Rezumat:”Horodiste” de Ion Druta

7
Din toată lumea ce-a trecut prin viața naratorului, tata a fost figura cea mai dură,
cea mai enigmatică. În copilărie tatăl i se părea voinic, demn și veșnic. Voinic într-
adevăr era, fiindcă nu se găsise oameni în Horodiște ca să-l dea la trântă. Demn era
în măsura în care poate fi un țăran cu patru copii și patru hectare de pământ. Cât
despre veșnicie- firește, se schimbă si el puțin câte puțin, dar parcă sfida lumea
înconjurătoare. Mulți dintre eroii viitoarelor cărți ale lui Ion Druță au împrumutat
acele calități ale tatălui.
Când se gândește la tata, naratorul se pomenește gândindu-se la trei oameni
feluriți: tata din Horodiște, tatăl din Ghica-Vodă, cât mai trăia mama, și tatăl din
Ghica-Vodă, rămas vădăoi. Despre tatăl din Horodiște știe foarte puține, deoarece
cu copii cei mai mici, ocazional, schimba două-trei vorbe. Familia ținea doi cai
bunicei, așa că tata era rar pe acasă. Bețiv nu a fost, dar i-a plăcut mereu să stea cu
oamenii la un pahar de vorbă, mai ales că era un bun povestitor. Mult mai greu era
să-l aduci de pe la crâșme, sau de pe la butoiul cuiva. Biata mamă încercase de mai
multe ori, și o pățise rău, așa că nu se mai ducea după soțul rătăcit. Îl trimitea pe
Ion după el, și mare îi era mirarea, când îi vedea pe amândoi venind de mână. Când
trăiau în Horodiște, Ion și mama se înțelesese, precum că mama îi va permite să
vândă câteva ouă din coteț, în timp ce el va pleca dupa tata prin sat. Când îl găsea
la vreun chef, el se strecura neobservat pâna la părintele său, apoi acesta îl vedea,
și-l arăta tuturor, fiind foarte mândru de fiu, după care Ion îi zicea de mâncarea și
mămăliga ce-l aștepta acasă, și plecau împreuna spre casă. Biata mamă mereu
suferea și nu mai știa la ce să se mai aștepte. Odată, povestea mama, în ziua de
Paști a stat el un pic la masă, apoi a ieșit până afară. Nu a mai tras acasă până
seara, venind obosit și flămând. A doua zi nu a vrut sa povestească unde a fost. Dar
niște femei i-a spus că, alături de bărbații lor, au jucat cărți pe un câmp la marginea
satului, firește la bani. Toata ziua pierduse, dar seara recuperase tot. Un alt jucător
care pierduse tot,și nu voia să-l lase pe tata în câștig, puse la bătaie două hectare de
arătură, iar tata câștigase pământul. Spre marele său ghinion, tata mai avea și
patima de a înțepa mereu pe cei din jur. Cind acel amărât a venit sa are pamântul,
tatăl mereu îl înțepa. Într-o vară, când tata a plecat pâna în Horodiște, la întoarcere,
prin râpa Pacheloaiei acel om și cu alte rude l-au pândit pe la spate, și l-au bătut
crunt. Neavând multe neamuri în Horodiște nu a plecat să se răzbune, de altfel nici
nu se prea simțea în pagubă. Nu a mai jucat cărți, pentru bani, niciodată, dar acel
obicei de ai înțepa pe oameni si l-a păstrat până la moarte.
8
Dupa moartea nasului Vanea,singura nadejde a mamei a ramas bunica de la
Slobozia.Atunci cind o razbatea,biata mama pornea in toiul noptii-peste 20 de
verste spre malul Nistrului.O data pe an,in toamna,cind venea hramul,tatal inhama
caii si plecau cu totii in ospetie.Fratele Gheorghe se visa gospodar inca de mic,asa
ca nu mai mergea,dar raminea sa aiba grija de gospodarie.
Batrina Horodiste raminea domol in urma.Caii urcau incet la deal,de abia vazindu-
se printre livezi satul,era Criscautii.Naratorului i se parea ca acolo ii totul ca si la
Horodiste.Femeile umblau in bluze albe;oamenii purtau palarii de paie,facute de
ei;casele aveau aceleasi briie albe de var.Dupa Criscauti-alte paminturi,alte petece
de vii,cu cite-o coliba in mijlocul tufelor.Mama insira fel de fel de pataranii legate
de locurile prin care treceau.Intimplari,basme,legende veneau puhoi.Si iara vin
sate,fintini,cimpii,iar cind dincolo de Niorcani apare o casa mare,mama se
ingrijora-se foarte mult,fiindca drumurile din Slobozia erau foarte incilcite si
aruncate peste cap.Dupa casa cea mare se incepe satul.Este frumos satul de bastina
al tatalui,cu cele citeva sute de case ce se incalzesc pe malul drept al
Nisrului.Drumul pe care intrasera se pomenise rupt in doua.Un capat sfirseste sub
copitele cailor,celalalt se vedea hat departe la fundul unei ripe,caii trebuind sa
treaca pe un pod foarte abrupt.Bietii cai,mai mult se tirau decit mergeau.Pina la
bunica a mai fost un asemenea drum.In sfirsit au ajuns in fata unei frumoase fintini
de piatra.In prag a aparut bunica,o batrina inalta,uscativa,cu zimbetul blind si
intelegator ca al unei maici de manastire.In curte,linga casa bunicii,mai era o casa
noua si trainca,ce apartinea matusii Dunea,o sora de-a tatalui.Ograda
bunicii,asezata chiar pe malul Nistrului,era si nu era pe mal.Se zareau citiva
curpeni de cartofi,citiva copacei de mere padurete,iar incolo,toata ograda-numai
stinci de piatra.Pe celalalt mal era satul Sabatauca.Erau despartite de hotar,fiindca
ambele apartineau diferitor state.Acel sat nu era prea bogat,dar avea o frumoasa
orchestra.Dimineata,oamenii ieseau de prin case,se adunau in centrul satului,si
acompaniati de orchestra plecau pe cimp la lucru.Slobozenii nu avea fanfara,dar
avea o frumoasa biserica de piatra,cu clopot mare.Duminicile,subutaucenii,atei
fiind,se ducea pe cimp,in timp ce slobozenii plecau in tacere spre biserica.Tot
umblind cu joaca,de la bunica din vale,iata ca copii au ajuns in deal,la mosul
Petrea,fratele mai mic al tatei.Ion cautind un loc bun sa se ascunda a dat peste o
movila cu bostani.Asteptind sa fie gasit,i-a venit o idee,ca sa vada daca bostanii
ajung in vale la bunica intregi.La inceput a luat un bostan mai maricel,apoi veneau
toti bostanii la vale ca ”armata lui Papura-Voda”.In vale au ajuns doar doi
bostani.Unu a ajuns in fintina,tatal s-a chinuit toata seara sa-l scoata.Al doilea a
ajuns in cosul cu patlagele al unui om ce trecea pe drum cu caruta.La inceput omul
era nemultumit,apoi s-a inteles cu tatal si totul s-a rezolvat.
Zilele de musaferie trecuse,asa ca intr-o dimineata s-au pornit inapoi spre
casa.Despartirea a fost dureroasa.De acuma caii au trecut usor peste acele ripi,iar
cimpurile erau deja pline cu oameni.Iata ca se vede din departari si Horodistea.In
ograda trebaluia Gheorghe,care era suparat,ca nu avusese cu ce sa aduca roada de
pe deal.Tatalui si mamei nu-i putea reprosa nnimic,asa ca toata ocara a cazut pe
Ion.De fapt,de la badica Gheorghe a mincat bataie destula.Chelfaneala se chema la
dinsul trebusoara asta,dar pe Ion nu-l ingrozea expresia ca atare,cit continutul ce-l
atrebuia.
9
Ca tot veni vorba despre Gheorghe,se poate spune ca feciorul si tata au fost foarte
feluriti.Erau mereu intr-o opozitie,iar ceva i-a incurcat sa nu fie dusmani.Fiind
flacau era foarte voinic,gospodaros,iar tatal nu vedea cu ochi buni acea putere a
sa.La rindul sau,Gheorghe nu iubea acele iesiri si petreceri ale tatalui.Gheoerghe
era foarte lacom,naratorul,considerind ca o anumita vina o are si tata,datorita
tacticii sale de a educa copii.Principiul lui era de neimplicare totala in viata
lor,lasindu-i sa invete viata de la straini.
Badica Gheorghe a invatat doar la scoala din sat,nedorind sa cheltuie bani pentru
liceu.”Un griu copt,bun de coasa,o vita bine hranita,o pereche buna de
ciubote,citiva banuti asezati intr-o gamalie de mac si ascunsi undeva dupa
capriori”-toate acestea faceau inima lui sa tresara de bucurie.Atita a vrut si atita n-a
putut avea badea Gheorghe.Convins fiind ca tata nu e un gospodar bun,inca de pe
la 14 ani incepea sa stringa pentru viitoarea gospodarie.In vremea ceea a fi un bun
gospodar insemna sa ai pamint.Badica Gheorghe avea un hectar din pamintul
tatei,insa ii parea prea putin.La viitoarea mireasa il interesa doar ce pamint va avea
ca zestre.Tatal poate si el sa fie un taran de frunte,insa mereu i-a dispretuit,si a avut
grija sa nu ajunga in rind cu ei.Acest lucru il infuria cel mai tare pe Gheorghe.
S-a insurat badica Gheorghe pe la optsprezece ani,facind o nunta de toata
frumusetea.Apoi,incet incepea sa-si faca gospodarie.Toate erau bune si
frumoase,dar nu-i mergea bietului Gheorghe.Indata dupa nunta a fost luat la
armata,iar dupa doi ani de armata,au inceput concentrarile pentru Cel de-al Doilea
Razboi Mondial,apoi a venit si razboiul.A ajuns pina prin Cehoslovacia,vazind
cum sunt tinute vitele in grajduri,si cum austriecii conserveaza fructele pentru
iarna.Dupa razboi,cind incepea sa se mai aseze la casa proprie,intr-o vara s-a
imbolnavit de galbanari,si asta i-a fost sfirsitul.A stat vreo doua saptamini in
spital,apoi a venit acasa ca sa-si mai ajute sotia la gospodarie,ceea ce i-a hotarit
soarta.Se simtea din ce in ce mai rau,venind la Chisinau,la Ion,pentru a cauta
doctori sa-l salveze.A murit saracul de ciroza in primavara lui 1958.La
inmormintare au venit aproape toate rudele.Tatal n-a venit,fiindca era in spital
dupa o bataie.Dupa moartea mamei,bataile pe la crisme s-au intensificat.Apoi tatal
se caina ca a pierdut un baiat,dupa care zicea ca nu a avut ce sa-i faca,si cind ”omul
vine pe lume cu lacomia in suflet,nimeni nu-l mai poate scapa…”.Si totusi,cind si-l
aminteste naratorul il umple jalea si gindul i se duce pe o carare stiuta numai de el
pina la tata.Ar vrea sa mai intrebe ceva,dar acum ii prea tirziu,mult prea tirziu…
 10
Anii treceau, si iata ca invatatorul Pavel Harabagiu isi scote elevii la mal.In acea
primavara Ion termina clasa a IV-a.Cine avea bani isi putea continua studiile la
vreun liceu,iar ceilalti ramineau in sat sa mai invete inca trei clase.Acestea nu erau
obligatorii,dar nici multa carte nu faceai,invatind doar treburi agricole.
Mai inspre primavara,cind incepeau sa se dezvinte renumitele gloduri din
Horodiste,a ajuns informatia la oameni ca in satele vecine elevilor buni li se dau
medalii.Scoala din Horodiste nu dispunea de asemenea medalii,dar un invatator
ambitios,precum Pavel Harabagiu nu permitea ca celelalte scoli vecine sa fie mai
presus.Asa ca,a umblat pe unde a umblat,pina ce intr-o zi a venit cu o cutioara cu
cele trei medalii.Toti mureau de curiozitate si faceau diferite pronosticuri.Medalia
de aur i se dadea lui Nicolau,feciorul felcerului din sat,care era un baiat asezat si
priceput in ceea ce facea,iar cu timpul a devenit un bun zootehnician.Premiul doi
avea sa-l primeasca o fata,care era atit isteata,cit si batausa.Medalia de bronz
raminea o enigma,multi dintre copii,declarind ca anume ei o vor primi.Cind s-au
adunat vreo 5-6 pretendenti,Ion incepea sa se gindeasca ca si el va primi
medalia.Fiindu-i rusine sa afirme aceasta in public,i-a umflat capul mamei,precum
ca are sanse reale de a lua medalia.
Era o frumoasa zi de sfirsit de mai.Pe o masa se afla mult rivnita cutiuta.Cum era
de asteptat,medalia de aur a luat-o Nicolau,iar pe cea de argint-fiica lui
Ifimas.Naratorul nici nu prea tine minte detalii,deoarece nu vedea,din cauza ca era
mic,dar si a colegilor ce nu ii dadeau voie.Apoi,oamenii au inceput sa-l impinga in
fata,spunindu-i ca a luat premiul trei.Era foarte mindru,insa traind alaturea de
scoala a fost vazut doar de citiva oameni.Mama s-a bucurat nespus pentru meritele
fiului,dar un zimbet siret i-a intepenit pe coltul gurii.Atunci Ion a incremenit:”…au
nu cumva o fi fost ea sara trecuta la invatatorul Pavel acasa si l-o fi rugat cu lacrimi
in ochi sa-mi dea si mie medalie?”.Daca era adevarat ar fi murit de rusine.In schim,
tatal,parea inclinat sa arate mai mult interes pentru succesele scolare ale
fiului.Facea ceva prin ograda cind acesta a aparut cu medalia la git.Parca era gata
sa spuna niste cuvinte de lauda,insa gainile scurmau un opalca cu mincare a
calului,asa ca a inceputsa le fugareasca.Mai tirziu a uitat si de medalie,si sa-si
laude fiul.A doua sau a treia zi profesorul a zis ca elevii sa aduca medaliile inapoi
la scoala,pentru a fi cadonate si anii viitori.Ion,nicidecum nu-si gasea medalia,apoi
sora i-a spus ca mama a luat-o,inca cu o seara inainte si a dus-o invatatorului.Asta
l-a pus mult pe ginduri,mereu intrebindu-se daca intr-adevar a meritat medalia sau
a primit-o la rugamintea mamei?
Capitolul 11
În acei ani,Ion Druţă avea un tovarăş în sat,însă nu era un copil,ci un bătrânel.Era
josuţ,vânjos,cu părul alb,cu faţa rumenă şi binevoitoare.I se spunea moş Andrei şi
trăia într-o bojdeucă,lângă biserică.Era clopotarul satului,aşa că în zilele de
duminică sau de sărbatoare era mereu în turnul bisericii.Uşa bojdeicii era mereu
încuiată,fiindcă bătrânelul era mereu prin sat cu lucrul.

Harnic şi silitor,a adunat întreaga viaţă nişte bani pentru zile negre.Pe parcursul
vieţii,a rezistat ispitei femeieşti,dar iată că s-a pomenit cu o femeie în casă.I se
spunea mătuşa Zamfira-o babă arţăgoasă şi rea de limbă.Se spunea prin sat ca ea
avea o mulţime de copii şi nepoţi,iar cu moşul trăieşte doar pentru ai lua tot ce mai
are.Căsnicia celor doi bătrâni nu era prea fericită,mereu era însoţită de certuri.Moş
Andrei umbla toată ziua pe la lucru,iar baba prin sat şi se văita că o bătea,şi că moş
Andrei e un tiran.În aceste condiţii,majoritatea satului îi lua apărarea babei,însă
mama şi Ion nu se lăsau minţiţi de aparenţe.Mama mereu îi trimitea ceva mâncare
moşului la biserică sau ţintirim,unde săpa vreun mormânt.Cu toate că au trecut ani
de atunci,naratorul ramâne mereu cu aceleaşi convingeri,precum că femeia nu e
femeie,dacă nu îşi aşteaptă seara bărbatul de la lucru cu masa de-a gata,iar în acea
familie nu va fi niciodată înţelegere.

Capitolul 12
Și iată că ajunge spre sfârșit poveste despre Horodiște. Firește că au fost multe și
de toate. Au fost nopți cu ploi și tunete, au fost ierni cu ger și viscole, iar copii
stăteau grămăjoară la cald. În acele locuri au fost copaci cu mere domnești, prăsade
fel de fel, diferite soiuri de poamă. Acele locuri, unde te întâlnea câte o bătrânică,
care îți dădea de pomană, aducându-ți aminte de acele persoane care deja nu-s.
Naratorul povestește despre o fată ”în rochiță roșie”, cu care s-a ascuns odată după
o glugă de cânepă. Se jucau de-a mijatca, când din senin fetița l-a întrebat dacă
vrea sa se căsătorească cu ea. El s-a pornit ca să o întrebe pe mamă, însă aceasta nu
era acasă. Apoi s-a luat cu joaca, iar fetița a rămas așteptând în cânepă. De la un
timp încoace, Ion Druță, parcă vede imaginea fetiței ”în rochiță roșie”, așteptând în
câmp. Și a mai avut în Horodiște un vechi și credincios tovarăș. Iată că s-a trezit
într-o vară fără câine în ogradă. O bătea toată ziua pe mama la cap ca să aducă un
câine de undeva. Ea i-a promis că va aduce un țânc de la nașă, dar mai așteaptă ca
să crească. Mai pe înserate, Ion a pornit spre nașă. Acolo era mare forfotă,
deoarece se secera grâul, iar nașa nu-și vedea capul din treburi. A mai apărut și
Ion, care dorea țâncul,în plus, i-a spus, că iaca mama l-a trimis să aducă țâncul…
Nașa a găsit o clipă și au plecat să vadă câinele. Sub o streașină lungă zăcea o cățea
mare și neagră, care alăpta patru țîncușori. Deodată unul din țâncușori a lăsat
suptul și, cu ochii curioși, abia deschiși, a pornit spre el. L-a numit Tuzic și a fost
al său, o lungă viață de câine i-a fost credincios și un bun tovarăș de joacă.
Iată că într-o după-amiază mama chemă în casă, pe Ion și sora sa, și le-a spus că
pleacă din Horodiște. Aveau doar patru hectare de pământ, și la patru copii era
puțin. Au lăsat cele patru hectare celor doi frați însurați, iar din banii încasați pe
casă trebuiau să cumpere, în Ghica-Vodă, cinci hectare și o casă. Ziua plecării era
senină, un sfârșit de aprilie. Au încărcat ce mai aveau în trăsură, și au plecat în
drum. Căsuța părintească, cu acoperișul ei de paie de secară, începea să se topească
la orizont. Apoi, au stat până se înserase, în Mîndîc, la o moară. Au pornit la drum
când deja era întuneric de-a binelea. O frumusețe de lună nouă săltase în acea seară
de după dealuri. Ceea ce nu știau copii, era că, deja erau vânduți și caii, și trăsura,
iar tatăl era plin de datorii. Nici părinții nu bănuiau că pământul ce-l cumpărase era
dat încă prin arende, așa că trebuia să mai aștepte până să-l lucreze. Era totuși o
noapte senină și frumoasă, mergeau toți patru în trăsură teferi și sănătoși, mergând
toți spre o viață nouă, iar de ar avea puterea, naratorul nu ar da timpul înapoi.
Numai Luna, dintr-o depărtare senină și nesfârșită, urmărea cu o oarecare
curiozitate călătoria lor, de parcă ar dori să ghicească „ce se va alege până la urmă
din acest fir de nisip în acel fund de mare tulbure”.