„Sămăriteanca”

Sunt o femeie-samăriteancă. Un simbol al suferinței și al luptei pentru

credință. În toamna lui `45, pe când erau lichidate toate mănăstirile din țărișoara
noastră, aveam doar 16 ani când într-un vis mi s-a ivit un înger și mi-a spus să las
casa părintească și să ma duc la mănăstirea Trei Izvoare să mă fac mireasa
Domnului. După ce-am vorbit cu stareța, aceasta s-a învoit să mă lase să îngrijesc
de mănăstire, lăsându-mi acoperământul ei, sărutându-mă pe obraji și cu această
sfințire lăsându-mă stăpână la mănăstire.

În timp ce conducerea de la raion vroia să facă din mănăstire parc de

tractoare și dărâmau mănăstirea în fiecare zi, eu mă duceam noaptea și dădeam cu
peria și cu var până în cea de-a treia noapte când la locul faptei m-a prins un
necurat. M-a condus acasă și mi-a cerut 2 căni cu apă. Peste o săptămână a venit să
mă ceară de soție, iar eu am acceptat cu condiția ca să ne costruim o căsuță lângă
mănăstire. După ce ne-am căsătorit, în țară s-a instaurat foamea, care a atins și
tractoriștii noștri, de aceea centrul raional trimitea câte 3kg pe zi de fasole pentru
zeamă, dar ei nu știau s-o pregătească și m-au angajat ca bucătăreasă. Astfel la
mănăstire s-a întors mirozna de zamă de fasole. Hrăneam pe toți care veneau la
mănastire, îi alinam și le ziceam o vorbă bună petrecându-i pe drumul vieții lor,
singură nepunând nici o fasolă în gura.

Am născut 2 flăcăi, iar parcul de tractoare s-a desființat, făcând din

mănăstire grajd pentru vite, unde eram grăjdară până în anul în care a trebuit să
vină la mănăstire un oaspete francez, atunci am văruit pereții, am sădit copăcei și
am vopsit crucea, Trei Izvoare redevenind mănăstire. Dar nu lungă ne-a fost
bucuria, pentru că mai târziu au făcut acolo un centru narcologic, unde veneau
oamenii să se lepede de băutură. Eram infirmieră și-i îngrijeam cum puteam eu mai
bine, păstrând bunăvoința pe care a sădit-o în mine bunul Dumnezeu.

Mi-am însurat fii și i-am trimis pe la casele lor, iar bărbatul mi-a căzut pe-o
coastă. Ramasă văduvă am poruncit să mi să se cumpere din oraș 20 de metri de
satin de cel ieftin cenușiu. Și mi-am cusut cu mâna mea o rasa lungă, până la
pământ. Din aceeași stofă mi-am făcut basma și mi-am mutat crucea pe acest
acoperământ.

Când raionul a socotit de cuviiță să închidă centrul, au hotărât să deschidă o

școală pentru copii înapoiați mintal unde lucram ca spălătoreasă. Noaptea ei
plângeau și se văicăreau, iar pentru că dascălii plecau pe la casele lor, eu mă
dădeam jos din pat și mă duceam să-i împac, fiind până în zori și mamă și bunică și
dădacă.
 Focurile prin care mi-a fost dat să trec, m-au călit, slujirea unui sfânt lăcaș
căzut în veacul prigonirilor m-a făcut înțeleaptă, răbdătoare și dârză.

Și chiar dacă nu am fost călugăriță și nici poslușnică n-am apucat să fiu,

viața inchinată slujirii și binecuvântării aproapelui meu, este mărturia slujirii
Domnului.