Înainte de moarte bătrânul nu înțelege de ce s-a schimbat străvechea relație dintre

popor și pamânt. Privit în profunzime Onache are relații cu Sacrul. În opinia

ciuturenilor a fost „miruit„ de Dumnezeu, bagloslovit să aibă noroc. Înainte de
moarte bătrânul „aude” clopote a treizeci de biserici și își amintește de nunțile la
care fusese. Onache nu se închina, în vârtutea demnității sale, în fața întămplării.
Rămas tot mai singur, Onache acceptă să lucreze ca pazniс al unor mașini striсate,
abandonate în сâmp. Nopți la rândul, bătrânul își analizează viața și își amintește
de rudele, prietenii și dușmanii care muriseră, precum și de cățelușa Molda.
Simțindu-și sfârșitul, bătrânul pornește într-o seară spre casă și face focul în sobă,
veghindu-l pentru ultima dată. Odată cu stingerea focului, Onache moare și el.
Stingerea în singurătate a blândului Onache Cărăbuş, părăsit şi uitat de toţi cei
care l-au cunoscut, simbolizează lipsa de unitate şi de recunoştinţă a localnicilor
faţă de un strămoş care păstrase şi încercase să transmită generaţiilor viitoare ideea
de demnitate naţională şi de moralitate creştină, tradiţiile populare etnice şi
ospitalitatea neamului, concretizată la nivel naţional prin dezbinarea propriului
neam. Oricare ar fi ăpovara destinului și oricât te-ar îngenunchea, spiritul se înalță
mai sus.
A murit pe acelaşi scăunaş josuţ, cu vătrarul în mână, cu faţa spre cuptor. Şi,
chiar mort fiind, el mai rămânea să stea pe scăunaş, şi numai fruntea îi scăpase jos,
pe piept, de parcă bătrânul făcea ultima încercare de a pătrunde în miezul acestei
minuni – te aprinzi dintr-o nimica toată, topeşti o lume cu flacăra sufletului tău, dar
vine un fluture negru şi te stinge, te îngroapă, te duci şi nu mai eşti”.
Onache impune modul lui de comportament etic, ca purtător al credințelor
neamului, ca deținător al tradițiilor lui.

Ciobanul din ”Toiagul păstoriei” reprezintă destinul omului ca păstrător al

valorilor etice, aflat față în față cu timpul și cu semenii săi.
Într-o noapte cu viscol, cînd gemeau acolo în vîrful dealului nişte viscole, că te
cuprindeau fiorii, bătrînul şi-a dat obştescul sfîrşit.
... l-au petrecut şi pe el pe lumea celor drepţi.
... pînă una-alta, mormîntul de la marginea cimitirului a rămas o simplă moviliţă
de pămînt, care, după prima ploaie, a şi prins a se încinge cu buruieni, pierzîndu-se
printre mormintele uitate, părăsite...
Era el, locul cela sfînt unde fusese pînă nu demult mormîntul singuraticului de la
marginea cimitirului. Acum stătea de jur-împrejur acoperit cu o pătură de iarbă
deasă, iarbă măruntă, iarbă frumoasă ca mătasa. Era singurul strop verde în tot
cimitirul, şi se crucea lumea, întrebîndu-se cine-o fi semănat-o, de unde-o fu luat
sămînţă, că aşa frumuseţe de iarbă satul nici că văzuse...
 Era iarbă de munte, iarbă de păşune. „O fi ţinut-o prin buzunare, o fi rătăcit-o
prin cusătura hainelor” -ziceau oamenii. O fi purtat-o în sufletul, în inima lui şi, ca
să vezi, pînă la urmă a răsărit.
Nu putea să nu răsară, pentru că dac-o fost cioban ş-o ţinut oi...
Retras în vârful dealului (dealul marchează începutul unei diferențieri între el și
lumea satului) în căsuța și ograda ce ”prea seamănă a ocol” (ambele simboluri ale
spațiului sacru), ciobanul caută salvarea supremă prin credința statornică în valorile
etice. Din acest spațiu sacru, el are perspectiva cea mai înăltă a lucrurilor și
faptelor umane, (idee accentuată și de replica ”bine”), vede lumea în categoriile ei
distincte.
”Trist de cele vâzute, trist de cele ce urma să le vadă”, părăsit și trădat de ai săi el
nu are decât speranța reîntoarcerii turmei părăsite la valorile etice. Învierea prin
iarba verde e șansa ce-o dă turmei pribegite. Acest simbol, precum și replica ”hai-
dem, mă, la iarbă verde”, afirmă ideea că mulțimea are revelația sacrului. Nu putea
să nu se producă revenirea omului rătăcit la valorile etice.
Acest cioban singuratic a avut niște principii de viață total diferite de ale acelora
din jurul său. Aceste principii nu erau formate dependent de situații și împrejurări,
ci curgeau dinăuntrul sufletului lui.
Asta l-a facut un om deosebit sau chiar straniu. Experiențele vieții lui au fost
grele, pline de conflicte, bârfe, vorbe și acțiuni rele. El a înțeles ce înseamnă să
primești răul fiind nevinovat, saă fii învinuit pe nedrept, să fii rupt din zona de
comfort a vițtii tale și să suferi pentru răutatea altora.El a rămas bun, blând, smerit
și mulțumit de viață chiar când s-a întors la acești oameni răi care, chiar după mulți
ani nu și-au schimbat atitudinea lor urâtă față de el. Ei il urau, și căutau posibilități
să-ii facă rău. Chiar dacă nu l-au iubit, chiar dacă îl urau, ei îl considerau sfânt. Ce
înseamnaă sfânt? - Separat, pus deoparte pentru un scop anumit. Anume așa a fost
personajul nostru. Trăind în mijlocul generației rele,el nu s-a amestecat cu răul, nu
a permis răului să-i modeleze caracterul, a rămas credincios chemării sale de trai
curat și nepătat.