Mircea Moraru

Mircea Moraru reprezintă o parte din Ciutura, o anumita tendință din viața ei. El
este exponentul luptei între statornicie și degradarea spirituală prin care a trecut
satul în anii de după razboi. El refuză spațiul sacru „costruindu-și” casa în vale,
ceea ce ne arată că relațiile lui Onache cu Mircea sunt de altă natură.
Intrat în vârtejul schimbărilor sociale, Mircea suportă robia fierului și apoi robia
politicului, devenind un înstrăinat.
Moraru face parte din generația celor care și-au „lăsat semănăturile” neculese,
adică au lăsat sacru să se piardă.
Fiind o fire contradictorie din copilărie, se mişcă după o traiectorie a sa în viaţă,
însă din momentul cînd îl întîlneşte pe Onache Cărăbuş, autorul îi corectează
mereu prin socrul său orientarea şi felul de a fi. Mircea după ce absolveşte şcoala
primară, vrea să afirme ceva din caracterul îndărătnic al părinţilor, însă suferă eşec.
Din război se întoarce cu fotografia domnişoarei cehe, lucrează cîţiva ani tractorist,
apoi e pasionat de vîrtecuşurile slujbelor. Această ar fi linia externă a evoluţiei
caracterului eroului, dar mai există linia interioară, care nici pe departe nu poate fi
prezentă liniar. Mircea într-o bună zi s-a pomenit cosaş, şi nu că aşa, dar un cosaş
în toată puterea cuvîntului, că rămînea miriştea ca rasă cu bricul în urma lui. Cu
câştigurile de la coasă s-a dus l-a iarmaroc de şi-a cumpărat o coasă nouă, ca să fie
a lui. Singur şi-a ales-o, şi-a bătut-o, şi a potrivit-o în cosie, şi le-a nimerit pe toate
atît de bine, că veneau vecinii să se mire de-o asemenea coasă.
Mircea ne este prezentat ca un brav ostaş sovetic, îndrăzneţ, neînfricat, dar fără
armă. El, ostaşul biruitor, participant la eliberarea Europei de sub fascism, se
întoarce acasă radios înaripat, gata de lucruri mult mai mari, el autodepăşeşte.
Mircea Moraru se întoarce la vatră nu numai ostaş de profesie, cu braţele
înstrăinate de munca cîmpului, ci şi cu alte idei şi cu alţi ochi vede căsnicia altfel îi
apare Nuţa.
Mircea Moraru purta şi el o lume a lui. A adunat-o fir cu fir, mulţi ani şi acum,
trecut de patruzeci, cînd s-a pomenit singur în cîmp, a început să frămînte şi a
rămas uimit, căci, doamne, cîte mai erau acolo ! Ciutura ia fost întodeauna dragă
şi Mircea de mic s-a obişnuit a-şi alege din mulţimea din jur un tovarăşi ca să
prietenească, să-l asculte, să înveţe de la dînsul. Cît a fost mic, în sufletul lui
dominase chipul maicii sale, apoi alături de ea a răsărit învăţătorul Miculescu. Cum
s-a ridicat flăcăuan, a început a purta cu el felul de a judeca al tuturor vecinilor, în
armată se punea la cale cu tatăl său, iar după ce s-a întors de la război, multă vreme
a gospodărit cu camarazii de prin tranşee.
Mircea s-a înstrăinat de sat, s-a supărat pe sat, s-a izolat de sat, ca să păstreze în
sine valorile cele de odinioară – dragostea de pămînt, dragostea de munca
cîmpului, care a fost din străbuni unica şi tradiţională profesie de credinţă a
plugarului. Mircea Moraru ajunge un împărat în viaţa, un resemnat, fapt pînă la
urmă e condamnat de colectivitatea satului (de Ciutura). Din copilărie „visa unul şi
acelaşi vis...că merge pe drum şi găseşte o pungă”, că fiind adolescent el nici
armăsarul învăţătorul Miculescu nu s-a temut să-l oprească, numai ca să afle cum
va fi cu promisiunea făcută elevilor „să-i facă boieri” să umble „cu brişca” că pe
flăcăul Mircea „nu-l ademenea deloc bezna senină în care nu poţi trage nici o
brazdă, nu poţi semăna, nu poţi ieşi la seceriş. Îi plăcea mult mai mult pământul,
era gata în orice clipă să se încaere pentru haturi” că anume „pentru aceste 3
hectare a devenit ostaş în armata Sovetică a făcut un război lung, a colindat o
jumătate de lume, a ajuns pînă la Berlin”. Mircea şi-a legat meseria de gard,
întorcîndu-se la pâinea bunurilor şi străbunilor săi” Mircea rămîne eroul complex o
fire contradictorie, în sufletul căruia se dă mereu o luptă crâncenă între ceea ce
vrea să fie el, între norma lui de conduită în toate cele şi „viaţa cum este ea”, între
faptele sale şi felul cum le va aprecia, aproba sau dezaproba Nuţa, Cărăbuş,
Ciutura. Mircea Moraru nu poate fi învinuit sau blamat (dezaprobat) pentru că
ceea ce face el nu este cum trebuie. Marea tragedie a lui Mircea constă în faptul că
este „vărsat” dintr-o categorie socială în alta, din plugar ajunge intelectual, e
printre intelectulii de la sat din prima generaţie, care nu aveau încă formate
normele lor de conduită şi de muncă cu oamenii. Mircea care aidoma lui Cărăbuş
în toate situaţiile vieţii avea un fel refractar faţă de sine şi de toate cele din jur, un
pic de ironie, ce-i ajuta permanent să judece treaz ce se întâmpla cu el. Mircea
rămînea pe poziţia ostaşului de partea căruia este adevărul istoric şi biruinţa, el şi
prin gest şi prin vorbă parodiază felul care întruchipează prin sine esenţialul
general.
Conflictul psihologic al lui Mircea Moraru este lupta interioară dintre statornicia
morală și tendința carieristă. Căutarea unui compromis în faţa ciuturenilor îl face
pe Mircea Moraru să se simtă vinovat în ochii săi proprii. Mircea încearcă să afle
răspuns la o realitate inexistentă. Neavând nici o explicaţie a propriilor sale
sentimente, creează pentru sine o taină artificială. Mircea se fereşte să fie umilit
faţă de oameni, analizându-şi viaţa, se va umili pe sine. Acesta este primul pas spre
o pantă la finele căreia îl aşteaptă umilinţa supremă: dezrădăcinarea sau
„dezertarea de la datorie – modalitate de afirmare şi apărare a valorilor morale,
spirituale ale satului”. Mircea Moraru, reprezentantul clasei noi, e o abatere gravă
de la „moralismul patriarhal” din viaţa satului. Firele secrete care-l legau pe
Onache şi strămoşii lui de pământ nu mai există pentru Mircea, el pierde cultul
pentru pământ, devenind un dezrădăcinat. Mircea Moraru este omul unui alt timp
şi faptul se poate observa din formulele de adresare, politicoasă dar concisă. Pentru
el uneori este mai important ceea ce face decât ceea ce vorbeşte. Limbajul său este
„modern”, ce trădează omul sigur de sine. Singura formulă familiară este una de
adresare protocolară (mata, matale), ceea ce sugerează o anume sobrietate în
relaţiile dintre tată-socru şi ginere.