Pro didactica 137

Constantin ŞCHIOPU

STRUCTURA ŞI COMPOZIŢIA ÎN PROCESUL

DE INTERPRETARE A OPEREI LITERARE
Noţiunile de structură şi compoziţie se studiază aprofundat în cla-
sele de liceu. Cu toate acestea, în gimnaziu, elevii operează cu o serie
întreagă de concepte care se referă la structura textului literar, cum ar fi:
acţiune, elemente ale acţiunii, personaje, viziuni narative (autor-narator,
personaj-narator), timp şi spaţiu, moduri de expunere. Conform normelor
curriculare la literatura română, prin studierea acestor noţiuni în cauză se
urmăreşte realizarea mai multor obiective: definirea şi delimitarea compo-
nentelor structurale ale operei literare atât la nivelul organizării textului,
cât şi la cel al universului ficţional, comentarea textelor din perspectiva
fabulei şi a discursului, identificarea procedeelor de compoziţie şi preci-
zarea funcţiilor acestora în organizarea părţilor constitutive ale operei şi
în transmiterea mesajului.
Definită ca „un tot închegat (coerent la suprafaţa textului, ori numai
în profunzimea lui, în cazul poeziei avangardiste), ca un sistem al relaţiilor
dintre părţi ce depăşeşte, printr-o sinteză superioară, elementara însuma-
re a componentelor” (E.Simion), structura operei literare este subordonată
unui scop artistic şi are ca dominantă valoarea estetică.
Conceptul de structură are în domeniul artei mai multe interpretări.
Esteticianul român Ion Pascadi, în lucrarea Nivele estetice, propune urmă-
toarea definiţie: „Structura artistică este sistemul relaţiilor esenţiale ale unei
opere, alcătuind o totalitate care-şi subordonează părţile, cu o pronunţată
coeziune interioară, cu un limbaj conotativ, cu o funcţionalitate şi o finalita-
te relativ autonome, reprezentând atât un scop în sine, cât şi un mijloc de
comunicare de natură polisemică, reprezentativă, model de analiză ideală
şi construcţie reală în acelaşi timp, definind opera individuală sau tipolo-
gia configuraţională a unui ansamblu, cu un caracter de simbol ilimitat şi
imutabil, presupunând identitatea substanţială a unităţilor compuse într-o
armonie tensională, indisolubil legată de expresie, cu o individualitate şi
originalitate marcate, reunind elemente invariante cu un profil variabil, dis-
tingându-se de formă prin aceea că include şi conţinutul, fiind rezidenţa
valorii şi punctul de plecare al procesului de valorizare” (Nivele estetice,
Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p. 124).
Ansamblu de relaţii existente între toate componentele scrierii ar-
tistice, structura se manifestă atât la nivelul organizării textului ( volum,
138 Limba Română
părţi, capitole, paragrafe, strofe, tablouri, acte, scene etc.), cât şi la cel
al universului ficţional (fabulă, diegeză, poveste-discurs, subiect). Ţinând
cont de acestea, profesorul va formula şi un prim obiectiv pe care elevii
îl vor realiza în procesul interpretării operei: delimitarea părţilor consti-
tutive ale structurii la nivelul organizării textului. Analizând, de exemplu,
Scrisoarea III de M. Eminescu, elevii vor remarca cele două părţi ale
ei, precum şi cele patru tablouri din prima parte (visul sultanului, întâlni-
rea lui Baiazid cu Mircea cel Bătrân, lupta de la Rovine, odihna armatei
române, pe al cărei fundal fiul de domn scrie o scrisoare dragei sale de
pe Argeş). Analiza structurii de suprafaţă a romanului Pădurea spân-
zuraţilor de L. Rebreanu va scoate în evidenţă faptul că acesta este
compus din patru părţi, primele trei incluzând câte şaisprezece capitole,
cea de-a patra fiind alcătuită din opt capitole. Întrebările profesorului, de
tipul „De ce ultima parte a romanului, spre deosebire de primele trei, in-
clude doar opt capitole?”, „Care este importanţa celor patru tablouri din
prima parte a Scrisorii III de Eminescu?”, „Menţionaţi versurile / enunţu-
rile ce marchează începutul şi sfârşitul celor două părţi ale poemului şi
ale fiecăruia din cele patru tablouri”, îi vor pune pe elevi în situaţia de
a face anumite presupuneri, de a căuta şi a găsi răspunsuri. Or, afir-
mam mai sus că originalitatea unei opere depinde în mare măsură de
felul în care autorul organizează părţile componente ale acesteia într-
un întreg. În ceea ce priveşte analiza elementelor de structură la nivelul
universului ficţional, elevii-liceeni, îndeplinind diverse sarcini, vor putea
defini conceptele: diegeză, viziune narativă, moduri de expunere, ac-
ţiune şi elemente ale acţiunii, personaje şi tipologia lor (unele sugestii
teoretico-literare şi metodice vizând aceste concepte au fost expuse în
articolul subsemnatului Studierea operelor epice în şcoală: neajunsuri
şi repere // Limba Română, 1999, nr. 12, p. 40-43).
Întrucât acţiunea reprezintă un element important al construcţiei na-
rative şi dramatice, profesorul va avea grijă să propună elevilor mai multe
sarcini, prin care se va urmări:
– natura evenimentelor ( inventate ori povestite de alţii autorului, reale,
deformate, retrospective, prospective, din domeniul familiei, istoriei etc.;
– mobilul întâmplării (ciocnirea a două destine, a două caractere, a
două clase sociale etc.);
– felul în care se desfăşoară acţiunea sub aspect calitativ (rapid, lent,
neaşteptat, retardat, aşteptat), precum şi incidentele care o încetinesc ori
o accelerează;
– unităţile de acţiune ( una sau mai multe acţiuni, acţiuni paralele,
intercalate);
Aceste obiective pot fi soluţionate mai lesne în cazul în care elevii vor
fi incluşi în activităţi de cercetare a textului literar, având ca punct de por-
nire câteva fişe de lucru de tipul celor de mai jos:
Pro didactica 139

1. Determinaţi în fragmentul / fragmentele propus(e):

– tipul de succesiune a evenimentelor (cronologică, anacronică);
– durata temporală;
– viteza, ritmul cu care se narează (rapid, lent, în suspans).
2. Stabiliţi dacă:
– evenimentul / întâmplarea este aşteptat(ă) sau neaşteptat(ă);
– evenimentele sunt reale / deformate, inventate sau povestite de
alţii autorului.
3. Care din procedeele de extensiune ori de comprimare a tim-
pului (de constituire a unui tip anume de acţiune) au fost utilizate de
scriitor?
de dilatare: de comprimare:
– digresiunile; – elipsa;
– laitmotivul; – rezumatul;
– refrenul; – eliminarea elementelor
– pasajele descriptive. neesenţiale.

În concluzie, elevii vor deduce că simpla succesiune a acţiunilor nu

formează un tot omogen, că pentru a construi o unitate, acţiunile trebuie
să prezinte nu numai o înlănţuire cronologică (să vină una după alta), dar
şi o înlănţuire cauzală (să provină una din alta). Or, unei opere epice îi este
indispensabilă unitatea acţiunii, deoarece „istoria care e imitarea unei ac-
ţiuni trebuie să fie şi una întreagă, cu un început, un mijloc şi un sfârşit”
(Aristotel, Poetica).
Cercetarea compoziţiei unei ţesături artistice este un proces ane-
voios, întrucât elevii trebuie să identifice întâi părţile alcătuitoare, care se
relevă ca suport al mesajului, apoi procedeele prin care sunt organizate
acestea şi, nu în ultimul rând, funcţiile ansamblului elementelor constituti-
ve ale compoziţiei.
Considerând compoziţia o modalitate autonomă de realizare a între-
gului artistic (în raport cu termenii construcţie, structură), S. Iosifescu afirmă
că aceasta „se referă la organizarea tuturor componentelor unei opere într-o
configuraţie”. Luând ca punct de plecare trăsăturile distinctive ale categoriei
în cauză, E. Ţau înţelege prin compoziţia operei literare „organizarea într-un
ansamblu cu semnificaţie estetică a elementelor şi părţilor alcătuitoare care
se relevă drept suport al mesajului” (Compoziţia operei literare, Chişinău,
USM, 2000, p. 4-5). În opinia cercetătoarei, principalele funcţii ale compo-
ziţiei sunt: 1) de comunicare (asigură o comunicare inteligibilă şi coerentă,
facilitează receptarea plenară a mesajului); 2) expresiv-artistică (o organi-
zare compoziţională inspirată înmulţeşte valenţele cuvântului, imaginii, face
posibile intensităţi afective, favorizează sublinieri de gând, de atitudine).
Înainte de a purcede la analiza compoziţiei operei literare, profesorul
poate propune elevilor ca sarcină individuală de lucru următoarea fişă:
140 Limba Română

Alegeţi din enumeraţiile de mai jos şi încercuiţi procedeele de com-

poziţie:
– relatarea la persoana I;
– inelul compoziţional;
– antiteza;
– dialogul;
– retrospectiva;
– descrierea;
– paralelismul;
– laitmotivul;
– retardarea.

După o confruntare a opţiunilor fiecărui elev, fără a menţiona care din

enumeraţii este justă, profesorul, aplicând tehnica de lucru „Mozaic” (sau
orice altă tehnică adecvată situaţiei), le va oferi discipolilor săi posibilitatea
de a face anumite rectificări, completări în fişa lor, având ca suport urmă-
toarea informaţie:

Procedee de compoziţie
1. Inelul compoziţional rezidă în reluarea începutului unei opere
în finalul ei.
2. Repetiţiile-laitmotiv constau în reluarea unor tablouri, scene, di-
gresiuni lirice etc., care marchează configuraţiile unei (unor) secvenţe
din cuprinsul lucrării.
3. Antiteza compoziţională presupune opunerea ideatică a unor
elemente constitutive: motive (lumină – întuneric), tablouri (trecut – pre-
zent), personaje (Mircea cel Bătrân – Baiazid). Ea nu trebuie confunda-
tă cu antiteza stilistică, ultima reprezentând o opunere lexicală (ex.: „Ei
tot, şi voi nimica!).
4. Paralelismul compoziţional rezidă în dispunerea paralelă a două
sau mai multe linii de subiect, scene, momente tangente. Nu trebuie con-
fundat cu paralelismul sintactic o aşezare consecutivă sub raport sintactic
a unor construcţii lexicale (ex.: „Feţişoara lui – spuma laptelui”).
5. Contrapunctul este o varietate a paralelismului, rezidă în juxta-
punerea acţiunilor, scenelor, momentelor autonome.
6. Retardarea este frânarea intenţionată a acţiunii. Se obţine prin
prezentarea încetinită a faptelor sau prin amânarea evenimentului anti-
cipat, acestuia rezervându-i-se în economia subiectului o poziţie poste-
rioară celei aşteptate.
7. Retrospecţia reprezintă o întoarcere în timp, un „voiaj” în trecut
(Jean Ricardou).
8. Anticiparea prefigurează evoluţia personajului, realizată prin re-
plici, gesturi, situaţii care anticipează evenimentele ulterioare, decisive
în desfăşurarea faptelor („voiaj” în viitor).
Pro didactica 141

În alte cazuri fişa de mai sus poate fi modificată, conform următoru-

lui model:

1. Găsiţi (în dreapta paginii) definiţia adecvată pentru noţiunile scri-

se în spaţiul din stânga paginii:

Inelul compoziţional constă în dispunerea paralelă a două sau

mai multe linii de subiect, scene, momente
tangente.
Repetiţiile-laitmotiv e o varietate a paralelismului, desemnând
juxtapunerea acţiunilor, scenelor,
momentelor autonome.
Antiteza compoziţională prefigurează evoluţia personajului
realizată prin replici, gesturi, situaţii, care
anticipează evenimentele ulterioare în
desfăşurarea faptelor („voiaj” în viitor).
Paralelismul compoziţional constă în reluarea unor tablouri, scene,
digresiuni lirice, acestea marcând
configuraţiile unor secvenţe din cuprinsul
operei.
Contrapunctul presupune opunerea ideatică a diverselor
componente, elemente constitutive:
motive, tablouri, personaje etc.
Retardarea rezidă în reluarea în final a începutului
operei.
Retrospecţia este frânarea intenţionată a acţiunii.
Se obţine prin prezentarea încetinită a
faptelor sau prin amânarea evenimentului
anunţat, acestuia rezervându-i-se în
economia subiectului o poziţie posterioară
celei aşteptate.
Anticiparea reprezintă o întoarcere în timp, un „voiaj”
în trecut (Jean Ricardou).

Menţionăm că, după refacerea definiţiilor respective conform înţelege-

rii elevilor, profesorul le va oferi acestora varianta corectă, ei urmând să o
confrunte cu a lor pentru a face, dacă este nevoie, rectificările necesare.
La cea de-a treia etapă de lucru, fie în grupuri, individual ori în pe-
rechi, elevii vor examina diverse texte (fragmente), identificând procedeul
(procedeele) de compoziţie utilizat(e) de scriitor, rolul acestuia (acestora)
în transmiterea mesajului. Fişa de lucru poate arăta astfel:
142 Limba Română

Se dă textul:

Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam

odată trandafiri sălbatici.
Aveau atâţia ghimpi,
dar n-am voit să-i rup.
Credeam că-s muguri,
şi-au să înflorească.

Te-am întâlnit apoi pe tine. O, câţi ghimpi,

câţi ghimpi aveai,
dar n-am voit să te despoi –
credeam c-o să-nflorească.

Azi toate astea-mi trec

pe dinainte şi zâmbesc. Zâmbesc
şi hoinăresc prin văi
zburdalnic în bătaia vântului. Eram copil.
(Ghimpii de L. Blaga).
Sarcini:
1. Identificaţi în textul propus procedeul (procedeele) de compoziţie
utilizat(e) de autor.
2. Determinaţi rolul procedeului (procedeelor) de compoziţie. Optaţi
pentru una dintre variante:
Cu ajutorul procedeului:
a. se obţine o accentuare ideatică şi intensificarea emoţiei;
b. se focalizează ideile;
c. se amplifică forţa de sugestie;
d. operei i se atribuie o configuraţie sferică;
e. sunt marcate configuraţiile unor secvenţe din cuprinsul operei;
f. altă variantă.

Dat fiind faptul că într-o operă literară compoziţia se află în strânsă le-
gătură cu limbajul („elaborarea compoziţională implică reorganizarea limbaju-
lui” – S. Iosifescu), relaţia compoziţie-limbaj va fi permanent în atenţia elevilor-
liceeni. Astfel, analizând, de exemplu, poezia Eu nu strivesc corola de minuni
a lumii de L. Blaga, elevii vor releva că termenii „lumina mea – lumina altora”,
„sporesc / nu strivesc / nu ucid – sugrumă”, „ micşorează – măreşte”, aflaţi în
raport de opoziţie, precum şi conjuncţia adversativă „dar”, scot în evidenţă anti-
teza ca procedeu compoziţional. Mai mult: metaforele „lumina mea – lumina
altora”, reluate în poezie, capătă importante funcţii compoziţionale.
În concluzie, subliniem că prin natura ei, opera literară nu-şi dezvăluie
plenar semnificaţiile decât în cazul în care se iau în vedere elementele ei
structurale, modul de organizare a acestora într-un ansamblu. Deprinderea
elevilor cu identificarea şi comentarea părţilor constitutive ale operei, dez-
voltarea aptitudinilor lor analitice au un profund caracter formativ, sporindu-le
capacitatea de a înţelege şi de a însuşi mesajul unei creaţii artistice.