît
muncind, a înţeles încă de tînăr că dacă vrei să răzbaţi în viaţă trebuie să te înrudeşti cu
pămîntul. “Cămpul îi făgăduise scînduri pentru podele, parale pentru meşteri, vin
pentru masa musafirilor şi Gheorghe a devenit un rob al pămîntului . Şi dacă-l vedeau
amărît, înseamnă că îi răsărise prost păpuşoiul, dacă sara întorcîndu-se găsea două clipe
să-şi mîngîie cîinele înseamnă că muncise vîrtos, iar dacă şi-l răzbătea vreo melodie ,
cînta în drum spre fîntînă ca să nu piardă vremea degeaba.”
Spre deosebire de copiii lui Ilie Moromete , G. Doinaru nu doreşte să se căpătuiască ,
încercănd alte mijloace, decît cele transmise din generaţie în generaţie. El vine din viţa
Doinărenilor,”oameni vrednici şi harnici cum nu se mai află ! De cînd îi ţine minte
grînele lor le cumpără oamenii de sămînţă , în casele lor îs cele mai bune petreceri, - şi
copiii lor- cît n-ar fi de mici , niciodată n-or trece pe lîngă om să nu-i dea bineţeţe. Dar
bogaţi n-au fost niciodată. ”
Inca din perioada maturizarii, baiatul a tins la multe lucruri, si-a construit noi aspiratii
si vise, unul dintre acestea fiind de a se casatori cu o fata de taran, si de a-si urma vocatia,
cea de a prelucra pamantul.”Cînd ajungea cu răndurile la capăt …, vedea de fiecare dată
….. într-o ogradă o fetişcană , care dă cu var, ţese, coase ,ori cine ştie ce face ca să le fie de
folos părinţilor .. copila aceea purta în sine sămînţa odraslelor pe care trebuia să i le
nască, copila aceea era casa lui de mîine şi nu le rămînea decît un pas!”
Înstrăinarea de Rusanda vine dintr-un orgoliu , specific şi personajelor
camilpetresciene, în cazul dat e vorba de un orgoliu de ţăran, care îşi autosugerează
complexul inferiorităţii şi suferă din această cauză.” Era ţăran născut în zodia ţăranilor
şi visa să ia în căsătorie o fiică de ţăran, dar nu o învăţătoare? Pentru ce-i trebuie lui
învăţătoare la casă? Şi cum poţi face căsnicie cu ea – tu cu plugul, ea cu creionul? ” o
fiinţă superioară i-ar fi ştirbit din integritate, i-ar fi amintit de drama vieţii lui, de copil ,
nevoit să suplinească şi rolul de fecior ,şi rolul de stîlp al casei, de gospodar. Gheorghe
Doinaru rămîne o mărturie a perioadei de tranziţie , procesul de apariţie a
intelectualităţii la sat, pe care ţăranul moldovean legat de cer şi de tradiţie, legat prin dat
şi destin de casă , de baştină , de pămînt o parcurge dureros.